Revendicare imobiliară. Decizia nr. 63/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 63/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-02-2016 în dosarul nr. 63/2016
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.63 A
Ședința publică de la 8.02.2016
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – G. S.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea apelului (după casare) formulat de apelanta reclamantă B. A. – D., P. V., P. D., împotriva sentinței civile nr.72 din data de 10.02.2014, pronunțate de către Tribunalul Teleorman – Secția civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât STATUL ROMÂN REPREZENTAT DE MINISTERUL AGRICULTURII, DEZVOLTĂRII RURALE – AGENȚIA D. STATULUI.
Obiectul pricinii – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă apelanta reclamantă B. A. – D., personal, dl. avocat O. D., în calitate de reprezentant al mandatarului P. V., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 08.02.2016, emise de Baroul București, pe care o depune la dosar, și consilierul juridic P. C. în calitate de reprezentant al intimatului pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Agriculturii, Dezvoltării Rurale – Agenția D. Statului, lipsind mandatarul P. D..
Procedura de citare nu este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează împrejurarea că:
- la data de 01.02.2016, apelanta reclamantă B. A. D., a depus, prin serviciul registratură, următoarele înscrisuri; certificatul de moștenitor nr.724 din 29.05.1984; extras din registrul stării civile pentru născuți pe anul 1917; procura (duplicat) autentificată sub nr.190 din 22.01.2015 emisă de Uniunea Națională a Notarilor Publici - Societatea Profesională Notarială „ I. D. și A. Ș.”; cererea de înscriere în fals împotriva cererii de chemare în judecată ce a fost semnată și depusă de P. V.; procura autentificată sub nr. 3268 din 18.07.2011, emisă de Uniunea Națională a Notarilor Publici - Societatea Profesională Notarială „ I. D. și A. Ș.”; procura autentificată sub nr.2429 din 15.06.2011 emisă de Biroul Notarial Public „ B. și Asociații”; procura specială autentificată sub nr.638 din 21.02.2013 emisă de Biroul Notarilor Publici Asociații „ I. D. și A. Ș.”; procura specială autentificată sub nr.1802 din 29.05.2013 emisă de Biroul Notarilor Publici Asociații „ I. D. și A. Ș.”; procura specială autentificată sub ne.2395 din 07.07.2013 emisă de Biroul Notarilor Publici Asociații „ I. D. și A. Ș.”; procura autentificată sub nr.2394 din 05.07.2013 emisă de Biroul Notarilor Publici Asociații „ I. D. și A. Ș.”; procura specială duplicat autentificată sub nr.3307 din 13.09.2013 emisă de Uniunea Națională a Notarilor Publici „ I. D. și A. Ș.” ;procura – duplicat autentificată sub nr.3308 din 13.09.2013 emisă de Uniunea Națională a Notarilor Publici „ I. D. și A. Ș.” și procura duplicat autentificată sub nr.4273 din 18.11.2014, emisă de Uniunea Națională a Notarilor Publici „ I. D. și A. Ș.”.
- la data de 08.02.2016, apărătorul mandatarului P. V. a depus copia împuternicirii avocațiale și o cerere prin care solicită lăsarea dosarului la sfârșitul ședinței de judecată, întrucât a fost angajat chiar în ziua termenului de judecată.
La solicitarea instanței, apelanta reclamantă B. A. D. se legitimează cu CI . nr._ eliberat de SPCEP sector 6 la 16.08.2012, CNP_.
Apărătorul mandatarului P. V. solicită lăsarea cauzei la a doua strigare, întrucât partea pe care o reprezintă este în drum spre sediul instanței, și dorește să se prezinte în sala de judecată.
Apelanta reclamantă B. A. D., având cuvântul arată că nu se opune cererii de a se relua cauza la a doua strigare.
Curtea dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, având în vedere lipsa mandatarilor P. V. și P. D..
La reluarea cauzei, se prezintă apelanta reclamantă B. A. – D., personal, mandatarul P. V., personal și asistat de avocatul O. D., mandatarul P. D., personal, și consilierul juridic P. C., în calitate de reprezentant al intimatului pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Agriculturii, Dezvoltării Rurale – Agenția D. Statului.
La solicitarea instanței, mandatarul reclamantei P. V. se legitimează cu CI . nr._ eliberat de SPCLEP Z. la 09.12.2013, CNP_; mandatarul P. D. se legitimează cu CI . nr._ eliberat de SPCLEP Z. la 29.11.2011, CNP_.
Curtea pune în dicuție cererea depusă la dosar prin serviciul registratură – la 08.02.2016 – de mandatarul P. V., prin care se solicită introducerea acestra în cauză, în nume propriu, a cesioanarilor de drepturi litigioase ce fac obiectul prezentei cauze.
Apelanta reclamantă B. A.– D., având cuvântul, învederează că este de acord cu cererea prin care se solicită introducerea în cauză a mandatarilor P. V. și P. D..
Reprezentantul intimatei pârâte solicită respingerea cererii de introducerere în cauză a mandatarilor P. V. și P. D., în calitate de cesionari de drepturi litigioase, având în vedere faptul că actul de cesiune de drepturi litigioase a fost încheiat ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, cerere care nu este semnată de persoana despre care s-a susținut că este apelantă reclamantă în prezenta cauză. Concluzionând, solicită a se avea în vedere la pronunțarea hotărârii că acest contract de cesiune a fost semnat ulterior introducerii cererii de chemare în judecată.
