Contestaţie la executare. Decizia nr. 15/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 15/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-01-2015 în dosarul nr. 15/2015

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr. 15

Ședința publică de la 13.01.2015

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - G. S.

JUDECĂTOR - M. H.

JUDECĂTOR - C. G.

GREFIER - S. R.

Pe rol fiind soluționarea cererii de revizuire formulate de revizuientul P. F., împotriva sentinței civile nr.6370 din data de 08.07.2014, pronunțate de către Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. JUSTIȚIEI.

Obiectul pricinii – revizuire.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa revizuientului P. F. și a reprezentantului intimatului M. JUSTIȚIEI.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Curtea, având în vedere că prin cererea de revizuire s-a solicitat judecarea în lipsă (fila 6 dosar Judecătoria Sectorului 4 București) și constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.

CURTEA,

Deliberând asupra cererii de revizuire de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București la data de 05.08.2012, sub nr._/4/2012, contestatorul M. Justiției, în contradictoriu cu intimatul P. F., a solicitat anularea actelor de executare din dosarul de executare nr.275/2012 al B. Raportoru G. și suspendarea executării până la soluționarea contestației la executare.

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, învederând că situația reclamanților din cauza D. nu este compatibilă cu situația din prezenta cauză, în sensul că nu s-a executat voluntar un procent comparabil cu cel din această cauză, astfel încât atitudinea statului să poată fi caracterizată drept atitudinea unui debitor diligent și serios, de natură a înlătura riscul imprevizibilității și incertitudinii executării silite a creanțelor.

Prin sentința civilă nr. 3862 din 10.04.2013 pronunțată în dosarul nr._/4/2012, Judecătoria Sectorului 4 București a admis contestația la executare formulată în dosarul de executare nr.275/2012 al B. RAPORTORU G. formulată de debitorul M. J. în contradictoriu cu intimat P. F., a anulat actele de executare efectuate în dosarul de executare menționat și a respins cererea de executare silită ca rămasă fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut că intimata s-a adresat Biroului Executorului Judecătoresc Raportoru G. cu o cerere de punere în executare silită a sentinței nr. 128 din 22.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel București, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 4801/R/2009 a Curții de Apel București și a sentinței civile nr. 2312 din 17.03.2010 pronunțată de Curtea de Apel București, depunând copiile acestor hotărâri judecătorești. S-a format astfel dosarul de executare nr. 275/2012 în care s-a obținut încuviințarea executării silite de la Judecătoria sector 4 București, conform încheierii din 30.03.2012 pronunțată în dosarul nr._, s-au stabilit cheltuieli de executare în cuantum de 4497,26 lei prin procesul verbal din 24.07.2012, dată la care s-a emis și o adresă de înființare a popririi asupra conturilor debitorului Ministerului Justiției deschise la terțul poprit Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Mun. București, Serviciul de Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice, debitorul fiind înștiințat despre poprirea înființată asupra conturilor sale. Prin adresa nr._ din 09.10.2012 terțul poprit a comunicat executorului că este necesară revenirea cu adresa de înființare a popririi numai pentru suma devenită exigibilă în anul 2012 conform OUG nr. 71/2009.

Analizând motivele invocate de contestator, instanța a reținut că, potrivit art. 371 ind. 1 alin. 1 și 2 C.p.c., obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie iar în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită. De asemenea, conform art. 371 ind. 1 alin. 3 C.p.c, executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlu executoriu, achitarea dobânzilor, penalităților sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum și a cheltuielilor de executare.

Pe de altă parte, potrivit art. 1 din OG nr. 22/2002, „creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectivă”.

Lipsa unor fonduri cu destinația executării obligației de plată a unor drepturi salariale nu poate constitui însă un motiv pentru anularea actelor de executare. În mod constant s-a arătat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009 care prevăd suspendarea de drept a executărilor silite în temeiul hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială în favoarea personalului din sistemul bugetar devenite executorii până la data de 31.12.2012, în cursul termenului prevăzut de art. 1 alin. 1 din același act normativ, instanța reține că dispozițiile respective sunt aplicabile în cauza de față deoarece debitorul are calitatea de instituție publică în sensul art. 1 alin.4 din OUG nr. 71/2009 iar creditoarea face parte din personalul din sistemul bugetar și este titulara unei creanțe având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite prin hotărâri devenite executorii anterior datei de 31.12.2012.

Pe de altă parte, prin decizia pronunțată la data de 04 septembrie 2012 publicată la data de 18 septembrie 2012 în cauza „D. și alții împotriva României’’ Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat în concret dacă dispozițiile OUG nr. 71/2009 sunt compatibile cu prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, apreciind că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. Curtea Europeană a respins astfel cererea reclamanților prin care se invoca încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană și a dispozițiilor art. 1 par. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, amintind că „a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică”. De asemenea, Curtea a constatat că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate și a reținut că nu există nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților. Curtea a mai stabilit că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă în contextul special al speței.

Întrucât situația reclamanților din cauza sus citată este comparabilă cu cea a creditoarei din prezenta cauză, câtă vreme în ambele litigii este vorba despre titluri executorii privind drepturi salariale, de incidența acelorași acte normative referitoare la eșalonare și de efectuarea unor plăți parțiale de către debitor în baza procedurii de eșalonare stabilite prin OUG nr. 71/2009, considerentele expuse de Curte în cauza D. și alții contra României sunt obligatorii pentru instanța de judecată și impun reconsiderarea jurisprudenței anterioare.

În consecință, s-a reținut că debitorul beneficiază de un termen suspensiv legal pentru a-și executa obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu.

Art. 1 alin. 1 din OUG nr. 71/2009, în forma publicată în Monitorul Oficial din 18.06.2009, prevedea o procedură de eșalonare a plăților pe o durată de 3 ani în cazul sumelor datorate în temeiul unor hotărâri judecătorești devenite executorii până la data de 31.12.2009, urmând a se achita 34% din valoarea creanței stabilită printr-o astfel de hotărâre în anul 2010, 33% în anul 2012 și 33% în anul 2012. Prin OUG nr. 45/2010 dispozițiile art.1 alin. 1 din OUG nr. 71/2009 au fost modificate în sensul stabilirii perioadei 2012-2014 pentru plata sumelor: 34% din valoarea titlului executoriu în anul 2012, 33% în 2013 și 33% și 2014. Prin Legea nr. 230/2012, OUG nr. 71/2009 a fost aprobată cu modificări în sensul că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2012, se va realiza după următoarea procedură de executare: în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu iar în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.

Având în vedere dispozițiile legale enunțate și considerentele în fapt și în drept ce preced, ținând seama de împrejurarea că poprirea din dosarul supus analizei a fost înființată în cursul termenului de eșalonare prevăzut de art. 1 din OUG nr. 71/2009 pentru întreaga sumă nu doar pentru tranșa plătibilă în cursul anului 2012, în temeiul art. 399 și urm. C.p.c. instanța urmează să admită contestația la executare și să anuleze actele de executare.

Cât privește pretinsa divizibilitate a obligației, instanța a reținut că sentința nu cuprinde nicio mențiune prin care să se fi limitat obligația fiecăruia dintre debitori, ipoteză în care fiecare debitor poate fi urmărit pentru întreaga sumă. Obligația corelativă de plată a drepturilor salariale cuvenite creditoarei este una unitară, izvorâtă din raportul de muncă și nu poate fi divizată de către debitori prin voința acestora.

