Revendicare imobiliară. Decizia nr. 224/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 224/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-10-2013 în dosarul nr. 224/2013
Dosar nr._ (_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 224 A
Ședința publică de la 07.10.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. M. T.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - I. A. G.
Pe rol se află pronunțarea asupra cererilor de apel formulate de apelanții-reclamanți R. S., R. R., precum și de apelanții-pârâți C. Ș. C., C. R. C., T. D., P. A., C. G., T. E., T. V., împotriva sentinței civile nr.950/27.04.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr. în contradictoriu cu intimații chemați în garanție S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, P. M. BUCUREȘTI și .>
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 30.09.2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 07.10.2013, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.950 din 27.04.2012 Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesual active, ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanții R. S. și R. R.; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâții T. E., Cosarca G., Cosarca S. C., T. N.-decedat, T. D., T. V., P. A. și C. R. C., a admis excepția lipsei calității procesual pasive invocate de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a respins capătul de cerere de chemare în garanție privind valoarea actualizata a îmbunătățirilor, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate de procesuală și, pe cale de consecință, a respins, ca neîntemeiate, celelalte pretenții formulate pe calea cererii de chemare în garanție formulate de pârâții T. E., Cosarca G., T. N.-decedat, T. D., T. V., P. A., Cosarca S. C., C. R. C..
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă la data de 05.12.2006 sub nr._/3/2006, reclamanții R. S. și R. R., în contradictoriu cu parații T. E., COSARCA G., P. A., T. N., au formulat cerere de chemare în judecată prin care solicită să se dispună obligarea paraților să le lase în deplina proprietate și liniștita posesie apartamentele situate în imobilul din București, ., sector 2, împreuna cu cota indiviza corespunzătoare fiecăruia dintre acestea din părțile comune ale construcției și din terenul situat sub construcție, respectiv: apartamentul nr.1, dobândit de parata T. E. prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1270 din 19.12.1996; apartamentul nr. 2, dobândit de paratul C. G. prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1269 din 16.12.1996; apartamentul nr. 3, dobândit de paratul P. A. prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1268 din 20.01.1997 și apartamentul nr.4, dobândit de parata T. N. prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1293 din 20.01.1997, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata.
La termenul de judecata din data de 19.02.2007 pârâții C. G., C. R. C. și C. Ș. C., T. E., P. A. și T. N., au formulat întâmpinare, cerere de chemare în garanție și cerere reconvențională, în contradictoriu cu reclamanții și chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,solicitând, în principal, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare. În măsura în care s-ar admite acțiunea principala, solicită obligarea chematului în garanție S. R. la restituirea către fiecare dintre aceștia a valorii actualizate a preturilor achitate pentru cumpărarea apartamentelor revendicate; obligarea chematului în garanție S. R. și a reclamanților-pârâți, în solidar, la plata valorii actualizate a îmbunătățirilor aduse apartamentelor revendicate după cumpărarea lor de la S. R.; acordarea unui drept de retenție asupra apartamentelor până la achitarea integrală a valorii actualizate a îmbunătățirilor, cu cheltuieli de judecată.
Au invocat pârâții excepția lipsei calității procesuale active, arătând ca reclamanții nu au făcut dovada identității dintre autorul lor, R. HEINRICH decedat la 10.1.1967, și numitul R. HEINRICH sau HARRY, fostul proprietar al apartamentelor revendicate, la care face referire extractul de naștere nr.3206/1899 al Primăriei București -sectorul G. menționat în procesul-verbal din 18 ianuarie 1941 din dosarul nr. 19.075/1940 al Comisiei pentru înființarea cărților funciare în București.
De asemenea, au invocat excepția inadmisibilității acțiunii potrivit principiului electa urni via prevăzut de Legea nr.10/2001. Reclamanții au optat pentru aplicarea prevederilor Legii speciale nr.10/2001, solicitând M. București, prin notificarea înregistrată la P. acestuia sub nr.543 din data de 19 iulie 2001, acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de respectiva lege. Așa fiind, dacă reclamanții vor face dovada calității procesuale active, acțiunea are a fi privită ca fiind inadmisibilă, potrivit prevederilor art.18 litera ,,d"" din Legea nr.10/2001 și art.46 pct.3 din Normele metodologice de aplicare ale acestei legi, care stabilesc că persoana îndreptățită la măsuri reparatorii are dreptul doar la despăgubiri dacă imobilul trecut abuziv în proprietatea statului a fost vândut cu respectarea dispozițiilor legal în vigoare la data vânzării.
