Pretenţii. Decizia nr. 1683/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1683/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-10-2013 în dosarul nr. 1683/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1683
Ședința publică de la 24.10.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă M. L., împotriva sentinței civile nr. 301 din 15.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței lipsa părților, precum și faptul că recurenta reclamantă a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă.
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală având în vedere că în mod corect instanța de fond a respins cererea privind acordarea daunelor morale pe temeiul deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, cât și a deciziei nr. 12/2013 date în recursul în interesul legii de către Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Mai mult decât atât, apreciază că reclamanta trebuia să solicite în prealabil constatarea caracterului politic al măsurii, aceasta nefiind de drept trebuia să se procedeze la o constatare pe cale judecătorească a caracterului politic.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 25.06.2012, reclamanta M. L. (născută B.) a solicitat despăgubiri în cuantum de 850.000 Euro, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009 și conform Ordonanței de Urgență nr.62/2010, reprezentând prejudiciul moral și material suferit, în calitate de moștenitoare după bunicii săi, Essig (I.) I. și E..
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 10.06.1953 părinții săi au fost luați și deportați împreună cu alți cetățeni spre a fi internați în lagărul Koksochim – Sawod Djnjeprotrowsk N 1040, Saporoschje 1087 URSS pentru a participa la lucrări de reconstrucție.
Timpul deținut în lagăr, inclusiv timpul de transport, cuprinde perioada între 10.06._56, plecarea din Fundata – Lagărul din B., până la data de 24.10.1956, eliberarea în localitatea Fundata – Lagărul din B..
La data de 05.10.2011, reclamanta a depus cerere precizatoare, arătând că, în conformitate cu dispozițiile art.4 alin.4 din Legea nr. 221/2009, înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, indicând, totodată, și adresa de domiciliul unde solicită comunicarea hotărârii.
Prin întâmpinarea depusă la data de 14.02.2013, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, învederând că cererea a fost depusă cu depășirea termenului prev. de Legea nr. 221/2009, ia pe fond respingerea cererii ca nefondată, fără cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr.301/15.02.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta M. L., ca neîntemeiată.
Procedând la analiza cu prioritate a excepției prescripției dreptului la acțiune, conform art. 137 alin.1 C.p.c., Tribunalul a constatat că aceasta nu este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Astfel, cererea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr.221/2009, publicata în M.Of. nr.396/11.06.2009, intrată în vigoare la data de 14.06.2009.
Pe de altă parte, cererea de chemare în judecată a fost depusă la poștă la data de 14.06.2012, după cum rezultă din ștampila poștei aplicată pe plicul atașat la fila 85 dosar, dată pe care Tribunalul a luat-o în considerare în aplicarea art. 104 C.p.c.
Ca atare, s-a constatat că cererea de chemare în judecată a fost introdusă în termenul de prescripție prev. de art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel încât excepția prescripției dreptului la acțiune va fi respinsă ca nefondată.
Procedând la analiza fondului cererii, Tribunalul a reținut că, în urma admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. „a” Teza I din Legea 221/2009, prin decizia 1358/2010 a Curții Constituționale, în lipsa unui text legal din Legea nr.221/2009 care constituie temeiul de drept al cererii reclamantei, aceasta este neîntemeiată.
Prin decizia nr.1358/2010 din_ a Curții Constituționale, s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
În motivarea acestei decizii, s-a arătat că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990: „Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare[...]".
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009, se arată că: „În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr.118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea a constatat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr.118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Curtea Constituțională a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Or, Curtea a observat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Având în vedere că până în prezent legiuitorul român nu a pus de acord dispozițiile Legii nr.221/2009 cu dispozițiile constatate neconstituționale de către Curtea Constituțională, deși a trecut termenul de 45 de zile prevăzut de Legea nr.47/1992, Tribunalul a constatat că nu mai există niciun text de drept material în Legea nr.221/2009 care să dea posibilitatea reclamantei să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul sau potrivit art.5 din Legea nr.221/2001.
Față de aceste considerente în fapt și în drept, Tribunalul a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta M. L..
În motivare, recurenta reclamantă a susținut că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe dispozițiile art.1 – 8 din Legea nr.221/2009 pentru recunoașterea caracterului politic al condamnării la deportare și la domiciliu obligatoriu, precum dispune legea (art.4 alin.1). De asemenea la art.4 aliniatul (4) din lege se menționează faptul că cererea este imprescriptibilă. Prin articolul 8 al legii se obține eliminarea cazierului si a formelor asociate conform Legii nr.290/2004 modificata prin articolul menționat.
Legea nr.221/2009 a făcut posibila anularea condamnărilor cu caracter politic, recunoscând răspunderea delictuală a Statului în coroborare cu art.998 din Codul civil si art.504-506 Cod de procedura penală.
Conform art. 20 din Constituție și art. 3 din Protocolul nr.7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului: atunci când o condamnare definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește ca s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsa din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.
Aceste condamnări și măsuri administrative sunt erori judiciare, iar conform art.4 aliniatul (4), cererile în acest sens sunt imprescriptibile.
