Revendicare imobiliară. Decizia nr. 341/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 341/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-09-2014 în dosarul nr. 341/2014
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 341A
Ședința publică de la 29 septembrie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - I. P.
JUDECĂTOR - D. F. B.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol soluționarea cererii de apel formulată de apelanta reclamantă D. RĂDIȚA N. domiciliată în București, .. 23, ..2, . împotriva sentinței civile nr. 935/10.05.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. D. domiciliată în București, ., parter, ., R. C. M. domiciliată în București, .-31, sector 1, S. T. O. domiciliat în București, ., parter, . M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6, având ca obiect: revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelanta reclamantă reprezentată de avocat A. P. cu împuternicire avocațială la dosar și intimații pârâți C. D., R. C. M. și S. T. O. reprezentați de avocat V. I. cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind intimata pârâtă P. M. București prin Primarul General.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Reprezentanții părților arată că nu mai au de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Reprezentanta apelantei reclamante având cuvântul în susținerea apelului arată că instanța de fond a îngrădit dreptul apelantei la justiție prin faptul că a respins acțiunea în revendicare, pe dreptul comun, fără să arate care sunt motivele pentru care nu a analizat și nu a dat eficientă notificării nr. 3324/2001, precum și sentinței civile nr._/14.06.2010.
Dezvoltă oral motivele de apel și solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, în scris, și pe fond admiterea acțiunii, urmând să solicite cheltuieli de judecată, pe cale separată.
Reprezentanta intimaților pârâți având cuvântul în combaterea apelului arată că instanța a arătat în mod explicit că acțiunea în revendicare promovată după apariția Lg. 10/2001, este admisibilă, astfel că nu se poate reține susținerea apelantei că i s-a îngrădit dreptul la justiție, și, a ținut cont de practica internă și practica CEDO.
Solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței apelate, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată și înregistrată la data de 19.03.2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta D. R. M. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, S. A., S. C., C. D., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, . (fost nr. 19), sector 1 compus din teren în suprafață de 240, 90 mp și construcțiile aferente.
Prin cererea reconvențională depusă o dată cu întâmpinarea, pârâta C. D. a solicitat să se constate prescris dreptul la acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr._ încheiat cu Municipiul București prin Primarul General, să se constate nulitatea absolută parțială a notificării către unitatea deținătoare în sensul restituirii în natură a imobilului în litigiu înregistrată sub nr. 3324/10.08.2001 în dosarul nr._/ 16.08.2001.
La termenul de judecată din data de 18.06.2008, reclamanta D. R. M. a depus modificare a cererii de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv solicitând judecata în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General, C. D., S. A., S. T. O., R. C. M. și a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului S. C. cu motivarea că era decedat la data introducerii acțiunii.
Prin cererea reconvențională depusă o dată cu întâmpinarea, pârâții S. A., S. T. O., R. C. M. au solicitat să se constate prescris dreptul la acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr._ încheiat cu Municipiul București prin Primarul General, să se constate nulitatea absolută parțială a notificării către unitatea deținătoare în sensul restituirii în natură a imobilului în litigiu înregistrată sub nr. 3324/10.08.2001 în dosarul nr._/16.08.2001.
Prin sentința civilă nr. 9875/12.05.2010 Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată la data de 09.08.2010, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă sub nr._/3/2010.
Prin sentința civilă nr. 315/15.02.2011 pronunțată în dosarul nr._/3/2010, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei D. Rădița M.; a respins excepția inadmisibilității cererii reconvenționale; a admis excepția lipsei de interes pentru constatarea prescrierii dreptului de a cere nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr._ și a respins acest capăt al cererii reconvenționale ca fiind formulat de persoane lipsite de interes; a admis excepția lipsei calității procesuale active a pârâților reclamanți pe capetele de cerere privind nulitatea notificării nr. 3324/10.08.2011 și a contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase nr. 4566/11.11.2003 și a respins aceste capete de cerere ca fiind formulate de persoane fără calitate procesuală activă; a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de pârâții persoane fizice, S. A. și S. T., C. D., R. C. M. și P. M. București prin Primarul General și a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă.