Apelanta reclamantă B. A. D., solicută să i se permită să depună originalul cererii de înscriere în fals împotriva cererii de chemare în judecată, și arată că, contractul de cesiune a fost semnat ulterior introducerii cererii de chemare în judecată.
Apărătorul mandatarului P. V., având cuvântul, solicită ca instanța să se pronunțe cu privire la cererea de înscriere în fals, și a se avea în vedere că a fost angajat la termenul de azi.
Curtea, constată că cererea pe care apelanta reclamantă o depune azi constituie originalul celei care a fost comunicată instanței prin poștă electronică, și întrucât conține semnătura în original a părții, va fi reținută fără a fi avută în vedere ca un act nou depus la acest termen. Totodată, constată că cererii îi sunt anexate aceleași acte care au fost înaintate prin poșta electronică odată cu cererea anterioară.
La interpelarea instanței, relativ la cererea de introducere în cauză a mandatarilor P. V. și P. D., apelanta reclamantă B. A. D. învederează că este de acord cu introducerea în cauză a celor doi mandatari, urmând a se avea în vedere că a semnat contractul de drepturi litigioase după introducerea cererii de chemare în judecată.
La interpelarea instanței, mandatarul P. D. învederează că cererea referitoare la introducerea în cauză a fost formulată de P. V. și în numele său, și își însusește această cerere.
Curtea ia act că mandatarul P. D., prezent azi în ședința publică, învederează că își însușește cererea pe care celălalt mandatar a formulat-o în sensul de a fi ambii introduși în cauză.
Curtea, față de contractul de cesiune de drepturi litigioase - care la acest moment nu poate fi ignorat câtă vreme are ca obiect drepturile ce fac obiectul litigiului dedus judecății – constată că cei doi mandatari, prezenți la termenul de astăzi, au calitate de cumpărători ai drepturilor litigioase, justificând astfel interesul introducerii lor în proces în temeiul subrogației reale cu titlu particular, urmând însă ca și reclamanta inițială să rămână parte în proces, în considerarea aspectelor litigioase care privesc regularitatea sesizării instanței .
Cât privește cererea de înscriere în fals formulată de apelanta reclamantă, Curtea pune în discuție admisibilitatea ei, pe de o parte în raportare la aplicabilitatea prevederilor (invocate ale) Noului Cod de procedură civilă în litigiul pendinte, iar pe de altă parte, în considerarea actului de procedură împotriva căreia este formulată, dacă constituie o procedură admisibilă aceea a înscrierii în fals.
Apelanta reclamantă B. A. D., având cuvântul, apreciază că cererea de înscriere în fals este admisibilă.
Apărătorul mandatarului P. V., consideră că cererea de înscriere în fals nu este admisibilă, chiar dacă s-au făcut anumite cercetări la plângerea penală. Pe de o parte, datorită faptului că prezenta cauză a fost introdusă pe Vechiul Cod de procedură civilă, astfel că nu sunt aplicabile de-a lungul ‚său prevederile Noului Cod de procedură civilă; pe de altă parte în ceea ce privește cel de-al doilea aspect, lasă instanța să aprecieze.
Mandatarul P. D., având cuvântul, asupra aspectului pus în discuție al cerereii de înscriere în fals, pune aceleași concluzii ca și domnul avocat al mandatarului P. V..
Reprezentantul intimatei pârâte, având cuvântul, asupra cererii de înscriere în fals, arată că temeiul juridic este greșit invocat, având în vedere că în prezentul litigiu sunt incidente normele legale ale vechiului Cod de procedură civilă.
În ceea ce privește înscrisul referior la care s-a formulat cererea de înscriere în fals, solicită, a se avea în vedere că împotriva cererii de chemare în judecată nu se poate proceda la formularea unei asemenea cereri, întrucât procedura înscrierii în fals se poate formula strict cu privire la înscrisurile care constituie probatoriu în cauză, și nu cu privire la actele procedurale; procedura de înscriere în fals este reglementată la cea secțiune a Codului de procedură civilă care prevede modalitatea de administrare a probelor, astfel că este evident că această procedură se poate urma doar cu privire la înscrisurile care sunt probe în dosar. Față de înscrisul cu privire la care s-a formulat cererea de înscriere în fals, apreciază inadmisibilă cererea, însă având în vedere că apelanta reclamantă a precizat că nu a semnat cererea de chemare în judecată, apreciază că aceasta nu mai poate formula niciun act procedural în prezenta cauză; din acest punct de vedere este inadmisibilă cererea de înscriere în fals.
Curtea, relativ la cererea de înscriere în fals, constată că litigiul este supus reglementărilor din vechiul Cod de procedură civilă; deși partea a invocat prevederi ale Noului Cod de procedură civilă, acestea nu își găsesc aplicarea în cauză, față de prevederile art.24, 25 din Legea nr.134/2010. În raport de prevederile art.177 raportat la art.172 din codul de procedură civilă de la 1865, constată că nu este admisibilă deschiderea procedurii de înscriere în fals care se raportează la cererea de chemare în judecată, o atare procedură fiind posibil a fi urmată exclusiv în raport de înscrisuri de care părțile se prevalează în cadrul probatoriul ce se administrază în derularea procesului. Pentru aceste considerente, Curtea, respinge solicitarea apelantei reclamante de deschidere și urmare a procedurii falsului.
Va lua act că, în argumentarea și susținerea reprezentantului intimatei pârâte, s-a invocat neregularitatea sesizării instanței, apărări pe care instanța le califică ca reprezentând excepția de nulitate a cererii de chemare în judecată, și pune în discuție această excepție de nulitate legată de faptul inexistenței mandatului acordat semnatarului de titularul dreptului.
