Revendicare imobiliară. Decizia nr. 558/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 558/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-12-2014 în dosarul nr. 558/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 558 A
Ședința publică de la 11.12.2014.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanta reclamantă I. L. – decedată pe parcursul procesului și continuat de moștenitoarea V.-D. T.-E., împotriva sentinței civile nr. 112 din 05.02.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți R. A. S., R. D. R., M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și S.C. HERĂSTTĂU N. S.A.
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 4.12.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 11.12.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea din 18.02.2009 reclamanta I. L. i-a chemat în judecată pe pârâții M. București prin Primarul General, . D. R. și R. A. S., pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 1193/_/22 ianuarie 1997 încheiat între Primăria Municipiului București prin . soții Raduța D. R. și Raduța A. S. și pentru obligarea acestor din urmă pârâți la predarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. 1, parter, corp A și a boxei împreună cu cota de teren aferentă de 39 m.p., imobil situat în București, ., sector 1.
În motivare, reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a soțului său I. N. H., care la rându-i a dobândit imobilul prin succesiune după tatăl său I. G., în cota de 1/6 și prin schimb realizat în baza actului încheiat în formă autentică în anul 1946, cu ceilalți coindivizari, pentru restul cotei de 5/6.
Preluarea imobilului la stat s-a făcut fără titlu, pe numele unei alte persoane în baza Decretului nr. 92/1950 .
Apartamentul nr. 1 din imobil a fost vândut fraudulos, în condițiile în care chiriașul Raduță R. D., pe de o parte a declarat în fals că nu mai deținuse altă locuință, deși avea o astfel de locuință la momentul cumpărării, și pe de altă parte situația imobilului era cunoscută atât vânzătorului cât și cumpărătorului, care au acționat de conivență, cu rea – credință, în frauda legii și a drepturilor sale.
În drept și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, art. 6 alin. 1 din CEDO, art. 20 alin. 2 din Constituție, art. 480 și următoarele Cod civil, Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 213/1998.
Prin sentința civilă nr. 224/22 februarie 2010 Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de către pârâții R. D. și R. A. S. și în consecință a respins acțiunea în revendicare pentru autoritate de lucru judecat. Totodată, ca urmare a admiterii, prin încheierea din 18 mai 2009, a excepției prescripției dreptului material la acțiune pe capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, a respins și acest capăt de cerere, ca fiind prescris.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în cauză este incidentă excepția autorității de lucru judecat, dată fiind identitatea de obiect, cauză și părți, între actualul litigiu și cel soluționat prin sentința civilă nr. 756/30 iunie 2000 a Tribunalului București Secția a IV-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 183 A din 05.04.2001 a Curții de Apel București Secția a III-a Civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2399/14 iunie 2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În ceea ce privește primul capăt de cerere-constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1193/_/22.01.1997 încheiat între Primăria Municipiului București prin . R. D. R. și R. A. S., acesta a fost respins ca prescris, instanța reținând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, care derogă de la dreptul comun, de vreme ce stipulează în mod expres, că indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii. Acest termen a fost prelungit succesiv prin OUG nr.109/2001 și OUG nr. 145/2001, ajungând să fie în final un termen de 18 luni.
Legea nr. 10/2001 cuprinde dispoziții derogatorii în ceea ce privește termenul de prescripție pentru acțiunile în nulitate, în raport cu cele de drept comun instituite prin Decretul nr. 167/1958, atât în ceea ce privește termenul de prescripție, cât și începerea curgerii termenului, de la data intrării în vigoare a legii.
Apărarea reclamantei în sensul suspendării cursului termenului de prescripție, în raport de prevederile art. 13 din Decretul nr. 167/1958, ca urmare a faptului că a fost în imposibilitate de a obține datele necesare pentru a putea acționa, a fost înlăturată, reținându-se că această împrejurare nu este echivalentă forței majore, căci nu reprezintă o împrejurare externă, invincibilă și extraordinară care să pună partea într-o imposibilitate obiectivă de a acționa.
Împotriva sentinței și a încheierii prin care a fost admisă excepția prescripției din data de 18.05.2009, a declarat apel reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 579/A/05.10.2010, Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamanta I. L., a desființat parțial sentința și a trimis cauza aceleiași instanțe – Tribunalul București pentru soluționarea acțiunii în revendicare și a menținut dispoziția privind respingerea ca prescrisă a cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1193/_/22.01.1997.
Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că motivele de apel ce vizează greșita respingere, ca prescris, a capătului de cerere privind constatarea nulității contractului de vindere-cumpărare cu privire la imobilul din litigiu, sunt neîntemeiate.
Astfel, conform art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată și republicată, „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an și șase luni de la data intrării în vigoare a legii”.
Într-adevăr, acest termen legal de un an și 6 luni este derogatoriu de la termenul de 3 ani instituit prin prevederile art.3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. De asemenea, derogatorie este și data de la care acest termen începe să curgă căci, dacă în cazul acțiunilor în nulitate a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu la stat, termenul începe să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în celelalte cazuri de nulitate, de drept comun, termenul începe să curgă de la data când cel îndreptățit a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului, astfel cum se stipulează prin prevederile art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Curtea este obligată să constate că dispozițiile derogatorii dintr-o lege specială, (Legea nr. 10/2001) au prioritate în aplicare în raport de dreptul comun în materie (Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă), astfel încât just prima instanță a acordat prioritate dispozițiilor legii speciale.
Aceste din urmă dispoziții, se înscriu în limitele dreptului la acces în justiție, care nu este un drept absolut, statul fiind în drept să prevadă astfel de limitări, când interese de ordin general și de stabilitate a raporturilor juridice, o cer.
Astfel fiind, Curtea a reținut că prin reglementarea instituită prin prevederile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, dispozițiile art. 21 alin, 2 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu au fost încălcate.
Legea nr. 10/2001 nu conține dispoziții derogatorii de la Decretul nr. 167/1958 și în ceea ce privește suspendarea sau întreruperea cursului prescripției extinctive.
Numai că motivele invocate de reclamantă nu se subscriu nici uneia dintre cauzele de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției.
Faptul că reclamanta nu ar fi putut obține înăuntrul termenului de prescripție informații cu privire la împrejurarea că pârâții persoane fizice, la data cumpărării apartamentului din litigiu mai deținea și un alt imobil în proprietate, nu reprezintă un caz de forță majoră, respectiv o împrejurare externă, invincibilă și extraordinară care să pună partea într-o imposibilitate obiectivă de a acționa în sensul art. 13 lit. a din Decretul nr. 167/1958, cum just a reținut prima instanță.
De asemenea, respingerea ca lipsită de interes a cererii privind constatarea nulității aceluiași contract prin sentința civilă nr. 1939/19 martie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, nu este un act întrerupător al cursului prescripției în raport de prevederile art. 16 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.
Conform acestui din urmă text, prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.
De vreme ce legiuitorul a înlăturat caracterul întreruptiv al cererilor de chemare în judecată soluționate prin respingere, greșit se susține că în cauză ar avea aplicare dispozițiile art. 1886 Cod civil, conform cu care nici o prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere.
În raport de cele de mai sus, Curtea a constatat că, de vreme ce acțiunea a fost intentată cu mult peste termenul de un an și 6 luni de la . Legii nr.10/2001, respectiv la data de 6 februarie 2009, just prima instanță a respins capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 1193/_/22 ianuarie 1997, ca prescris.
S-a reținut însă că excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere al acțiunii a fost greșit soluționată.
Astfel, s-a avut în vedere că obiectul procesului soluționat prin sentința civilă nr. 756/30 iunie 2000 a Tribunalului București secția a IV-a Civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 183 A din 5 aprilie 2001 a Curții de Apel București Secția a III-a civilă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2399/14 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție Secția Civilă, l-a constituit o suprafață de 2925 m.p. teren și întreaga construcție situată în București, ., sector 1 și nu numai un apartament din acest imobil.
Acțiunea în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 cod civil a fost respinsă, ca nefondată, pe considerentul că „reclamanta nu a făcut dovada că autorul acesteia a fost unic moștenitor, proprietar al imobilului din litigiu”, astfel încât s-ar încălca regula unanimității. De asemenea, nu s-a făcut dovada deschiderii succesiunii soției supraviețuitoare, care la data partajului voluntar avea jumătate din imobil în proprietatea sa. În plus, actul de partaj voluntar încheiat la 6 august 1947, pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea poate avea caracterul unui partaj de ascendent, care nu constituie o ieșire din indiviziune, ci o modalitate de prevenire a ieșirii din indiviziune.
Curtea a constatat că pe bună dreptate, prima instanță a reținut identitatea de părți și obiect între cele două cauze, astfel cum este ea cerută prin prevederile art. 1201 Cod civil, însă lipsește identitatea de cauză, pretinsă prin aceleași dispoziții legale și a cărei neîndeplinire cumulativă, atrage neincidența excepției autorității de lucru judecat.
Astfel, s-a constatat că prima instanță nu a făcut distincție între cauza acțiunii (cauza petendi) și cauza dreptului (cauza debendi), ce constituie cauza cererii de chemare în judecată.
De exemplu, în cazul în care se revendică un bun de la o persoană, cauza acțiunii o constituie deținerea abuzivă a bunului de acea persoană și voința de a face ca această deținere să înceteze, iar cauza cererii de chemare în judecată poate fi succesiunea, uzucapiunea, contractul etc..