În finalul motivelor de recurs, recurenta a solicitat anularea condamnării și a măsurii administrative, măsuri care nu au fost anulate până în prezent și nu au fost recunoscute ca erori judiciare.
În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.
Curtea, analizând criticile de recurs, constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În referire la susținerile recurentei în sensul că cererea de recunoaștere a caracterului politic a măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu la care au fost supuși autorii săi, bunicii împreună cu mama sa, este imprescriptibilă, Curtea constată că prin sentința instanței de fond s-a apreciat că au fost respectate dispozițiile art. 5 din Legea nr.221/2009, astfel încât cererea reclamantei a fost introdusă în termenul de prescripție prevăzut de acest act normativ. Susținerile recurentei în sensul că solicitarea sa prin raportare la art. 4 din actul normativ enunțat este imprescriptibilă sunt lipsite de interes de vreme ce soluția dată de instanța de fond în ceea ce privește excepția prescripției dreptului de a sesiza instanța cu o astfel de cerere a fost soluționată în interesul acestei părți.
Analizând conținutul cererii introductive de instanță, Curtea constată că reclamanta nu a formulat un capăt de cerere expres în sensul constatării caracterului politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu la care au fost supuși autorii săi, această împrejurare constituind o chestiune prejudicială, ce se impunea a fi dezlegată anterior petitului de acordare a daunelor morale.
Or, de vreme ce instanța de fond a trecut la analizarea cererii de acordare a daunelor morale, rezultă că implicit a considerat că măsura aplicată autorilor reclamantei are caracter politic prin raportare la actul normativ – Legea nr.221/2009, recurenta neavând interes în formularea vreunei critici în legătură cu acest aspect.
Recurenta reclamantă a solicitat prin cererea de recurs anularea „condamnării și a măsurii administrative, măsuri care nu au fost anulate până în prezent și nu au fost recunoscute ca erori judiciare”.
Or, o asemenea solicitare nici nu a fost formulată prin cererea de chemare în judecată, instanța de fond în aplicarea principiului disponibilității soluționând cererea reclamantei cu respectarea art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește pretenția concretă a recurentei reclamante de acordare a daunelor morale, Curtea urmează a constata că instanța de fond a analizat cererea reclamantei din perspectiva dispozițiilor Legii nr.221/2009, soluția instanței de fond fiind de respingere ca urmare a constatării incidenței deciziilor instanței de contencios constituțional care au vizat dispoziția înscrisă în art. 5 alin. 1 lit.a din Legea nr.221/2009.
În ce privește daunele morale solicitate în temeiul Legii nr.221/2009, prin raportare la art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009, instanța de recurs constată, așa cum și prima instanță a procedat, că a fost sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a acestor prevederi.
Urmare soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță că dispozițiile legale sus-enunțate sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. 1 din Constituție: „Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Instanța de recurs urmează să constate, așa cum și instanța de fond a procedat, că până la data soluționării prezentei cauze termenul de 45 zile, anterior menționat, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel încât nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.
Curtea are, de asemenea, în vedere faptul că în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice, iar în cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională - cum este și cazul de față - ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.
Prin urmare, decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.
Efectele pentru viitor ale deciziilor instanței constituționale prin care au fost declarate neconstituționale unele prevederi legale, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională.
Totodată, instanța de recurs are în vedere, decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii nr.12/19 septembrie 2011, obligatorie pentru instanțe în acord cu art. 329din Codul de procedură civilă, prin aceasta stabilindu-se că: „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Or, în cazul de față, reclamanta nu este beneficiara niciunui drept câștigat, la fond, până la data publicării deciziilor Curții Constituționale la care s-a făcut referire, respectiv 15 noiembrie 2010, acțiunea reclamantelor fiind soluționată ulterior acestei date, în sensul arătat mai sus.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 11 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a a alin. 1 al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
Instanța de recurs are în vedere că principiul care stă la baza controlului constituționalității legilor este acela potrivit cu care Constituția este superioară legii, așadar orice lege contrară Constituției nu este lege și că a admite contrariul înseamnă a se ajunge la aplicarea unei norme legale care înfrânge Constituția.
Ca urmare a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în temeiul art. 146 lit. c din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată, încetându-și de drept efectele pentru viitor.
Instanța de recurs are în vedere că efectele admiterii excepției se produc erga omnes și, ca atare, în aceleași condiții, atât față de autorul excepției, cât și față de alții. Totodată, are în vedere că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai poate face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanțe.
A considera că efectele admiterii excepției, deși se produc în mod necontestat în cauza în care a fost invocată, nu s-ar produce totuși și pentru alte cauze aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale, ar constitui o diferență de tratament nejustificată, deoarece primul dosar în care ar fi invocată ar fi stabilit în mod aleatoriu de autorul excepției.
Având în vedere că Legea nr. 47/1992 nu permite invocarea unei noi excepții de constituționalitate în cazul în care dispoziția legală a fost declarată neconstituțională, se impune concluzia că admiterea excepției de neconstituționalitate trebuie să producă erga omnes .
Ca o consecință, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale.