Apelanta reclamantă B. A. D., având cuvântul, arată că nu și-a exprimat acordul pentru formularea acțiunii, deoarece nu cunoaște de unde a avut aceste acte mandatarul P. V.. Totodată, învderează că este de acord cu admiterea excepției nulității cererii de chemare în judecată, având în vedere că nu a existat nici o procură, aceasta fiind dată ulterior formulării cererii.
Solicită obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
Apărătorul mandatarului P. V., având cuvântul, solicită respingerea excepției nulității cererii de chemare în judecată, având în vedere că apelanta reclamantă B. A. D. a acordat, de-a lungul timpului, mandatarului P. V. procuri cu caracter general, cât și procuri cu caracter special. Mai arată că există la dosar o procură din anul 2011; în baza acestei procuri generale, mandatarul P. V., a sesizat în mod legal instanța de judecată; apelanta reclamantă a acordat procură specială ulterior cererii de chemare în judecată, în septembrie 2013, în care se face referire la numărul de dosar. Astfel, mandatul general acordat în anul 2011 i-a fost confirmat prin mandatul special care a fost ulterior cererii de chemare în judecată. Pentru aceste considerente, solicită respingerea excepției nulității cererii de chemare în judecată ivocată de partea adversă.
Mandatarul P. D. pune aceleași concluzii ca și apărătorul mandatarului P. V..
Reprezentantul intimatei pârâte, având cuvântul, solicită a se avea în vedere că, prin procura acordată în anul 2011, mandatarul P. V. a fost împuternicit pentru a efectua demersurile în încercare pentru revendicarea terenurilor care se aflau în extravilanul și intravilanul localității Z., dar de pe urma defunctului B. I.; ori, în cererea de chemare în judecată se face vorbire de un alt autor, respectiv C. Dobrotescu. Prin urmare, procura acordată în anul 2011 nu poate fi considerată ca fiind valabilă pentru prezenta cauză, având în vedere că în cererea de chemare în judecată se menționează expres că sunt revendicate suprafețe ce au aparținut autorului C. Dobrotescu.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Apărătorul mandatarului P. V. aratată că, în procura acordată în anul 2011, figurează ca autor B. I., iar acesta este unul dintre moștenitorii lui C. Dobrotescu, însă acest aspect urmează a se stabili la momentul pronunțării asupra fondului.
În concluzie, apreciază că cererea de chemare în judecată este legal introdusă și nu poate fi anulată din acest punct de vedere.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, urmează a le solicita pe cale unei acțiuni separate.
Apelanta reclamantă B. A. D., în replică, arată că B. I. nu este moștenitorul lui C. Dobrotescu, neexistând nicio legătură rudenie între aceștia.
Curtea reține dosarul în pronunțare asupra excepției nulității cererii de chemare în judecată .
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Z. sub nr._, reclamantele B. A. D. și B. E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale – Agenția D. Statului, să fie obligat pârâtul să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața totală de 307,53 ha teren extravilan, în teritoriul cadastral al orașului Z., teren individualizat astfel: în tarlaua 17/3 - suprafața de 42 ha; în tarlaua 159 - suprafața de 73,65 ha; în tarlaua 167 - suprafața de 48,95 ha; în tarlaua 164 - suprafața de 19,12 ha; în tarlaua 166 - suprafața de 23,83 ha; în tarlaua 165 - suprafața de 63,98 ha; în tarlaua 162 - suprafața de 36 ha.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 563 cod civil (art. 480 Cod civil din 1864) coroborate cu art. 1 din C.E.D.O.
Prin sentința civilă nr. 1044/_, Judecătoria Z. a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Teleorman la data de_ .
La data de_, reclamanta B. A. D. a formulat o cerere prin care a modificat obiectul acțiunii, arătând că revendică suprafața de 460,66 ha față de suprafața de 307,53 ha cât ceruse inițial.
Prin sentința civilă nr.72/10.02.2014, Tribunalul Teleorman a respins acțiunea astfel formulată de reclamantele B. A.-D., și B. E. prin moștenitor B. A.-D..
Pentru a dispune astfel, prime instanță a reținut în esență că:
Reclamantele au revendicat suprafața de 460,66 ha care a aparținut autorului C. Dobrotescu, în calitate de moștenitoare ale proprietarului terenului.
Deposedarea proprietarului terenului s-a făcut în baza procesului-verbal de expropriere nr. 1 din_, și viza suprafața de 425,50 ha.
Temeiul pe care s-a făcut exproprierea a fost art.5 din Legea nr.187/1945.
Dispozițiile art. 481 Cod civil prevedeau că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, în afară numai pentru cauză de utilitate publică și cu dreaptă și prealabilă despăgubire.
Prevederea legală în baza căreia a fost expropriat proprietarul terenului contravenea art. 481 Cod civil, dar și Constituției din 1948 în materia ocrotirii proprietății particulare (art.8 și 10), precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului la care România era parte și care stipula că cedarea proprietății nu poate fi făcută decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Titlul de proprietate al statului asupra imobilului este astfel fondat pe un act abuziv, iar preluarea de către stat s-a făcut în mod abuziv.
Pe de altă parte, decizia în interesul Legii nr. 33/9.06.2008 a I.C.C.J., obligatorie, a statuat în sensul în care: „concursul dintre legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială expres. Cu toate acestea, în cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.
Potrivit considerentelor deciziei în interesul legii menționate, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptul comun în materia revendicării, respectiv art.480 Cod civil.