Deși reclamanta a invocat același act juridic pe care-și întemeiază calitatea de proprietar, respectiv actul încheiat în luna august 1947, în prima cerere i-a atribuit semnificația de act de partaj voluntar și a invocat dobândirea de către autorul său I. N. a dreptului de proprietate asupra întregului imobil prin partaj voluntar, prin prezenta cauză a invocat succesiunea autorului său, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, doar pentru cota de 1/6 din imobil și schimbul efectuat cu ceilalți coindivizari pentru restul cotei de 5/6 din imobil.
Cu alte cuvinte, dacă în prima pricină cauza cererii de chemare în judecată a constat în succesiune pentru întreg imobilul, în prezenta cauză succesiunea s-a menținut doar pentru cota de 1/6 din imobil, iar pentru restul cotei de 5/6 din imobil, se invocă schimbul.
Or, acțiunea a fost respinsă cu motivarea instanței supreme precum că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al autorului său pentru întreg imobilul și a nesocotit principiul unanimității.
Cum prin prezenta acțiune pentru diferența de 5/6 din imobil reclamanta invocă ca și temei juridic schimbul, este evident că nu ne aflăm în prezența unor cauze identice ale celor două cereri de chemare în judecată.
În plus de aceasta, în afara condițiilor întrunite cumulativ, astfel cum sunt ele reglementate prin art. 1201 Cod civil, respectiv identitate de părți, obiect și cauză, pentru a se putea reține incidența excepției autorității de lucru judecat este necesară ca prin primul proces să se fi judecat cauza în fond.
De altfel, aceasta a și fost rațiunea pentru care s-a limitat din punct de vedere legislativ accesul la justiție prin instituirea excepției autorității de lucru judecat, respectiv pentru a se evita judecata pe fond a aceluiași litigiu, de două ori și a se evita soluții contradictorii.
Or, în primul proces nu s-a judecat cauza în fond, cu alte cuvinte raporturile juridice dintre părți nu au fost tranșate, așa încât nici din acest punct de vedere nu există autoritate de lucru judecat.
Cum al doilea capăt de cerere, respectiv revendicarea nu s-a soluționat în fond pe baza greșitei rețineri a incidenței excepției autorității de lucru judecat, Curtea a constatat că în cauză își au aplicarea dispozițiile art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, așa încât a admis apelul, s-a desființat parțial sentința și s-a trimis cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea acțiunii în revendicare.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta I. L. și pârâții R. R. și R. A. S..
Criticile aduse de reclamantă hotărârii instanței de apel au vizat nelegalitatea soluționării excepției prescripției dreptului la acțiune în privința capătului 1 din cerere, precum și nelegalitatea parțială a motivării soluționării excepției puterii de lucru judecat în privința celui de-al doilea capăt de cerere.
Reclamanta a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1, 18 și 13 din Decretul nr. 167/1958, art. 1201, 1886 Cod civil și 111 Cod procedură civilă, precum și art. 21 alin. 2 din Constituția și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
A mai susținut recurenta că în mod greșit instanța a reținut identitatea de părți în aceeași calitate, câtă vreme R. A. nu a fost parte în primul ciclu procesual respectiv că nu există identitate de cauză, câtă vreme în primul ciclu procesual revendicarea a urmărit să se facă între aceasta și stat ce nu avea titlu și chiriași ca persoane ce exercitau folosința în numele statului.
Pârâții R. R. și R. A. S. au criticat hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, invocând greșita interpretare a actului dedus judecății, fiind schimbată și natura și înțelesul lămurit al cauzei și greșita aplicare a dispozițiilor art. 1201 Cod civil, respectiv greșita interpretare a înscrisurilor depuse, respectiv Convenția din 10 martie 1947 și actul de partaj voluntar din 6 august 1947.
Prin decizia nr. 3799/28.05.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile declarate de reclamanta și pârâții R., ca nefondate, reținând că față de obiectul dedus judecății, de faptul că reclamanta invocă schimbul ca temei al dreptului său pentru cota de 5/6 din imobil, raportat la dispozițiile sentinței civile nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 183 din 5 aprilie 2001 a Curții de Apel București - secția a III - a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2399 din 14 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție secția civilă, instanța de apel a făcut o legală interpretare a excepției autorității de lucru judecat în condițiile prevăzute de art. 1201 Cod civil și art. 166 Cod procedură civilă.
Astfel, este de reținut că deși reclamanta a invocat același act juridic pe care-și întemeiază calitatea de proprietar, respectiv actul încheiat în luna august 1947, în prima acțiune a invocat dobândirea de către autorul său I. N. a dreptului de proprietate asupra întregului imobil prin partaj voluntar, pe când în prezenta cauză se invocă succesiunea autorului său, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, doar pentru cota de 1/6 din imobil și schimbul cu ceilalți coindivizari pentru restul cotei de 5/6 din imobil. Or, prima acțiune a fost respinsă pe considerentul reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al autorului său pentru întreg imobilul și a nesocotit principiul unanimității.
Cum prin prezenta cauză reclamanta invocă schimbul per cota de 5/6 din imobil, este evident că nu ne aflăm în prezența ui cauze identice ale celor două cereri de chemare în judecată, motiv pentru care sunt neîntemeiate criticile legate de greșita interpretare și aplicare a legii, a excepției autorității de lucru judecat, precum și cele legate de gresia interpretare a înscrisurilor respectiv Convenția din 10 martie 1947 și actul de partaj voluntar din 6 august 1947 și implicit cele legate de schimbarea naturii și înțelesului lămurit al cauzei.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._ la data de 07.12.2012.
La data de 27.03.2013, reclamanta I. L., a depus la dosar precizări prin care a învederat că în actualul ciclu procesual urmează a fi cercetate aspecte privind: nulitatea titlului soților R. (a contractului de vânzare-cumpărare nr.1193/_/22.01.1997, încheiat între PMB prin S.C. H. N. si soții R. D. R. si R. A. S.); revendicarea de la parații soții R. a apartamentului nr.1, parter, corp A, si boxei aferente, împreuna cu cota de teren aferenta de 39 mp, situat in București ., sector 1.
Astfel, prin hotărârile pronunțate in primul ciclu procesual s-a hotărât ca este prescrisa constatarea nulității titlului soților R. invocata pe cale de acțiune, dar fără a se motiva nimic în acest sens ( a se vedea decizia din recurs a ICCJ care nu a cercetat si nici nu a motivat nimic legat de prescripția capătului de cerere privind nulitatea titlului soților R.), caz in care nu se poate stabili cauza acestei soluții.
Revendicarea urmează a fi cercetata pe fond.
Nulitatea titlului soților R. urmează a fi cercetata fie in contextul cadrului procesual al primului capăt de cerere, deoarece nu exista posibilitatea stabilirii puterii lucrului judecat in raport de primele hotărâri din primul ciclu procesual, deoarece soluția finala a instanței de recurs, a ICCJ, nu a cercetat si nici nu a motivat nimic legat de prescripția capătului de cerere privind nulitatea titlului soților R., caz in care nu se poate stabili cauza aceste soluții; fie in contextul cadrului procesual al celui de-al doilea capăt de cerere, deoarece acest titlu este opus reclamantei in cadrul revendicării, caz in care această nulitate a titlului soților R. urmează a fi invocata pe cale de excepție: de reclamantă în temeiul art.1247 alin 2 N.C.civ.; de instanța din oficiu, in temeiul obligației pe care instanța o are potrivit art 1247 alin 3 N.c.civ.
Nulitatea titlului soților R. este vădita, in temeiul art. 11 raportat la art. 9 alin 6 din Legea nr. 112/1995 deoarece in 1996, chiriașul R. D. R., la momentul cumpărării apartamentului in care locuia, prin declarații false, respectiv prin declarația autentificata sub nr 5975 din 06.11.1996 de BNP E. M. Schuster ca nu ar avea nici o proprietate si nici ca ar fi dobândit vreuna după 1990, in condițiile in care, acesta avea o alta proprietate, respectiv apartamentul nr 86 situat in București, .-49, ., dobândit prin contractul autentificat la 08.09.1993, sub nr 20.282 de notariatul de Stat al sectorului 1, înstrăinat ulterior prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 08.10.1997 sub nr 5052 de BNPA G. E., S. S., D. T..
Încălcarea art. 9 alin 6 din L 112/1995, are drept consecința atât nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1193 /_ / 22.01.1997, încheiat intre PMB prin S.C. H. N. si soții R. D. R. si R. A. S., cit si lipsa dreptului de proprietate al acestora ca urmarea a lipsei capacității de a dobândi proprietatea imobilului, conform Legii nr. 112/1995
In acest context urmează a fi avute în vedere și Decizia CC 467/2005 care analizând constituționalitatea art.6 alin.(3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, ce prevede „Actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul Ordonanței de urgență a Guvernului nr.94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.501/2002, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării”;
A reținut ca principiul constituțional al garantării și ocrotirii proprietății private operează în condițiile dobândirii legale a dreptului de proprietate, nu și în cazul în care dreptul este dobândit prin încălcarea normelor imperative ale legilor în vigoare la data încheierii actelor juridice de înstrăinare, soluția judicioasă pentru această situație fiind cea a aplicării sancțiunii nulității actului juridic civil.
