Revendicare imobiliară. Decizia nr. 51/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 51/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-01-2016 în dosarul nr. 51/2016
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 51R/2016
Ședința publică de la 22 ianuarie 2016
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - A. V.
JUDECĂTOR - R. P.
JUDECĂTOR - P. F.
GREFIER - G.-M. V.
Pe rol pronunțarea asupra recursului formulat de recurenții-reclamanți Ganțilă E., P. P. și A. I. împotriva deciziei civile nr.1371A/02.10.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. G. al M. București – Administrația Fondului Imobiliar și P. M. București și intimatul-intervenient R. I..
Cauza are ca obiect – revendicare imobiliară.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică de la 15 ianuarie 2016, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 22 ianuarie 2016.
CURTEA
Prin acțiunea din data de 01.10.2009 și înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă sub nr._, reclamanții A. I., P. P. și Ganțilă E. au chemat în judecată pe pârâții P. G. al M. București și CGMB-AFI, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că imobilul teren în suprafață de 241 mp., situat în București. . (fost Basarabilor nr. 27, fost C. G. III nr. 19), a trecut fără titlu in proprietatea statului și să se dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie respectivul imobil.
În motivare, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii lui A. I. și M., care au achiziționat terenul susmenționat prin contractul autentificat sub nr._/1 iulie 1942 de Tribunalul I. Secția notariat, dar acesta a fost preluat fără titlu și fără o prealabilă despăgubire la stat.
În drept, și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 Cod civil.
Prin sentința civilă nr. 1263/11 noiembrie 2009, Tribunalul București Secția a III -a Civilă a declinat competența de soluționare a cauzei, în raport de valoarea obiectului litigiului, la Judecătoria Sectorului 5 București.
În fața acestei instanțe a intervenit în interes propriu R. I., care a formulat aceleași pretenții ca și reclamanții.
Acesta a susținut că a încheiat cu reclamanții, în legătură cu terenul ce formează obiectul acțiunii contractul de cesiune de drepturi litigioase din 27 octombrie 2009, certificat de Cabinet Individual de Avocatură I. M. și a solicitat să fie introdus în cauză.
Prin încheierea din 27.04.2010, Judecătoria Sectorului 5 București Secția a II-a civilă a încuviințat în principiu cererea de intervenție în interes propriu.
Prin sentința civilă nr. 3378/19.04.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București – Secția a II-a Civilă în dosarul nr._, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulata de reclamanții A. I. P. P. și Ganțilă E., împotriva pârâților P. M. București și C. G. al M. București - Administrația Fondului Imobiliar, intervenient în interes propriu R. I., ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, imobilul situat în București . sector 5 a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 271/1962 și a deciziei nr. 1006/16.04.1962, de Iu numiții A. I. și A. M., care erau proprietarii acestuia în baza actului de vânzare autentificat sub nr._/1920, de Tribunalul I. Secția Notariat.
De pe urma defunctului A. A. I., dec. 26.09.1989 au rămas ca moștenitori reclamantul A. I. I. în calitate de fiu, fiind străine de succesiune prin renunțare reclamantele P. P. și Ganțilă E., conform certificatului de moștenitor nr. 65/06.08.2003 emis de BNP G. Vailescu.
Instanța a mai reținut că potrivit certificatului de moștenitor nr. 83/15.02.1996 emis de BNP C. Popper, reclamanții A. I., P. P. și Gantilă E. sunt moștenitorii legali, în calitate de fii ai defunctei Găițeru M..
Instanța a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada identității dintre numita Găițeru M. și numita A. M., coproprietara a imobilului pentru care s-a formulat cererea de revendicare.
Reclamanții A. I., P. P. și Gantilă E. au încheiat cu intervenientul R. I., contractul de cesiune de vânzare drept litigios, certificat sub nr.49/27.10.2009 la Cabinetul individual de avocatură lonescu M., prin care reclamanții cedează intervenientului dreptul litigios asupra imobilului teren în suprafață de 241 mp, ce face obiectul prezentei cauze.
Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert F. F. A., terenul ce face obiectul prezentei cauze este în proporție de 80% afectat de alei de acces și rețele edilitare aparținând Primăriei M. București și nu poate fi restituit în natură.
Instanța a constatat că imobilul nu poate fi restituit în natură, iar reclamanții nu au făcut dovada formulării și nesoluționării în termenul legal a vreunei notificări având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul pretins proprietatea autorilor lor A. I. și A. M..
Or, Legea 10/2001 prevede o procedură specială de acordare a măsurilor reparatorii, procedură ce se desfășoară în fata autorităților administrative. Instanța de judecată nu se poate substitui acestor organe administrative, în absența formulării de către persoana îndreptățită a unei notificări, astfel cum prevăd dispozițiile legale incidente în materie.
Numai în situația nesoluționării notificării în termenul prevăzut de lege, persoana îndreptățită la măsuri reparatorii se poate adresa instanțelor de judecată pentru a cere obligarea autorități administrative la emiterea deciziei de acordare a măsurilor reparatorii, la plata unei amenzi civile în favoarea statului etc.
Fată de cele reținute mai sus și ținând seama de împrejurarea că în cauză nu s-a făcut dovada identității dintre numita Găițeru M. și numita A. M. (coproprietara a imobilului pentru care s-a formulat prezenta cerere), dar și de susținerea reclamanților că dosarul administrativ nr. 3295 al Primăriei M. București format ca urmare notificării numitei D. F., nu are ca obiect imobilul ce face obiectul prezentei cereri, instanța a reținut inadmisibilitatea cererilor reclamanților și a intervenientului de restituire în echivalent la valoarea de circulație a imobilului teren în suprafață de 241 m.p. situat în București . sector și a respins-o, ca atare.
Împotriva sentinței au declarat apel motivat reclamantii A. I., P. P., Ganțilă E. și interveninatul R. I., care au solicitat admiterea apelului, iar pe fond admiterea acțiunii.
Prin decizia civilă nr.906 A de la 26 septembrie 2013, Tribunalul București Secția a V -a Civilă a admis apelurile, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, reținând că instanța nu s-a pronunțat asupra obiectului acțiunii și a temeiului juridic invocat. Totodată, a reținut că nu s-a făcut dovada identități dintre numita Găiteru M. și numita A. M..
Prin decizia civilă nr. 646 din 15.04.2014 Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis recursul declarat de P. M. București, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, pentru a se pronunța asupra fondului litigiului.
Reluând judecata, prin decizia civilă nr. 1371 A din 02.10.2014, Tribunalul București Secția a V -a Civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți și intervenientul în interes propriu împotriva sentinței civile nr. 3378/19.04.2011, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București.
Cu referire la primul motiv de apel, tribunalul a reținut că prima instanță a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada identității dintre numita Găițeru M. și numita A. M., coproprietara imobilului pentru care s-a formulat cererea de revendicare, iar prin decizia civila nr. 906A/26.09.2013, a fost menținută această constatare, fără a mai fi supusă criticilor din recurs, așa încât a intrat în puterea lucrului judecat.
În motivarea căii de atac s-a susținut și faptul că instanța de fond a considerat in mod greșit că dosarul administrativ nr. 3295 al PMB format ca urmare a notificării numitei D. F. pentru un imobil situat in . (fost .-150), si care se refera la o alta suprafața de teren, are ca obiect unul si același imobil.
Critica fost găsită neîntemeiată, având în vedere faptul că judecătoria a luat în considerare susținerea reclamanților, astfel cum reiese din paragraful final al considerentelor sentinței atacate, fără a emite o opinie contrară.
Cât privește excepția lipsei capacitații procesuale de folosință a Primarului M. București, invocată de acest pârât ca motiv de recurs și cu privire la care, prin decizia de casare, s-a dispus a fi avută în vedere de instanța de trimitere, tribunalul a găsit-o neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 67 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, care prevăd că primarul are un mandat legal de a reprezenta unitatea administrativ teritorială în relațiile cu terții și în justiție.