Legea nr.10/2001, în limitele date de dispozițiile art.6 al.2 din Legea nr.213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedărilor imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil. Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedura în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare.
Persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr.10, în cadrul acestui control partea interesata putând deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulate după . Legii nr.10/2001 privind imobilele ce intra sub incidenta acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului care garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate, sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că simpla solicitare de a obține un bun preluat de către stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranța legitimă (cauza P. contra României).
Prin urmare, imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile acestui act normativ, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun, cu excepția celor pendinte la data de 14 februarie 2001. În caz contrar s-ar ajunge la situația în care Legea nr.10/2001 ar fi golită de conținut și nu și-ar produce consecințe juridice, or nu aceasta a fost rațiunea pentru care s-a adoptat aceasta lege specială de retrocedare.
Reclamantele nu dețin o hotărâre judecătorească prin care să li se recunoască dreptul de proprietate, iar art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, invocat de reclamanți, a fost abrogat de pct.2 al art.I din Legea nr.1/2009.
Prin urmare, reclamantele nu pot opta între procedura de drept comun a revendicării, și cea specială prevăzută de Legea nr.10/2001, acțiunea în revendicare pe drept comun fiind inadmisibilă și respinsă ca atare.
Împotriva sentinței civile nr.72/10.02.2014 s-a declarat apel în numele reclamantei B. A.-D..
În motivarea apelului se susține în esență că:
Instanța de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin (2) Cod de procedură civilă raportat la art. 137 Cod de procedură civilă, deoarece a soluționat cauza în baza unei excepții dirimante – de inadmisibilitate - pe care nu a pus-o în discuția părților, cu încălcarea principiului contradictorialității și cu încălcarea dreptului reclamantei la apărare cu privire la excepția care, practic, a pus capăt procesului, fără ca aceasta să aibă parte de un proces echitabil, în care să justifice temeinicia pretențiilor sale.
Se mai susține că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 480, 481 C. civ., Constituțiilor României, a art. 563, a legii exproprierii, a legii nr. 213/1998, a reglementarilor dreptului comunitar, a Declarației Universale a Drepturilor Omului și a Protocolului nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Nici interpretarea din decizia ÎCCJ, nici legea specială invocată de instanța nu au prioritate față de blocul convențional al dreptului comunitar și de prevederile unei Constituții.
Dispozițiile legilor speciale de retrocedare nu au aplicabilitate în cauză, deoarece prin acea lege, dreptul de restituire era limitat la 50 ha, deci nu se restituia ce se preluase abuziv, ci ceea nu se expropriase „astfel că era și ilogic, fără interes și fără nici o finalitate parcurgerea unei proceduri instituite de stat pentru a nu se restitui nimic reclamantelor din ceea ce le fusese preluat abuziv”.
Se mai arată că nici reclamanta, nici autoul ei nu au fost membrii cooperatori; terenul revendicat nu a fost în posesia CAP, ci a pârâtului, astfel că nu i se aplică Legea nr. 18/1991 - art. 8 din lege fiind edificator în acest sens.
Art. 8 din Legea nr. 10/2001 prevede că nu intră sub incidența acestei legi „terenurile situate în extravilanul localităților”; în cauză este necontestat și reținut și de instanță că terenul este situat în extravilanul localității Z., jud. Teleorman.
Nici Legile nr.18/1991, nr.169/1997, nr.1/2000, nr.10/2001 nu au asigurat restituirea terenului preluat abuziv de stat, astfel că nu se poate reține – în opinia inițiatorului apelului - că acele legi care restituie 50 ha, sunt o piedică în calea unei acțiuni în revendicare.
Nu s-a dovedit că terenul revendicat ar fi fost preluat după o dreaptă și prealabilă despăgubire a autorului fostului proprietar.
Nici art. 480, nici art. 563 C.civ. nu prevăd vreo limitare sau condiționare a acțiunii în revendicare, de existența unei proceduri prealabile administrative ori hotărâre judecătorească prin care să-i fie recunoscut dreptul de proprietate și să fi fost obligat statul la restituire.
Se mai susține că motivarea sentinței este și contradictorie: pe de o parte reclamantei se respinge acțiunea pe motiv că nu a urmat procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar, deși a respins această excepție ca inadmisibilă, s-a pronunțat și pe fondul cauzei, tot pe o excepție - anume a lipsei calității de proprietar, deci a calității procesuale active într-o cauză ce are ca obiect revendicarea unui imobil, și tot fără a pune în discuția părților această excepție. Practic, deși a rezolvat procesul prin excepția inadmisibilității acțiunii, instanța s-a pronunțat și pe fondul cauzei, deși se dezinvestise prin soluția de respingere a acțiunii, ca inadmisibilă, statuând că reclamanta nu este proprietar, nu are nici un bun în proprietate pe care să-l poată revendica în litigiul respectiv și, mai mult, că nu are nici măcar o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
În raport de actele și argumentele prezentate instanței de fond, apelanta - reclamantă consideră că acțiunea este întemeiată, admisibilă, întemeindu-se pe dispoziții legale și practica CEDO, respectiv - art.480, 481 C.civ. cu referire la art.6 alin.1 și 2 din Legea nr. 213/1998, a Constituției României, cât și a reglementărilor dreptului comunitar cu privire la respectarea proprietății - Declarația Universală a Drepturilor Omului și Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a drepturilor omului - care au prevalență, prioritate față de cele ale dreptului intern.
Terenul revendicat nu face obiect de reglementare unor legi speciale de reparație.