Reclamanții nu au formulat, înlăuntrul termenului special de prescripție defipt de Legea nr.10/2001, o acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor noastre de cumpărare încheiate, cu mandatarii legali ai Statului R.. în baza Legii nr.112/1995, astfel încât acestea își păstrează efectele, titlurile de proprietate fiind prevalente în virtutea dispoziției respectivei legi speciale prin care este ocrotită buna noastră credință la încheierea contractelor de cumpărare cu proprietarul aparent.
La data de 17.04.2007 Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție formulate de pârâții C. G., C. R.-C., C. S.-C., T. E., P. A., T. N., prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând ca Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, acestea fiind încheiate intre parați, în calitate de cumpărători și P. M. București prin mandatari, în calitate de vânzătoare. Astfel, arăta ca potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț. În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele din Cod civil, solicita sa se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei M. București pentru evicțiune totala sau parțiala prin fapta unui terț. Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție speciala contrara, fiind așadar pe deplin aplicabila intre părțile din prezentul litigiu. Prin urmare, singura instituție ce poate fi obligata la restituirea preturilor actualizate, în măsura admiterii acțiunii principale, și ca efect, a admiterii cererilor de chemare în garanție, este P. Municipiul București. Nici dispozițiile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, nu sunt de natura sa determine introducerea în prezenta cauza a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice și sa ii acorde calitate procesuala acestei instituții, cat timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. În situația admiterii acțiunii în revendicare formulata de reclamanți, având ca rezultat deposedarea paraților de imobilele ce fac obiectul prezentului litigiu, apreciază ca sunt întrunite condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Aceasta tulburare de drept, este de natura să angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiune totala a vânzătorului, respectiv P. M. București, față de pretențiile privind restituirea prețurilor pentru imobilele în cauza și plata îmbunătățirilor pentru fiecare dintre pârâți. Nicidecum, nu poate fi antrenata răspunderea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere ca în prezenta acțiune nu exista culpa acestei instituții. În acest sens, invoca și prevederile art. 48 alin. l și 3 din Legea nr. 10/2001, unde sunt instituite reguli speciale în materia garanției pentru evicțiune, prevăzându-se ca în cazul în care imobilul ce se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinație de locuința prin îmbunătățiri necesare și utile revine statului sau unității deținătoare.
În speța, calitatea de unitate deținătoare a imobilului a avut-o, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, P. M. București, ca reprezentant al statului, în accepțiunea art.48 alin.(3) din Legea nr.10/2001. În consecința, sub aspectul obligației de plata a îmbunătățirilor, calitatea de chemat în garanție revine, în exclusivitate, Primăriei M. București.
În subsidiar, arată ca nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 pentru a putea fi obligat S. R. prin M.F.P., în calitate de chemat în garanție, la restituirea prețului plătit de către parați, în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare formulata de către reclamanți. Astfel, potrivit dispozițiilor art.50 alin.(3) din Legea nr.10/2001, Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările și completările ulterioare, numai în anumite condiții, și anume, numai în situația expresa în care aceste contracte au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, față de dispoziția legala expresa citata mai sus, care impune existenta unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care sa fi fost desființate contractele de vânzare-cumpărare încheiate intre parați și P. M. București și față de faptul ca, în speța de față, parații nu au făcut dovada existentei unei astfel de hotărâri judecătorești irevocabile, rezulta ca nu sunt întrunite aceste condiții.
La termenul de judecata din data de 14.05.2007, tribunalul a admis excepția de netimbrare a capătului de cerere reconvențională privind acordarea dreptului de retenție.
Prin sentința civila nr.1350/5.11.2007 pronunțată de Tribunalul București, a fost admisa excepția necompetentei materiale și declinată cauza spre competenta soluționare către Judecătoria sector 2. Prin sentința civila nr.30/17.09.2008 pronunțată de Curtea de Apel București în regulator de competenta, s-a stabilit ca Tribunalului București îi revine competenta în soluționarea prezentei cereri.