Curtea reține, totodată, că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, a fost deja în atenția Curții Constituționale, așa cum s-a arătat mai sus, astfel că nu este de natură a conduce la alte concluzii, decât cele deja expuse.
Prin urmare, Curtea, văzând considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, apreciază prin prisma art. 51 din Constituția României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională în analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.
Legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. Reglementările adoptate, așa cum a reținut și instanța de contencios constituțional au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată „necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”.
Or, aceste acte au doar caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei. Potrivit acestor recomandări cuprinse în Rezoluțiile amintite mai sus, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituțională a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist.
În acest sens au fost reținute prevederile Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acte normative care stabilesc o . drepturi.
În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie în primul rând avut în vedere faptul că, pornind de la caracterul autonom al noțiunilor utilizate de Convenție și de actele sale adiționale, Curtea a extins noțiunea de „bun”, în sensul textului menționat, la situații în care apar puse în discuție anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranțe legitime la obținerea unor indemnizări (cauza Pressos Compania Naviera S.A. împotriva Belgiei, hotărârea din 25 martie 1999).
În cauza Broniowski împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004, instanța de contencios european a statuat că „reclamantul era titularul unui interes patrimonial ce intră sub protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece dreptul său la despăgubiri avea o bază legală ce fusese menținută în mod continuu în dreptul intern și după . dispozițiilor Convenției cu privire la Polonia”. În schimb, în cauza Kopecký împotriva Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004, Curtea a constatat că, în speță, creanța reclamantului era condițională, fiind necesară intervenția unei instanțe care să constate că toate condițiile impuse de lege pentru restituire erau îndeplinite.
Aplicând distincțiile menționate în cauza de față, se constată că situația este similară aceleia din ultima hotărâre, întrucât potrivit Legii nr. 221/2009, dispozițiile acesteia se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute anumite drepturi prin acte normative anterioare, cu condiția să nu fi beneficiat deja de despăgubiri, ceea ce impune anumite verificări din partea instanțelor învestite.
De asemenea, instanța de recurs reține, prin raportare la Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, că instanța de contencios european a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o ,,speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.
Instanța de recurs urmează să aibă în vedere, totodată, faptul că instanța de contencios european nu a sancționat sub aspectul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a Articolului 6 paragraful 1 din Convenție împrejurarea că în cursul procedurii interne, Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea dispozițiilor legale incidente în cauză.
Ceea ce a sancționat instanța de contencios european în alte cauze a fost intervenția statului prin puterea legislativă, având ca scop modificarea în favoarea sa a unei legi aplicabile cauzei în care statul era parte și prin aceasta crearea unei șanse de câștig a procesului (a se vedea cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, cererea nr._/87, hotărâre din 9 decembrie 1994, și cauza C. c Româaniei, cererea nr._/98, hotărâre din 27 mal 2003).
Or, în situația de față, nu s-a ridicat problema intervenției legislative și statului, ci a declarării neconstituționalității unor dispoziții legale incidente în cauză.
Referitor la incidența art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, instanța de recurs reține că instanța europeană a fost confruntată cu problema de a ști în ce măsură intervenția puterii legislative sau a puterii executive într-o procedură judiciară aflată în curs de derulare este de natură să pună în discuție dreptul la un tribunal garantat de acest text.
Curtea a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curtea Europeană, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.
Făcând aplicarea acestor principii în cauza de față, instanța de recurs constată, pe de o parte, că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului sau a executivului în vederea influențării soluționării litigiului, de natură să aducă atingere principiului preeminenței dreptului și noțiunii de proces echitabil sau a principiului egalității și nediscriminării, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de altă parte, intervenția a avut loc în principal, așa cum s-a reținut anterior pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat de către autoritatea cu competențe în această materie, contrar normelor de tehnică legislativă și principiilor constituționale.
Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea Europeană o realizează sub acest aspect, instanța de recurs va constata și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantat de art. 21 din Constituție, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.
Nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Instanța de recurs are în vedere, pe de altă parte, că prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare.
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
În situația analizată însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Curtea reține că nu se poate face aplicarea directă a normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale deoarece jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept a unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție au fost încălcate și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudența Curții.
Curtea are în vedere, totodată, că reclamanta nu și-a întemeiat cererea de chemare în judecată și pe dispozițiile art. 998 – 999 Cod civil, respectiv art. 504 – 506 Cod procedură penală, astfel că orice susținere din cererea de recurs cu referire la aceste temeiuri de drept exced analizei instanței de control judiciar, reclamanta neputând formula critici decât prin raportare la pretențiile concrete solicitate și la temeiurile de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, în recurs neputând fi schimbată cauza acțiunii introductive care în litigiul de față a vizat repararea prejudiciului moral înregistrat, conform Legii nr.221/2009.
În consecință, Curtea, în raport de art. 312 alin. 1 cu referire la art. 304/1 Cod procedură civilă, va respinge recursul declarat de recurenta reclamantă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta reclamantă M. L. împotriva sentinței civile nr.301/15.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 24.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M. A. I. D.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.D.I.
Tehnored.D.I/B.I.
2 ex/13.11.2013
------------------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – A.M.V.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1699/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 171/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