Acțiunea în revendicare de drept comun era singurul mijloc juridic de apărare a dreptului de proprietate încălcat de stat - deci acțiunea era admisibilă în condițiile concrete ale speței.
Susține apelanta că respingerea, ca inadmisibilă, a acțiunii în revendicare introdusă ulterior legilor speciale ar avea drept efect privarea sa de orice posibilitate rezonabilă de a-și recupera bunul preluat abuziv, menținerea în continuare a acelui abuz al statului, ceea ce este contrar dreptului de acces la justiție ce este garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Apelanta – reclamantă precizează că terenul revendicat poate fi restituit; el nu este exceptat de la restituire nici de dispozițiile art.22/1 din Legea nr.1/2000, deoarece nu a fost preluat în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, nici de la Domeniul Coroanei, nici de la Ministerul Apărării Naționale, nici de la ferme de stat, nici de stat, CAP sau IAS după 1945.
O altă critică susținută de apelantă este în sensul că, prin sentința apelată, s-a realizat o discriminare nejustificată între diferitele categorii de proprietari ale căror terenuri au fost preluate de statul comunist, abuziv, tot în temeiul Legii Reformei Agrare din 1945, apelanta – reclamantă depunând în acest sens, sentința civilă nr. 1852 din 16 Mai 2006 a Judecătoriei G. prin care s-a reconstituit în favoarea reclamantei Așezămintele Brîncovenesti - BISERICA „D. B.” dreptul de proprietate pentru suprafața totală de 828,3356 ha teren.
Intimata – pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat. pentru următoarele considerente:
La data de 03.06.2014, apelanta – reclamantă a depus la dosar o cerere completatoare a motivelor de apel, prin care a formulat următoarele critici:
Hotărârea este nelegală pentru că au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 129 alin. (4) și alin. (6) Cod de procedură civilă.
Inadmisibilitatea cererii nu a fost invocată (în mod expres și explicit) prin niciun act de procedură.
Chestiunea nu a fost pusă în discuția părților nici din oficiu, de către instanță.
Sentința stabilește asupra cererii de o manieră neanalizată în contradictoriu, iar aceasta încalcă principiul contradictorialității procesului civil.
Deși părțile au pus concluzii „asupra fondului" pricinii, fără să fi fost invocat vreun aspect de inadmisibilitate a cererii, considerentele sentinței vizează chestiuni care țin de chiar posibilitatea reclamantei de a recurge la „procedura de drept . este una directă asupra dispozitivului: cererea este respinsă ca inadmisibilă.
Încălcarea principiului contradictorialității golește de conținut dreptul la un proces echitabil și ignoră dreptul esențial al părților de a formula apărări cu privire la toate aspectele care tind să formeze convingerea judecătorului.
Se mai arată că cererea de chemare în judecată (precizată) a vizat dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de teren cu privire la care s-a arătat și s-a dovedit că se află „în teritoriul cadastral al orașului Z.", în extravilan. Terenul a fost expropriat potrivit procesului-verbal de expropriere nr. 1 din 25 august 1945, întocmit în temeiul art. 5 din Legea nr. 187/1945.
Suprafața de teren vizată de cererea pendinte excede limitei impuse de actele normative speciale care reglementează în materia fondului funciar, ceea ce transformă pretenția apelantei - reclamante în una asupra căreia - dacă ar fi validată teza primei instanțe - nu se va putea pronunța nimeni, niciodată. O asemenea susținere este – în opinia inițiatorului apelului - incorectă și încalcă dreptul la tribunal: tocmai pentru că legile speciale nu permit satisfacerea dreptului și pentru că acesta (dreptul la bun) există, recursul la dreptul comun rămâne permis.
Se mai susține că hotărârea este nelegală pentru că analiza noțiunii de bun („actual"), respectiv a celei de „speranță legitimă" este incorectă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a schimbat în mod evident practica cu privire la drepturile foștilor proprietari de a obține în natură restituirea imobilelor confiscate în perioada comunistă. Ilustrată pentru prima data în cauza M. împotriva României, schimbarea de viziune a fost detaliată și subliniată în cauza pilot M. A. și alții împotriva României.
După ce a precizat raționamentul instanței de contencios european în astfel de cauze, apelanta a arătat că sentința ignoră elementele stabilite ca fiind esențial de analizat, pentru ipoteza în care ar fi fost antamată chestiunea inadmisibilității cererii. Interesa dacă s-a urmat procedura de restituire instituită de legea specială; dacă bunul individualizat în cerere era unul care să poată fi avut în vedere de vreuna dintre legile reparațiunii și care ar fi impedimentul recunoașterii dreptului de proprietate al reclamantei. Situația juridică concretă a imobilului a rămas însă una obscură - în ceea ce privește analiza la speță a pretenției, iar soluția este rezultatul unei abordări neaplicate la cazul concret.
În considerarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, nu este permisă adăugarea Ia lege (și la interpretarea propusă de instituția europeană). Instituirea unei condiții suplimentare (în sensul preexistenței unei hotărâri judecătorești prin care să se fi recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei, ca element necesar pentru chiar admisibilitatea cererii în revendicare este considerată de apelantă nepermisă, excesivă și fără corespondent în practica Curții Europene.
În cauză, caracterul nelegal al preluării a fost stabilit chiar de prima instanță.
Prin decizia civilă nr.339 A/09.09.2014, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis apelul astfel formulat, dispunând anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că, deși la termenele de judecată când au avut loc dezbaterile, prima instanță de judecată în mod expres a acordat cuvântul asupra fondului, partea prezentă formulând concluzii în aceste limite circumscrise, tribunalul s-a pronunțat asupra finelui de neprimire constând în alegerea unei greșite căi procesuale, mijloc de apărare invocat de intimat prin întâmpinarea formulată.