Prin sentința civila nr.1891/17.12.2008 pronunțata de Tribunalul București a fost respinsa acțiunea principala, ca inadmisibila. Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut ca față de prevederile art.137 alin.1 Cod procedură civilă, analizarea acestei excepții face de prisos cercetarea aspectelor legate de dovedirea calității procesual active sau a celor formulate de pârâți în subsidiar. Astfel, a statuat ca reclamanții au formulat acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari ai imobilului în litigiu, preluat abuziv și în contradictoriu cu pârâții (foști chiriași) care au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 12/1995. Aceștia, în calitate de persoane ce se pretind îndreptățite la reparații, au formulat în temeiul Legii nr.10/2001 și notificarea nr.543 din 19 iulie 2001 (fila 87 dosar fond), încă nesoluționată, și nu au obținut până în prezent, constatarea nulității contractelor de vânzare – cumpărare pentru apartamentele în litigiu. Tribunalul a apreciat că, formulând în aceste condiții și acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, reclamanții încalcă principiul de drept electa una via non datur recursus ad alteram, deschizându-și calea pentru o dublă reparație, ceea ce este inadmisibil. Pe de altă parte, se încalcă și principiul de drept general acceptat, potrivit căruia specialia generalibus derogant, legea specială înlăturând practic calea dreptului comun, în condițiile în care, așa cum a decis deja Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite prin decizia nr.33 din 09 iunie 2008, pronunțată în recurs în interesul legii și obligatorie pentru toate instanțele, „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale”, iar „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”. De asemenea, câtă vreme raporturile dintre foștii proprietari și chiriașii cumpărători sunt reglementate în Legea nr. 10/2001 în sensul că foștii proprietari pot obține restituirea în natură și a imobilelor înstrăinate doar dacă obțin în prealabil anularea contractelor de vânzare – cumpărare, în caz contrar, dreptul de proprietate al chiriașului cumpărător fiind definitiv consolidat și protejat, conform art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar cum în speță, reclamanții nu au obținut această constatare a nulității, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai poate fi primită, căci ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților și ar cauza o instabilitate nejustificată a raporturilor juridice.
Nu s-a putut reține că, suprimându-se calea acțiunii de drept comun, s-ar suprima accesul liber la justiție și la un proces echitabil (așa cum pretind reclamanții), câtă vreme legea specială instituie controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la două instanțe de fond și una de recurs, în condițiile art.21 alin.1 și 3 din Constituție și ale art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cazul nesoluționării în termen a notificării, reclamanții aveau la îndemână acțiuni specifice de realizare a dreptului lor, însă tot în cadrul reglementat de legea specială. Tribunalul nu a putut reține nici argumentul reclamanților în sensul inaplicabilității deciziei nr.33 din 09 iunie 2008, pe motiv că nu ar fi fost încă semnată de toți judecătorii și publicată în Monitorul Oficial, întrucât decizia dată în recurs în interesul legii, este definitivă și obligatorie de la data pronunțării sale, conform art. 329 alin. ultim, dată la care dispozitivul care dezleagă problema de drept este semnat de toți judecătorii care au participat la judecată, fiind o hotărâre judecătorească. codul de procedură civilă și legea specială (Lega nr. 304/2004) nu prevăd condiția publicării în Monitorul Oficial, a acestor decizii sau a vreunei alte hotărâri judecătorești, pentru a-și produce efectele.
Împotriva acestei sentințe civile, în termen legal, au declarat apel reclamanții R. S. și R. R..
Prin decizia civilă nr.458/A/05.10.2009 pronunțată în dosarul nr._/3/2006 CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III- A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE a admis apelul formulat de apelanții – reclamanți R. S. și R. R. împotriva sentinței civile nr. 1891 din 17 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._/3/2006, în contradictoriu cu intimații – pârâți C. G., C. R. C., C. Ș. C., T. E., T. N., și cu intimatul P. A. și a desființat sentința apelată, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe – Tribunalul București. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a constatat ca respingerea acțiunii în constatare nu ar fi ridicat nici o problema daca, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzuta de legea nr.10/2001 ar fi fost o cale efectiva. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de legea nr.10/2001, a constatat ca, după ce se parcurge procedura administrativă - și, dacă este cazul, chiar contencioasa - prevăzută de legea 10, se adopta o decizie administrativa a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de legea 247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Or, așa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, Fondul Proprietatea nu este funcțional. În consecința, accesul oferit de legea 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsura sa conducă într-un interval rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natura nu mai este posibila. Curtea E.D.O. a analizat efectivitatea mecanismului procedurii legii 10, aplecându-se în special asupra efectivității mecanismului de acordare a despăgubirilor (Fondul Proprietatea) și, așa cum rezulta din hotărâre, infectivitatea Fondului Proprietatea este motivul esențial pe care se bazează această nouă condamnare (cauza Faimblat vs România). Aplicând același raționament în ceea ce privește acțiunea în revendicare, din hotărâre rezultă ca acțiunea în revendicare introdusă după apariția Legii nr.10/2001, nu ar trebui respinsă ca inadmisibilă, decât atunci când procedura speciala este una efectivă.