În ceea ce privește cererea contestatorului având ca obiect suspendarea executării silite, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 403 C.proc.civ., ,,Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune în cuantumul fixat de instanță, în afară de cazul în care legea dispune altfel”. Executarea silită poate fi suspendată până la soluționarea contestației la executare, și întrucât contestația la executare a fost soluționată prin prezenta sentință, instanța a respins cererea de suspendare a executării silite ca fiind rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs creditorul intimat, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă, la data de 14.08.2013 cu prim termen acordat la 30.10.2014.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a invocat încălcarea și aplicarea greșită a legii de către judecătorie (art. 304 pct. 9 C.pr.civ.). A susținut în esență că instanța în mod greșit a făcut aplicarea cauzei D. și alții c. României și a susținut aprecierea greșită a judecătoriei asupra OUG nr. 71/2009 care a suferit modificări succesive conducând la un termen de eșalonare a plăților în 2016, după ce inițial fusese stabilit în 2012, reducându-se substanțial și procentul ce urma a achitat în decursul unui an.

Prin decizia civilă nr.791R/13.03.2014 Tribunalul București - Secția III-a Civilă a admis recursul formulat de recurentul intimat P. a modificat, în parte, sentința atacată în sensul că a respins contestația la executare formulată de contestatorul M. Justiției în contradictoriu cu intimat P. F. ca neîntemeiată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 128/22.10.2008 a Curții de Apel București modificată prin Decizia Civilă nr.4801/R/26.06.2009 a Curții de Apel București și prin sentința civilă nr.2312/17.03.2010 a Tribunalului București Secția VIII îndreptată prin încheierea din 30.04.2010, debitorul M. JUSTIȚIEI a fost obligat la plata către intimat a unor creanțe constând în drepturi salariale.

Creditorul din cauza de față a formulat cerere de executare silită la data de 08.03.2012 în vederea încuviințării executării titlului menționat anterior, fiind astfel format dosarul de executare nr. 275/2012 al B. RAPORTORU G..

Debitorul M. JUSTIȚIEI a fost somat la data de 24.07.2012 în sensul de a executa obligația prevăzută în sarcina sa prin titlurile executorii menționate.

Contestatorul a invocat esență în critica asupra modului de aplicare a dispozițiilor OUG nr 71/2009 cu modificările ulterioare cu argumente ținând de jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește justificarea debitorului vizând încălcarea disp. O.U.G. nr. 71/2009, tribunalul a expus rmătoarele considerente:

Aplicarea ab initio și fără circumstanțiere a dispozițiilor OUG nr. 71/2009, astfel cum au fost modificate, este incompatibilă cu art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția amintită.

În ce privește cererea dedusă judecății, aceasta este susceptibilă de a implica incidența dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.71/2009, amânarea, eșalonarea plăților și suspendarea de drept a procedurii de executare silită fiind incidente la executare, de natură a temporiza demersurile creditorilor (prin ipoteză, personal din sectorul bugetar) ce se află în posesia unui titlu executoriu având ca obiect acordarea de drepturi salariale.

Supremația legii este un principiu fundamental într-un stat de drept, iar aplicarea corectă de către instanța de judecată a normelor juridice ce constituie sediul materiei pentru pricina cu care este învestită reprezintă garanții ale procesului echitabil; aceste reguli fundamentale ale unei societăți democratice sunt inserate și în Constituția României, republicată, prin dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1) și (2) și art. 21 alin. (2) și (3).

Totodată, dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv ale protocoalelor ulterioare (astfel cum sunt interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului) constituie parte a dreptului intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din Constituția României, republicată, iar preeminența acestora este reglementată prin prevederile art. 20 alin. (2) din Legea fundamentală, în cazul în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, având prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Cât privește hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a considerat că interpretarea potrivit căreia acestea au, dincolo de efectele inter partes, și un efect erga omnes, este o consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care potrivit art. 32 din Convenție, misiunea specifică a instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor contractante, ci jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat de prevederile Convenției.

Or, procedura de executare a unei hotărâri judecătorești reprezintă parte a procesului civil, astfel că prima instanță era ținută a observa că și în privința acesteia sunt antrenate toate garanțiile prevăzute la art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Instanța de la Strasbourg, analizând plângeri prin care se reclamă încălcarea dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenție, precum în Cauza Ruianu împotriva României din 17 iunie 2003, paragraful 65, reține după cum urmează: „Curtea reamintește că dreptul la justiție garantat de art. 6 protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părți. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp (a se vedea hotărârile Burdov împotriva Rusiei, Cererea nr._/00, alin. 34, din 7 mai 2002, nepublicată; Immobiliare Saffi împotriva Italiei sus-menționat, alin. 63 și 66 și Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-II, p._, alin. 40)”. Pe de altă parte, în paragraful 41 din Cauza S. împotriva României din 25 septembrie 2005, Curtea arată că: „Neconformarea autorităților cu o hotărâre definitivă într-un termen rezonabil poate duce la o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție, mai ales atunci când obligația de executare a hotărârii în cauză aparține unei autorități administrative (vezi cauza M. I. P. c României par. 40, 29 septembrie 2005)”.

În consecință, apare ca necesar pentru instanța de judecată învestită cu cererea formulată, ca în soluționarea cauzelor cu care au fost învestite să evalueze și compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 (modificată și completată) cu normele Convenției europene a drepturilor omului, respectiv art. 6 paragraf 1, date fiind dispozițiile art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția a României, republicată, întrucât prin normele interne în discuție se amână, se eșalonează și se suspendă executarea unor titluri executorii, cele trei efecte fiind cumulative.

Or, analiza caracterului nerezonabil al duratei procedurii de executare face obiectul unei ample jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Convenție, analiză realizată uneori din perspectiva mai generală a „dreptului de acces la justiție” (Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 54), iar nu doar aceea a termenului nerezonabil, după cum, în alte situații, se analizează și respectarea art. 1 Protocolul 1, dacă se rețin alte aspecte decât cele ce au condus la constatarea unei încălcări pe temeiul art. 6 (de exemplu, cauzele R., G., A., D., Georgi, A. și I. R., C. P., S. împotriva României etc.).

Pe de altă parte, faptul că instanța de contencios constituțional a participat la asigurarea eficienței mecanismului convențional nu înseamnă că instanțele sunt degrevate de evaluarea efectelor concrete ale unei norme juridice (confirmate ca fiind constituționale) asupra părților din cauzele pe care le soluționează.