Or, acest fine de neprimire vizează dreptul la acțiune, și nu fondul cauzei înțeles ca raport juridic configurat între persoanele indicate ca reclamant și pârât, dedus judecății instanței.
Procedând astfel, tribunalul a soluționat procesul în baza unui fine de neprimire care a fost omis a fi pus în dezbaterea contradictorie a părților. Această omisiune determină concluzia că în soluționarea cauzei, instanța nu a respectat cu rigurozitate spiritul european, dar și național al echității juridice, neținând cont de toate garanțiile conferite individului privitoare la exercitarea dreptului la apărare și contradictorialitate.
Împotriva deciziei civile nr. 339 A/09.09.2014 a declarat recurs pârâta Agenția D. Statului.
Prin decizia civilă nr.614/27.02.2015, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă a admis recursul astfel promovat, a casat decizia instanței de apel, și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
Pentru a dispune astfel, instanța de casare a reținut în esență că:
Prin „Notele de ședință” depuse la 24 decembrie 2013, comunicate reprezentantului reclamantei, pârâta a ridicat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare prin raportare la dispozițiile Deciziei nr.33/2008.
Față de această excepție, reclamanta prin reprezentantul său a depus, la 13 ianuarie 2014 „Note scrise”, arătând că: „ respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare …ar avea drept efect privarea ei de orice posibilitate rezonabilă de a-și recupera bunul preluat abuziv”. Or, față de această situație, în condițiile în care reclamanta a luat cunoștință de excepția inadmisibilității acțiunii cu privire la care a depus și note scrise, filele 80-81 dosarul instanței de fond, în mod greșit instanța de apel a apreciat că au fost încălcate principiile contradictorialității și al dreptului la apărare.
În condițiile în care reclamanta a luat cunoștință de excepția ridicată, a pus concluzii pe aceasta arătând că „respingerea acțiunii ca inadmisibilă, ar avea drept efect privarea de orice posibilitate rezonabilă de a-și recupera bunul preluat abuziv”, nu se poate reține că a fost încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, cum greșit a reținut instanța de apel.
Faptul că reprezentantul reclamantei a pus concluzii orale pe finele de neprimire a acțiunii în raport doar de legile funciare, și nu în raport de excepția inadmisibilității acțiunii ridicată de pârâtă în raport de Decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale ÎCCJ, în raport de care instanța de fond a analizat cauza, nu poate fi apreciat ca o încălcare a principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, neputând determina nici incidența dispozițiilor art. 297 Cod procedură civilă.
Cauza s-a reînregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 10.06.2015, sub nr._ .
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
În etapa rejudecării apelului, apelanta a depus o cerere (la filele 17-18, respectiv la filele 42-43) prin care a solicitat citarea mandatarului P. V., spre a se verifica „poziția sa procesuală și rolul pe care îl are în derularea acestui proces”, precizând partea că a aflat că respectivul mandatar s-a folosit de o procură pe care reclamanta i-a dat-o într-un alt dosar, spre a introduce acțiunea pendinte ce are ca obiect revendicarea suprafeței de 460 ha teren care a aparținut familiei reclamantei. La întrebarea reclamantei apelante referitoare la ascunderea față de ea a faptului promovării acțiunii în revendicare, mandatarul i-a răspuns în sensul că nu o interesează pentru că el are un contract de cumpărare de drept litigios.
De asemenea, a menționat apelanta că, în anul 2013, a încheiat cu același mandatar contractul de cesiune a drepturilor litigioase care fac obiectul prezentului dosar, iar respectivul contract nu a fost depus la dosarul pendinte, mandatarul beneficiind de numeroase scutiri de taxe de timbru în numele apelantei reclamante.
O altă precizare făcută de apelantă a fost în sensul că a înțeles să revoce toarte procurile pe care i le-a data anterior mandatarului P. V..
Urmare a cererii și precizărilor astfel depuse, instanța de apel a dispus citarea mandatarilor P. V. și P. D. – care s-au legitimat în proces în această calitate în temeiul procurii speciale autentificate sub nr. 3308/13.09.2013, aflată la fila 22 din dosarul instanței de fond - și a dispus ca apelanta să formuleze precizări referitoare la existența, sau inexistența acordului său pentru inițierea acțiunii în revendicare ce formează obiect al prezentului litigiu
Ca urmare a măsurilor astfel dispuse, cei doi mandatari s-au prezentat și au solicitat și introducerea lor în proces, în calitate de cumpărători ai drepturilor litigioase (conform contractului autentificat sub nr. 4404/05.12.2013 la Societatea Profesională Notarială „I. D. și A. Ș.”), solicitare care a fost încuviințată la termenul de judecată din data de 08.02._.
În ce o privește pe apelanta reclamantă, la termenul de judecată din 11.01.2016 apărătorul angajat de aceasta a confirmat susținerea din cererea scrisă anterior menționată, în sensul că partea nu a avut cunoștință de formularea prezentei acțiuni, și nu cunoaște cine a semnat cererea de chemare în judecată. A mai precizat că au fost formulate și plângeri penale în legătură cu modalitatea în care mandatarul P. V. a obținut mai multe procuri notariale din partea apelantei reclamante, și cu privire la modul în care aceste procuri au fost folosite de respectivul mandatar.