Indiferent de intenția Curții, se poate observa că în cazul acțiunii în revendicare, rezultatul vizat este restituirea bunului în natura sau, dacă acest lucru nu mai este posibil, obținerea de despăgubiri. Față de acest rezultat operațiunea realizata de Curte europeană - analiza efectivității mecanismului de despăgubiri, în principal a Fondului Proprietatea - își recapătă sensul deplin și redevine argumentul convingător care conduce la admiterea încălcării articolului 6.
Această consecință a hotărârii C.E.D.O., este de natura evidenței: nu ar mai trebui respinse ca inadmisibile, acțiunile în revendicare introduse după . legii 10/2001 în situațiile în care mecanismul alternativ oferit de legea speciala nu este unul care sa funcționeze efectiv, adică să conducă la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri rezonabile . de scurt.
De altfel, sub un alt aspect, chiar și în cadrul Deciziei nr.33/2008, pronunțată în interesul legii, de instanța supremă (decizie pe care Curtea o apreciază într-adevăr, ca fiind obligatorie de la data pronunțării sale, conform art. 329 Cod procedură civilă și nu de la data publicării în Monitorul Oficial), această admisibilitate a unei acțiuni în revendicare de drept comun este recunoscută, astfel: „Problema care se pune este daca prioritatea convenției poate fi data și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit daca o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care sa acopere, pana la o eventuala intervenție legislativa, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
Desigur, la aceasta problemă nu se poate da un răspuns în sensul ca exista posibilitatea de a se opta intre aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și anume Codul civil, căci ar însemna sa se încalce principiul "specialia generalibus derogant". Este insa necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsura legea interna intra în conflict cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului și daca admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Apărarea intimaților în sensul că reclamanții aveau posibilitatea să se îndrepte cu o acțiune întemeiată pe prevederile Legii nr.10/2001, în situația refuzului soluționării până în prezent, a notificării, nu este fondată, atât timp cât atât instanța de contencios european, ca și instanța supremă română au recunoscut admisibilitatea unei astfel de acțiuni în revendicare de drept comun, finalitatea ambelor acțiuni, indiferent de temeiul lor juridic concret, fiind aceeași, efectivitatea lor fiind, însă, diferită.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții T. E., C. G., T. N., P. A., C. R. C., C. Ș. C., cererea fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr._/3/2006.
Prin decizia civilă nr. 3332/28.05.2010 pronunțată în dosarul nr._/3/2006, ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE SECȚIA CIVILĂ ȘI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ a respins ca nefondat, recursul declarat de pârâții T. E., C. G., T. D., T. V., C. R. C., C. Ș. C. împotriva deciziei nr. 458/A din 5 octombrie 2009 a Curții de Apel București. Pentru a hotărî astfel, instanța suprema a reținut ca instanța de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a deciziei nr.33 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după . Legii 10/2001, decizie care, în temeiul art. 329 alin.3 Cod procedură civilă este obligatorie pentru instanțe. Sesizată cu soluționarea recursului în interesul legii, prin acea decizie, Înalta Curte a constatat că ceea ce instanțele de judecată au soluționat diferit atât în cazul acțiunilor în revendicare îndreptate împotriva statului cât și al celor îndreptate împotriva subdobânditorilor imobilelor înstrăinate de stat, este atât problema raportului dintre Legea 10/2001, ca lege specială și Codul Civil, ca lege generala, cat și cea a raportului dintre legea interna și CEDO. Prin decizia în interesul legii menționată, înalta Curte a răspuns ambelor probleme cu care a fost sesizată și a stabilit prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală și a Convenției europene a drepturilor omului în raport cu legea specială, Legea 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între normele europene și cele cuprinse în legea specială internă. S-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii că trebuie stabilit printr-o analiză în concret a fiecărei cauze dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant și că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Cauza a fost reînregistrata pe rolul Tribunalului București la data de 5.10.2010.