Prin decizia civilă nr. 105/08.03.2012, Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a admis apelul, a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.
Prin decizia civilă nr. 248/24.01.2013 Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă a respins ca nefondat recursul declarat de pârâții S. T. O., R. C. M. și C. D. împotriva deciziei civile nr. 105A din 08 martie 2012 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă a stabilit că acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după . acestei legi, trebuie să fie soluționată, în egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracție de existența legii speciale care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite. În egală măsură, în soluționarea acțiunii trebuie să se determine care este partea ce poate fi considerată că are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, pentru determinarea tuturor aspectelor arătate, se impune o analiză a fondului pricinii, fără ca acțiunea în revendicare să fie respinsă de plano ca inadmisibilă.
Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă a considerat că soluționarea cauzei exclusiv pe cale de excepție, respectiv respingerea acțiunii ca inadmisibilă este contrară dreptului de acces la instanță, astfel cum este garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cercetarea aspectelor de fond ale cauzei de către prima instanță se impune și în baza deciziei nr. 33 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ședința din 9 iunie 2008, în dosar nr.60/2007, Secțiile Unite, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 iulie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001 și care a decis printre altele că, «În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr.10/2001), și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate».
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București - Secția a V-a Civilă sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 935/10.05.2013 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că imobilul revendicat a fost proprietatea autorului reclamantei, E. C., care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin contractul de vânzare cumpărare încheiat cu R. T. N. și T. Gr. N. autentificat sub nr. 43 063/28.08.1945 de către Tribunalul I., Secția notariat și transcris în Cartea Funciară prin procesul verbal nr._/26.11.1945.
Tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare cumpărare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 4566/11.11.2003 de BNP C. M. P., reclamanta a cumpărat drepturile litigioase, prezente și viitoare, privind proprietatea imobilului situat în București, . /fost 19), sector 1.
Tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza sentinței civile nr. 878/19.04.1952 pronunțată în dosarul nr. 1810/1952 prin care s-au constatat incidente dispozițiile art. 15 din Decretul nr. 224/1951. Prin contractele de vânzare cumpărare nr._ și nr._, apartamentul nr. 1 situat la parterul blocului compus din o cameră, hol, marchiză a fost vândut către pârâții S. A. și S. C. și respectiv, apartamentul nr. 2 compus din două camere, hol, două marchize către pârâta C. D. prin Legea nr. 112/1995. Odată cu apartamentele s-a vândut și terenul de sub construcție.
Tribunalul a reținut că este vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, ceea ce face incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamantă în acțiune.
Tribunalul a constatat că, în speță, reclamanta nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare. Reclamanta nu a formulat, anterior prezentei cereri, o altă acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului (exceptând acțiunea perimată) sau în revendicare și nu a solicitat restituirea bunului în baza Legii nr. 112/1995. De asemenea, persoanele de la care a cumpărat drepturile cu privire la imobilul din litigiu, moștenitoare ale autorului E. C., la a cărui succesiune a renunțat anterior reclamanta, nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a reținut că reclamanta a formulat notificarea nr. 3324 din 16.08.2001, la care nu a primit răspuns, notificare formulată anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase.
Tribunalul a constatat că, prin decizia de casare, Curtea de Apel București a impus analizarea aspectului privind existența sau nu a unui bun în sensul jurisprudenței CEDO. Tribunalul concluzionat că reclamanta nu se poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană, neavând un bun sau o speranță legitimă în sensul prevăzut de Convenție. Aceasta întrucât, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza A. c. României). În cazul menținerii contractelor de vânzare cumpărare, cei care dețin un bun în sensul Convenției sunt pârâții.