În contextul discuțiilor purtate relativ la chestiunea formulării și semnării cererii introductive, la același termen din data de 11.01.2016, mandatarul P. V. a invederat instanței că semnătura existentă pe cererea de chemare în judecată îi aparține, și că dreptul său de a formula și semna această acțiune era conferit de procurile autentificate sub nr. 3308/13.09.2013 și nr. 2395/07.07.2013 (depuse la filele 91-92 dosar rejudecare).
Față de susținerile astfel formulate în fața instanței, s-a dispus ca apelanta personal să se înfățișeze la termenul de judecată din data de 08.02.2016, spre a se verifica acordul acesteia legat de formularea acțiunii ce face obiect al prezentului dosar.
Partea apelantă, prezentându-se în ședință publică, a precizat că nu a acordat vreo împuternicire mandatarului său spre a iniția și semna acțiunea în revendicare ce formează obiect al prezentului litigiu, că nu a semnat personal această acțiune, subliniind faptul că procura pe care i-a dat-o (la data de 13.09.2013) este ulterioară formulării acțiunii. În acest context al discuțiilor, partea a calificat ca fiind un fals cererea de chemare în judecată.
Deși cererea de înscriere în fals formulată de apelantă a fost apreciată - – pentru motivele expuse în practicaua deciziei – ca nefiind aptă să constituie suportul declanșării procedurii speciale reglementate de art. 180 și urm. din C.pr.civ., susținerile din conținutul acesteia au valorificate/puse în discuție în coordonatele excepției nulității cererii de chemare în judecată ce a fost invocată de reprezentantul intimatei pârâte.
Analizând cu precădere excepția nulității acțiunii, în conformitate cu prevederile art. 137 alin.1 coroborat cu art. 295 alin. 1 teza finală din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Dreptul de a promova o acțiune în justiție este unul care aparține titularului dreptului a cărui valorificare se urmărește prin formularea unui astfel de demers procesual, cel dintâi reprezentând manifestarea în plan procesual a dreptului substanțial a cărui protecție se reclamă în procesul civil.
Exercitarea acestui drept procesual de către titularul lui este atestată de semnarea cererii de chemare în judecată de acest titular, fie personal, fie printr-un mandatar care este îndreptățit să acționeze în numele și pe seama primului, astfel cum reiese și din art. 67 din C.pr.civ.
Legat de actul procedural prin care se realizează însăși sesizarea instanței judecătorești spre a judeca un litigiu, prin art. 68 alin. 1 din C.pr.civ. sunt instituite exigențe sporite, această normă prevăzând că „procura pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată (…) trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată; în cazul în care procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaților”.
În speță, atât reclamanta apelantă, cât și mandatarul P. V. au invederat că cererea introductivă nu a fost semnată de titularele dreptului la acțiune (reclamantele B. A. D. și B. E.), ci a fost semnată de către mandatarul P. V..
Din verificarea conținutului cererii de chemare în judecată se constată că aceasta nu cuprinde mențiuni esențiale care se impunea a fi făcute - potrivit exigențelor ce rezidă din art. 82 alin. 1 teza a II-a coroborat cu art. 112 alin. 1 pct. 2 din C.pr.civ. – în situația în care partea reclamantă este reprezentată, și anume mențiuni referitoare la formularea cererii prin reprezentant, și la numele și calitatea celui care reprezintă partea reclamantă în proces. Lipsa acestor mențiuni a creat aparența formulării cererii de reclamantele însele.
Procura în baza căruia mandatarul s-a legitimat în fața instanței în calitate de reprezentant al reclamantei B. A. D. este cea autentificată sub nr. 3308/13.09.2013 la SPN I. D. și A. Ș. din București, iar în conținutul ei se regăsește mențiunea potrivit căreia mandanta B. A. D. (reclamantă în proces) i-au împuternicit pe mandatarii P. V. și P. D. să îi reprezinte interesele în fața instanțelor judecătorești în dosarul cu nr._ care deja se afla pe rolul Judecătoriei Z., jud. Teleorman.
În conținutul procurii speciale astfel acordate sunt detaliate puterile conferite mandatarilor, detaliere din care reiese că aceștia au fost împuterniciți să efectueze demersuri și acte ulterioare primirii mandatului (fiind utilizate sintagme ca „vor face cereri”, „mă vor reprezenta”, „vor întocmi”, „vor putea renunța”, „vor continua procedura de revendicare”, „urmând a face totul în legătură cu acest mandat”).
Având în vedere caracterul special al procurii astfel acordate de reclamanta (care era, la data inițierii acțiunii, numai una dintre persoanele ce se pretindeau titulare ale dreptului la acțiune, iar ulterior s-a subrogat prin moștenire în dreptul procesual al coreclamantei B. E., care a decedat în timpul procesului), și împrejurarea că în conținutul actului juridic nu se regăsesc mențiuni relative la ratificarea unor acte ce ar fi fost deja întocmite în numele și pe seama celor două reclamante, în lumina prevederilor art. 1267 din N.C.civ. – conform căruia „clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul e rezultă din ansamblul contractului” – concluzia care se impune este aceea că mandanta nu a înțeles să recunoască vreo eficiență actelor sau faptelor pe care mandatari le-au îndeplinit anterior întocmirii procurii.
Menționata procură reprezintă o convenție de mandat, în baza căreia celor doi mandatari desemnați le-au fost date puteri determinate de către reclamanta mandantă, perspectivă din care este necesar a fi avute în vedere prevederile art. 2012 din N.C.civ., conform căruia „dacă din împrejurări nu rezultă altfel, mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea actelor juridice pentru care a fost împuternicit”. Atâta vreme cât, în legătură cu procesul pendinte, mandatarii au fost împuterniciți doar să reprezinte partea, și să facă acte de dispoziție ulterioare în măsura în care vor considera că ele ar corespunde interesului părții, nu există nici un temei spre a extinde efectele respectivei convenții asupra actelor juridice înainte de acordarea procurii.