La data de 10.12.2010, pârâții T. E., T. D., T. V., P. A., C. R. C. au formulat cerere de chemare în garanție, a Primăriei M. București și . a fi obligate, la restituirea valorii bunurilor imobile dobândite în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr.1270 din 19.12.1996, nr. 1269 din 16.12.1996, nr.1293 din 20.01.1997, nr.1268 din 20.01.1997, respectiv valoarea de circulație a bunurilor imobile situate în București, sector 2, .. P. M. București, prin . calitate de fost proprietar al bunului în litigiu are obligația să garanteze în temeiul dispozițiilor art. 1336 și art. 1337 din Codul civil, eventualele evicțiuni provenite din fapta unui terț. Din cele două texte anterior invocate, rezultă cu certitudine faptul că vânzătorul este de drept obligat să garanteze de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut. Obligația de "garanție este aplicabilă în orice vânzare, indiferent dacă este sau nu stipulată în contract. Așa fiind, suplimentar față de prevederile Legii nr.10/2001 potrivit cărora „restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile..." (art.50 alin. 21) „...se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor..." (art.50 alin. 3), înțeleg să cheme în garanție și P. M. București și . a fi obligate în solidar la plata valorii de circulație a bunurilor imobile revendicate prin cererea ce face obiectul prezentei cauze, în situația în care cererea principală va fi admisă. Cererea de chemare în garanție a Primăriei M. București și . subsecventă cererii de chemare în garanție a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Analizând actele și lucrările dosarului, văzând dispozițiile art.137 alin 2 Cod procedură civilă, tribunalul a reținut următoarele:
Prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/24.07.1936 de Tribunalul I., numitul Harry R. dobândește dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București . compus din patru apartamente.
Prin Decretul nr.92/1950, imobilul arătat mai sus a fost supus naționalizării, astfel cum rezulta din conținutul adresei nr.709/22.03.2006 atașata la fila 19, dosar inițial.
Potrivit mențiunilor ordinului de moștenire, urmare a decesului R. Heinrich la data de 10.01.1967, reclamanții sunt desemnați moștenitori ai acestuia, în calitate de fii.
Prin contractul de vânzare cumpărare nr.1270/19.12.1996 încheiat intre vânzătorul PMB prin mandatar . cumpărătoarea T. E., aceasta din urma dobândește dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.1 situat în .. Prin contractul de vânzare cumpărare nr.1269/16.12.1996 încheiat intre vânzătorul PMB prin mandatar . cumpărătorul Cosarca G., acesta din urma dobândește dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.2 situat în .. Prin contractul de vânzare cumpărare nr.1268/20.01.1997 încheiat între vânzătorul PMB prin mandatar . cumpărătorul P. A., acesta din urma dobândește dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.3 situat în .. Iar, apartamentul nr.4 din același imobil a făcut obiectul înstrăinării prin contractul de vânzare cumpărare nr.1293/20.01.1997.
După . L 10/2001, reclamanții formulează notificarea nr.543/19.07.2001 pentru imobilul care face obiectul cauzei.
Prin sentința civila nr.735/27.05.2009 pronunțata de Tribunalul București și rămasa irevocabila prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civila nr.5826/4.11.2010, reclamanților din prezenta cauza le-a fost admisa cererea de obligare a paratului Municipiul București prin Primar General sa emită dispoziție prin care sa restituie în natura imobilul situat în București, ., sector 2 care nu a făcut obiectul înstrăinării. În ceea ce privește cele patru apartamente pentru care dreptul de proprietate s-a transmis prin contractul de vânzare cumpărare nr.1268/20.01.1997, contractul de vânzare cumpărare nr.1269/16.12.1996, contractul de vânzare cumpărare nr.1270/19.12.1996 și contractul de vânzare cumpărare nr.1293/20.01.1997, instanța a dispus obligarea aceluași pârât sa emită dispoziție pentru acordarea de masuri reparatorii prin echivalent.
Față de situația de fapt reținuta și examinând excepția lipsei calității procesual active invocate de pârâți prin întâmpinarea formulata în primul ciclu procesual, tribunalul retine netemeinicia acesteia.
Obiectul pricinii rezida dintr-o cerere de revendicare imobiliara întemeiată pe dreptul comun, art.480-481 Cod civil, iar imobilele care fac obiectul solicitării reclamanților au fost supune măsurii naționalizării.
Acțiunea în revendicare presupune cererea de restituire formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar. Art.480 cod civil stabilește ca proprietatea este dreptul pe care îl are o persoana de a se bucura și de a dispune de un bun în mod exclusiv și absolut. Iar, potrivit art.481 Cod civil, nicio persoana nu poate fi silită să cedeze proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică, cu dreapta și prealabila despăgubire.