Tribunalul a reținut că, în acțiunea de față, titlul reclamantei care susține că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar, fără însă să beneficieze de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea în natură a imobilului și nici de o hotărâre emisă de o altă autoritate care să îi recunoască dreptul la restituirea în natură a aceluiași imobil, nu poate fi mai puternic decât titlul terților subdobânditori, care s-a consolidat prin efectul legii, deoarece nu s-a formulat acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare deținut de pârâți.
Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamanta, cale de atac calificată ca atare prin încheierea din 31.03.2014.
Prin încheierea din 02.06.2014, Curtea a admis cererea apelantei de repunere în termenul de apel.
Prin apelul formulat, apelanta reclamantă a solicitat admiterea apelului și modificarea sentinței apelate.
În motivarea apelului, apelanta reclamantă a arătat că instanța de fond a nesocotit drepturile apelantei-reclamante-pârâte și a încălcat un drept esențial și garantat de Constituție, respectiv dreptul de proprietate și accesul liber la justiție.
Apelanta reclamantă a mai arătat că instanța de fond a respins cererea principală pentru un motiv considerat esențial si anume acela ca apelanta -reclamantă-pârâtă nu ar fi urmat procedura prevăzuta de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că nu ar mai avea la dispoziție procedura dreptului comun.
În opinia apelantei reclamante, o asemenea soluție este considerată ca reprezentând o interpretare greșită a legii în sensul că prioritatea Legii nr. 10/2001 privește procedura administrativă prevăzută de această lege specială, procedură de natură a degreva instanțele de judecata de dosarele în revendicare, fără însă ca prin aceasta să fie stabilită și statuată imposibilitatea proprietarului neposesor de a-și satisface dreptul său pe calea dreptului comun.
Apelanta reclamantă a arătat că al doilea motiv de apel are în vedere o interpretare incompletă a efectelor legale produse de o cerere de chemare în judecată. Apelanta reclamantă a arătat că instanța de fond, atunci când a făcut analiza situației de fapt și de drept incidentă în cauză, ar fi trebuit să arate și de ce lipsește de eficiență notificarea nr. 3324/10.08.2001 si respectiv de ce această notificare exclude apelanta-reclamantă-pârâtă de la aplicarea Legii nr. 10/2001 ca și lege specială.
În ceea ce privește referirea instanței la sentința civilă nr._/2010, apelanta reclamantă a apreciat că nu trebuie să se limiteze doar la faptul că aceasta privește o perimare, întrucât cererea de chemare în judecată, trimisă părților potrivnice, chiar dacă se perimă cauza, are efect de punere în întârziere și respectiv de notificare a unor pretenții.
În condițiile în care apelanta-reclamantă-pârâtă este cesionar de drepturi și în condițiile în care intimații-pârâți-reclamanți au reclamat calitatea de dobânditori de bună-credință în baza Legii nr. 112/1995, ar fi trebuit ca instanța să aibă în vedere și să verifice dacă la data cumpărării de către aceștia exista sau nu cerere de restituire în natură formulată în baza acestei legi speciale de către autorul apelantei-reclamante-pârâte, analizând astfel și legalitatea respectivelor cumpărări.
În opinia apelantei reclamante, dacă s-ar avea în vedere faptul ca acțiunea în revendicare presupune compararea de titluri, verificarea dosarelor de cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 era mai mult decât obligatorie pentru a verifica dacă terții dobânditori sunt sau nu de bună credință în accepțiunea Legii nr. 112/1995 cu modificările si normele sale de aplicare și în egală măsură ale Legii nr.10/2001.
Analizând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea reține următoarele:
Acțiunea în revendicare formulată de reclamantă are ca temei art. 480, 481 din Codul civil.
Raportul dintre Legea nr. 10/2001 și dispozițiile Codului civil, care constituie temeiul acțiunii în cauza de față, a fost analizat în Decizia nr. 33/9.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite, decizie obligatorie conform art. 3307 din Codul de procedură civilă. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite a stabilit, în recursul în interesul legii, că nu este exclusă posibilitatea formulării acțiunii în revendicare și că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului.