În cauză, s-a administrat proba cu înscrisuri, proba cu expertiză tehnică imobiliară în specialitatea construcții-evaluare proprietății imobiliare și proba cu interogatoriul pârâților.
Prin sentința civilă nr.112/5.02.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că obiectul prezentei rejudecări îl constituie exclusiv capătul doi al cererii introductive de instanță, ce are ca obiect acțiunea în revendicare formulată de către reclamanta I. L. în contradictoriu cu pârâții R. R. și R. A. S..
În acest sens, Tribunalul a reținut că dispoziția privind respingerea ca prescrisă a cererii privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.1193/_/22.01.1997 a intrat în puterea de lucru judecat prin respingerea criticii formulate în apel cu privire la acest aspect și menținerea soluției precum și prin respingerea recursului formulat cu privire la acest aspect.
Ca atare, având în vedere că în cauză s-a reținut ca fiind prescrisă acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1193/_/22.01.1997, Tribunalul a constatat că titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat prin neinvocarea eventualelor cauze de nulitate în termenul prevăzut de lege. Ca atare, Tribunalul a respins ca neîntemeiat argumentul prin care aceștia au arătat că înțeleg să invoce nevalabilitatea titlului pârâților pe cale de apărare sau pe cale de excepție, având în vedere faptul că ceea ce a fost reținut ca prescris pe cale de acțiune, va fi considerat prescris și pe cale de excepție.
În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată Tribunalul a reținut că reclamanta este unica moștenitoare a soțului său I. N. H., potrivit certificatului de moștenitor de la fila 103 a dosarului Tribunalului București Secția a IV-a Civilă din primul ciclu procesual.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul I. Secția Notariat sub nr. 9699/5.05.1923 (filele 6-8 dosar) G. și G. I. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 923 mp și 35 cmp situat în București, . lotul nr.163. Din procesul-verbal nr. 4771/1940 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București (fila 9) reiese că a fost înscris în cartea funciară în favoarea numiților G. G.I. și G. N.I. dreptul de proprietate asupra imobilului situat în ., compus din subsol pivniță cu 7 încăperi, dependințe, parter hall, 5 camere cu dependințe, etaj 7 camere, hall, mansardă 3 camere de serviciu și pod și curte.
G. I. a decedat la data de 19.12.1940, așa cum rezultă din Registrul de deces eliberat de Primăria Sector 1 București (fila 98). La data de 16.08.1946 G. I., M. Jean I. B. și N.I. în calitate de proprietari solicită eliberarea autorizației de construire pentru imobilul din București, . (fila 10).
La data de 7.11.1946 se eliberează în favoarea acestora autorizație de construire în care se menționează „peste imobilul existent compus din subsol, parter și două etaje se suprapune etajul trei”, „de asemenea, se va executa în fundul curții un garaj”, „se vor face reparații la 12 camere ce au fost incendiate, pentru a fi aduse în starea inițială”.
În vederea executării acestor lucrări, se încheie între G. I., M. Jean I. B. și N. I., în calitate de proprietari, și inginerii R. Sinigallia și M. D., în calitate de constructori, o convenție prin care constructorii se obligă „să transforme și să repare parterul și partea din subsolul imobilului din București, .”. Conform convenției, proprietarii se obligă ca în schimbul lucrărilor să recunoască celor doi constructori un drept de proprietate în următoarele condiții: „domnii constructori vor deveni proprietarii apartamentelor rezultând din împărțirea etajelor ce vor construi deasupra parterului, a două garaje ce vor putea construi în curtea comună precum și a cotei de teren aferentă apartamentelor și garajelor numai în cazul când vor preda în termenul și condițiile cuprinse în prezenta convenție, parterul, partea din subsol și garajele atribuite proprietarilor în conformitate cu art. 1 din prezenta convenție ”
Între moștenitorii defunctului G. I., G. I., soție supraviețuitoare, M. Ionana I. și N. I., fiică respectiv fiu, se încheie la data de 6.08.1947 actul de partaj voluntar autentificat sub nr._ de Tribunalul I. Secția Notariat (filele 23-24) în temeiul căruia I. N. dobândește nuda proprietate asupra imobilului din București ., iar I. G. uzufructul acestui imobil.
În baza actului de partaj voluntar încheiat la data de 6.08.1947, I. N. H. a dobândit imobilul prin succesiune după tatăl său I. G., în cota de 1/6, și prin schimb realizat realizat cu ceilalți coindivizari, pentru restul cotei de 5/6, ca atare, Tribunalul a reținut că actul de partaj voluntar autentificat sub nr._ din data de 6.08.1947, de către Tribunalul I. Secția Notariat are în parte efect declarativ, iar, pe de altă parte, efect constitutiv, constituind titlul de proprietate al soțului reclamantei din cauză, I. N. H..
Preluarea imobilului la stat s-a făcut în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele I. G. (similar cu numele mamei reclamantului I. G.). Potrivit materialului probatoriu administrat în cauză, la momentul naționalizării, imobilul era compus din 3 etaje, iar potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, apartamentul 1 corp A parter este situat în același loc și, în ciuda faptului că a suferit în timp modificări de compartimentări, finisaje și instalații, nu a suferit schimbări structurale majore.
Între PMB prin ., în calitate de vânzător, și pârâții R. D. R. și R. A. S., în calitate de cumpărător, s-a încheiat la data de 22.01.1997 contractul de vânzare-cumpărare nr. 1193/_/22.01.1997, având ca obiect locuința situată în București, ., parter, . compusă din vestibul + culoar, WC, baie, bucătărie, oficiu, cămară, debara, culoar, balcon, boxă, în suprafață utilă de 153,31 mp și 38,86 mp teren situat sub construcție.
Cu referire la acțiunea în revendicare formulată, instanța a constatat că în prezenta cauză atât reclamanta, pe de o parte, cât și pârâții, pe de altă parte, se prevalează de titluri de proprietate valabile și anume actul de partaj voluntar autentificat sub nr._ din data de 6.08.1947, de către Tribunalul I. Secția Notariat, contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul I. Secția Notariat sub nr. 9699/5.05.1923, pentru reclamantă, respectiv de contractul de vânzare-cumpărare nr.1193/_/22.01.1997, pentru pârâți. Având în vedere că în cauză s-a reținut ca fiind prescrisă acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.1193/_/22.01.1997, Tribunalul a constatat că titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat prin neinvocarea eventualelor cauze de nulitate în termenul prevăzut de lege. Ca atare, Tribunalul a respins ca neîntemeiat argumentul prin care aceștia au arătat că înțeleg să invoce nevalabilitatea titlului pârâților pe cale de apărare sau pe cale de excepție, având în vedere faptul că ceea ce a fost reținut ca prescris pe cale de acțiune, va fi considerat prescris și pe cale de excepție.
În demersul său, Tribunalul a ținut cont de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001, de care nu se poate face abstracție din moment ce imobilul face parte din sfera de reglementare a acesteia și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care susține că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.
Disp. art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului statuează următoarele: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor".
Noțiunea de bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 menționat anterior poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială (ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească), inclusiv un drept de creanță, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe). Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei), în schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei).
În domeniul de față, unbun actual în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.
Tribunalul a constatat că reclamantei nu i-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care instanța apreciază că reclamanta nu se poate prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol. Ca atare, caracterul abuziv al preluării imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului.
Pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâților a fost consolidată ca efect al omisiunii formulării în termenul prevăzut de lege a unei cereri de declarare a nulității contractului invocat de aceștia drept titlu de proprietate.
Totodată, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
Față de aceste considerente, Tribunalul a pronunțat o soluție bazată pe siguranța raporturilor juridice, pe existența în patrimoniul pârâților a unui bun actual, urmărind ca atare să nu creeze noi greutăți prin atenuarea unor neajunsuri deja produse, cu consecințe ireparabile, ținând cont totodată de dispozițiile Legii nr.10/2001 care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului vândut cu respectarea dispozițiile Legii nr. 112/1995, motiv pentru care a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta I. L., solicitând schimbarea hotărârii, în sensul admiterii acțiunii.
La data de 09.10.2014, au fost depuse la dosar motivele de apel formulate de succesoarea defunctei I. L., V.- D. T.- E..
La termenul de judecată din data de 04.12.2014, Curtea a luat act de decesul apelantei I. L. și transmiterea calității procesuale active către V.- D. T.- E..
În motivarea apelului, au fost invocate următoarele critici:
1. Sentința a fost pronunțată cu încălcarea art. 430 N.C.proc.civ. și art.129 C.proc.civ.
Susține apelanta că întrucât în primul ciclu procesual instanța de fond a respins primul capăt de cerere ca prescris, în apel soluția s-a menținut, iar recursul a fost respins fără ca instanța să cerceteze motivele de recurs privind nelegalitatea reținerii prescripției, nu există putere de lucru judecat în privința constatării ca prescris a primului capăt de cerere.
Ca atare, instanța nu a cercetat și nu s-a pronunțat pe primul capăt de cerere, sentința fiind dată și cu încălcarea art.129 C.proc.civ.
2. Sentința a fost dată cu încălcarea art.1249 N.C.civ, a art.1247 alin.3 N.C.civ., instanța de fond încălcând obligația de a avea rol activ, consacrat de art.129 C.proc.civ și principiului legalității.
Arată că dispozițiile de drept comun prevăzute de art.1247 N.C.civ instituie regula potrivit căreia: Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.