Curtea Constituțională a constatat într-adevăr compatibilitatea dispozițiilor art.1 alin.(1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 atât cu exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, cât și cu art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Prin Decizia Curții Constituționale nr.1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr.71/2009. S-au analizat astfel și modificările aduse acestei ordonanțe, prin legea de aprobare prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe, după cum s-a și diminuat semnificativ procentul acestor tranșe. Este relevant faptul că, în contextul examinării criticilor de neconstituționalitate referitoare la încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, în decizia menționată Curtea Constituțională însăși a reținut că „termenul rezonabil, date fiind determinările impuse de art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, este un concept esențialmente variabil și aprecierea sa se face în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză”; s-a făcut trimitere la: Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunțată în Cauza Frydlander împotriva Franței, paragraful 43; Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunțată în Cauza Raylyan împotriva Rusiei, paragraful 31; Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Kozodoyev și alții împotriva Rusiei, paragraful 10; Hotărârea din 22 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Guldane Acar și alții împotriva Turciei, paragraful 22, și Hotărârea din 24 noiembrie 2011, pronunțată în Cauza Chernysh împotriva Ucrainei, paragraful 21. Referitor la același concept, instanța constituțională a reținut în continuare că termenul rezonabil „trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, creditor, cât și din cea a statului, debitor”, concluzionându-se că trebuie să existe un just echilibru între interesele ambelor părți. Și în ceea ce privește compatibilitatea dintre Legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Constituțională a recunoscut că, așa după cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în mod constant, despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și a statuat că „reglementarea criticată nu consacră o privare de proprietate, ci mai degrabă o ingerință în privința dreptului persoanelor fizice la respectarea bunurilor lor”. Or, pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată, trebuie întrunite cumulativ cerințele expres prevăzute de art. 53 alin. (1) și (2) din Constituția României, republicată, dar și principiile (în accepțiunea de reguli de drept) ce se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Așadar, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituțională în ceea ce privește convenționalitatea normelor în discuție nu exclude posibilitatea instanțelor judecătorești de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziții cu cele ale Convenției, în raport cu situația particulară fiecărei spețe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului și cele ale reclamanților.

Nu este lipsit de interes a se observa că prin Recomandarea (2003) 16, Comitetul Miniștrilor statelor membre din cadrul Consiliului Europei a stabilit o . principii directoare în vederea punerii în executare a deciziilor administrative și jurisdicționale în domeniul dreptului administrativ. În partea referitoare la executarea de către autorități a obligațiilor la care au fost condamnate ca urmare a acestor decizii, Comitetul Miniștrilor invită statele membre să asigure la nivel național un sistem în care autoritățile să fie în măsură să execute într-un termen rezonabil hotărârile pronunțate, iar în caz de neexecutare trebuie prevăzută o procedură adecvată pentru a obține executarea deciziei, în principal prin prevederea posibilității popririi sau a amendării debitorului.

Totodată, prin Rezoluția 1787 (2011), Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat România să trateze cu prioritate problema neexecutării hotărârilor judecătorești, apreciind această chestiune drept una dintre deficiențele naționale majore și sistemice, aspect dovedit de numărul mare de hotărâri de condamnare pronunțate de Curtea Europeană.

Revenind la situația de fapt din cauza de față, se constată că partea creditoare deține titlu executoriu îndreptate împotriva unui exponent al autorității statului, care, deși emis la nivelul anului 2008 și pus în executare prin formularea cererii în acest sens în anul 2012, adică la aproximativ 4 ani de la data obținerii titlului. Procedând la analiză din perspectiva statului debitor, după cum menționează Curtea Constituțională în decizia sa de mai sus, Tribunalul a constatat că la data la care s-a comunicat somația, acesta beneficiase deja de un interval de aproximativ 4 ani pentru plată. Privind din cealaltă perspectivă, a cetățeanului – creditor, tribunalul a constatat că titlul executoriu pe care creditoarele îl dețin nu a fost executat integral și nici măcar de o manieră semnificativă după acest interval de 4 ani. În plus, perspectiva creditorului de a beneficia de plata integrală sau, cel puțin, semnificativă a dreptului lor de creanță este în sensul unei amânări până la nivelul 2014 - 2016, interval în care se va face plata pentru 85% din suma de achitat, respectiv 25% în 2014, 25% în 2015 și 35% în 2016.

Concluzionând, în cauza de față, aplicarea dispozițiilor OUG nr. 71/2009 ar implica pentru creditoare, în măsura în care debitorul Statul Român nu ar proceda la o nouă amânare sau eșalonare, o recuperare integrală a dreptului de creanță într-un interval de 8 ani de la data obținerii titlului, din care un procent semnificativ, respectiv 85%, să fie plătit în viitor, cu mențiunea că în viziunea Statului român, debitor și legiuitor în același timp, plata ar fi posibilă doar într-un procent de 5% în 2012 și într-un procent de 10% în 2013.

Or, recurentul M. Justiției recunoaște, cu raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că instanța de la Strasbourg a apreciat ca justificate perioade de prelungire a fazei de executare de 8 luni (invocând cauza Kornilov și alții c. Ucraina, decizia din 07.10.2003), 10 luni (invocând cauza Aleksey Fedorovich c. Ucraina, decizia din 09.05.2005) sau 2 ani și 7 luni (invocând cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy c. Ucraina, decizia din 17.09.2002). Adaugă tribunalul la acestea, hotărârea CEDO pronunțată la 30.06.2009 în cauza P. c. România, în care Curtea a reținut o violare a garanțiilor art. 6 paragraful 1 din Convenție pentru o întârziere în executare de 1 an și 8 luni.

Revenind la cauza de față, tribunalul constată că în discuție, în ipoteza aplicării OUG nr. 71/2009, apare o durată previzionată de executare în cazul creditoarelor de 8 ani, din care în primii 5 ani ar trebui executat doar un procent de 15% din dreptul de creanță, urmând ca diferența de 85% să fie recuperată începând cu anul 2014.

În plus, a constatat tribunalul sub aspectul conduitei autorității statale, o lipsă de previzibilitate pentru creditor relativ la momentul la care își va vedea recuperată integral sau semnificativ creanța recunoscută prin hotărâre judecătorească. Astfel, dacă în prima variantă a OUG nr.71/2009, astfel cum a fost publicată în M.Of. nr. 416/18.06.2009, creditorul se aștepta să recupereze drepturile de creanță în intervalul 2010 – 2012 în tranșe anuale de aproximativ 33% din valoarea titlului executoriu, după modificarea operată prin OG nr. 45/2010, publicată în M.Of. nr. 337/20.05.2010, plata celor trei tranșe cu caracter anual se amâna pentru intervalul 2012 – 2014, pentru ca mai apoi, prin modificarea adusă de legea de aprobare – Legea nr. 230/2011 publicată în M.Of. nr. 864/08.12.2011, dreptul de creanță ar trebui recuperat in 5 tranșe, respectiv 5% în 2012, 10% în 2013, 25% în 2014, 25% în 2015 și 35% în 2016. Se mai observă că, dincolo de eșalonarea plății, Statul a recurs și la amânări, existând ani în care nu se plătește nicio sumă (a reținut în argumentare Tribunalul inclusiv efectele Legii nr. 230/2001 deoarece aceasta este de natură a circumstanția conduita debitorului în cauza de față, ce implică prin specificul naturii sale o analiză adaptată la particularitatea acesteia).

O asemenea ipoteză implică, pe de o parte, o atingere adusă dreptului de acces la instanță și la un termen rezonabil, astfel cum sunt consacrate prin art. 6 paragraful 1 din Convenție, iar pe de altă parte, implică nerespectarea unui raport rezonabil de proporționalitate dintre interesul general și cel particular al individului, astfel cum este cerut în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul ingerințelor în dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

Curtea Europeană a reținut în cauza Hornsby c. G. (hotărâre pronunțată în data de 19 martie 1997) că dreptul de acces la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți. Nu s-ar putea concepe ca art. 6 parag. 1 din Convenție să descrie în detaliu garanțiile de procedură - echitate, publicitate, celeritate - acordate părților, dar să nu protejeze și executarea hotărârilor judecătorești. Prin urmare, executarea unei hotărâri trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenție, instanța de la Strasbourg subliniind că nu este oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale. Curtea a arătat totodată că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația autorităților administrative (statului) de a se conforma unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva lor.

