Succesiune. Decizia nr. 1714/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1714/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-10-2012 în dosarul nr. 1714/2012
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1714 R
Ședința publică de la 09.10.2012
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE – D. L. M.
JUDECĂTOR – D. F. G.
JUDECĂTOR – M. S. C.
GREFIER – S. V.
……………..
Pe rol soluționarea contestației în anulare formulată de contestatoarea N. C., împotriva deciziei civile nr. 726R/05.04.2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata B. M..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă contestatoarea N. C. personal și asistată de mandatar N. F. (legitimat cu C.I. . nr._, eliberat de SPCLEP Voluntari, la data de 04.06.2009), cu procură judiciară la dosar și intimata B. M. reprezentată de avocat M. G., cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Mandatarul contestatoarei N. C. depune la dosar un certificat de grefă privind soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._ prin care a fost respinsă cererea de strămutare a dosarul nr._ .
Apărătorul intimatei B. M. depune la dosar copia încheierii nr. 3347/11.09.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._ prin care a fost respinsă cererea de strămutare a dosarul nr._ .
Reprezentanții părților arată că nu mai au alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor contestației în anulare.
Mandatarul contestatoarei N. C. solicită admiterea contestației în anulare pentru motivele expuse.
Apărătorul intimatei B. M. consideră că prezenta contestație în anulare nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 318 C.pr.civ. În principal solicită admiterea excepției inadmisibilității și respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă. În subsidiar solicită respingerea contestației în anulare ca nefondată. Să se constate că cele două moștenitoare au beneficiat de loturi egale. Nu se solicită cheltuieli de judecată. Depune la dosar concluzii scrise.
După rămânerea dosarului în pronunțare, dar înainte de terminarea ședinței de judecată se prezintă mandatarul contestatoarei care depune la dosar concluzii scrise.
CURTEA
Soluționând prezenta contestație în anulare, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 726 R din 05.04.2012, Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă B. M. împotriva deciziei civile nr. 749A/13.09.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă N. C. și intimata-intervenientă M. M., (decedată pe parcursul procesului și continuată din punctul de vedere al drepturilor procesuale de moștenitorii legali B. M. și N. C.). A modificat în tot decizia recurată în sensul că a respins ca nefondate apelurile reclamantei și intervenientei accesorii împotriva sentinței civile nr. 3832/08.09.2010 pronunțată de Judecătoria B..
Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că, în speță, s-a pus problema partajării unui teren intravilan în suprafață de 1221 mp (1249 mp în acte) și a unei construcții (camerele 5 și 7), cu privire la care reclamanta și pârâta erau coproprietare în cote egale.
Prima instanță a împărțit terenul în două suprafețe egale de câte 610,5 mp și a atribuit fiecărei părți câte o suprafață de teren. De asemenea, prima instanță a atribuit construcțiile către reclamantă (acesteia i s-a atribuit lotul cu suprafața de teren pe care se aflau respectivele construcții).
Instanța de apel a admis apelurile declarate de către reclamantă și de către intervenienta accesorie și a atribuit reclamantei inclusiv lotul 2 de teren care fusese atribuit inițial pârâtei. Consecința atribuirii întregului teren către unul dintre coproprietari a fost aceea a obligării acestuia la plata unei sulte.
Întrucât instanța de apel a menținut dispoziția sentinței prin care construcțiile erau atribuite reclamantei, iar pârâta nu formulase apel cu privire la respectiva soluție, Curtea urmează să stabilească în recurs, în limitele criticilor recurentei, dacă modul în care s-a dezbătut apelul și modul în care a procedat instanța de apel atunci când a schimbat hotărârea primei instanțe în sensul atribuirii întregului teren către unul dintre copărtași, este rezultatul corectei interpretări și aplicări a legii.
În această ordine de idei, Curtea a constatat următoarele:
1. Din încheierea de dezbateri de la termenul din 06.09.2011 rezultă că intimata-pârâtă a fost reprezentată prin avocat, iar apelanta-reclamantă a fost reprezentată prin mandatar la momentul dezbaterii fondului apelurilor.