Calitatea procesual activă presupune existența unei identități între reclamantul în cauza și titularul dreptului dedus judecații. În aceasta materie, calitatea procesual activă este redată de textul art. 3 Legii nr.10/2001, în sensul ca de masurile de reparație, în natura sau prin echivalent stabilite de legea speciala, beneficiază persoanele îndreptățite, respectiv persoanele fizice, proprietari ai imobilelor preluate abuziv. Iar, în temeiul art.4 alin.2 Legii nr.10/2001, moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite beneficiază de dispozițiile legii.
Așadar, condițiile de verificat, așa cum au fost ele statuate de norma legislativă sunt aceea de calitate de persoana îndreptățită și aceea de calitate de moștenitor al persoanei îndreptățite. Cu referire la cea din urma cerința enunțata, văzând mențiunile ordinului de moștenire, tribunalul a apreciat ca este întrunită în persoana reclamanților. Fără a statua asupra calității de persoana îndreptățită, tribunalul a constatat ca, în ceea ce îi privește pe reclamanți, față de probatoriul administrat, în beneficiul acestora se naște cel puțin o speranța legitima în recunoașterea calității cerute de art.3 Legea nr.10/2001. De asemenea, în justificarea legitimității procesual active, tribunalul a avut în vedere și considerentele expuse în sentința civila nr.735/27.05.2009 pronunțata de Tribunalul București și rămasa irevocabila prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civila nr.5826/4.11.2010.
Prin urmare, față de aceste considerente, a respins excepția lipsei calității procesual active, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește fondul pretențiilor, soluția decurge din considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție în deciziile nr.33/2008 și nr.27/2011 pronunțate în recursuri în interesul legii.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, aplicarea operațiunii juridice de restituire integrala (restitutio în integrum), ca efect al ineficacității actelor de preluare, a fost guvernata de prevederile dreptului comun în materia revendicării, reprezentat prin dispozițiile art.480 și art.481 din Codul civil. Legea noua extinde aplicarea principiului restitutio în integrum și, totodată, diversifică amplu gama masurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ și, în parte, necunoscute dreptului civil comun.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege speciala, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natura persoanelor îndreptățite, nu se poate susține ca legea speciala, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Mai mult decât atât, în speța dedusă judecații, reclamanții cunosc existenta legii speciale, câta vreme au formulat notificarea nr.543/19.07.2001 și au promovat cerere de chemare în judecată în virtutea acestei legi speciale de reparație.
Un alt punct de vedere nu ar putea fi primit, deoarece ar ignora principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generala - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege speciala.
Așa cum s-a susținut în mod constant în practica CEDO și după cum s-a reiterat și în practica judiciara naționala, privarea de proprietate poate fi justificata numai daca se demonstrează ca a intervenit pentru o cauza de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde principiului proporționalității.
În evaluarea proporționalității, Curtea Europeana tine cont de marja de apreciere a statului, dar și de asigurarea unui just echilibru intre cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzuta ca atare în legislația naționala.
Având în vedere aceste considerente, precum și dispozițiile obligatorii ale deciziei 33/2008 pronunțata de ICCJ, după data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiata pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibila, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativa, prealabilă și obligatorie prevăzuta de legea speciala, cat și în situația în care aceasta procedura nu este finalizata la data sesizării instanței. Nu se poate opera nici cu soluția consacrata în materie de revendicare, de comparare a titlurilor de proprietate deținute de parți și de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic. Aceasta concluzie decurge din faptul ca în conformitate cu art. 45 alin. (2) și (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după . acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, determinata de reaua-credința a părților din actul de înstrăinare, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeași măsura este consecința constatării nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare, pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. Insa, în prezenta cauza, actele de înstrăinare, respectiv contractul de vânzare cumpărare nr.1268/20.01.1997, contractul de vânzare cumpărare nr.1269/16.12.1996, contractul de vânzare cumpărare nr.1270/19.12.1996 și contractul de vânzare cumpărare nr.1293/20.01.1997 sunt valabile și își produc efectele juridice.
De asemenea, instanța va avea în vedere faptul ca legea speciala stabilește și o posibilitate de reparație în echivalent. Astfel, potrivit dispozițiilor art.18 lit.c) din Legea nr.10/2001, daca imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, masurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.
Or, în speța, reclamanții derulează în același timp și procedura prealabile administrativa. Astfel, așa cum s-a reținut mai sus, aceștia deja au beneficiat de o reparație în sensul legii speciale pentru imobilele care fac obiectul prezentului litigiu, și anume li s-a recunoscut dreptul la reparație prin echivalent pentru cele patru apartamente.