În cauzele Bourdov c. Rusia (hotărâre pronunțată în data de 07 mai 2002) și S. c. România (hotărâre pronunțată în data de 06 septembrie 2005), Curtea a statuat că o autoritate a statutului nu ar trebui să se folosească de pretextul lipsei fondurilor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească, fiecare stat având obligația să dețină un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin. Reclamantul nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului (parag. 35 din hotărârea citată). Această neexecutare reprezintă o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de a obține executarea întocmai a unei hotărâri judecătorești irevocabile face parte din conținutul dreptului la un proces echitabil. Curtea a admis că întârzierea în executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în circumstanțe speciale, însă aceasta nu poate avea drept consecință o atingere adusă însăși substanței dreptului la un proces echitabil protejat de art. 6 din Convenție. Totodată, s-a arătat de către instanța de la Strasbourg că lipsa fondurilor în bugetul instituțiilor de stat nu reprezintă o justificare pentru o întârziere nerezonabilă în executarea hotărârii.

În hotărârea din 24 martie 2005, în cauza Ș. c. Romania, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești. În această hotărâre Curtea a reluat regulile de principiu stabilite în cauza Hornsby c. G. (par. 23-25). Totodată, Curtea a reținut că, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Mai mult decât atât, instanța de la Strasbourg a observat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție. În aceeași cauză Curtea a constatat și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție prin refuzul autorităților de a plăti despăgubirile recunoscute în favoarea reclamantei printr-o hotărâre judecătorească.

Prin hotărârea din 25 octombrie 2001, pronunțată în cauza Saggio c. Italia, Curtea a stabilit că, în principiu, un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art.1 al Protocolului nr.1 adițional la Convenție. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și incidența sa asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile (parag. 31 din hotărârea citată).

De asemenea, în cauza Bourdov c Rusia (hotărâre pronunțată în data de 07 mai 2002), citată și mai sus, Curtea a reținut că statul, deși nu poate invoca în principiu absența fondurilor pentru a nu îndeplini o obligație de plată a unor sume de bani stabilită printr-un titlu executoriu, dispune de un interval de timp rezonabil pentru a alege mijloacele adecvate pentru a da eficiență hotărârii prin care a fost obligat. O durată de 9 luni până la executarea unei hotărâri judecătorești nu a fost considerată a fi incompatibilă în principiu cu dispozițiile Convenției (hotărârea pronunțată în cauza Moroko vs. Rusia).

În hotărârea pronunțată în cauza Imobiliare Safi vs. Italia, Curtea a stabilit principial că suspendarea executării unei hotărâri judecătorești pe durata de timp strict necesară pentru a găsi o soluție satisfăcătoare pentru probleme de interes public poate fi justificată, în circumstanțe excepționale.

Față de jurisprudența CEDO analizată și văzând consecințele legislației de prelungire a termenului de executare a creanțelor stabilite prin titluri executorii, invocarea de plano a cauzei D. și alții c. României fără a analiza raportat la speța concretă incidența principiilor reținute de Curte conduce ruperea echilibrului dintre interesul creditorului persoană fizică de a-și vedea executată creanță și interesul statului de a reglementa plata titlurilor executorii.

Pentru toate aceste considerente, Tribunalul a constatat că, raportat la OUG nr.71/2009, în cazul particular al speței, prevalează obligațiile incumbând Statului Român sub imperiul art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, în discuție fiind accesul liber la justiție garantat de art. 21 și dreptul de proprietate privată garantat de art.44 din Constituție. Pe cale de consecință, lipsind executarea voluntară în întregime a obligației de către debitor, aspect de natură a determina recurgerea la procedura de executare silită, contestația la executare întemeiată pe dispozițiile OUG nr.71/2009 se vădește ca neîntemeiată.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a admis recursul formulat, a modificat sentința în parte în sensul că a respins contestația la executare ca neîntemeiată și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței (referitoare la respingerea cererii de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect).

Prin cererea sa, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, sub nr_/4/2012, M. J. a formulat contestație la executare împotriva executării silite începute de B. Raportoru G. in dosarul de executare 275/2012, in contradictoriu cu P. F.. A arătat ca formulează contestație împotriva popririi dispuse in acest dosar de executare.

Contestatorul a solicitat suspendarea executării până la soluționarea contestației.

In motivare a susținut in esența dispozițiile OUG 71/2009 susținând ca nu este exigibila creanța in cauza. A invocat dispozițiile OG 22/2002 in sensul ca si-a îndeplinit obligațiile prevăzute de acest act normativ. A invocat decizia CEDO din cauza D. s. alții contra României.

La cererea instanței au fost depuse la dosar copii de pe înscrisurile aflate in dosarul de executare.

Din oficiu, instanța a dispus depunerea la dosarul cauzei a s.c.3862/2013 a Judecătoriei Sectorului 4 București, irevocabila.

Prin sentința civilă nr. 6370/08.07.2014 Judecătoria sectorului 4 București a admis contestația formulată de contestatorul MINISTRUL PUBLIC – P. DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE în contradictoriu cu intimatul P. F., a anulat poprirea înființată la 2.10.2012 in dosarul de executare nr.275 B. Raportoru G. și, pe cale de consecință a respins cererea de suspendare ca rămasă fără obiect.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, după analizarea cererii de chemare in judecata și a sentinței civile nr.3862/2013 a Judecătoriei Sectorului 4 București, că acțiunea soluționata prin sentința anterior menționata a avut ca obiect contestația la executarea formulata de contestatoarea din acțiunea civila din prezentul dosar, acea contestație fiind formulata împotriva aceleiași executări silite, fără însa să se indice in dosar care acte de executare au fost atacate. Prin urmare, obiectul celor doua acțiuni civile, cea soluționata prin sentința menționata si cea a prezentului dosar, sunt diferite, in sensul ca s-au contestat acte de executare diferite. Însa instanța a reținut ca cel de-al treilea element al acțiunii civile, cauza, este identic in ambele cazuri. Astfel, pentru a pronunța s.c.3862/2013, instanța a reținut următoarele:

“În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009 care prevăd suspendarea de drept a executărilor silite în temeiul hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială în favoarea personalului din sistemul bugetar devenite executorii până la data de 31.12.2012, în cursul termenului prevăzut de art. 1 alin. 1 din același act normativ, instanța reține că dispozițiile respective sunt aplicabile în cauza de față deoarece debitorul are calitatea de instituție publică în sensul art. 1 alin.4 din OUG nr. 71/2009 iar creditoarea face parte din personalul din sistemul bugetar și este titulara unei creanțe având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite prin hotărâri devenite executorii anterior datei de 31.12.2012.