În speță, Legea nr.10/2001 nu instituie vreun termen de prescripție pentru invocarea pe cale de excepție a unei nulități absolute, prin urmare este nelegală reținerea instanței în sensul că ce este reținut ca prescris pe cale de acțiune, va fi considerat ca prescris și pe cale de excepție.
Apreciază că instanța trebuia să invoce din oficiu nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al pârâților Raduță.
Subliniază că acest contract este lovit de o vădită nulitate deoarece, în 1996, chiriașul Raduță D. R., la momentul cumpărării apartamentului în care locuia, a declarat neadevărat, prin declarația autentificata sub nr.5975 din 06.11.1996 de BNP E. M. Schuster că nu ar avea nici o proprietate și nici că ar fi dobândit vreuna după 1990,în condițiile în care, acesta avea o altă proprietate, respectiv apartamentul nr.86 situat în București, .-49, ., dobândit prin contractul autentificat la 08.09.1993, sub nr.20.282 de Notariatul de Stat al sectorului 1, înstrăinat ulterior prin contractul de vânzare-cumpărare autentificatla 08.10.1997 sub nr.5052 de BNPA G. E., S. S., D. T..
Apreciază că încălcarea art. 9 alin. 6 din Legea nr.112/1995, are drept consecință atât nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.1193/_/22.01.1997, încheiat între PMB prin S.C. H. N. și soții Raduță D. R. și Raduță A. S., cât și lipsa dreptului de proprietate al acestora ca urmare a lipsei capacității de a dobândi proprietatea imobilului, conform Legii nr. 112/1995. Reaua-credință și conivența dintre vânzător și cumpărător, deoarece la dosarul vânzării există și decizia civila nr.1.462/09.12.1994 a C. - Secția IlI-a Civilă care arată: „Convenția încheiata la 10.04.1947 între M. I. B. și R.Sinigalia și M. D. nu constituie titlu de proprietate chiar dacă a fost autentificată și transcrisă". Prin urmare, părțile (vânzătorul și cumpărătorul) cunoșteau că apartamentul nu aparține Statului, că este preluat fără titlu valabil, și că nu face obiectul Legii nr. 112/1995.
Precizează că deși toate aspectele menționate mai sus, au fost invocate în fața instanței de fond, aceasta a refuzat a le cerceta, ceea ce denotă lipsa rolului activ al instanței.
3. Sentința este dată cu încălcarea art.18 lit.c, art.20 alin.21, art.45 alin.2 din Legea 10/2001.
Arată în acest sens că numai buna-credință este ocrotită, așa cum rezultă din dispozițiile art.18 lit.c, art.20 din legea nr. 10/2001. Apreciază că în speță instanța nu a cercetat buna-credință a pârâților .Susține că a dovedit reaua-credință a cumpărătorilor și conivența între vânzători și cumpărători, Raduță D. R., la momentul cumpărării apartamentului în care locuia, declarând neadevarat, că nu ar avea nici o proprietate în condițiile în care acesta avea o altă proprietate. Încălcarea art. 9 alin 6 din Legea nr.112/1995 are drept consecință atât nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.1193/_/22.01.1997, încheiat între PMB prin S.C. H. N. și soții Raduță D. R. și Raduță A. S., cât și lipsa dreptului de proprietate al acestora ca urmare a lipsei capacității de a dobândi proprietatea imobilului, conform Legii nr. 112/1995.
Susține reaua-credință și conivența dintre vânzător și cumpărător,
deoarece la dosarul vânzării exista si decizia civila 1462/09.12.1994 a C. secția IlI-a civ care arată: „Convenția încheiata la 10.04.1947 între M. I. B. și R. Smigalia si M. D. nu constituie titlu de proprietate chiar daca a fost autentificata si transcrisă". Prin urmare părțile (vânzătorul și cumpărătorul) cunoșteau că apartamentul nu aparține Statului, că este preluat fără titlu valabil și că nu face obiectul Legii nr. 112/1995.
4 . Sentința este dată cu încălcarea art.1204 C.civ și 1197 C.civ.
Arată în acest sens că din conținutul art. 225 C.pr.civ, răspunsurile la interogator au forța probantă a mărturisirii sau a unui început de dovada, după caz.În speță, răspunsurile la interogator ale pârâților soți Raduță, sunt mărturisiri care le sunt opozabile pârâților potrivit art.1204 C.civ, astfel că instanța procedând contrar, a încălcat dispozițiile art.1204 C.civ. Și în cazul când răspunsurile la interogator ale pârâților ar fi considerate ca începuturi de dovadă scrisă, acestea se completează cu restul probelor potrivit art.1197 C.civ, astfel că instanța, ignorând cu desăvârșire restul probelor, a procedat contrar, încălcând dispozițiile art.1197 C.civ.
5. Sentința este dată cu încălcarea art.1173 C.civ.. Arată că procura autentificată cât și contractul de vânzare-cumpărare, prin care a fost dobândit de pârât apartamentul din .-49, ., fac deplin dovada relei sale credințe, cât și a încălcării Legii nr.112/1995 la momentul încheierii vânzării apartamentului revendicat, aspecte care apreciază că au fost nesocotite de instanță.
6. Sentința este dată cu încălcarea deciziei 33/2008 a ÎCCJ și a jurisprudenței CEDO și cu interpretarea greșită a noțiunii de bun.
Arată că în speță chiar acțiunea de față urmărește recunoașterea calității de proprietar, nefiind nevoie de o altă hotărâre anterioară și că interpretarea dată de instanță neagă și dreptul la justiție, deoarece nu poate exista un al doilea proces privind un bun, dacă există primul prin care să ți se fi recunoscut această calitate.
De asemenea, instanța nu ține cont de faptul că apartamentul revendicat este bun în sensul Convenției pentru reclamantă, deoarece preluarea este fără titlu deoarece în Decretul nr.92/1950, la poziția 4061, deși este menționat imobilul, numele indicat este I. G. (adică un alt nume, dar asemănător cu cel al mamei proprietarului, I. G.), și nu al adevăratului proprietar lunian N. H..
Mai arată că în conținutul deciziei 33/2008 a ÎCCJ se menționează: în urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit ca exigențele art. l din Protocolul nr. l și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de buna-credință. În speță, instanța nu a cercetat nimic legat de credința pârâților la momentul încheierii vânzării, aceștia fiind în mod real de o vădită rea-credință, așa cum este evidențiat atât în acțiune, cât și în materialul probator.
7. Sentința este dată cu încălcarea deciziei Curții Constituționale nr.467/2005 și a art.17 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Cetățeanului Uniunii Europene.
În acest sens, arată că prin decizia Curții Constituționale nr. 467/2005, s-a reținut că principiul constituțional al garantării și ocrotirii proprietății private operează în condițiile dobândirii legale a dreptului de proprietate, nu și în cazul în care dreptul este dobândit prin încălcarea normelor imperative ale legilor în vigoare la data încheierii actelor juridice de înstrăinare, soluția judicioasă pentru această situație fiind cea a aplicării sancțiunii nulității actului juridic civil.
Tratatul de la Lisabona (de modificare a Tratatului UE) a fost ratificat de România prin Legea nr.13/2008 și a intrat în vigoare la 01.12.2009, conform art.6 din acesta, dând astfel forță obligatorie Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Invocă prevederile art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, potrivit cu care orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care /e-a dobândii în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publica, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.
Apreciază că în speță, instanța nu a cercetat nimic din cele de mai sus, deși au fost invocate, astfel că sentința este dată și cu încălcarea acestora.
În apel, a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind anexate la dosar certificat de deces pentru I. L. și certificatul de moștenitor nr. 141/27.11.2014, eliberat de BNP T. D..
Intimații, nu au formulat întâmpinare.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile apelate prin prisma criticilor formulate în apel, și a prevederilor legale incidente cauzei, Curtea reține următoarele:
Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Tribunalului București – 06.02.2009- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865 ( Codul de procedură civilă), conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
În aplicarea acestei norme dar și a celei înscrise în art. 26 din noul din Codul de procedură civilă, vor fi înlăturate și susținerile apelantei referitoare la încălcarea art. 430 N.C.proc.civ., textul procedural invocat neputând fi reținut incident în cauză.
În referire la critica vizând încălcarea normelor care reglementează puterea de lucru judecat.
Critica este nefondată.
Sub acest aspect, Curtea reține că puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 Cod civil, are la bază regula potrivit căreia că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că, problematica de drept dezlegată printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției.
Conform reglementării incidente, puterea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale – respectiv, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 din Codul civil și art. 166 din Codul de procedură civilă) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. 2 din Codul civil. Această a doua formă de reglementare a puterii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.
Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Aceasta face ca partea interesată să se poată prevala de lucrul judecat anterior, impunând instanței, constatarea jurisdicțională anterioară, care poate fi considerată ca fiind, chiar determinantă în soluționarea cauzei, constituindu-se într-un mijloc de apărare de fond.
Aceasta înseamnă că, odată ce și-a găsit dezlegarea jurisdicțională, o chestiune litigioasă nu mai poate fi readusă în fața instanței de către aceeași parte, obligată, dat fiind principiul autorității lucrului judecat și efectelor acestuia, să respecte rezultatul judecății.