Pe de alta parte, s-a reținut în considerentele deciziei pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii ca prin respingerea ca inadmisibila a acțiunii în revendicare de drept comun formulata după data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, privind imobilele ce intra sub incidenta acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția europeana a drepturilor omului, care garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimoniala respectivă.
Așa cum reiese din jurisprudența sa în materie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranța legitima (Cauza P. contra României).
Aceleași considerente au fost reiterate în cuprinsul deciziei nr.27/2011 pronunțate de ICCJ, astfel cum a reținut deja Tribunalul mai sus.
Față de considerentele expuse prin sentința civila nr.735/27.05.2009 pronunțata de Tribunalul București și rămasa irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civila nr.5826/4.11.2010, precum și soluția adoptata, instanța a constatat contrar reținerilor Curții de Apel din decizia civila nr.458/5.10.2009 ca, cel puțin în cazul reclamanților, mecanismul instituit de L 10/2001 nu este nici ineficace și nici iluzoriu în recunoașterea calității de persoana îndreptățită, precum și a dreptului de proprietate.
De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai hotărât că proprietarul bunului preluat abuziv de stat nu poate redobândi acel bun printr-o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în condițiile în care nu a uzat de procedura de restituire instituită prin Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, care reprezintă legea speciala de reparație în aceasta materie. În caz contrar, dacă s-ar aprecia că există posibilitatea de a se recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, în defavoarea legii speciale de reparație, ar însemna să se încalce principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să acorde preferință titlului mai vechi, făcând abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale. Înalta Curte a precizat că numai persoanele exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 de către chiriași. (Decizia nr. 209 din 18 ianuarie 2012 pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect acțiune în revendicare imobil preluat de stat fără titlu valabil în perioada comunistă).
Așadar, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr.10/2001 și de Legea nr.247/2005.
Mai mult, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat în cauza Gladkvist și B. c. României, referindu-se la aspectele reținute în cauza Faimblat c. României, că, “date fiind particularitățile de fapt ale cererii și modalitatea concretă în care instanțele s-au raportat la cadrul legal general aplicabil, prin respingerea acțiunii formulate de reclamanți în temeiul finelor de neprimire interpretate și impuse de Legea 10/2001, nu s-a adus atingere dreptului reclamanților de acces la instanță, prevăzut de art.6 din CEDO”.
Prin urmare, Tribunalul a reținut în integralitate inadmisibilitatea prezentei cereri principale, având în vedere ca nu se face dovada respectării principiului specialia generalibus derogant, și nici dovada respectării cerințelor de forma prevăzute de legea specială.
Față de soluția pronunțata în cererea principala, apare ca evidenta și hotărârea pe cererea reconvenționala formulata de pârâți și având ca obiect obligarea reclamanților la plata contravalorii actualizate a îmbunătățirilor efectuate în cele patru imobile. Cum, potrivit art.119 Cod procedură civilă, prin cererea reconvenționala pârâtul are posibilitatea de a formula pretenții proprii în legătura cu cele ale reclamantului, văzând ca în pricina de față, pretenția reclamanților a fost respinsa, solicitarea pârâților de obligare la plata contravalorii actualizate a îmbunătățirilor, devine neîntemeiata.
De asemenea, de soluția pronunțata în acțiunea principala depinde și cea din cererea de chemare în garanție. Astfel, conform art.60 Cod procedură civilă, temeinicia pretențiilor formulate pe calea unei cereri de chemare în garanție va fi analizata în cazul în care titularul acesteia, în speța pârâtul ar fi căzut în pretenții.
În pricina de față, paratii au chemat în judecata, pe de o parte, pe calea cererii de chemare în garanție pe Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata prețului actualizat al imobilelor, la plata, în solidar cu reclamanții a contravalorii actualizate a îmbunătațirilor efectuate în cele patru imobile.
Cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive invocate de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul a constatat temeinicia acesteia față de ambele pretenții deduse judecații. Cum calitatea procesual pasiva presupune examinarea identității intre persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecații, este evident ca analizarea excepției este prioritara față de cercetarea pe fond a pretențiilor formulate pe calea cererii de chemare în garanție.