Apărătorul intimatei-pârâte a avut cuvântul atât pe probe, cât și pe fond, astfel că nu poate fi primită susținerea recurentei (intimata-pârâtă din apel), conform căreia instanța nu i-ar fi acordat cuvântul pe apelul declarat de intervenienta accesorie. Faptul că în încheierea de dezbateri se folosește termenul apel la singular nu poate fi interpretat altfel decât ca o eroare materială, în condițiile în care apărătorul părții a pus concluziile pe care le-a considerat de cuviință. Oricum, admiterea apelului intervenientei a fost doar consecința admiterii apelului principal, în condițiile în care cererea de intervenție era una accesorie, astfel că recurenta are interes să critice soluția dată apelului principal. Nu este de conceput o soluție de respingere a apelului principal și de admitere a apelului formulat de intervenientul accesoriu, în condițiile în care prima instanță respinsese atât acțiunea principală, cât și cea de intervenție accesorie în favoarea reclamantei.
Ținând seama inclusiv de faptul că recurenta nu a dovedit vătămarea pe care ar fi suferit-o (art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă) în ipoteza în care ar fi fost împiedicată să pună concluzii pe apelul intervenientei, Curtea reține că prima critică a recurentei este nefondată.
Instanța de recurs a verificat interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 741 din vechiul cod civil și de art. 6735, art. 6739, respectiv art. 67310 Cod procedură civilă.
Sub acest aspect, Curtea a observat că, potrivit art. 741 din vechiul Cod civil, la formarea și compunerea părților, trebuie să se dea în fiecare parte, pe cât se poate, aceeași cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau de creanțe de aceeași natură și valoare. Se va evita însă, cât va sta prin putință, îmbucătățirea peste măsură a eritajelor (imobilelor).
Art. 6735 Cod procedură civilă stabilește regula potrivit cu care, dacă părțile nu se învoiesc, instanța va face împărțeala în natură.
Art. 6739 Cod procedură civilă stabilește criteriile care vor fi avute în vedere de instanță la stabilirea și atribuirea loturilor (acordul părților, mărimea cotei-părți ce se cuvine fiecăreia, natura bunului, domiciliul și ocupația părților, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărțeala, au făcut construcții, îmbunătățiri cu acordul coproprietarilor, sau altele asemenea).
În fine, art. 67310 Cod procedură civilă stabilește că, atunci când împărțeala în natură nu este posibilă sau când (deși posibilă împărțeala în natură) aceasta ar cauza o scădere importantă a valorii bunului ori ar modifica în mod păgubitor destinația economică, instanța, la cererea unuia dintre coproprietari, poate atribui bunul în întregime acestuia (definitiv sau provizoriu după distincțiile textului de lege).
În speță, dat fiind faptul că doar reclamanta și intervenienta accesorie declaraseră calea de atac, instanța de apel avea de verificat dacă, prin împărțirea unui teren în suprafață de 1221 mp în două loturi a câte 610,5 mp fiecare, prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii.
Deși a constatat că prima instanță a respectat formal regulile de efectuare a împărțirii judiciare, instanța de apel a considerat că, în realitate, în acest mod s-au lipsit de eficacitate practică dispozițiile art. 67310 Cod procedură civilă.
Curtea a reținut că toate aserțiunile din motivarea deciziei recurate se subsumează premisei arătate mai sus, care, prin raportare la conținutul textelor de lege menționate, este greșită deoarece, deși este adevărat că dispozițiile art. 67310 Cod procedură civilă nu au aplicabilitate practică (într-o speță concretă), atunci când este posibilă împărțirea în natură a unui bun, această inaplicabilitate sau lipsire de eficiență nu este rezultatul „aprecierii” instanței de judecată, ci este chiar rezultatul prevederii legale.
Or, dacă instanța de fond a respectat formal prevederile legale care reglementează procedura împărțelii judiciare, instanța de apel trebuia să constate că, cel puțin din această perspectivă, respectiva hotărâre este legală.
Fără a intra în analiza probelor, Curtea a constatat că expertiza efectuată în fața primei instanțe stabilește clar că terenul poate fi împărțit în două loturi egale, fiecare dintre acestea având o deschidere la . 9,43 m.
Fiind în mod indubitabil posibilă împărțirea în natură a imobilului și neexistând acordul coproprietarilor pentru atribuirea întregului bun către unul dintre aceștia, prima instanță a procedat corect atunci când a dat deplină eficiență dispozițiilor art. 741 alin. 1 din vechiul Cod civil, art. 6735 Cod procedură civilă și art. 6739 Cod procedură civilă.