În același timp, Curtea are în vedere că deși de principiu, pentru ca o hotărâre judecătorească sa fie înzestrată cu putere de lucru judecat, este necesar ca acesta să fi dat dezlegare fondului raporturilor juridice litigioase este unanim admis în practica și doctrina de specialitate că, și în ipoteza în care cererea a fost respinsă, constatându-se intervenită prescripția dreptului material la acțiune, această statuare a instanței intră în putere de lucru judecat, neputându-se susține posibilitatea unei noi investiri a instanței unde să se demonstreze că dreptul nu este prescris și că trebuie să se treacă la judecata pe fond.
Procedând la analiza susținerilor apelantei, Curtea retine că prezenta cauza a parcurs, anterior, un prim ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 224/22.02.2010, instanța de fond respingând primul capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 1193/_/22.01.1997, încheiat între Primăria Mun. București și pârâții R. D. R. și Rădută A. S., ca prescris, iar cel de-al doilea petit, având ca obiect acțiunea în revendicare pentru autoritate de lucru judecat.
Prin decizia civilă nr. 579A/05.10.2010, pronunțata de Curtea de Apel București, Secția a IV a civilă, această soluție adoptată de prima instanța a fost menținută parțial, dispunându-se desființarea, în parte, a sentinței civile nr. 224/22.02.2010 și trimiterea cauzei, primei instanțe, spre rejudecare, exclusiv în ceea ce privește acțiunea în revendicare.
Este real că prin cererea de recurs, formulată de apelanta reclamanta de față, împotriva ultimei decizii, anterior citate, au fost formulate critici care puneau în discuție și modul de soluționare al capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 1193/_/22.01.1997, însă, nu se poate face abstracție de împrejurarea că acest recurs, în integralitatea sa, a fost respins, prin decizia civilă nr. 3799/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ceea ce are drept consecință indubitabilă, menținerea în integralitate a dispozițiilor și efectelor produse de decizia civilă nr. 579A/05.10.2010, pronunțata de Curtea de Apel București, Secția a IV a civilă, la care s-a făcut anterior referire și, parțial, a sentinței civile nr. 224/2010, în ceea ce privește soluția adoptată în referire la cererea având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâți, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Contrar susținerilor din apel, nici instanța de fond în rejudecare și nici prezenta instanță, nu au posibilitatea de a ignora soluția adoptată în calea de atac a recursului - de respingere a acestei căi de atac extraordinare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, ca efect al constatării că niciuna dintre criticile recurenților (reclamanta și pârâții R.) nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 din Codul de procedură civilă - împrejurarea că în cuprinsul deciziei civile nr. 3799/28.05.2012, au fost analizate sau nu, toate criticile formulate de aceeași parte, împotriva deciziei civile nr. 579A/05.10.2010, pronunțata de Curtea de Apel București, Secția a IV a civilă, respectiv că instanța de recurs a înțeles să insereze în considerentele propriei hotărâri, argumente mai ample sau mai puțin detaliate cu privire la aspectele analizate în recurs, neputând conduce la ignorarea puterii de lucru judecat a acestei hotărâri irevocabile, prin care s-au respins căile de atac exercitate împotriva deciziei menționate.
Astfel, omisiunea apelantei de a uza de eventualele căi de atac extraordinare care ar fi putut fi folosite în acest caz, nu poate fi de natură a deschide acesteia posibilitatea de a repune în discuție, în cazul de față, aspecte care au făcut deja obiect al ambelor căi de atac exercitate împotriva sentinței civile nr. 224/22.02.2010, în primul ciclu procesual (referitoare la prescripția dreptului la acțiune în ceea ce privește formularea primului capăt de cerere) și cu privire la care, atât instanța de apel anterioară cât și instanța supremă, au apreciat irevocabil, că nu justifică reformarea sentinței anterior menționate sub aspectul tranșat.
Curtea apreciază că prevederile imperative înscrise în art. 297 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă ca și cele inserate în art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care consacră neechivoc obligativitatea dezlegării date în căile de atac asupra anumitor probleme de drept, sunt pe deplin incidente cauzei de față, impunând, deopotrivă părților și instanțelor investite cu rejudecarea cauzei, respectarea deplină a statuărilor asupra primului capăt de cerere, pentru instanța de rejudecare, respectiv a limitelor rejudecării, soluția adoptată în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei în referire la petitul având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâții Rădută, în temeiul legii nr. 112/1995, fiind deja tranșată irevocabil și deci bucurându-se de putere de lucru judecat.
Așadar, în condițiile particulare sus-menționate ale speței, împrejurarea că instanța de fond nu a analizat cererea având ca obiect constatarea nulității acestui titlu, nefiind legal investită cu reanalizarea acestui petit, ci, s-a conformat întocmai limitelor stabilite de instanțele de control judiciar, pentru rejudecare, nu constituie motiv de nulitate a sentinței apelate, tribunalului neputându-i-se reproșa respectarea prevederilor legale imperative incidente cauzei la care s-a făcut anterior referire.
Tot astfel, în condițiile în care s-a reținut corect că soluția adoptată în primul ciclu procesual în ceea ce privește constatarea nulității titlului exhibat de pârâți a intrat în putere de lucru judecat, prezumția instituită prin art. 1200 din Codul civil fiind irefragabilă, nu se poate reține nici o încălcare de către prima instanța a art.129 C.proc.civ., în sensul susținerilor apelantei.
În referire la critica vizând încălcarea art.1249 N.C.civ, a art.1247 alin.3 N.C.civ., a obligației instanței de fond de a avea rol activ, consacrat de art.129 C.proc.civ și a principiului legalității.
Critica este nefondată.
Astfel, apelantul invocă prevederile art. 1249 și art. 1247 alin. 3 din noul Cod civil, dispoziții legale care reglementează, cu caracter de norme generale, nulitatea absolută a unui contract și prescripția dreptului de a invoca nulitatea absolută/ relativă a unei convenții. Or, în materia contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, printr-o normă specială – art. 45 din Legea nr. 10/2001, a fost instituit un termen de prescripție special, indiferent de caracterul nulității invocate - de 1 an de la data încheierii convenției, astfel că este pe deplin incident principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că, în speța de față, nulitatea vizează o convenție încheiată anterior intrării în vigoare a noului Codul civil, astfel încât, în raport de prevederile înscrise în art. 6 alin. 3 și 4 coroborat cu art. 102 din Legea nr. 71/2011, nu se poate reține incidența acestor norme în cauza de față.
În plus, în condițiile în care s-a tranșat deja irevocabil, statuându-se în sensul incidentei prescripției dreptului material la acțiune a reclamantei, în privința acestui capăt de cerere, nu se poate reține o lipsă a rolului activ al instanței de fond și prin urmare, nici o încălcare a obligațiilor ce îi reveneau acestei instanțe în temeiul art. 129 din Codul de procedură civilă, exercitarea acestor atribuții neputând face abstracție de aspectele deja intrate în putere de lucru judecat, în rejudecare, instanța având obligația de a se conforma, dezlegărilor obligatorii ale instanțelor de control judiciar. Aceasta cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat deja, apelanta a uzat deja de singura modalitate prin care ar fi putut repune în discuție, soluția adoptată în referire la cererea sa având ca obiect nevalabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995, calea sa de atac ( recursul exercitat împotriva deciziei nr. 579A/2010 a C. ) fiind respinsă irevocabil.
În consecință, câtă vreme, în mod irevocabil s-a statuat în cadrul sentinței civile nr. 224/2010 a Tribunalului București, definitivă prin decizia civilă nr. 579A/05.10.2010 și irevocabilă prin decizia civilă nr. 3799/28.05.2012, pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, că dreptul la acțiune al reclamantei, prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001- de a invoca și obține nulitatea contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, indiferent de cauza de nulitate invocată - s-a prescris, apărările acesteia vizând nerespectarea la momentul încheierii acestui contract a prevederilor Legii nr. 112/1995, întemeiate pe emiterea de către pârâtul R. R. a unei declarații având un conținut pretins fals, respectiv, încălcarea art. 9 alin. 6 din Legea nr. 112/1995 și reaua credință a cumpărătorilor respectiv conivența acestora cu vânzătorul - care tind la constatarea nevalabilității titlului pârâților, deși dreptul reclamantei la acțiune fusese constatat prescris - nu puteau face obiect al unei reaprecieri în rejudecare, instanța de fond fiind ținută să respecte soluția adoptată în primul ciclu referitor la primul petit, intrată în putere de lucru judecat.
Or, o asemenea manieră de contestare, în rejudecare, a titlului pârâților și, implicit, de afirmare a validității și preferabilității titlului reclamantei ignoră împrejurarea esențială că pe aceste aspecte a avut loc deja o judecată irevocabilă, care a statuat, implicit, asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare deținut de pârâții R. (fiind respinsă acțiunea în nulitatea acestui contract promovată de către reclamanți, ca prescrisă).Or, buna sau reaua credință a cumpărătorilor s-ar fi impus a fi analizate numai în cadrul unei acțiuni în constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare, formulată în interiorul termenului special de prescripție. Astfel fiind, apelanta nu mai putea propune judecății și nu mai putea aduce în dezbaterea judiciară aspectele vizând valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, ulterior constatării ca prescrise a înseși acțiunii formulate de acesta cu același obiect.
