Legea 10/2001. Decizia nr. 1833/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 1833/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-12-2014 în dosarul nr. 1833/2014

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1833

Ședința publică de la 4.12.2014.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M. I.

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 538 din 07.05.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant V. V. M..

P. are ca obiect: acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului pârât M. București prin Primarul General, conform delegației pe care o depune la dosar, intimatul reclamant V. V. M..

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 2.10.2014, a unei întâmpinări formulate de către intimatul reclamant, act procedural comunicat și părții adverse, potrivit dovezii de citare anexate la dosarul cauzei.

Reprezentantul recurentului pârât arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Reprezentantul recurentului pârât solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea hotărârii necurate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Arată că deși prin motivele de recurs nu sunt invocate prevederile deciziei nr. 20/2007, act normativ avut în vedere de instanța de fond la pronunțarea hotărârii atacate, consideră că raportat la textele de lege menționate și anume art. 23 alin. 1 și 2 și art. 22 din Legea nr. 10/2001, consideră că în mod greșit instituția pe care o reprezintă a fost obligată la emiterea unei dispoziții motivate.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecata înregistrata pe rolul Tribunalului București secția a IV –a civilă, la data de 9.10.2012, sub nr._, reclamantul V. V. M. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul M. București, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună soluționarea pe fond a notificării nr. 5189/24.10.2001, să se constate că reclamantul îndeplinește calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii și, în consecință, să se dispună obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții prin care să se acorde în compensare imobilul aflat în proprietatea privată a municipalității, cu terenul aferent, situat în ., sector 3 București, acesta fiind un imobil de valoare aproximativ egală cu imobilul expropriat, care nu mai poate fi restituit în natură.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 24.10.2001, numiții A. loan și A. Ș. au depus, prin intermediul Biroului de Executori Judecătorești S. și N., notificarea nr.5189, emisa în baza Legii nr.10/2001, prin care au solicitat masuri reparatorii pentru imobilul compus din teren în suprafața de 637 mp situat în București, ., sector 3, București.).

A. loan și A. Ș. au formulat notificarea în calitate de unici moștenitori (nepot și fiu) ai numitei A. T. care dobândise terenul de 637 mp prin moștenire de la părinții săi G. A. și G. A. (ziși și I. A. și I. A.), conform certificatului de moștenitor nr.415/1959 din 19.10.1959 întocmit de notariatul Raionului Orășenesc T. V. în dosarul nr.415/1959 conexat cu dosarul nr.282/1959.

Reclamanții au arătat că la momentul exproprierii terenului prin Decretul nr.55/1981, A. T. era unica proprietara a terenului, astfel cum reiese din actele indicate, precum și din adresa nr.7020/10.06.2008 eliberata de DITL Sector 3.

A. T. a decedat în anul 1985, unicii săi moștenitori fiind A. Ș. și A. lozu. în calitate de fii, conform certificatului de calitate de moștenitor nr.99/10.09.2012 eliberat de BN CONCORDIA în dosarul nr. 143/2012.

În anul 1992 a decedat A. lozu, moștenitor unic rămânând fiul acestuia, A. loan (unul dintre notificatori), conform certificatului de moștenitor nr.85/22.01.1993 intocmit de Notariatul de Stat Sector 4 București în dosarul nr.82/1993 conexat cu dosarul nr.83/1993.

După data depunerii notificării, respectiv în anul 2007, a decedat A. Ș. (cel de-al doilea notificator), moștenitorii săi fiind A. M. (soție), A. G. (fiu) și A. C. (fiu), conform certificatului de moștenitor nr.6/10.02.2009 eliberat de BNP D. G. în dosarul nr. 10/2009. Aceste trei persoane au dobândit calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri (alături de A. loan) în cadrul dosarului administrativ nr._ constituit în baza Legii nr. 10/2001 și a notificării nr.5189/2001.

Prin contractul de cesiune de drept atestat sub nr. 50/11.09.2012, cele patru persoane îndreptățite au cesionat reclamatului dreptul la măsuri reparatorii asupra terenului în suprafața de 637 mp, astfel ca reclamantul a devenit beneficiarul dreptului, sens în care a notificat cesiunea paratului M. București prin adresa nr.l_/17.09.2012 (anexa nr.8).

Reclamantul a arătat că deși dosarul este complet de foarte mult timp, Primăria tergiversează soluționarea acestuia.

Deoarece din nota de reconstituire întocmită de către parata a reieșit ca acest imobil (Istriei nr.l6) nu mai poate fi restituit în natura, fiind afectat în întregime de elemente de sistematizare, reclamantul a solicitat în schimbul acestuia acordarea în compensare a unui bun aflat în proprietatea privata a municipalității, bun care sa fie aproximativ de aceeași valoare cu imobilul notificat. Deși, cu ocazia numeroaselor audiente la care s-a înscris la Direcția Juridica, la Viceprimar și la Primar, reclamantul a solicitat acordarea în compensare a imobilului cu terenul aferent, situat în ., sector 3, București, paratul i-a negat acest drept, menționându-i în mod expres ca „Primăria nu are bunuri pentru a fi acordate în compensare".