Nici prin raportare la Planul Urbanistic al comunei Afumați și nici prin raportare la Planul Urbanistic General publicat în Monitorul Oficial nr. 856/2002 (cele două planuri stabilesc condițiile care trebuie respectate la edificarea de locuințe în . nivelul întregii țări) nu se poate susține, cu temei, că împărțirea unui teren de 1221 mp în două loturi a câte 610,5 mp fiecare ar cauza o scădere importantă a valorii terenurilor ori ar modifica în mod păgubitor destinația economică a terenului. Aserțiunea expertului (reținută de către instanța de apel) conform căreia, prin împărțirea în natură a terenului, prețul unitar/mp s-ar deprecia cu 40%, pe motiv că terenul respectiv este deja construit, nu poate să atragă (chiar corectă de-ar fi) incidența dispozițiilor art. 67310 alin. 1 Cod procedură civilă, în condițiile în care, cu multiple argumente aduse pe tot parcursul procesului, reclamanta a fost cea care a solicitat să-i fie atribuite în natură atât construcția în coproprietate, cât și terenul pe care se afla respectiva construcție.
În cauză, nu s-a dezbătut succesiunea intervenientei accesorii și nu s-a pus problema unei devoluțiuni testamentare pentru ca voința intervenientei accesorii în interesul reclamantei sau relația dintre aceasta din urmă și pârâtă, să aibă relevanță în aplicarea dispozițiilor legale care reglementează împărțeala judiciară.
Recurenta-pârâtă a solicitat să-i fie atribuită în natură cota sa parte din dreptul de proprietate asupra terenului, în virtutea dispozițiilor legale care-i conferă acest drept, independent de posibilitatea pe care ar avea sau nu ar avea-o de a construi în viitor o locuință pe terenul de 610,5 mp.
Intimata-reclamantă nu-și poate susține poziția procesuală prin raportare la posibilitatea sau imposibilitatea construirii unei locuințe, din moment ce pe lotul de teren ce i-a fost atribuit (astfel cum i-a fost voința) există deja o locuință a cărei extindere, consolidare, modificare etc., poate fi realizată, atât în condițiile Planului Urbanistic al comunei Afumați, cât și în condițiile Planului Urbanistic General.
Curtea a considerat ca fiind inutil să analizeze conținutul planurilor urbanistice generale menționate și să dezlege semnificațiile corecte ale noțiunilor de locuințe înșiruite sau de limită minimă a deschiderii la drum, în condițiile în care terenul poate fi împărțit în natură, potrivit drepturilor recunoscute de lege fiecărui coproprietar și, în ultimă instanță, potrivit echității.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatoarea N. C., întemeiată pe dispozițiile art. 318 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivelor contestației în anulare s-a arătat că decizia instanței de recurs nu a fost rezultatul admiterii unuia dintre motivele invocate în cererea de recurs, care au rămas neexaminate.
De asemenea, instanța de recurs a comis o greșeală materială reținând că în cazul variantei 1 de lotizare diminuarea valorii terenului este de 40% și nu de 60%, cât este precizat în raportul de expertiză.
Totodată, instanța de recurs a reținut greșit că deschiderea stradală de 9,467 m permite executarea de lucrări de construire, precum și faptul că s-a solicitat de către contestatoare atribuirea construcției și a lotului aferent, solicitarea acesteia fiind de a i se atribui întregul teren.
Verificând legalitatea deciziei contestate în raport de criticile formulate, Curtea apreciază ca nefondată contestația în anulare pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art.318 teza II Cod procedură civilă, ce reglementează contestația în anulare specială, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Prin aceste dispoziții s-a consacrat doar pentru recurent posibilitatea de a-și valorifica susținerile formulate prin cererea de recurs și omise de instanță, legiuitorul deschizând calea contestației în anulare doar uneia din părți, intimatul din aceeași cauză neputând invoca neanalizarea unui motiv de recurs.
Acest text de lege a făcut obiect al controlului de constituționalitate, Curtea retinând ca recurentul este singurul care are interesul de a ataca pe calea contestatiei in anulare speciala hotararea pronuntata in recurs, pentru motivul ca instanta a omis din greseala sa cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare invocate. Altfel s-ar ajunge in situatia in care intimatul ar sustine, contrar propriilor interese, motivele invocate de recurent in cererea sa.