În consecință, contrar susținerilor din apel, câtă vreme, în cauza de față, s-a constatat deja irevocabil intervenită prescripția dreptului material al reclamantei la acțiunea prevăzută de art. 45 din Legea nr. 10/2001 și au fost stabilite irevocabil limitele desființării sentinței civile nr. 224/22.02.2010, în aplicarea art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, analizarea condițiilor de valabilitate ale contractului încheiat pentru imobilul revendicat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu mai putea fi realizată, în rejudecare, instanța de fond având a se preocupa exclusiv de analiza acțiunii în revendicare formulată de reclamantă, iar nu și a capătului de cerere vizând nulitatea contractului, soluționat irevocabil.
Astfel, nu se putea face abstracție de cele statuate în primul ciclu procesual și intrate în puterea de lucru judecat, în sensul că dreptul la acțiune al reclamantei era paralizat de efectul prescripției extinctive, aceasta pierzând posibilitatea de a obține condamnarea pârâților și implicit posibilitatea de realizare a dreptului său cu concursul forței de constrângere a statului.
Așa fiind, în contextul procedural strict stabilit de norme legale și hotărâri judecătorești irevocabile, anterior reliefat, nu se poate susține cu deplin temei că instanța de apel ar fi refuzat să analizeze valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Pe cale de consecință, întrucât acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect imobilul revendicat a fost constatată prescrisă, prin hotărâre irevocabilă, în mod judicios a apreciat instanța de fond, în privința pârâților R., că aceștia dețin un titlu de proprietate valabil pentru imobilul dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, așadar că au calitatea de deținători ai unui „bun actual”, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 297 alin. 1 teza finală Cod de procedură civilă, consacră obligativitatea deciziei civile irevocabile de desființare, nu doar pentru judecătorul de fond, reinvestit cu soluționarea acțiunii, astfel că în măsura în care, instanța de apel, în primul ciclu procesual a dat o anumită interpretare normei juridice pe care a apreciat-o ca fiind incidentă în cauză, această interpretare se impune nu numai judecătorilor reinvestiți cu soluționarea cauzei în primă instanță ci și celor care, în calea de atac devolutivă a apelului exercitat împotriva hotărârii de fond, rejudecă fondul pricinii, nefiind posibilă, în rejudecare, reexaminarea problemelor de drept soluționate irevocabil.
Altfel spus, nici în prezenta cale de atac, date fiind circumstanțele factuale ale cauzei, apelanta reclamantă nu mai poate repune în discuție aspectele deja intrate în putere de lucru judecat, or, apărările și criticile formulate în prezentul apel, tind la a repune în discuție chiar legalitatea acestei decizii irevocabile, ceea ce este inadmisibil în prezentul cadru procesual.
În același sens, raportat la susținerile apelantei în sensul că a înțeles să invoce, în rejudecare, nulitatea sus menționatului contract pe calea excepției, Curtea are în vedere că, așa cum s-a statuat pe cale doctrinară, valorificarea dreptului subiectiv civil poate fi realizată, potrivit normelor incidente cauzei, fie pe calea ofensivă a acțiunii, fie pe calea defensivă a excepției, ca și apărare de fond, cea de-a doua posibilitate, presupunând că titularul dreptului, fiind chemat în judecată, se prevalează de acel drept, spre a obține respingerea pretenției formulate de adversar, fără însă a supune judecății o pretenție față de adversar.
Or, deși în cauză, în opinia instanței de apel, apelanta nu ar putea susține cu deplin succes faptul că prin reiterarea primului petit, în cadrul dezbaterilor asupra fondului revendicării, ar uza de posibilitatea de a invoca pe cale de excepție, nulitatea contractului, în raport de dezvoltările doctrinare la care s-a făcut anterior referire, și că în realitate, demersul acesteia nu face altceva decât să tindă spre ignorarea puterii de lucru judecat cu care a fost tranșat deja un capăt de cerere pe care a înțeles să-l deducă judecății, ceea ce nu este permis de lege, puterea de lucru judecat având natura unei excepții legale, absolute irefragabile, Curtea va avea în vedere incidența art. 296 teza finală din Codul de procedură civilă și faptul că în prima instanță o atare apărare a fost analizată, concluzia primei instanțe fiind în sensul că și în privința acesteia operează prescripția.
Deși în apel, în privința acestei soluții, apelanta invoca lipsa prevederii în Legea nr. 10/2001 a unui termen de prescripție pentru invocarea pe calea de excepție a nulității absolute a convenției, Curtea apreciază că o atare susținere nu poate fi primită. Astfel, nu se putea face abstracție de împrejurarea că în acest caz, excepția invocată tinde la a valorifica un drept care poate fi în mod cert ocrotit pe cale de acțiune, astfel că, în acest caz, așa cum s-a statuat pe cale doctrinară, excepția este prescriptibilă, în aceleași condiții ca și acțiunea, soluția fiind justificată pe de o parte pe necesitatea de a nu se permite eludarea normelor de ordine publică privind caracterul prescriptibil al acțiunii, incidente cauzei - art. 45 din Legea nr. 10/2001 și art. 18 din Decretul nr. 167/1958- cât și pe un argument de analogie - ubi eadem est ratio, ibi edem solutio esse debet. Mai mult decât atât un alt principiu fundamental al dreptului este că ceea ce nu se poate obține direct, prin aplicarea legii speciale care reglementează acea situație juridică nu se poate obține nici indirect adică prin invocarea ca subterfugiu juridic al unui alt text de lege aplicabil (în speță prevalarea de o „apărare” concretizată în excepția nulității unui act juridic, formulată ulterior soluționării irevocabile a unei cereri principale cu același obiect).
Rezultă că nici din această perspectiva nu se poate reține caracterul fondat al criticii apelantei.
În referire la critica vizând încălcarea art.18 lit.c, art.20 alin.21, art.45 alin.2 din Legea 10/2001.
Critica este nefondată.
Curtea reține că prin formularea acestei critici, reclamanta tinde la a susține o greșita apreciere a criteriilor de preferabilitate incidente în materia acțiunii în revendicare de natura celei de față, invocând reaua credință a pârâților și nelegalitatea titlului acestora. Or, cu privire la toate aceste argumente, așa cum s–a arătat în considerentele anterior expuse, reclamanta a cărei acțiune în anularea contractului de vânzare cumpărare a fost respinsă irevocabil ca prescrisă, nu mai are posibilitatea de a repune în discuție, aceleași chestiuni, invocând o greșită aplicare a normelor înscrise în art. 45 alin. 2 respectiv art. 18 lit. c și art. 20 alin. 2 1 din Legea nr. 10/2001, întrucât actul de vânzare-cumpărare, ce constituie titlul pârâților, a fost consolidat, prin neexercitarea acțiunii în anulare în termenul prescris de lege, astfel că acesta nu mai poate fi supus controlului jurisdicțional în prezentul cadru procesual, sub aspectul îndeplinirii condițiilor de fond la data încheierii sale.
Astfel, în cazul imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, există dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează soarta juridică a titlului de proprietate al pârâților, incidența Legii nr. 10/2001 în cauză, neputând fi înlăturată prin voința reclamantei deoarece, așa cum a statuat Înalta Curte, regimul juridic al bunurilor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 stabilit prin legea specială, este obligatoriu, iar nu facultativ, fapt ce rezultă și din norma înscrisă în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
În aceste condiții, a fi primite și analizate criticile formulate de reclamantă privind nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ce constituie titlul pârâților în prezentul litigiu, ulterior constatării irevocabile a prescripției dreptului material al acesteia la acțiunea în anularea contractului pârâților și constatării incidenței prescripției inclusiv în privința excepției nulității, ar avea ca efect înfrângerea caracterului imperativ al dispozițiilor art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora: „Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”, termen ce a fost prelungit succesiv până la 14 august 2002. În acest context, este corect raționamentul instanței de fond, în sensul că la data expirării termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, iar aceștia au dobândit speranța legitimă, conferită de legea în vigoare, că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare sunt îndreptățiți să păstreze apartamentul cumpărat care, conform art. 18 din același act normativ, nu mai poate fi restituit în natură fostului proprietar.
Astfel, potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Or, odată constatat cu putere de lucru judecat ca fiind prescris dreptul material la acțiune al reclamantei, independent de cauza de nulitate invocată, apelanta nu se mai poate prevala de nerespectarea Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare. Restituirea în natură ar fi fost posibilă în contextul în care bunul a fost înstrăinat, însă numai cu parcurgerea etapelor prevăzute de legea specială, respectiv dacă reclamanta ar fi dovedit în cadrul unei acțiuni în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, care să respecte toate condițiile de fond și de formă prevăzute de lege, că pârâții cumpărători au dobândit apartamentele cu încălcarea dispozițiilor legale. În această situație, acesta avea posibilitatea să obțină restituirea apartamentului în natură. Faptul că reclamanta nu a înțeles să conteste valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, înăuntrul termenului legal de prescripție, constituie dreptul său de opțiune, dar nu îi deschide posibilitatea de a repune în discuție, în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, același aspecte cu privire la care s-a tranșat irevocabil.
Tot astfel, prevederile înscrise în art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și-ar fi găsit aplicabilitatea în cauză, doar în contextul sesizării instanței, cu respectarea cerințelor de fond, prevăzute de legea specială, cu o cerere în constatarea nulității contractului având ca obiect un imobil preluat de stat abuziv, iar nu în cazul în care reclamanta nu mai are îndreptățirea de a formula astfel de solicitări, dreptul său la a pretinde nulitatea convenției încheiate de pârâți, în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind prescris.