În dispozitivul deciziei se arată că “în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun”.
De asemenea, în motivarea deciziei se arată că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
În consecință, Curtea va verifica în ce măsură reclamanta poate invoca în cauză încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile art. 11 și 20 din Constituție prevăd că aceste dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România. Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
În ceea ce privește existența în favoarea reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată că noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).
În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza M. A. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
În cauză, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut apelantei în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu. Rezultă că, nici din acest punct de vedere, acest imobil nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care apelanta s-ar putea prevala.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, de la . Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. În consecință, reclamanta are dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume, formularea notificării, naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.
Reclamanta a formulat notificarea nr. 3324/10.08.2001, în temeiul Legii nr. 10/2001. Efectele notificării invocate de reclamantă, respectiv de punere în întârziere și de notificare a unor pretenții, nu sunt relevante în cauză, notificarea având efectele și urmând procedura prevăzută de Legea specială.
Pentru a contesta dispoziția emisă în procedura administrativă, legea a instituit calea prevăzută de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată. O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.
În procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și stabilirea măsurilor reparatorii. Astfel, printr-o jurisprudență unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.
Astfel, în faza jurisdicțională reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța de judecată verifică întrunirea condițiilor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii și stabilește felul acestor măsuri.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că demersul judiciar al apelantei reclamante se situează în timp după . legii speciale și se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel cum s-a arătat mai sus, acordarea măsurilor reparatorii către persoana îndreptățită are loc în cadrul procedurii speciale și este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În aceste condiții, compararea titlurilor deținute de părți va da câștig de cauză pârâților, contractele lor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nefiind anulate, raportat la un titlu al reclamantei a cărui eficiență nu poate fi valorificată și invocată în calea dreptului comun, ci, pentru considerentele arătate mai sus, pe calea specială a Legii nr. 10/2001, până la „epuizarea” acesteia.
Susținerile apelantei reclamantei în sensul că este necesară verificarea valabilității contractelor de vânzare – cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și buna credință a cumpărătorilor nu pot fi reținute, dat fiind faptul că, în prezentul proces, instanțele nu au fost învestite cu o acțiune în anularea respectivelor contracte, ci cu o acțiune în revendicare. Reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, nu a atacat valabilitatea titlului de proprietate de care s-au prevalat pârâții și nu a pus în discuție nulitatea sau nevalabilitatea acestuia, ci a cerut instanței să constate, în cadrul acțiunii în revendicare, că titlul său este mai caracterizat.
Cum buna credință este un element specific de analiză în cadrul acțiunilor ce au ca obiect constatarea nulității actului de înstrăinare, ea nu are nici o relevanță în cadrul acțiunii în revendicare prin care se cere compararea titlurilor, căci titlul mai caracterizat nu se determină prin buna credință, ci prin reguli specifice care vizează publicitatea imobiliară, data încheierii actului.
Reținând că motivele de apel invocate nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 296 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă D. Rădița N. împotriva sentinței civile nr. 935/10.05.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă.
Întrucât apelul apelantei reclamante urmează a fi respins, apelanta este partea căzută în pretenții, situație în care, reținând culpa sa procesuală, în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, Curtea o va obliga la plata sumei de 600 lei reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat, către intimatele C. D. și R. C..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă D. Rădița N. domiciliată în București, .. 23, ..2, . împotriva sentinței civile nr. 935/10.05.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți C. D. domiciliată în București, ., parter, ., R. C. M. domiciliată în București, .-31, sector 1, S. T. O. domiciliat în București, ., parter, . M. București prin Primarul General cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6.
Obligă pe apelantă la plata sumei de 600 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimatele C. D. și R. C. M..
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29.09.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. P. D. F. B.
GREFIER
V. Ș.
Red. DFB
Tehnored. GC
7ex /06.10.2014
Jud. fond P. S.
| ← Cereri. Decizia nr. 819/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 1670/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