Întrucât situația reclamanților din cauza sus citată este comparabilă cu cea a creditoarei din prezenta cauză, câtă vreme în ambele litigii este vorba despre titluri executorii privind drepturi salariale, de incidența acelorași acte normative referitoare la eșalonare și de efectuarea unor plăți parțiale de către debitor în baza procedurii de eșalonare stabilite prin OUG nr.71/2009, considerentele expuse de Curte în cauza D. și alții contra României sunt obligatorii pentru instanța de judecată și impun reconsiderarea jurisprudenței anterioare.

În consecință, s-a reținut că debitorul beneficiază de un termen suspensiv legal pentru a-și executa obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu.

Articolul 1 alin. 1 din OUG nr.71/2009, în forma publicată în Monitorul Oficial din 18.06.2009, prevedea o procedură de eșalonare a plăților pe o durată de 3 ani în cazul sumelor datorate în temeiul unor hotărâri judecătorești devenite executorii până la data de 31.12.2009, urmând a se achita 34% din valoarea creanței stabilită printr-o astfel de hotărâre în anul 2010, 33% în anul 2012 și 33% în anul 2012. Prin OUG nr.45/2010 dispozițiile art.1 alin. 1 din OUG nr. 71/2009 au fost modificate în sensul stabilirii perioadei 2012-2014 pentru plata sumelor: 34% din valoarea titlului executoriu în anul 2012, 33% în 2013 și 33% și 2014. Prin Legea nr.230/2012, OUG nr.71/2009 a fost aprobată cu modificări în sensul că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2012, se va realiza după următoarea procedură de executare: în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu iar în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.”

Instanța a reținut că actele de executare au fost emise cu nerespectarea dispozițiilor legale întrucât au fost efectuate înaintea împlinirii termenului de suspendare a executării, executarea silită fiind suspendată de drept.

Pentru considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, instanța a admis contestația la executare și a anulat actele de executare efectuate de B. Raportorul G. în dosarul de executare nr. 394/2012.

Prin urmare, chiar dacă in cauza nu este incidenta autoritatea de lucru judecat in sensul ei negativ, nefiind întrunita coincidenta tuturor elementelor acțiunii civile, parți, cauză si obiect, totuși este incident aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat, respectiv dezlegarea data de instanța, in mod irevocabil, prin prima hotărâre judecătorească, asupra reglementarii și efectelor raporturilor juridice dintre parți invocate de contestator in prezenta cauza, respectiv legalitatea actelor de executare fata de incidenta OUG 71/2009.

Prin urmare, instanța este ținută in prezenta cauza de dezlegarea data între părți acestor raporturi juridice prin prima hotărâre judecătoreasca, astfel ca, pentru motivele expuse in sentința menționată, instanța a constatat ca actul de executare atacat în cauza este nelegal in măsura in care nu respecta scadenta eșalonărilor dispuse prin OUG 71/2009 cu modificările ulterioare. In consecința, instanța a admis contestația și a desființat actul de executare atacat in cauza adică măsura înființării popririi dispusă la 2.10.2012 in dosarul de executare nr.275 B. Raportoru G..

In ce privește cererea de suspendare a executării până la soluționarea contestației, instanța, reținând ca a fost soluționata contestația in fond, a respins cererea de suspendare ca rămasa fără obiect.

La data de 13.08.2014 intimatul P. F. a formulat cerere de revizuire împotriva sentinței civile nr.6370/08.07.2014 care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București sub nr._ .

În motivarea cererii de revizuire, revizuientul a arătat următoarele:

Motivul de revizuire este cel prevăzut de art.322 alin.I pct. 7. C.pr.civ. anterior potrivit căruia revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una sau aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

În fapt, prin decizia civilă nr.791/13.03.2014 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr._/4/2012, s-a admis recursul formulat în contradictoriu cu intimatul-contestator M. Justiției, s-a modificat în parte sentința atacată, în sensul că s-a respins contestați a la executare formulată de contestatorul M. Justiției, ca neîntemeiată. De asemenea, s-a menținut dispoziția instanței de fond de respingere ca rămasă fără obiect a cererii de suspendare a executării silite.

În motivarea acestei decizii s-au reținut următoarele:

"Prin sentința civilă nr. 3862 din 10.04.2013 pronunțată în dosarul nr._/4/2012, Judecătoria Sectorului 4 București a admis contestația la executare formulată în dosarul de executare nr. 275/2012 al B. RAPORTORU G. formulată de debitorul M. mSTITIEI în contradictoriu cu intimat P. F., a anulat actele de executare efectuate în dosarul de executare menționat.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut că intimata s-a adresat Biroului Executorului Judecătoresc Raportoru G. cu o cerere de punere în executare silită a sentinței nr. 128 din 22.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel București, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 48011R12009 a Curții de Apel București și a sentinței civile nr. 2312 din 17.03.2010 pronunțată de Curtea de Apel București, depunând copiile acestor hotărâri judecătorești. S-a format astfel dosarul de executare nr. 275/2012 în care s-a obținut încuviințarea executării silite de la Judecătoria sector 4 București, conform încheierii din 30.03.2012 pronunțată în dosarul nr._, s-au stabilit cheltuieli de executare în cuantum de 4497,26 lei prin procesul verbal din 24.07.2012, dată la care s-a emis și o adresă de înființare a popririi asupra conturilor debitorului Ministerului Justiției deschise la terțul poprit Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Mun. București, Serviciul de Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice, debitorul fiind înștiințat despre poprirea înființată asupra conturilor sale. Prin adresa nr._ din 09.10.2012 terțul poprit a comunicat executorului că este necesară revenirea cu adresa de înființare a popririi numai pentru suma devenită exigibilă în anul 2012 conform OUG nr.71/2009.

Analizând motivele invocate de contestator, instanța a reținut că, potrivit art. 371 ind. 1 alin. 1 și 2 C.p.c., obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie iar în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită. De asemenea, conform art. 371 ind. l alin. 3 C.p.c, executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlu executoriu, achitarea dobânzi lor, penalităților sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum și a cheltuielilor de executare.

Pe de altă parte, potrivit art. 1 din OG nr. 22/2002, "creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectivă".

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009 care prevăd suspendarea de drept a executărilor silite în temeiul hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială în favoarea personalului din sistemul bugetar devenite executorii până la data de 31.12.2012, în cursul termenului prevăzut de art.1 alin.1 din același act normativ, instanța reține că dispozițiile respective sunt aplicabile în cauza de față deoarece debitorul are calitatea de instituție publică în sensul art. 1 alin.4 din OUG nr.71/2009 iar creditoarea face parte din personalul din sistemul bugetar și este titulara unei creanțe având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite prin hotărâri devenite executorii anterior datei de 31.12.2012.

Pe de altă parte, prin decizia pronunțată la data de -04 septembrie 2012 publicată la data de 18 septembrie 2012 în cauza "D. și alții împotriva României" Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat în concret dacă dispozițiile OUG nr.71/2009 sunt compatibile cu prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, apreciind că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. Curtea Europeană a respins astfel cererea reclamanților prin care se invoca încălcarea prevederilor art.6 din Convenția Europeană și a dispozițiilor art.1 par.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, amintind că "a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică". De asemenea, Curtea a constatat că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărâri lor judecătorești sus-menționate și a reținut că nu există nimic în dosar care să sugereze că Guvernul nu are intenția de a respecta calendarul plăților. Curtea a mai stabilit că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă în contextul special al speței.