Pe de altă parte, nu se poate reține o aplicare eronată în cauză a art. 20 alin. 21 din Legea nr. 10/2001. Astfel, nu se poate susține că, în toate situațiile, acțiunea în revendicare de drept comun ar reprezenta o alternativă la procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, ci, așa cum s-a statuat prin Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, calea acțiunii în revendicare de drept comun este deschisă numai în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, și în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, premisă care nu se regăsește în cauză.
Pentru toate aceste considerente,Curtea constată caracterul nefondat al criticii formulate de către reclamantă cu acest obiect.
În referire la criticile vizând încălcarea art. 1197 C.civ., art. 1204 din Codul civil și art. 225 din Codul de procedură civilă, respectiv a art. 1173 din Codul civil.
Curtea apreciază, de asemenea, ca nefondate, aceste critici, instanța de fond procedând în mod judicios la analiza acțiunii în revendicare cu respectarea limitelor rejudecării stabilite prin decizia civilă nr. 579A/2010 a Curții de Apel București.
Câtă vreme, instanța de fond nu a fost investită în rejudecare cu analiza capătului de cerere având ca obiect nulitatea titlului exhibat de pârâți - care a fost soluționat în primul ciclu procesual cu putere de lucru judecat - iar apărările reclamantei în legătură cu nevalabilitatea titlului pârâților au fost formulate ulterior împlinirii termenului de prescripție prevăzut de norma imperativă înscrisă în art. 45 din Legea nr. 10/2001, nu s-ar putea reține netemeinicia și nelegalitatea hotărârii apelate, din perspectiva neanalizării probatoriilor administrate de reclamanta în susținerea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâți în temeiul Legii nr.112/1995.
Astfel, spre deosebire de excepțiile de procedură, care se constituie în mijloace de apărare, care, fără să afecteze fondul acțiunii deduse în fața instanței, conduc la întârzierea sau la împiedicarea judecății, excepțiile de fond, cum este prescripția sau puterea de lucru judecat, privesc lipsuri referitoare la exercițiul dreptului material la acțiune, care au întotdeauna ca rezultat respingerea acțiunii dacă sunt găsite întemeiate. Or, în cauză, prima instanță dând eficiență dispozițiilor art. 137 alin. 1 din Codul de procedură civilă, conform cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor care fac de prisos, în total sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, corect a reținut că nu se mai putea trece la analiza în fond a pretențiilor cu privire la care s-a constatat intervenită prescripția.
În referire la susținerea în sensul că sentința apelată este dată cu încălcarea deciziei nr. 33/2008, în interesul legii, a ÎCCJ și a jurisprudenței CEDO, respectiv cu interpretarea greșită a noțiunii de bun.
În referire la această critică, Curtea reține cu prioritate că, așa cum s-a statuat în prima instanța, aspect necontestat în prezenta cale de atac, bunul imobil în litigiu face parte din categoria celor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, fiind un bun preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Pe cale de consecință, soluționarea cauzei pendinte nu poate ignora Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, prin care, instanța supremă statuând asupra divergențelor de jurisprudență de la acel moment a stabilit, printre altele, că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a Codului civil, în cuprinsul deciziei fiind rezolvată și problema neconcordanței dintre dispozițiile din dreptul intern și dispozițiile convenționale în această materie. În cuprinsul acestei decizii de îndrumare se reține că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situațiile, posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare. S-a statuat că, în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un „bun actual” în sensul normei europene, acestuia trebuie să i se asigure accesul la justiție. Instanța supremă a considerat însă necesar a se analiza în ce măsură, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securității raporturilor juridice.
Așadar, contrar susținerilor din apel, posibilitatea reclamantei de a recurge la acțiunea în revendicare impune cu prioritate a se determina măsura în care aceasta se prevalează de „un bun actual” în sensul normei europene, ipoteză în care acesteia trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Or, ținând cont de raționamentul judiciar expus în considerentele deciziei obligatorii pronunțate de instanța supremă, Curtea constată că instanța de fond a determinat corect situația juridică a imobilului litigios, examinarea acțiunii în revendicare fiind realizată, prioritar, prin verificarea (funcție de particularitatea cauzei) condiției premisă a existenței în patrimoniul reclamantei a unui „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană.
Curtea are în vedere în acest sens că aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate. Totodată, în cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei ca stare de fapt.
În referire la noțiunea de bun, Curtea reține că în jurisprudența anterioară a Curții Europene, invocată, de altfel și în prezenta cale de atac, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamantul are chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor apartamente din imobil s-a realizat chiar anterior recunoașterii dreptului de proprietate.
În același context, instanța europeană a considerat însă că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire", oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral și o „speranță legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).
Ulterior, în cauza A. și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 778/22 noiembrie 2010), Curtea europeană și-a nuanțat modalitatea de abordare a unor astfel de cauze.
Astfel, în hotărârea pilot, anterior citată, Curtea realizează o distincție tranșantă între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri, Curtea reținând că:
,,134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
140. (...) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
141. Curtea constată că, de la . Legilor nr.1/2000 și nr.10/2001 și mai ales a Legii nr.247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
145. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite”.
Astfel, s-a statuat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații .
Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" în accepțiunea dată de hotărârea pilot, nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționarea Fondului Proprietatea, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.
În consecință, dacă, până în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului Proprietatea, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți, urmare a hotărârii Curții din cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce poate fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta a uzat de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din CEDO.
Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A.. Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente, (paragraful 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.
Așadar, în viziunea actuală a Curții europene nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reține existența unui nou drept de proprietate care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior ( paragraful 136 din hotărârea - pilot), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României, prin Legea nr. 10/2001.
Curtea remarcă din conținutul hotărârii - pilot că stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept de proprietate, Curtea europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001.
Or, dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Referirea pe care apelanta a făcut-o, la o jurisprudență anterioară a instanței de contencios european neagă revirimentul jurisprudențial, precum și nuanțările, evoluția pe care a cunoscut-o această noțiune de „bun” în jurisprudența Curții europene. Acestea nu pot fi ignorate într-o aplicare actuală a principiilor degajate din practica instanței europene care, împreună cu normele Convenției, constituie blocul de convenționalitate ce se impune statelor semnatare.
Cum în cauză, reclamanta nu deține o hotărâre prin care statul sau autoritățile publice să fi fost obligate, anterior formulării acțiunii de față, să-i restituie, în natură, apartamentul revendicat, în consecință, în aplicarea acestor statuări obligatorii, Curtea constată că este corectă aprecierea primei instanțe în sensul că reclamanta nu deține un „bun actual”, în accepțiunea Curții Europene, astfel cum se desprinde din jurisprudența formată în aplicarea art.1 din Protocolul nr. 1, care să se concretizeze într-un drept la restituirea în natură a imobilului revendicat, și care să susțină pretențiile sale în acțiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt.
Așa fiind, în contextul efectelor create prin aplicarea normelor speciale în sensul dezlegării dată cu caracter obligatoriu al deciziei nr. 33/2008, dar și al contextului actual al jurisprudenței europene, în mod judicios s-a concluzionat, de către prima instanță, că reclamanta nu are în patrimoniul său un „bun actual” în sensul Convenției, care să îi permită restituirea în natură a imobilului întrucât nu a obținut recunoașterea dreptului în procedura legii speciale.
Cum în cauză, nu se regăsește ipoteza avută în vedere în decizia în interesul legii - anume aceea în care reclamantul se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului - în mod corect instanța de fond a analizat pretențiile reclamantei inclusiv din perspectiva normei europene reprezentată de art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la CEDO și a apreciat, în mod corect, că acesta nu este îndreptățită la restituirea în natură a bunului revendicat.
Faptul că instanța de fond nu a analizat titlul de proprietate al pârâților persoane fizice, din perspectiva susținerilor reclamantei în sensul nulității acestuia și nu a procedat la compararea titlurilor se circumscrie specificului acestei acțiuni în revendicare, care nu se soluționează pe baza regulilor clasice ale comparării de titluri, ci în conjunctura creată prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, corelată cu practica instanței europene, ceea ce presupune analizarea cu prioritate a existenței unui ”bun actual„ în patrimoniul reclamantei. Aceasta întrucât, în decizia nr.33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, verificându-se admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun a imobilelor care intră sub incidența Legii nr.10/2001, s-a stabilit că o astfel de acțiune devine admisibilă numai atunci când reclamantul se prevalează la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO și trebuie să i se asigure accesul la justiție, ceea ce face obligatorie verificarea existenței unui bun actual în patrimoniul reclamantului.
Curtea constată așadar netemeinicia criticilor formulate, întrucât instanța de fond a procedat în mod judicios la soluționarea acțiunii în revendicare din perspectiva raportului dintre legea generală - legea specială, în considerarea efectelor deciziei obligatorii nr. 33/2008, care include prin ea însăși analiza principiului securității raporturilor juridice. Din această perspectivă, s-a concluzionat corect că reclamanta nu a făcut dovada existenței în patrimoniul său a unui „bun actual” pentru a putea beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană.