Cum cererea prin care a fost declanșat procesul de față a fost depusă la instanță la data de 12.02.2013, deci la o dată anterioară celei la care a reclamanta a dat procura menționată în precedent, nu se poate reține că respectiva procură satisface exigențele art. 68 alin. 1 coroborat cu art. 2009 din N.C.civ., spre a reprezenta un act care să fi conferit mandatarului P. V. dreptul – invocat de acesta – de a promova acțiunea în numele și pe seama reclamantelor B. A. D. și B. E..
Nici cea de-a doua procură pe care mandatarul P. V. a invocat-o ca reprezentând temei al dreptului său de a formula acțiunea în revendicare (în numele și pe seama reclamantelor), respectiv cea autentificată sub nr. 2395/07.07.2013 la BNP I. D. și A. Ș. nu poate fi reținută ca temei al demersului întreprins, pentru că și ea este ulterioară datei la care acțiunea a fost înregistrată la instanță, și are un conținut similar cu cea analizată în precedent relativ la drepturile pe care le conferă mandatarilor în legătură cu procedura judiciară.
Legat de justețea interpretării contractelor de mandat în sensul că acestea nu reflectă intenția mandantei de a ratifica actele trecute ale mandatarilor, Curtea apreciază că este relevantă și împrejurarea că partea a acordat acelorași mandatari, în cursul anului 2013, un număr mare de procuri speciale (respectiv 5) – pg. 110-116 dosar rejudecare apel -, prin care aceștia din urmă erau împuterniciți să îi susțină interesele referitoare la revendicarea terenului care formează obiect al dosarului de față, și în fiecare dintre acestea de face vorbire numai de acte/fapte care vor fi îndeplinite ulterior întocmirii procurilor.
Cât privește procura încheiată în anul 2011 – pg. 108 -, autentificată sub nr. 3268/18.07.2011 – care a fost invocată de mandatarii apelanți cu ocazia concluziilor relative la excepția nulității cererii de chemare în judecată – Curtea constată că aceasta reprezintă o procură generală, care nu satisface cerința impusă de art. 68 alin. 1 din C.pr.civ. spre a fi aptă să le confere conferi dreptul de a iniția acțiunea în revendicare. Prin prisma dispozițiilor art. 2016 alin. 1 din N.C.civ. acest mandat general conferă mandatarilor autorizarea de a efectua numai acte de conservare și administrare, iar nu și acte de dispoziție juridică – așa cum este actul formulării unei cereri de chemare în judecată.
Contractul de vânzare de drepturi litigioase încheiat între reclamanta apelantă și mandatarii apelanți la data de 05.12.2013 reprezintă un act subsecvent inițierii litigiului asupra cărora poartă respectivele drepturi litigioase, astfel că eficacitatea lui este subordonată cerinței de regularitate/eficacitate a actului de sesizare a instanței. Având în vedere acest raport de subordonare între cele două acte juridice, încheierea celui din urmă nu este suficientă, prin ea însăși, spre a înlătura viciile actului principal reprezentat de cererea de chemare în judecată, un asemenea efect fiind apt a se produce, în conformitate cu prevederile art. 68 alin. 1 din C.pr.civ. raportat la art. 1309 alin. 1 și art. 1311 alin. 1 din N.C.civ., numai în măsura în care titularul dreptului la acțiune (reclamanta) ar fi înțeles să ratifice în mod neechivoc actul care s-a îndeplinit fără acordul său.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată că cererea de chemare în judecată nu conține semnătura reclamantelor, și nici semnătura unei persoane care să fi fost mandatată de acestea să semneze respectivul act de procedură în numele și pe seama lor, precum și că cererea nu a fost ulterior însușită de reclamanta rămasă în proces – care a invederat instanței că cererea constituie un fals, reprezintând un demers întreprins de mandatar în frauda intereselor sale - devenind astfel incidentă sancțiunea prevăzută de art. 133 alin. 1 din C.pr.civ.
Față de concluziile reținute, în conformitate cu prevederile art. 296 din C.pr.civ., Curtea urmează a dispune admiterea apelului pe temeiul motivului de ordine publică analizat în precedent, și admiterea excepției nulității cererii de chemare în judecată.
Pe cale de consecință, va fi schimbată sentința civilă apelată, în sensul că se va dispune anularea cererii de chemare în judecată pentru lipsa semnăturii părții reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanta – reclamantă B. A. – D., domiciliată în București, ..9, ..A, ., sector 6, împotriva sentinței civile nr.72 din data de 10.02.2014, pronunțate de către Tribunalul Teleorman – Secția civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât STATUL ROMÂN REPREZENTAT DE MINISTERUL AGRICULTURII, DEZVOLTĂRII RURALE – AGENȚIA D. STATULUI, cu sediul în București, ..43, sector 1.
Admite excepția nulității cererii de chemare în judecată.
Schimbă în tot sentința apelată, în sensul că anulează cererea de chemare în judecată.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 08.02.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
G. S. D. A. B.
GREFIER
L. C.
Red.G.S.
Tehdact.R.L./G.S.
4 ex.
Trib.Teleorman – M.V.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 51/2016. Curtea de Apel... | Succesiune. Decizia nr. 118/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