Întrucât situația reclamanților din cauza sus citată este comparabilă cu cea a creditoarei din prezenta cauză, câtă vreme în ambele litigii este vorba despre titluri executorii privind drepturi salariale, de incidența acelorași acte normative referitoare la eșalonare și de efectuarea unor plăți parțiale de către debitor în baza procedurii de eșalonare stabilite prin OUG nr, 71/2009, considerentele expuse de Curte în cauza D. și alții contra României sunt obligatorii pentru instanța de judecată și impun reconsiderarea jurisprudenței anterioare.

În consecință, s-a reținut că debitorul beneficiază de un termen suspensiv legal pentru a-și executa obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu.

Art. 1 alin. 1 din OUG nr._, în forma publicată în Monitorul Oficial din 18.06.2009, prevedea o procedură de eșalonare a plăților pe o durată de 3 ani în cazul sumelor datorate în temeiul unor hotărâri judecătorești devenite executorii până la data de 31.12.2009, urmând a se achita 34% din valoarea creanței stabilită printr-o astfel de hotărâre în anul 2010, 33% în anul 2012 și 33% în anul 2012. Prin OUG nr.45/2010 dispozițiile art.l alin. 1 din OUG nr._ au fost modificate în sensul stabilirii perioadei 2012-2014 pentru plata sumelor: 34% din valoarea titlului executoriu în anul 2012, 33% în 2013 și 33% și 2014. Prin Legea nr.230/2012, OUG nr.71/2009 a fost aprobată cu modificări în sensul că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2012, se va realiza după următoarea procedură de executare: în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu iar în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.

Având în vedere dispozițiile legale enunțate și considerentele în fapt și în drept ce preced, ținând seama de împrejurarea că poprirea din dosarul supus analizei a fost înființată în cursul termenului de eșalonare prevăzut de art.1 din OUG nr. 71/2009 pentru întreaga sumă nu doar pentru tranșa plătibilă în cursul anului 2012, în temeiul art.399 și urm. C.p.c. instanța urmează să admită contestația la executare și să anuleze actele de executare.

Obligația corelativă de plată a drepturilor salariale cuvenite creditoarei este una unitară, izvorâtă din raportul de muncă și nu poate fi divizată de către debitori prin voința acestora.

În ceea ce privește cererea contestatorului având ca obiect suspendarea executării silite, instanța reține că potrivit dispozițiilor art.403 C.proc.civ., "Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune în cuantumul fixat de instanță, în afară de cazul în care legea dispune altfel".

Executarea silită poate fi suspendată până la soluționarea contestației la executare, și întrucât contestația la executare a fost soluționată prin prezenta sentință, instanța a respins cererea de suspendare a executării silite ca fiind rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs creditorul intimat, cauza fiind Înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă, la data de 14.08.2013 cu prim termen acordat la 30.10.2014.

În dezvoltarea motivelor de recurs, re curentul a invocat încălcarea și aplicarea greșită a legii de către judecătorie (art. 304 pct. 9 C.pr.civ.). A susținut în esență că instanța în mod greșit a făcut aplicarea cauzei D. și alții c. României și a susținut aprecierea greșită a judecătoriei asupra OUG nr. 71/2009 care a suferit modificări succesive conducând la un termen de eșalonare a plăților în 2016, după ce inițial fusese stabilit în 2012, reducându-se substanțial și procentul ce urma a achitat în decursul unui an.

Analizând sentința civilă recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a ansamblului materialului probator administrat în cauză, tribunalul constată recursul formulat ca fiind fondat.

Prin sentința civilă nr.128/22.1 0.2008 a Curții de Apel București modificată prin Decizia Civilă nr. 4801/R/26.06.2009 a Curții de Apel București și prin sentința civilă nr. 2312/17.03.2010 a Tribunalului București Secția VIII îndreptată prin încheierea din 30.04.2010, debitorul M. JUSTIȚIEI a fost obligat la plata către intimat a unor creanțe constând în drepturi salariale.

Debitorul M. JUSTIȚIEI a fost somat la data de 24.07.2012 în sensul de a executa obligația prevăzută - în sarcina sa prin titlurile executorii menționate.

Contestatorul a invocat esență în critica asupra modului de aplicare a dispozițiilor OUG nr.71/2009 cu modificările ulterioare cu argumente ținând de jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește justificarea debitorului vizând încălcarea disp. O.U.G. nr.71/2009, tribunalul expune următoarele considerente:

Aplicarea ab initia și fără circumstanțiere a dispozițiilor OUG nr. 71/2009, astfel cum au fost modificate, este incompatibilă cu art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția amintită.

Cât privește hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul consideră că interpretarea potrivit căreia acestea au, dincolo de efectele inter partes, și un efect erga omnes, este o consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care potrivit art.32 din Convenție, misiunea specifică a instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor contractante, ci jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat de prevederile Convenției.

Instanța de la Strasbourg, analizând plângeri prin care se reclamă încălcarea dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenție, precum în Cauza Ruianu împotriva României din 17 iunie 2003, paragraful 65, reține după cum urmează: "Curtea reamintește că dreptul la justiție garantat de art. 6 protejează în egală măsură și punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părți. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată; anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp (a se vedea hotărârile Burdov împotriva Rusiei, Cererea nr._/00, alin.34, din 7 mai 2002, nepublicată; Immobiliare Saffi împotriva Italiei sus-menționat, alin. 63 și 66 și Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-11, p._, alin. 40)". Pe de altă parte, în paragraful 41 din Cauza S. împotriva României din 25 septembrie 2005, Curtea arată că: „Neconformarea autorităților cu o hotărâre definitivă într-un termen rezonabil poate duce la o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție, mai ales atunci când obligația de executare a hotărârii în cauză aparține unei autorități administrative (vezi cauza M. I. P. c României par. 40, 29 septembrie 2005)".

În consecință, apare ca necesar pentru instanța de judecată investită cu cererea formulată, ca în soluționarea cauzelor cu care au fost învestite să evalueze și compatibilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.71/2009 (modificată și completată) cu normele Convenției europene a drepturilor omului, respectiv art. 6 paragraf 1, date fiind dispozițiile art.11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția a României, republicată, întrucât prin normele interne în discuție se amână, se eșalonează și se suspendă executarea unor titluri executorii, cele trei efecte fiind cumulative.

Or, analiza caracterului nerezonabil al duratei procedurii de executare face obiectul unei ample jurisprudențe a Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 6 din Convenție, analiză realizată uneori din perspectiva mai generală a "dreptului de acces la justiție" (Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 54), iar nu doar aceea a termenului nerezonabil, după cum, în alte situații, se analizează și respectarea art. 1 Protocolul 1, dacă se rețin alte aspecte decât cele ce au condus la constatarea unei încălcări pe temeiul art. 6 (de exemplu, cauzele R., G., A., D., Georgi, A. și I. R., C. P., S. împotriva României etc.).