Contrar susținerilor din apel, reclamanta s-ar fi putut prevala de un bun în sensul Convenției, numai dacă ar fi dovedit în cauza de față că întrunește toate condițiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv. Această situație juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (actul normativ aplicabil în materia acestor imobile), prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării care atestă calitatea notificatoarei de persoană îndreptățită la restituire în natură ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de restituire. Din această perspectivă, chiar dacă reclamanta invocă, în susținerea acțiunii în revendicare, titlul originar de proprietate, aceasta nu o îndreptățește să spere că se va da preferabilitate titlului său de proprietate în fața titlului pârâților, având în vedere faptul că nu a obținut desființarea titlului acestora, în condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
În plus, deși contestă aplicabilitatea la speță a dezlegărilor date de instanța europeană prin considerentele Hotărârii-pilot A. c. României, apelanta nu arată argumentele care ar atrage lipsa de incidență a acestora în cauza dedusă judecății.
În considerarea celor anterior expuse, nu pot fi primite nici susținerile reclamantei referitoare la încălcarea dreptului său de acces la justiție, în cauză nefiind în discuție un refuz al instanței de a analiza în fond acțiunea reclamantei, un asemenea drept neechivalând cu o soluție favorabilă dată cererilor părților, ci presupunând posibilitatea acestora de a deduce judecății unei instanțe imparțiale și independente pretențiile lor și de a se bucura, în procesul astfel declanșat, de toate garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce, în speță, s-a și întâmplat, prin examinarea, atât în fond cât și în prezenta cale de atac a cererilor reclamantei în raport de dispozițiile legale incidente. Altfel spus, în condițiile în care atât decizia în interesul legii nr. 33/2007 cât și practica recentă a CEDO impun titularului unei acțiuni în revendicare dovada că acesta este titularul unui „bun actual”, care îl îndreptățește la restituirea în natură a bunului revendicat, nu s-ar putea reține că verificarea acestei cerințe care ar justifica admiterea acțiunii în revendicare, ar avea valoarea unui fine de neprimire a acțiunii în revendicare, analiza îndeplinirii sau nu a criteriilor de preferabilitate obligatorii impuse de Înalta Curte de Casație și Justiție sau CEDO, și care, de altfel, sunt consacrate în practica constantă actuală a instanțelor naționale, reprezentând tocmai o concretizare a accesului efectiv și concret al acesteia la justiție.
Susținerile apelantei referitoare la lipsa vreunui titlu al statului asupra imobilului litigios sunt înlăturate prin legalitatea constatărilor instanței de fond care a analizat și soluționat acțiunea în revendicare din perspectiva verificării în patrimoniul reclamantei, în aplicarea criteriilor indicate în Decizia în interesul legii nr. 33/2008 referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare, a existenței unui bun actual în sensul Convenției Europene. Soluția obținută de reclamantă în proces, care nu îi este favorabilă, nu reprezintă încălcarea sau limitarea dreptului acesteia de acces la justiție, ci este rezultatul aplicării dispozițiilor legale la situația concretă în speță.
Soluționând cauza în acest mod instanța de fond a dat o hotărâre pe fondul litigiului, valorificând practica instanței supreme și a instanței europene. Ca atare, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia instanța de fond ar fi încălcat prevederile art.129 C.proc.civ.
Pe de altă parte, în ceea ce îi privește pe pârâții R., se constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut că aceștia dețin un „bun actual” în sensul Convenției, deoarece au cumpărat imobilul în litigiu, imobil asupra căruia aceștia continuă să exercite posesia și în prezent, în baza unei legi în vigoare - Legea nr. 112/1995 . Se reține, totodată, în aplicarea legii speciale, că în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri, în temeiul art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, după cum contractul de vânzare - cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art.45 din același act normativ.
Într-o asemenea situație, nepromovarea acțiunii în anulare în termenul de prescripție impus de lege (existând, de altfel, o jurisprudență constantă în acest sens a instanței supreme) a avut ca efect consolidarea titlului cumpărătorilor, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a cărui „nelegalitate” s-a invocat de către reclamanta ca argument pentru restituirea apartamentului, nefiind atacat cu acțiune în justiție în constatarea nulității în termenul prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, așa cum a fost prelungit, este valabil, producându-și efectele în continuare.
Referitor la preferabilitatea titlului pârâților persoane fizice, se constată că, aceștia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractului încheiat înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de lege, titlu și drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unui asemenea contract corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene.
În aceste condiții, este corect raționamentul instanței de fond în sensul că la data expirării termenului de prescripție prevăzut de art.45 alin. ultim din Legea nr.10/2001, dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, iar aceștia au dobândit speranța legitimă, conferită de legea în vigoare, că, nefiindu-le anulat contractul de vânzare-cumpărare sunt îndreptățiți să păstreze apartamentul cumpărat care, conform art.18 din același act normativ, nu mai poate fi restituit în natură fostului proprietar.
Acțiunea în revendicarea imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 este o acțiune specială, în care nu se poate da reclamantei câștig de cauză doar pentru faptul că titlul acesteia ar proveni de la adevăratul proprietar, întrucât, indiferent de circumstanțe, dacă terțul dobânditor al imobilului ar fi deposedat de bun pentru a fi restituit persoanei de la care a fost preluat de stat, s-ar diminua vechile atingeri ale proprietății, producându-se noi prejudicii, disproporționate, în sarcina subdobânditorului.
Prin urmare, pârâții R., care dețin imobilul revendicat în baza unui contract de vânzare-cumpărare, nedesființat, au un „bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, situație în care, obligarea acestora să lase apartamentul dobândit în baza Legii nr. 112/1995, în proprietatea reclamantei ar constitui o ingerință în dreptul lor, garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.
Or, în speță, date fiind tocmai circumstanțele cauzei anterior reliefate, nu se reține existența vreunui motiv care să justifice privarea intimaților - pârâți de proprietate pentru cauză de utilitate publică.
În același timp, față de principiul protejării drepturilor „reale și efective” exprimat în cauza Sporrong și Lonnroth contra Austriei, restituirea bunului către reclamantă, ar aduce atingere securității raporturilor juridice.
Curtea apreciază că hotărârea tribunalului respectă întrutotul dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în recurs în interesul legii, care tranșând raportul dintre legea specială și dreptul comun a statuat, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, decât cu riscul încălcării principiului specialia generalibus derogant.
Or, în această analiză, acordând preferabilitate titlului pârâților în condițiile în care actul acestora de proprietate, s-a consolidat, instanța de fond a aplicat corect în cauză, atât principiul de drept evocat, al priorității normei speciale față de aceea de drept comun, dar și pe cel al securității raporturilor juridice consacrat de normele și jurisprudența convențională în materie.
În referire la critica vizând încălcarea deciziei Curții Constituționale nr.467/2005 și a art.17 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Cetățeanului Uniunii Europene.
Critica este nefondată, în contextul în care instanța de contencios constituțional, analizând chiar prevederile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 a reținut că: „exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 recunoaște dreptul titularului la exercitarea acțiunii în constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod abuziv și asigură posibilitatea valorificării acestuia în cadrul unui termen, impus de rațiuni sociale majore, respectiv de evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce privește raporturile juridice civile, precum și de asigurarea stabilității și securității acestora, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate".( Decizia nr. 968 din 20 noiembrie 2012).
În cadrul aceleiași decizii s-a reținut, contrar susținerilor din apel că: „Analizând compatibilitatea soluției legislative criticate cu dispozițiile art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la protecția proprietății, și art. 6 paragraful 1 din aceeași convenție, privind dreptul la un proces echitabil, raportate la art. 20 din Constituție, Curtea a reținut, în esență, că aceasta se armonizează cu aceste prevederi, având ca scop asigurarea stabilității și securității raporturilor civile, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate”.
Tot astfel, nu poate fi ignorat faptul că în cauză, acțiunea în constatarea nulității titlului pârâților a fost constatată prescrisă printr-o hotărâre irevocabilă pe deplin opozabilă apelantei.
Pe de altă parte, Curtea reține că nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici actul comunitar invocat de apelantă nu impun statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele. Astfel, se reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul lor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „S. de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
„Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii” (cauza A. și alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, paragraful 136).
Or, în cauză, așa cum s-a reținut anterior reclamanta nu se poate prevala de un „bun actual” care să o îndreptățească la restituirea în natură a imobilului revendicat, pentru a susține cu succes încălcarea normelor convenționale invocate, care reglementează și ocrotesc dreptul de proprietate.
Pe de altă parte, contrar susținerilor din apel, apărările formulate de reclamanta referitoare la ingerința în dreptul pretins, din perspectiva normelor comunitare, au făcut obiect al analizei instanței de fond, așa cum se poate observa cu certitudine din considerentele care au justificat soluția adoptată prin sentința apelată, faptul că prima instanța nu s-a raportat la toate argumentele invocate de reclamantă, neavând valența unei nerespectări a prevederilor art. 261 pct. 5 din Codul de procedură civilă, astfel că nu s-ar putea reține nici din această perspectivă nelegalitatea sentinței apelate.
Pentru toate aceste considerente, găsind nefondate criticile formulate de apelantă, în temeiul art. 296 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă I. L., cu domiciliul în București, ..18, sectorul 2, împotriva sentinței civile nr.112/05.02.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți R. D. R., R. A. S., domiciliați în București, ., parter, ., M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, și S.C. H. N. S.A., cu sediul în București, ., sector 1.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 11.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. I. M. A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
7 ex/ 09.01.2015
-------------------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – E.A.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1876/2014. Curtea de Apel... | Anulare act. Decizia nr. 9/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