Cu referire la motivul de apel vizând nelegalitatea soluției de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în raport de prevederile art. 6 CEDO sau art. 1 din Primul Protocol adițional CEDO, tribunalul a reținut că prima instanță, deși a analizat temeinicia cererii deduse judecății, a apreciat-o ca inadmisibilă, respingând-o în consecință.
Prin decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat cu putere obligatorie, că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale. Ulterior pronunțării acestei decizii, prevalența aplicării Legii nr. 10/2001 în raport de alte reglementări legale a fost prevăzută în mod expres în textul legii la art. 46 alin. 4, menționându-se că persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de această lege, ce se aplică cu prioritate după ..
S-a constatat că imobilul-teren situat în București . sector 5, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului de expropriere nr. 271/1962 și a deciziei nr. 1006/16.04.1962, de la numiții A. I. și A. M., aceștia dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului în baza actului de vânzare autentificat sub nr._/1920 de Tribunalul I. Secția Notariat.
Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert F. F. A. la judecata în fond a cauzei, terenul este în proporție de 80% afectat de alei de acces și rețele edilitare aparținând Primăriei M. București și blocului nr. 12 din .-120, sector 5, neputând fi restituit în natură.
Prin adresa nr._/5078 din 25.11.2010, Primăria M. București Direcția Patrimoniu-Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat a comunicat instanței că bunul imobil revendicat face parte din domeniul public al M. București.
Totodată, reclamanții nu au făcut dovada formulării și nesoluționării în termenul legal a vreunei notificări având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul cu privire la care afirmă că a aparținut autorilor lor A. I. și A. M..
Cazul dedus judecății vizează ipoteza în care foștii proprietari, ce pretind a fi fost deposedați în mod abuziv de către stat, nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, deși, la data intrării în vigoare a acestei legi speciale, aveau dreptul și, totodată, obligația de a urma procedura reglementată de acest act normativ, din moment ce imobilul se afla în deținerea statului.
Tribunalul a reținut că soluția de respingere a acțiunii în revendicare pe temeiul de drept comun invocat de reclamanți, art. 480 Cod civil, se impune prin prisma prevalenței legii speciale, care oferă o cale efectivă pentru valorificarea dreptului pretins, supusă controlului instanțelor judecătorești, astfel că titlul vechi de proprietate invocat de apelanții-reclamanți este lipsit de forță juridică în actualul context legislativ.
Cu toate acestea, nu se impunea și aprecierea ca inadmisibilă a cererii, în condițiile în care judecătoria a analizat și aspecte ale temeiniciei acesteia, ci ca nefondată, asigurând astfel respectarea dreptului reclamanților de a avea acces la o instanță, care să analizeze pe fond pretenția dedusă judecății.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții care au susținut nelegalitatea acesteia sub aspectul menținerii soluției de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, cu încălcarea art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și a art. 1 alin.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.
De asemenea, instanța a încălcat decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care se statuează că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după . Legii nr. 10/2001, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe dintre această lege specială și convenție, aceasta din urmă are prioritate, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Or, în speță imobilul nu a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 sau a altor legi speciale, astfel încât nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Curtea reține că recursul nu este întemeiat.
Astfel, conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosinței bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.
În cauzele V. împotriva României din 9.12.2008 și M. A. și alții împotriva României din 12 octombrie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat principiile care decurg din jurisprudența Curții în interpretarea și aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
În acest sens, Curtea a reamintit că art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice convenția. S. de a obține recunoașterea subzistenței unui fost drept de proprietate ce s-a aflat o perioadă lungă de timp în imposibilitate de exercitare efectivă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. De același regim beneficiază și o creanță condițională care se stinge prin nerealizarea condiției.
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o valoare patrimonială, decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.
Or, în prezent nu există o jurisprudență bine stabilită a instanțelor care să conducă la concluzia că astfel de acțiuni în revendicare sunt admise, mai cu seamă după pronunțarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Hotărârii M. A. și alții împotriva României.