În aceasta materie, legitimitatea procesual pasivă este stabilită de lege. Cu referire la contravaloarea îmbunătățirilor aduse unui imobil, legiuitorul a lămurit cadrul procesual pasiv ., astfel cum rezulta din dispozițiile art.48 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Prin cererea de chemare în garanție formulata la data de 10.12.2010, pârâții au chemat în judecata și pe P. municipiului București și . obligarea acestora la plata contravalorii bunurilor imobile. Cum acțiunea în revendicare promovata de reclamanți nu și-a realizat finalitatea, aceea de deposedare a pârâților de bunul imobil, cererea acestora de restituire în patrimoniul lor a prețului plătit pentru achiziționarea dreptului de proprietate asupra celor patru apartamente, respectiv a prețului actualizat în contradictoriu cu chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este lipsita de temei juridic.
Împotriva acestei sentințe civile au formulat apel reclamanții R. S. și R. R. precum și pârâții C. Ș. C., C. R. C., T. D., P. A., C. G., T. E. și T. V..
În apelul lor, reclamanții susțin, în esență, că s-au reluat greșeli din primul ciclu procesual, că cererea de chemare în judecată este admisibilă; existând practică judiciară în dispozițiile legale C.E.D.O., că cererea este temeinică și în cauză este incident art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (filele 34 – 42).
Apelanți-pârâți persoane fizice au susținut că excepția lipsei calității procesuale pasive este neîntemeiată, că trebuie plătit prețul reactualizat de stat, că evident, ca urmare a respingerii cererii principale și cererea în garanție a fost respinsă dar nemotivat.
Apelurile sunt întemeiate.
Deși cauza a mai fost în mai multe cicluri procesuale, soluția pronunțată pe obiectul cererii de revendicare imobiliară a fost una de respingere a acesteia ca inadmisibilă.
În atare situație, fără a intra în detaliul fiecărui motiv de apel al reclamanților, cât și al intervenienților, este evident că o asemenea soluție contravine legii, nefiind susținută nici pe netemeinicie, dar mai ales pe legalitate, neexistând text expres ca acțiunile în revendicare să poată fi respinse și ca inadmisibile.
Curtea are în vedere dispozițiile art.315 Cod procedură civilă prin raportare la decizia care s-a pronunțat în cauză și care a constatat că acțiunea n u este inadmisibilă față de dispozițiile legale incidente.
S-a insistat în motivare pe răspunsul în motivare și clarificarea excepțiilor.
La pagina 344 din motivarea deciziei se face referire la „respingerea ca inadmisibilă a acțiunii de drept comun” formulată după . Legii nr.10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, mențiune luată din considerentele deciziei civile nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dar aceasta este luată din context și nu reprezintă raționamentul juridic care să stea temei la respingerea prezentei cauze de revendicare imobiliară ca „inadmisibilă”.
Așa fiind se impune admiterea apelurilor, conform art.296 Cod procedură civilă, desființarea în tot a sentinței civile apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță – Tribunalul București.
Cu ocazia rejudecării, vor fi avute în vedere și criticile formulate în prezentele apeluri la soluția Tribunalului București din 27.04.2012.
Văzând și dispozițiile art.298 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelurile formulate de apelanții-reclamanți R. S., R. R. ambii cu domiciliul ales la Cabinet Av.V. L. D. în București, Splaiul Independenței, nr.1, ., . și în București, ..6, ., ., sector 5, precum și de apelanții-pârâți C. Ș. C. cu domiciliul în București, ., . și cu domiciliul ales la SCA L. și Asociații în București, ., .,C. R. C. cu domiciliul în București, ..8, . și cu domiciliul ales la SCA L. și Asociații în București, ., .,, T. D. cu domiciliul în București, ., . și cu domiciliul ales la SCA L. și Asociații în București, ., ., P. A. cu domiciliul în București, ., . și cu domiciliul ales la SCA L. și Asociații în București, ., .,C. G. cu domiciliul în București, ., . și cu domiciliul ales la SCA L. și Asociații în București, ., .,T. E. cu domiciliul în București, ., . și cu domiciliul ales la SCA L. și Asociații în București, ., .,T. V. cu domiciliul în București, ., . și cu domiciliul ales la SCA L. și Asociații în București, ., . împotriva sentinței civile nr.950/27.04.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr. în contradictoriu cu intimații chemați în garanție S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 5, P. M. BUCUREȘTI cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6 și . sediul în București, ..34, sector 2.
Desființează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță – Tribunalul București.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
C. M. T. I. D.
GREFIER
I. A. G.
Red. C.M.T.
Tehnored. C.S.
Ex.13/2013
T.B.Secția a V-a Civilă – C.L.B.
| ← Recuzare. Decizia nr. 1660/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 1510/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