Referitor la același concept, instanța constituțională a reținut în continuare că termenul rezonabil "trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, creditor, cât și din cea a statului, debitor", concluzionându-se că trebuie să existe un just echilibru între interesele ambelor părți. Și în ceea ce privește compatibilitatea dintre Legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.71/2009 și art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Constituțională a recunoscut că, așa după cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în mod constant, despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un "bun" în sensul art.1 din Protocolul nr.1 și a statuat că "reglementarea criticată nu consacră o privare de proprietate, ci mai degrabă o ingerință în privința dreptului persoanelor fizice la respectarea bunurilor lor". Or, pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată, trebuie întrunite cumulativ cerințele expres prevăzute de art. 53 alin.(1) și (2) din Constituția României, republicată, dar și principiile (în accepțiunea de reguli de drept) ce se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Nu este lipsit de interes a se observa că prin Recomandarea (2003) 16, Comitetul Miniștrilor statelor membre din cadrul Consiliului Europei a stabilit o . principii directoare în vederea punerii în executare a deciziilor administrative și jurisdicționale în domeniul dreptului administrativ. În partea referitoare la executarea de către autorități a obligațiilor la care au fost condamnate ca urmare a acestor decizii, Comitetul Miniștrilor invită statele membre să asigure la nivel național un sistem în care autoritățile să fie în măsură să execute într-un termen rezonabil hotărâri le pronunțate, iar în caz de ne executare trebuie prevăzută o procedură adecvată pentru a obține executarea deciziei, în principal prin prevederea posibilității popririi sau a amendării debitorului.

Procedând la analiză din perspectiva statului debitor, după cum menționează Curtea Constituțională în decizia sa de mai sus, Tribunalul a constatat că la data la care s-a comunicat somația, acesta beneficiase deja de un interval de aproximativ 4 ani pentru plată. Privind din cealaltă perspectivă, a cetățeanului - creditor, tribunalul constată că titlul executoriu pe care creditoarele îl dețin nu a fost executat integral și nici măcar de o manieră semnificativă după acest interval de 4 ani. În plus, perspectiva creditorului de a beneficia de plata integrală sau, cel puțin, semnificativă a dreptului lor de creanță este în sensul unei amânări până la nivelul 2014 - 2016, interval în care se va face plata pentru 85% din suma de achitat, respectiv 25% în 2014,25% în 2015 și 35% în 2016.

În plus, constată tribunalul sub aspectul conduitei autorității statale, o lipsă de previzibilitate pentru creditor relativ la momentul la care își va vedea recuperată integral sau semnificativ creanța recunoscută prin hotărâre judecătorească. Astfel, dacă în prima variantă a OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost publicată în M.Of. nr.416/18.06.2009, creditorul se aștepta să recupereze drepturile de creanță în intervalul 2010 - 2012 în tranșe anuale de aproximativ 33% din valoarea titlului executoriu, după modificarea operată prin OG nr. 45/2010, publicată în M.Of. nr. 337/20.05.2010, plata celor trei tranșe cu caracter anual se amâna pentru intervalul 2012 - 2014, pentru ca mai apoi, prin modificarea adusă de legea de aprobare - Legea nr. 230/2011 publicată în M.Of. nr. 864/08.12.2011, dreptul de creanță ar trebui recuperat in 5 tranșe, respectiv 5% în 2012, 10% în 2013, 25% în 2014, 25% în 2015 și 35% în 2016. Se mai observă că, dincolo de eșalonarea plății, Statul a recurs și la amânări, existând ani în care nu se plătește nicio sumă (a reținut în argumentare Tribunalul inclusiv efectele Legii nr.230/2001 deoarece aceasta este de natură a circumstanția conduita debitorului în cauza de față, ce implică prin specificul naturii sale o analiză adaptată la particularitatea acesteia).

Curtea Europeană a reținut în cauza Hornsby c. G. (hotărâre pronunțată în data de 19 martie 1997) că dreptul de acces la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul uneia dintre părți. Nu s-ar putea concepe ca art. 6 parag. 1 din Convenție să descrie în detaliu garanțiile de procedură - echitate, publicitate, celeritate - acordate părților, dar să nu protejeze și executarea hotărâri lor judecătorești. Prin urmare, executarea unei hotărâri trebuie să fie considerată ca făcând parte integrantă din "proces" în sensul art. 6 din Convenție, instanța de la Strasbourg subliniind că nu este oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să inițieze procedura executării pentru satisfacerea creanței sale.

Curtea a arătat totodată că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația autorităților administrative (statului) de a se conforma unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva lor.

În cauzele Bourdov c. Rusia (hotărâre pronunțată în data de 07 mai 2002) și S. c. România (hotărâre pronunțată în data de 06 septembrie 2005), Curtea a statuat că o autoritate a statutului nu ar trebui să se folosească de pretextul lipsei fondurilor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească, fiecare stat având obligația să dețină un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin. Re el am antu 1 nu trebuie să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care să afecteze însăși substanța dreptului, din cauza dificultăților financiare ale statului (parag. 35 din hotărârea citată). Această neexecutare reprezintă o încălcare a art.6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul de a obține executarea întocmai a unei hotărâri judecătorești irevocabile face parte din conținutul dreptului la un proces echitabil. Curtea a admis că întârzierea în executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în circumstanțe speciale, însă aceasta nu poate avea drept consecință o atingere adusă însăși substanței dreptului la un proces echitabil protejat de art.6 din Convenție. Totodată, s-a arătat de către instanța de la Strasbourg că lipsa fondurilor în bugetul instituțiilor de stat nu reprezintă o justificare pentru o întârziere nerezonabilă în executarea hotărârii.

În hotărârea din 24 martie 2005, în cauza Ș. c. Romania, Curtea Europeană a reținut că a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil prin neexecutarea unei hotărâri judecătorești. În această hotărâre Curtea a reluat regulile de principiu stabilite în cauza Hornsby c. G. (par. 23-25). Totodată, Curtea a reținut că, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Mai mult decât atât, instanța de la Strasbourg a observat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție. În aceeași cauză Curtea a constatat și încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție prin refuzul autorităților de a plăti despăgubirile recunoscute în favoarea reclamantei printr-o hotărâre judecătorească.

Prin hotărârea din 25 octombrie 2001, pronunțată în cauza Saggio c. Italia, Curtea a stabilit că, în principiu, un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 al Protocolului nr.1 adițional la Convenție. Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și incidența sa asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile (parag. 31 din hotărârea citată).

În hotărâre a pronunțată în cauza Immobiliare Safi vs. Italia, Curtea a stabilit principial că suspendarea executării unei hotărâri judecătorești pe durata de timp strict necesară pentru a găsi o soluție satisfăcătoare pentru probleme de interes public poate fi justificată, în circumstanțe excepționale.

Pentru toate aceste considerente, Tribunalul constată că, raportat la OUG nr. 71/2009, în cazul particular al speței, prevalează obligațiile incumbând Statului român sub imperiul art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, în discuție fiind accesul liber la justiție garantat de art. 21 și dreptul de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituție. Pe cale de consecință, lipsind executarea voluntară în întregime a obligației de către debitor, aspect de natură a determina recurgerea la procedura de executare silită, contestați a la executare întemeiată pe dispozițiile OUG nr.71/2009 se vădește ca neîntemeiată.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul va admite recursul formulat, va modifica sentința în parte în sensul că va respinge contestați a la executare ca neîntemeiată și va menține celelalte dispoziții ale sentinței (referitoare la respingerea cererii de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect)." Deși am solicitat repunerea cauzei pe rol și, pe fond, am invocat excepția autorității de lucru judecat și am solicitat respingerea acțiunii contestatorului pe acest motiv, învederând că între dosarul nr._/4/2012 și dosarul nr._/4/2012 există tripla identitate de părți, obiect și cauză, prin sentința civilă nr.6370/08.07.2014 a Judecătoriei Sectorului 4 București, pronunțată în dosarul nr._/4/2012, s-a admis contestația formulată de M. Public - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care nu a fost parte în dosar, s-a anulat poprirea înființată la 2.10.2012, in dosarul de executare nr.275 B. Raportoru G. și s-a respins cererea de suspendare ca rămasă fără obiect.

La pronunțarea acestei soluții, judecătoria s-a raportat exclusiv la sentința civilă nr.3862 din 10.04.2013, pronunțată în dosarul nr._/4/2012 al Judecătoriei Sectorului 4 București, deși această hotărâre a fost casată prin decizia civilă nr.791/13.03.2014 a Tribunalului București.

Se poate lesne observa că judecătoria reia considerentele din cuprinsul sentinței civile nr. 3862 din 10.04.2013, deși aceste considerente au fost înlăturate de tribunal prin decizia dată în recurs (depusă la dosar odată cu cererea de repunere a cauzei pe rol), prin care s-a reținut că executarea silită a fost în mod legal încuviințată și că nu există niciun impediment legal pentru executarea silită a sumelor datorate de debitor.

În condițiile în care tribunalul a constatat că, "raportat la OUG nr.71/2009, în cazul particular al speței, prevalează obligațiile incumbând Statului român sub imperiul art.6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, în discuție fiind accesul liber la justiție garantat de art.21 și dreptul de proprietate privată garantat de art. 44 din Constituție și că lipsind executarea voluntară în întregime a obligației de către debitor, aspect de natură a determina recurgerea la procedura de executare silită, contestația la executare întemeiată pe dispozițiile OUG nr.71/2009 se vădește ca neîntemeiată", este surprinzător că prin sentința civilă nr.6370/08.07.2014 a Judecătoriei Sectorului 4 București, pronunțată în dosarul nr._/4/2012, s-a anulat poprirea înființată la 2.10.2012, in dosarul de executare nr.275 B. Raportoru G. cu motivarea că nu s-a respectat scadența eșalonărilor dispuse prin OUG nr.71/2009.

Cum prin sentința civilă nr. 3862 din 10.04.2013, pronunțată în dosarul nr._/4/2012 al Judecătoriei Sectorului 4 București s-au anulat toate actele de executare cu motivarea că "Având în vedere dispozițiile legale enunțate și considerentele în fapt și în drept ce preced, ținând seama de împrejurarea că poprirea din dosarul supus analizei a fost înființată în cursul termenului de eșalonare prevăzut de art.1 din OUG nr.71/2009 pentru întreaga sumă nu doar pentru tranșa plătibilă în cursul anului 2012", și cum prin decizia civilă nr._.03.2014 a Tribunalului București s-a stabilit că executarea silită, inclusiv poprirea, au fost făcute în consens cu art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, potrivit art.20 alin. 2 din Constituția României, este evident că sentința civilă nr.6370/08.07.2014 a Judecătoriei Sectorului 4 București, pronunțată în dosarul nr._/4/2012, este potrivnică deciziei civile nr.791/13.03.2014 a Tribunalului București, astfel că se impune anularea sentinței civile nr.6370/08.07.2014 și respingerea pe fond a contestației la executare.

Solicită atașarea dosarului nr._/4/2012 al Judecătoriei Sectorului 4 București, a dosarului nr._/4/2012 al Judecătoriei Sectorului 4 București și a dosarului cu același număr al Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr.8487/06.10.2014 Judecătoria sectorului 4 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 17.12.2014.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului i decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, reține următoarele:

Examinând cererea de revizuirea, statuând că sunt aplicabile dispozițiile Curtea constată că petentul s-a întemeiat pe prevederile art 322 pct 7 cod procedură civilă.

Potrivit acestor dispoziții procedurale, revizuirea este posibilă în cazul în care există hotărâri potrivnice date de instanțe de același grad sau grade diferite, în același litigiu, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Ratiunea reglementarii acestui caz de revizuire o constituie necesitatea de a se inlatura incalcarea principiului puterii lucrului judecat, în ipoteza în care instantele au dat solutii contrare in dosare diferite, dar avand acelasi obiect, aceeasi cauza si aceleasi parti. În astfel de situatii executarea hotararilor este imposibila, ca urmare a faptului ca fiecare parte se prevaleaza de hotararea care ii este favorabila, iar iesirea din situatia anormala, creata de existenta hotararilor potrivnice, nu se poate realiza decat prin revizuirea ultimei hotarari care infrange principiul autoritatii lucrului judecat.

Din economia dispozițiilor art 322 pct 7 cod procedură civilă rezultă cerințele ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca a fi admisibilă calea de atac extraordinară de retractare: să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei, să fie vorba de hotărâri pronunțate în același litigiu, în sensul că trebuie să existe tripla identitate de elemente: părți, obiect și cauză, hotărârile contradictorii să fi fost pronunțate în dosare diferite.

Totodata, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotarâri este conditionata de împrejurarea ca, în cadrul celui de al doilea proces, sa nu se fi invocat puterea de lucru a primei hotarâri sau, chiar daca aceasta a fost invocata, instanta sa fi omis solutionarea exceptiei.

Făcând aplicarea în cauză a acestor aspecte teoretice, Curtea constată că obiectul revizuirii îl constituie sentința civila nr 6370/2014, în considerentele căreia instanța a examinat îndeplinirea cumulativă a condițiilor autorității de lucru judecat a sentinței civile 3862/2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, concluzionându-se că nu se poate reține incidența acestei instituții juridice, deoarece nu este întrunită coincidența tuturor elementelor acțiunii civile, sub aspectul obiectului.

Reținând că în cadrul celui de-al doilea dosar, organul judiciar a examinat și statuat irevocabil asupra autorității de lucru judecat a primei hotărâri, în raport de care se invocă de către petent contrarietatea de hotărâri, în condițiile motivului 7 de revizuire, Curtea constată că nu sunt îndeplinite cerințele acestui caz de revizuire. Admiterea revizuirii pe acest temei juridic constituie o modalitate de remediere a încălcării autorității de lucru judecat, soluție care nu este incidentă în ipoteza în care instanța în cadrul celui de-a doilea proces analizează această chestiune și tranșează în sensul lipsei de identitate a uneia dintre cele trei elemente caracteristice acțiunii civile: părți, obiect și cauză.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, față de dispozițiile art 326 cod procedură civilă, va respinge ca nefondată cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuientul P. F., împotriva sentinței civile nr.6370 din data de 08.07.2014, pronunțate de către Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul M. JUSTIȚIEI.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică azi, 13.01.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

G. S. M. H. I. S.

GRERIER

S. R.

Red. I.S.

Tehnored.C.S.

Ex.2/27.01.2015

Jud. sector 4 București – L.D.P.

← Anulare act. Decizia nr. 9/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Declararea judecătorească a morţii. Decizia nr. 6/2016.... →

Contestaţie la executare. Decizia nr. 15/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Contestaţie la executare. Decizia nr. 15/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI