Revendicare imobiliară. Decizia nr. 76/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 76/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-02-2012 în dosarul nr. 76/2012
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 76 A
Ședința publică de la 20 februarie 2012
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - I. P.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de apelanții reclamanți pârâți D. D. I. I. și D. D. G. M. cu domiciliul ales la SCPA D. și Asociații în București, ., ., sector 3 împotriva sentinței civile nr. 739/22.04.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât reclamant și intimații pârâți M. (F. P.) I. și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, având ca obiect: revendicare imobiliară.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 13.02.2012 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, instanța a amânat pronunțarea la data de 20.02.2012.
CURTEA
Asupra apelului civil de față.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr._/2005, reclamantele D. D. G. M. și D. D. I. I. au solicitat în contradictoriu cu pârâți M. București Prin Primarul General, P. I., P. I. și RAAPPS, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea anexei la Decretul de naționalizare prin care a fost trecut în proprietatea statului imobilul respectiv, să fie obligați pârâții P. I. și P. I. să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în București, ., parter, corp B și D, sector 4, să fie obligat pârâtul M. București să lase în deplină proprietate și posesie corpul C de construcție care nu a fost vândut chiriașilor, precum și terenul aferent și obligarea pârâtei RAAPPS să lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren și construcție în suprafață de 231,8 mp situat în ., sector 1, reprezentând corpul A.
Prin sentința civilă nr. 5475/2006, Judecătoria Sectorului 1 București a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a respins acțiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
In motivarea sentinței, s-a arătat, în esență, că reclamantele nu au calitate procesuală activă întrucât nu au făcut dovada calității lor de moștenitoare a numitei O. C. M. D., care era titularul dreptului de proprietate asupra imobilului din București, ., sector 1.
Din analiza sentinței civile nr. 628/1949 și a sentinței civile nr. 6888/1991 rezultă că nu s-a constatat în mod expres calitatea reclamantelor de moștenitoare a numitei O. C. M. D. și nici nu s-a precizat modalitatea în care reclamantele au acceptat succesiunea defunctei și, totodată, nu s-a făcut dovada identității între numita D. O. T. și O. C. M. D..
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții, solicitând admiterea acestuia, anularea sentinței civile 5475/05.04.2006 și, evocând fondul, să se admită cererea astfel cum a fost formulată.
In motivarea apelului, s-a arătat în esență că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică întrucât în toate actele și înscrisurile aflate la dosarul cauzei se poate observa că O. C. M. D. este una și aceeași persoană cu O. T. B. D., respectiv O. D. și care avea aceleași domiciliu în București, . nr. 32, sector 2.
Prin decizia civilă nr. 1714/02.11.2006, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelantele-reclamante D.-D. G. M. Și D.-D. I. I.,în contradictoriu cu intimații - pârâți M. București prin Primarul General, P. I., P. I. și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și cu intimatul-intervenient Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, menținând dispoziția privind respingerea excepției inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că imobilul ce face obiectul prezentului litigiu a fost dobândit de către autoarea reclamantelor, O. C. M. D. conform actului de vânzare-cumpărare nr._/10.04.1940 transcris la grefa Tribunalului I., Secția notariat.
Susținerea instanței de fond în sensul reclamantele nu și-au dovedit calitatea procesuală activă de moștenitoare a proprietarului imobilului de la momentul naționalizării, este nefondată, întrucât din coroborarea actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei, din conținutul actului de vânzare-cumpărare, al celor două hotărâri judecătorești, a procesului-verbal din 18.01.1943, rezultă cu evidență că O. C. M. D. este una și aceeași persoană cu O. T. B. D., respectiv O. D. și care avea aceleași domiciliu în București, . nr. 32, sector 2.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs P. I., M. (fostă P.) I. și pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat.
Referitor la recursul formulat de M. I. (fostă P.), s-a arătat în esență se motivează recursul în baza art. 304 pct. 8 C.proc.civ. (când instanța, interpretând actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia) și art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă (când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) arătând că s-au interpretat greșit art. 1, art. 22 și art. 41 din Legea nr. 10/2001, în sensul că sesizarea instanței nu se putea face decât după îndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de lege, prin aceste modalități soluționând apelul, au fost încălcate art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.
În recursul formulat de P. I. se susține că au fost încălcate dispozițiile art. 304 pct. 8,9 și 10 Cod procedură civilă, (anume, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și 10 - motiv abrogat prin OUG nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005) arătând că s-a întocmit o tranzacție de care nu s-a ținut seama, iar reclamantele nu mai au calitate procesuală activă (au renunțat prin tranzacție la dreptul subiectiv) și eronat s-a invocat excepția inadmisibilității acțiunii reclamantelor față de . Legii nr. 10/2001.
Cu privire la recursul formulat de R.A.P.P.S se susține conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă că deși se desființează sentința apelată, nu face vorbire de o desființare în parte a acesteia, invocând și în această fază excepția de ordine publică a inadmisibilității acțiunii, întrucât instanța a fost învestită ulterior cu cererea de chemare în judecată, în raport de apariția Legii nr. 10/2001 (termenul de constatare a deciziei/dispoziției de 30 de zile fiind un termen de decădere).
Prin decizia civilă nr. 1866/R/08.11.2007, Curtea de Apel București a admis recursurile formulat de recurenții-pârâți P. I., M. (fostă P.) I., precum și de recurenta-pârâtă Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat,împotriva deciziei civile nr. 1714/02.11.2006, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._/299/2005, în contradictoriu cu intimații-reclamanții D.-D. G. M., D.-D. I.-I., intimatul-pârât M. București prin Primarul General și intimatul-intervenient Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre în fond la Tribunalul București.
Ambele instanțe soluționând cauza cu încălcarea competenței materiale, au dat evident soluții nelegale.
După casare, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 26.01.2008.
La data de 08.04.2008, pârâtul P. I., a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a invocat, pe cale de excepție, respingerea acțiunii ca inadmisibila si, pe fond, ca neîntemeiată.
Referitor la excepția inadmisibilității, s-a reținut ca Legea nr. 10/2001 are aplicare imediată si derogatorie de la dreptul comun.
De asemenea, pârâtul-reclamant a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor.
S-a solicitat a se observa ca reclamanta prin actele depuse la dosar nu probează existenta unui titlu propriu de proprietate, cum ar fi un testament, o donație, un contract de vânzare-cumpărare, ci invoca calitatea de moștenitor legal, care nu reprezintă un titlu propriu de proprietate, in schimb titlul lor ca act translativ de proprietate are ca autor direct statul român, iar ca autor indirect, autorul reclamantei.
Pe calea cererii reconvenționale, în apărare, pârâtul-reclamant a invocat prescripția achizitiva de la 10 la 20 de ani.
În ședința publică din data de 06.05.2008, tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta R.A.-A.P.P.S. pe capetele 1 și 4 din cerere, având în vedere că acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu R.A.-A.P.P.S. are legătură cu Legea nr. 10/2001 având ca obiect revendicarea imobiliară, iar corpul A din imobil trebuie solicitat de la Statul Român prin unitățile deținătoare, trebuind urmată astfel procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Tribunalul, având în vedere că pârâta R.A.-P.P.S. a fost scoasă din cauză ca urmare a admiterii excepției inadmisibilității acțiunii formulată în contradictoriu cu acest pârât, constată că și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a pierdut calitatea de intervenient întrucât a fost chemat în judecată de către pârâta R.A.-P.P.S.
De asemenea, tribunalul, a admis excepția inadmisibilității acțiunii formulată în contradictoriu cu M. București prin Primar General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în raport de Legea nr. 10/2001 invocată din oficiu de instanță, fiind admisibilă acțiunea pe primul capăt de cerere, respectiv constatarea nevalabilității titlului statului în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General întrucât în analizarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950 tribunalul a trebuit să țină cont și de persoanele care au aprobat decretul de naționalizare și în funcție de persoanele față de care și-a produs efecte Decretul nr.92/1950.
Tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii formulată în contradictoriu cu M. București prin Primar General privind revendicarea corpului C din imobil, având în vedere că M. București, prin Primar General este o unitate deținătoare în sensul arătat de Legea nr. 10/2001, iar restituirea corpului C se poate solicita de la unitatea deținătoare numai dacă se urmează procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, chiar dacă temeiul juridic al acțiunii îl reprezintă dispozițiile art.480 C.civ., revendicarea unui imobil de la M. București prin Primarul General ce este o unitate deținătoare cade sub incidența Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a constatat ca judecarea capătului unu de cerere se va face in contradictoriu cu Municipiului București prin Primar General, pe capătul trei de cerere referitor la revendicarea corpului C, acțiunea fiind inadmisibila.
Tribunalul, deliberând asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor invocată de către pârâții P., a respins-o ca neîntemeiată, constatând că reclamantele au făcut dovada că sunt moștenitoarele lui D.-D. O. conform sentinței civile nr. 6888/27.12.1991 pronunțata de Judecătoria Sectorului 2 București rămasă definitivă prin renunțare la apel. Din actele depuse la dosarul cauzei, tribunalul a constatat că D.-D. O. este una și aceeași persoană cu D. O. S., născută la 17.09.1902, fiica lui I. și M. și care ulterior s-a căsătorit cu D. M. ce a avut gradul de „colonel”, de aici rezultând inserția colonel in titlul de proprietate.
S-a reținut că D. O. a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare nr._/10.04.1940, iar acest imobil a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950 de la acest proprietar.
Tribunalul, deliberând asupra excepției inadmisibilității acțiunii pe capătul de cerere privind revendicarea corpurilor B și D din imobil, invocată de pârâții P., a respins-o, având în vedere că acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ. fiind analizată prin compararea de titluri între titlul autorului reclamantelor și titlul statului, care ulterior a vândut persoanelor fizice.
Prin sentința civilă nr.739/22.04.2011 Tribunalul București Secția a IV a Civilă a respins acțiunea principală precizată ca neîntemeiată și a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant P. I. ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța în acest mod instanța de fond a reținut, în esență, că art.2 alin.1 lit. a din Legea nr.10/2001 prevede că în categoria imobilelor preluate abuziv de către stat, intră și imobile naționalizate prin Decretului nr.92/1950. Având în vedere că legiuitorul a prevăzut ca fiind abuzivă preluarea de către stat a imobilelor în temeiul Decretului nr.92/1950, nu se mai impune analiza de către instanță a primului capăt de cerere urmând să fie respinsă ca neîntemeiată cererea sub acest aspect.
În ceea ce privește acțiunea în revendicare întemeiată pe disp.art.480-481 C.civ, aceasta este instrumentul juridic pe care legiuitorul îl oferă proprietarului neposesor pentru a cere restituirea bunului său, aflat în posesia altei persoane care nu are calitate de proprietar, motiv pentru care reclamantul trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate.
În cauza A. și alții contra României, se arată însă că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarului deposedat abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească, definitivă și executorie, prin care nu numai să se fi recunoscut calitatea de proprietar, ci să se fi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.140 și 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, cu condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.141, 142 și 143).
Având în vedere că pârâții au un titlu de proprietate valabil, reprezentat de contractul de vânzare cumpărare nr.3591/_/11.03.1997, care nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, nu se justifică să se constate de către instanță, dobândirea dreptului de proprietate de către pârâții P. I. și P. I. ca efect al uzucapiunii de 10 până la 20 de ani, astfel că va fi respinsă cererea reconvențională.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești au formulat apel în termen legal reclamanții D. D. I. I. și D. D. G. M., criticând-o pentru nelegalitate.
Cu privire la dovedirea calității procesuale active se arată că prin cererea precizatoare depusă la dosarul cauzei la data de 2.09.2008 s-a înaintat instanței o copie legalizată de pe actul nr.3219/1911 din al cărei conținut rezultă atât identitatea vânzătoarei E. A. cât și a adresei poștale, respectiv ., fost 18, fost 81. Acest act coroborat cu titlul de proprietate al autoarei reclamanților, contractul de vânzare – cumpărare de la 10.04.1940 dovedește împrejurarea că există un singur act dotal, autentificat sub nr.4550/20.04.1911.
Se susține că instanța nu a cercetat cauza în sensul în care a fost învestită, în concret reluând analiza admisibilității acțiunii versus existența căii administrative prevăzute de Legea nr.10/2001, deși instanța a respins la termenul de la 6.05.2008 excepția de inadmisibilitate pe capătul de cerere privind acțiunea în revendicare.
Apelantele reclamante arată că instanța de fond a ocolit în mod deliberat analizarea fondului în considerarea faptului că nu este relevant să rețină nelegalitatea preluării imobilului ca urmare a unei greșite naționalizări. Compararea corectă a titlurilor de proprietate presupunea analizarea în paralel a titlului exibat de reclamante cu cel deținut de pârâți, în sensul unei bune aprecieri juridice asupra modului de dobândire a dreptului de proprietate invocat de părțile potrivnice.
Apelantele arată în acest sens că instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr.10/2001 inclusiv în forma modificată prin Legea nr.247/2005, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari,deposedați de imobilele lor naționalizate (cauza P.).
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriași.
Se susține că circumstanțele concrete ale cauzei, decurgând din constatarea nevalabilității titlului statului împiedică a se avea în vedere eventuala bună credință cu care intimații ar fi acționat în momentul cumpărării apartamentului său a unui criteriu de preferabilitate a titlului intimaților.
Dimpotrivă, aceștia au depus la dosar adeverința nr.325/17.02.2006 emisă de ., care cuprinde o mențiune eronată în sensul atestării faptului că data perfectării contractului de vânzare cumpărare nr.3591 a fost 11.03.1996.
În realitate, contractul a fost încheiat în 1997, înainte de soluționarea cererii întemeiate în baza Legii nr.112/1995 și depuse de către apelante.
În același sens, nu trebuie ignorată, în cauză, nerespectarea de către stat a obligațiilor pozitive ce decurg din articolul 1 al Primului Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul de a suspenda vânzările în temeiul Legii nr.112/1995, până la soluționarea cererii de restituire în natură formulate de apelante la data de 17.VII.1996, respectiv până la clarificarea situației juridice a imobilului asupra căruia există o dispută reală și serioasă, în sensul Convenției (par.102,103, cauza P. contra României).
Intimații – pârâți P. I. și P. I. au contractat pe riscul lor, cu privire la un imobil a cărui preluare de către stat era discutabilă sub aspectul valabilității, ignorând prevederilor art.1 din Legea nr.112/1995, ce permiteau vânzarea către chiriași doar a locuințelor preluate cu titlu.
Prin urmare, scopul imediat urmărit de către cumpărători la încheierea contractului a fost acela de a specula în favoarea lor regimul juridic incert al locuințelor, în absența, la acel moment, a unei legi speciale de reparație pentru imobilele preluate fără titlu, prevalându-se de prevederile art.9 din Legea nr.112/1995.
Intimații pârâți P. I. și M. I. au formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările de la dosarul cauzei în raport de criticile formulate cât și de dispozițiile legale incidente în materie, Curtea reține că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește susținerile apelantelor reclamante vizând calitatea procesuală activă, Curtea reține că Tribunalul deliberând asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor invocată de către pârâții P., a respins-o ca neîntemeiată, constatând că reclamantele au făcut dovada că sunt moștenitoarele lui D. – D. O. conform sentinței civile nr.6888/27.12.1991 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București rămasă definitivă prin renunțare la apel. Din actele depuse la dosarul cauzei, tribunalul a constatat că D. – D. O. este una și aceeași persoană cu D. O. S. născută la 17.09.1902, fiica lui I. și M. și care ulterior s-a căsătorit cu D. M. ce a avut gradul de „colonel”, de aici rezultând inserția colonel în titlul de proprietate.
S-a reținut că D. O. a dobândit imobilul prin contractul de vânzare cumpărare nr._/10.04.1940 iar acest imobil a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950 de la acest proprietar.
Ca urmare,acest aspect nu poate constitui obiect al criticilor formulate.
Critica vizând modul de soluționare a acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate este, nefondată neputând conduce la anularea sentinței apelate pentru neanalizarea fondului dreptului dedus judecății.
Curtea reține că instanța de fond a soluționat în mod corect acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, procedând la compararea titlurilor de proprietate, sub acest aspect neexistând contradicție între considerente și dispozitiv. Mai mult, așa cum susțin chiar apelantele, printr-o încheiere anterioară, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.
Tribunalul a expus în considerente motivele pentru care în prezent titlul pârâților este preferabil, argumentând că față de împrejurarea că pârâții dețin titluri de proprietate - contracte de vânzare-cumpărare ce nu au fost anulate pe calea specială a Legii nr. 10/2001 – art. 45, fiind de bună credință, titlul acestora are preferință față de titlul reclamanților.
Mai mult, s-a reținut în mod legal că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O (cauza R. împotriva României).
De asemenea, Curtea reține că modul în care a fost soluționată acțiunea în revendicare este legal și față de cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot A. și alții împotriva României.
Astfel, în mod corect, instanța de fond a reținut în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate că reclamantele nu dețin un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
La data de 12.10.2010 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat Hotărârea - Pilot în cauza M. A. și alții împotriva României în care s-a constatat că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie,instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres restituirea bunului.
Numai în acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor,care ține de prima frază a primului alineat al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
Reclamantele invocă împrejurarea că au formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr.112/1995 însă în cauză nu s-a făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile de restituire a bunului, fie pe calea dreptului comun, fie în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În prezent, acțiunile Fondului „Proprietatea” au fost listate la bursă, ceea ce creează premisa asigurării unei mai bune funcționări a mecanismului de despăgubire adoptat prin Legea nr.247/2005 care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate, procedură ce a fost apreciată de Curte în ceea ce privește unificarea procedurilor de despăgubire.
Așadar, procedura de aprobare a Fondului „Proprietatea” de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursă, a fost finalizată, astfel încât, despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pot avea o valoare efectivă.
Însă, în privința acestui aspect, în aceiași cauză A.,Curtea Europeană reține că după . legilor nr.1/2000, 10/2001 și mai ales a Legii nr.247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri. Curtea Europeană a precizat că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art.1 din Protocolul nr.1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
De asemenea, se arată că respectiva constatare judiciară a naționalizării abuzive a imobilului, de care se prevalează și reclamantele în cauză, nu atrage după sine,în mod automat un drept de restituire a bunului.
Rezultă cu suficiență că reclamantele nu beneficiază de un „bun actual” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 și ca urmare titlul de proprietate exhibat este mai puțin caracterizat față de cel prezentat de către pârâți, respectându-se în acest mod și principiul „justului echilibru” în exercitarea unui drept sau a unei libertăți recunoscute de Convenție.
În aceste condiții, analiza celorlalte aspecte invocate de către reclamante vizând buna sau reaua credință a pârâților în cumpărarea imobilului nu prezintă relevanță juridică, mai cu seamă avându-se în vedere caracterul juridic al acțiunii deduse judecății, revendicare prin comparare de titluri și nu nulitate absolută a contractelor de vânzare – cumpărare.
Față de aceste considerente, Curtea, în baza dispozițiilor art.296 Cod procedură civilă urmează a respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de de apelanții reclamanți pârâți D. D. I. I. și D. D. G. M. cu domiciliul ales la SCPA D. și Asociații în București, ., ., sector 3 împotriva sentinței civile nr. 739/22.04.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât reclamant și intimații pârâți M. (F. P.) I. și M. București prin Primarul General.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică azi, 20 februarie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
C. M. S. I. P.
GREFIER
V. Ș.
RED.CMS
Tehnored.MȘ/ 6 ex.
12.03.2012
Jud.Trib.B.. – G. N.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 509/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1529/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