Curtea a mai reținut că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de Legile de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005 și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Curtea a observat că în condițiile în care nici o instanță sau o autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamanților în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul din litigiu, chiar dacă hotărârile constată în conținutul lor ilegalitatea naționalizării, reclamanții nu sunt beneficiarii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr.1, întrucât aceste hotărâri judecătorești nu constituie un titlu executor pentru restituirea imobilului în natură.
Totuși, dacă constatarea juridică a naționalizării ilegale a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, curtea a observat că ea dă dreptul la o despăgubire în baza legii de reparație.
Curtea de Apel București reține că în cauză reclamanții nu au făcut dovada că au urmat procedura prevăzută de legea specială pentru a putea obține, fie restituirea în natură a imobilului, fie despăgubiri reprezentând contravaloarea acestuia, în cadrul procedurii administrative și a existenței în patrimoniul lor a unui bun actual.
Ca urmare, Curtea nu constată că s-a produs o ingerință în respectarea dreptului de proprietate al reclamanților, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât acest drept nu a fost reconfirmat printr-o hotărâre judecătorească anterioară și nici nu a făcut obiectul legii speciale de reparație.
În lipsa recunoașterii dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea reclamanților și din analiza principiilor ce decurg din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, nu se pot constata neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a se acorda eficiență convenției.
Prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se recunoaște dreptul la o instanță pentru pretențiile de natură civilă, dar se arată în același timp că acest drept nu este absolut și are limite implicite. Cu toate acestea, aceste limitări nu pot restrânge accesul deschis pentru un justițiabil într-un mod sau până la un punct, cum ar fi dreptul său la o instanță care face să fie afectat dreptul în însăși esența sa.
În plus, aceste restricții pot fi reconciliate cu art. 6din Convenție dacă au un scop legitim și dacă există o cauză rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
În speță, reglementarea unei proceduri speciale administrative urmată de o procedură jurisdicțională prin Legea nr. 10/2001, are un scop legitim în sensul că vizează stabilitatea circuitului civil și induce o relație rezonabilă de proporționalitate între această reglementare a dreptului la restituire sau despăgubiri și scopul vizat.
Or, tocmai acesta a fost considerentul pentru care instanța a respins acțiunea și anume existența Legii nr. 10/2001, care instituie o procedură specială de restituirea imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist, procedură care se înscrie în limitele admisibile ale dreptului la acces în justiție.
Astfel, Curtea de Apel București reține că dreptul de acces în instanță reglementat prin art. 6 alin. 1 din Convenție, nu a fost încălcat.
În altă ordine de idei, constatarea precum că în mod greșit nu s-a reținut identitatea dintre numita Găiteru M. și numita A. M. coproprietara imobilului din litigiu, este lipsită de relevanță, căci lipsa constatării acestei identități nu a condus singură la respingerea acțiunii în revendicare, iar în recurs este inadmisibil a se analiza motive de netemeinicie.
Ca și tribunalul, Curtea reține că prima instanță, deși a argumentat netemeinicia acțiunii, în dispozitiv a respins-o ca inadmisibilă. Cum soluția este cea de respingere a acțiunii pe fond în raport de argumentele prezentate în considerentele sentinței și deciziei, casarea deciziei numai pe considerentul că prin dispozitiv s-a utilizat o formulare inadecvată, este lipsită de eficiență juridică.
Așa fiind, reținând netemeinicia tuturor motivelor de recurs, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă urmează ca recursul să fie respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți Ganțilă E., P. P. și A. I. împotriva deciziei civile nr.1371A/02.10.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. G. al M. București – Administrația Fondului Imobiliar și P. M. București și intimatul-intervenient R. I..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22.01.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. V. R. P. P. F.
GREFIER
G. M. V.
Red. A.V.
Tehnored. T.I.
2 ex./27.01.2016
Jud. apel: F. L.;
C. M. F.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 247/2015. Curtea de Apel... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 63/2016. Curtea de Apel... → |
|---|