În speță, se constată că recursul admis prin decizia contestată a fost declarat de recurenta-pârâtă B. M., iar nu de către contestatoare, pentru a putea invoca acest motiv de contestație în anulare.
În ceea ce privește motivele contestației în anulare întemeiate pe dispozițiile art.318 teza I Cod procedură civilă, Curtea reține că, potrivit acestui text „hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale”.
Greșeala materială, ca motiv de contestație în anulare, în înțelesul restrictiv al art. 318 C. proc. civ., trebuie să existe în dosar, să fie evidentă și săvârșită de instanță datorită omiterii sau confundării unor elemente și date materiale importante ale cauzei.
Contestația în anulare întemeiată pe aceste dispoziții tinde la anularea unei hotărâri definitive nu pentru că judecata nu a fost bine făcută în fond, ci pentru că s-au săvârșit erori materiale în legătură cu anumite forme procedurale, ori dacă soluția pronunțată este rezultatul unei erori materiale evidente, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, întrucât pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată.
În speță, criticile formulate de către contestatoare sunt de natură a conduce la reexaminarea fondului și reaprecierea probelor.
Astfel, criticile privind procentul cu care s-ar deprecia valoarea terenului, prin împărțirea acestuia în natură, precum și cele privind deschiderea stradală care să permită executarea de lucrări de construire și reținerea instanței de recurs privind cererea contestatoarei de atribuire a imobilului, nici acestea nu constituie o greșeală materială în sensul art. 318 teza I C.proc.civ., contestatoarea încercând pe calea contestației în anulare să valorifice eventuale greșeli de judecată.
Pe de altă parte, diminuarea valorii terenului chiar dacă ar fi de 60%, iar nu de 40%, cum a reținut instanța de recurs, nu a prezentat relevanță pentru instanța de recurs, care a reținut că aceasta nu poate să atragă (chiar corectă de-ar fi) incidența dispozițiilor art. 67310 alin. 1 Cod procedură civilă, în condițiile în care, cu multiple argumente aduse pe tot parcursul procesului, reclamanta a fost cea care a solicitat să-i fie atribuite în natură atât construcția în coproprietate, cât și terenul pe care se afla respectiva construcție. De asemenea, instanța de recurs s-a bazat pe Planul Urbanistic al comunei Afumați și Planul Urbanistic General, atunci când a reținut că lotul de teren atribuit contestatoarei este construibil, cu atât mai mult cu cât pe acesta se află deja o locuință a cărei extindere, consolidare, modificare etc. poate fi realizată în condițiile planurilor urbanistice.
În această situație, Curtea apreciază că nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 318 teza I din C.proc.civ., motivele contestației în anulare fiind de natură a deschide calea unui recurs la recurs, ceea ce nu este posibil. În considerarea prezumției de validitate (res iudicata pro veritate habetur) de care se bucură hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă atacată cu prezenta contestație în anulare și a principiului securității raporturilor juridice, contestatorii nu sunt îndreptățiți să obțină o rejudecare și o nouă analiză a cauzei prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.
În acest sens au fost și reținerile Curții Europene a Drepturilor Omului, care, pronunțându-se în cauza M. vs. Romania, a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui “defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu (de ex. neîndeplinirea procedurii de citare, cauza Tishkevich c. Rusiei; neparticiparea la proces a terțului ale cărui drepturi sunt afectate, cauza Protsenko c. Rusiei)
Prin urmare, în absența unor circumstanțe excepționale, desființarea prin intermediul prezentei contestații în anulare a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ce a intrat în puterea lucrului judecat, nu se justifică.
Față de cele reținute, constatând că în speță nu se regăsește nicio eroare materială în sensul dispozițiilor art.318 teza I din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge contestația în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorii B. E. și B. I. împotriva deciziei civile nr. 873R/03.05.2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._/302/2009, în contradictoriu cu intimata N. A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 09 octombrie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. L. M. D. FlorelaGrigore M. S. C.
GREFIER
S. V.
RED.DM
Tehnored.DM / 2 ex.
22.10.2012
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 101/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 6/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