F. de tergiversarea nejustificata a primăriei de a soluționa notificarea nr. 5189/24.10.2001, reclamantul a solicitat instanței sa se pronunțe asupra fondului problemei.

Reclamantul a arătat că motivarea Municipiului București în sensul ca nu exista bunuri ce pot fi acordate în compensare, nu corespunde realității.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr.538/7.05.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamant; a constatat că reclamantul V. V. M. are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte ce se vor stabili conform art. 24 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, cu privire la terenul situat în București, ., sector 3, în suprafață de 633 mp; a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților de atribuire prin compensare a imobilului situat în București, ., sector 3; a obligat pârâtul M. București prin Primar General la emiterea unei dispoziții motivate privind propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru imobilul situat în București, ., sector 3 reprezentând teren în suprafață de 633 mp, în favoarea reclamantului, măsuri compensatorii ce se vor stabili conform art. 24 alin. 2 din Legea nr. 165/2013 și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Instanța de fond a reținut că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001, nr.5189/24.10.2001 transmisă prin B. S. și N., A. I. și A. Ș. au solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul teren situat în București, ., fost 12, în suprafață de 637 mp și a atașat notificării un set de acte, acestea fiind transmise Primăriei București unde au fost înregistrate făcând obiectul dosarului nr._, nesoluționat până în prezent.

În ceea ce privește dovada calității reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, Tribunalul a reținut că A. loan și A. Ș. au formulat notificarea în calitate de unici moștenitori (nepot și fiu) ai numitei A. T. care dobândise terenul de 637 mp prin moștenire de la părinții săi G. A. și G. A. (ziși și I. A. și I. A.), conform certificatului de moștenitor nr.415/1959 din 19.10.1959 întocmit de Notariatul Raionului Orășenesc T. V. (filele 7-8).

La momentul exproprierii terenului prin Decretul nr. 55/1981, A. T. era unica proprietara a terenului, astfel cum reiese din adresa nr.7020/10.06.2008 eliberata de DITL Sector 3 (fila 9).

În anul 1992 a decedat A. lozu, moștenitor unic rămânând fiul acestuia, A. loan (unul dintre notificatori), conform certificatului de moștenitor nr.85/22.01.1993 întocmit de Notariatul de Stat Sector 4 București (filele 11-12).

Prin contractul de cesiune de drept atestat sub nr. 50/11.09.2012 (filele 14-16), A. I., A. G., A. C. și A. M., în calitate de îndreptățite au cesionat reclamatului V. V.-M. dreptul la măsuri reparatorii asupra terenului în suprafața de 637 mp, astfel ca reclamantul a devenit beneficiarul dreptului, sens în care a notificat cesiunea paratului M. București prin adresa nr._/17.09.2012 (fila 17).

Față de cele reținute, Tribunalul a reținut că singura persoană îndreptățită este reclamantul.

În privința modalității de preluare a bunului imobil în proprietatea statului, tribunalul a reținut că imobilul din București, . a fost preluat de stat în baza Decretului 55/1981 și demolat la data de 19.08.1981 – decizia 1699/28.11.1981. Potrivit declarației notificatorilor, pentru preluare nu s-au achitat despăgubiri.

Din cele expuse, instanța a constatat că reclamantul a făcut atât dovada formulării în termen a notificării, dovada calității acestuia de persoană îndreptățite la restituire în sensul art. 3 și 4 din Legea nr.10/2001, precum și a preluării abuzive a imobilului, în sensul art. 2 din lege.

Pentru soluționarea notificării, este necesară identificarea bunului ce face obiectul notificării. Cu privire la acest aspect, Tribunalul a avut în vedere faptul că în cauză a fost administrată proba cu expertiză tehnică în specialitatea topografie prin care s-a identificat imobilul notificat, constatându-se că suprafața acestuia este de 633 mp, fiind ocupat în întregime de elemente de sistematizare.

Potrivit art. 7 alin.1 din legea nr.10/2001, de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură

Art. 11 alin.4 din lege prevede că „în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil”.

Prin urmare, terenul ce face obiectul notificării nu poate fi restituit în natură exproprierea ocupând funcțional întregul teren. Tribunalul a observat de altfel că prin notificarea formulată, tocmai acestea sunt și pretențiile notificatorilor.

Potrivit disp. art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

În conformitate cu disp. art. 25.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a facut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.

Tribunalul a constatat că dosarul administrativ este complet, astfel încât notificarea poate fi soluționată.

Prin Decizia nr. XX/19.03.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, s-a reținut că, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Ca atare, tribunalul, competent să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea notificării acesteia, a apreciat că reclamantul a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, a preluării abuzive în proprietatea statului a imobilului aflat sub incidența Legii nr. 10/2001, precum și a imposibilității de restituire în natură a imobilului notificat.

În conformitate cu art. 1 din Legea 165/2013, aplicabil în cauză în temeiul art. 4 din același act normativ, imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură. În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III. În situația în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietății, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) și (4).

Potrivit art. 24 alin. 2 din Legea nr.165/2013, în dosarele în care se acordă măsuri compensatorii altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moștenitorii legali ori testamentari ai acestuia, se acordă un număr de puncte egal cu suma dintre prețul plătit fostului proprietar sau moștenitorilor legali ori testamentari ai acestuia pentru tranzacționarea dreptului de proprietate și un procent de 15% din diferența până la valoarea imobilului stabilită conform art. 21 alin. (6).

Față de situația de fapt reținută în cauză, având în vedere calitatea reclamantului de cesionar, Tribunalul a constatat că reclamantul V. V. M. are calitatea de persoană îndreptățită numai la acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte ce se vor stabili conform art. 24 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, cu privire la terenul situat în București, ., sector 3, în suprafață de 633 mp, respingând ca neîntemeiată cererea reclamanților de atribuire prin compensare a imobilului situat în București, ., sector 3.

Astfel, față de dispozițiile exprese cuprinse în art. 4 din Legea nr.165/2013, potrivit cărora dispozițiile legii se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a legii nr. 165/2013, Tribunalul a reținut aplicabilitatea acestei legi în prezenta cauză.

Pe de altă parte, Tribunalul a reținut că cererea era neîntemeiată și sub imperiul vechii reglementări. Astfel, Tribunalul a reținut că în cauză Primăria Municipiului București a comunicat că nu există posibilitatea atribuirii unor bunuri sau servicii în compensare, nefiind finalizată operațiunea de inventariere a acestora.

Din perspectiva tribunalului, simpla calitate a imobilelor solicitate în compensare de a fi în proprietatea privata a statului nu conduce la posibilitatea automată de a fi atribuite în compensare.

Dispozițiile legale privind posibilitatea atribuirii unor bunuri în compensare ar fi trebuit privite și interpretate în sensul că o astfel de măsură poate fi dispusă doar cu privire la bunuri ce au fost afectate acestui scop, printr-un act administrativ al primarului, după inventarierea patrimoniului municipiului București, în funcție și de opțiunile și proiectele ce țin de dezvoltarea și administrarea unității administrativ-teritoriale.

Întârzierea în emiterea unui astfel de act administrativ de afectare a unor bunuri pentru măsurile reparatorii constând în compensare, conform Legii 10/2001, ar fi putut fi sancționată prin sancțiunile specifice dreptului administrativ, care includ, finalmente, și despăgubiri directe (acțiuni reglementate de Legea nr. 554/2004).

În plus, în ipoteza în care Tribunalul ar proceda la acordarea în compensare imobilului solicitat, în lipsa includerii bunului într-un atare inventar al bunurilor ce pot fi acordate în compensare, în lipsa înscrierii litigiului în cartea funciară a imobilului, sau o oricărei alte forme de publicitate, s-ar putea ajunge la ipoteza în care același bun să fie atribuit în compensare către mai multe persoane, în dosare diferite și prin hotărâri judecătorești diferite, afectându-se astfel în mod flagrant securitatea circuitului civil.

Față de aceste aspecte, Tribunalul a dispus obligarea pârâtului M. București prin Primar General la emiterea unei dispoziții motivate privind propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru imobilul situat în București, ., sector 3 reprezentând teren în suprafață de 633 mp, în favoarea reclamantului, măsuri compensatorii ce se vor stabili conform art. 24 alin. 2 din Legea nr.165/2013.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând modificarea hotărârii recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, recurentul pârât a arătat că, potrivit art.23 alin.1 și 2: „În termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, conform art.22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii formulate”. Termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.

Recurentul a mai arătat că potrivit art.22 din Legea nr.10/2001, dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu „acte”, respectiv înscrisuri prin care se înțelege orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă și numai după ce această dovadă a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare.

Mai mult, în art.22 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005, se prevede că „Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ….pot fi depuse până la data soluționării notificării”.

În calea de atac a recursului, intimatul nu a formulat întâmpinare și nu s-au depus înscrisuri noi.

Curtea, analizând recursul, prin raportare la criticile formulate, constată că acesta este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

În prezenta cauză are incidență art. 25 alin. 1 din Legea nr.10/2001 republicată (art. 23 înainte de republicare), potrivit cu care în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art.23 (art.22 înainte republicare), unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, aprobate prin H.G. nr.250/2007, cu referire la dispozițiile legale sus-enunțate, prevăd la pct. 25.1 că termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În continuarea explicitării se arată că în cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta a înțeles să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.

În aplicarea acestei a doua date de referință – data depunerii actelor doveditoare – se precizează că termenul pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra notificării de restituire se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică persoanei îndreptățite în intervalul de 60 zile faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Totodată, în cuprinsul aceluiași articol din Normele metodologice sus-citate, se menționează că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este însă necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate, depunerea actelor sau comunicarea că persoana îndreptățită nu posedă actele solicitate, având semnificația prorogării termenului de 60 zile pentru soluționarea notificării, ceea ce înseamnă că acest termen se va calcula, după caz, de la depunerea actelor solicitate sau de la data comunicării răspunsului de către persoana îndreptățită.

La dosarul cauzei s-a depus copie după dosarul administrativ nr._ constituit în urma formulării notificării nr. 5189/2001 cu privire la imobilul situat în București, ., sector 3.

Curtea, verificând actele dosarului administrativ, constată că acesta cuprinde, pe lângă notificarea sus-menționată, o . acte constând în următoarele: istoric de rol fiscal pentru imobilul în litigiu comunicat de Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 3, situația despăgubirilor acordate și încasate făcută cunoscută de Administrația Fondului Imobiliar, situația juridică a imobilului comunicată de ., Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu – Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat, precum și Serviciul Cadastru, relații privind soluționarea în mod nefavorabil a cererii de restituire a terenului în litigiu potrivit Legii nr.18/1991 emise de Primăria Sector 3 București, relații de istoric poștal comunicate de Primăria Municipiului București – Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană, Nota de reconstituire, planuri topografice și fotografii de amplasament, acte de stare civilă, certificate de moștenitor, contract de cesiune de drepturi, declarație autentificată dată de A. I., A. C., A. M. și A. G. în sensul că nu mai dețin alte acte în afară de cele depuse deja la dosarul administrativ, Raport privind soluționarea dosarului întocmit în baza notificării nr.5189/24.10.2001.

Curtea nu reține existența niciunei adrese în dosarul administrativ emisă de Primăria Municipiului București prin care să se fi solicitat notificatorilor completarea dosarului administrativ.

Așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile pct. 25.1 alin.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 prevăd că prorogarea termenului legal de îndeplinire a obligației de soluționare a notificării poate opera în cazul în care în intervalul de 60 de zile unitatea deținătoare comunică în scris celeilalte părți faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Or, în speța de față, așa cum s-a reținut mai sus, pârâtul nu a solicitat completarea dosarului administrativ. După cum s-a reținut mai sus, la dosarul administrativ s-a depus o declarație autentificată de către notificatori prin care aceștia au arătat că nu mai au alte acte care ar putea fi valorificate în solicitarea lor întemeiată pe Legea nr.10/2001 privind imobilul notificat.

Având în vedere actele aflate în dosarul administrativ, respectiv această ultimă declarație, Curtea constată că termenul prevăzut de art.23 din Legea nr.10/2001, republicată, nu a fost respectat de recurent, care, de altfel, nici până în prezent nu a răspuns notificării în ce privește imobilul în litigiu.

Potrivit Deciziei date în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Ca urmare, prin raportare la decizia în interesul legii sus-citate, obligatorie în temeiul art. 330⁷ alin. 4 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că nu se poate imputa instanței de fond faptul că în stabilirea obligației pârâtului de a răspunde notificării ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile art.25 din Legea nr.10/2001, republicată.

Termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr.10/2001, republicată nu este un simplu termen de recomandare, așa încât depășirea lui ar putea atrage doar obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, caracterul imperativ al termenului de soluționare a notificării rezultând în mod neîndoielnic din chiar modul de redactare a normei care îl reglementează: „în termen de 60 zile (…) unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe (…)”.

A admite că termenul de soluționare a notificării este un termen de recomandare, ar însemna să se lase exclusiv la latitudinea unității deținătoare durata soluționării notificărilor, putându-se astfel ajunge ca prin atitudinea culpabilă a unității deținătoare să fie afectate grav interesele persoanelor îndreptățite, lipsindu-le în fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.

În consecință, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, raportat la art. 304 ¹ Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr.538/07.05.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant V. V. M..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 4.12.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. I. M. A. I. D.

N.-G.

GREFIER

M. C.

Red.I.D.

Tehnored.I.D/B.I.

2 ex/19.12.2014

----------------------------------------

T.B.-Secția a IV-a –E.A.

← Validare poprire. Decizia nr. 1831/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 1862/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Legea 10/2001. Decizia nr. 1833/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 1833/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI