Pretenţii. Decizia nr. 1670/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1670/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-10-2012 în dosarul nr. 1670/2012
DOSAR NR._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.1670
Ședința publică de la 10.10.2012
Curtea constituită din:
P. - I. A. H. P.
JUDECATOR - E. V.
JUDECĂTOR - A. D. T.
GREFIER - Ș. P.
***** *****
MINISTERUL PUBLIC - P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI a fost reprezentat de procuror V. D. C..
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenții – reclamanți M. K., M. J. și E. I., împotriva sentinței civile nr.1774 din 19 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – pretenții – despăgubiri în baza Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurenții-reclamanți M. K., M. J. și E. I..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Reprezentanții intimatului-pârât și al Ministerului Public, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reprezentantul intimatului-pârât, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat fiind aplicabile în cauză dispozițiile Deciziei nr.1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională.
Reprezentantul Ministerului Public, formulează concluzii de respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică, atât pe aspectul caracterului măsurii administrative, cât și pe despăgubirile morale.
Curtea reține pricina spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1774/13.10.2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca neîntemeiată acțiunea reclamanților M. K., M. J. și E. I., în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin care se solicita să se dispună constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 împotriva antecesorilor reclamanților:- M. I. I., fiul lui M. I. și R., născut la data de 07. l L1882 în localitatea Birda, jud. T. - (bunicul patern al reclamanților l și 2); - M. M. (ns. Koller), fiica lui Koller K. și Ulrich M., născuta la data de 18.03.1885 în localitatea Liebling, județul T. - (bunica paterna a reclamanților l și 2).- M. Conrad fiul lui M. I. I. și M. născut la data de 11.09.1910 în localitatea Birda, jud. T. - (tatăl reclamanților l și 2, respectiv bunicul matern al reclamantului 3); - M. (ns. Renner) Barbara fiica lui I. și E., născuta la data de 07.10.1912 în localitatea Birda, jud.T. - (mama reclamanților l și 2, respectiv bunica materna a reclamantului 3);- M. M., fiica lui M. Conrad și Barbara (V.), născuta la data de 22.10.1930 în localitatea Birda - (sora reclamanților l și 2, respective mama reclamantului 3). Totodată, au solicitat și obligarea Statului R. la plata sumei de 500.000 Euro către reclamanții cu titlu de despăgubiri morale pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei M.A.I. nr.200/1951, precum și suferințele fizice și psihice cauzate de aceasta măsură administrativă nedreaptă, precum și la plata sumei de 500.000 Euro către reclamanții cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate sau care au fost expropriați antecesorii lor cu ocazia deportării în B.. Solicită și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamanții invocă faptul că autorii lor au fost supuși unei măsuri administrative în sensul Legii nr.221/2009, întrucât împotriva acestora a fost luată măsura dislocării și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, în perioada 18.06.1951– 20.12.1955, în temeiul Deciziei MAI nr.200/1951.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților de constare a caracterului politic al măsurii anterior menționată, tribunalul are în vedere că potrivit art. 3 lit. e) din legea nr.221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe decizia nr. 200/1951.
Așa fiind, față de împrejurarea că reclamanții au invocat că măsura administrativă dispusă împotriva autorilor s-a întemeiat pe prevederile Deciziei MAI nr.200/1951, tribunalul observă că, aceasta este de drept calificată ca având caracter politic, astfel că solicitarea reclamanților în sensul stabilirii caracterul politic, apare ca lipsită de interes.
Pe de altă parte, tribunalul mai observă că reclamanții, celor care le revenea sarcina probei conform art.1169 cod civil de la 1864 (aplicabil în temeiul dispozițiilor art.230 din legea nr.71/2011), nu au depus nicio dovadă a susținerilor făcute în cuprinsul cererii de chemare în judecată, sub aspectul măsurii pretins a fi fost luată împotriva autorilor acestora, astfel că solicitarea reparării prejudiciul moral nu este justificată.
O atare cerere nu se justifică nici în privința despăgubirilor materiale pentru bunurile pretins a fi fost confiscate, întrucât în cauză nu a fost depus proces verbal de confiscare ori alte probe din care să rezulte bunurile ce ar fi fost preluate cu ocazia deportării.
În plus față de considerentele ce preced, tribunalul mai are în vedere dispozițiile art.5 alin.1 lit. a, b din Legea nr.221/2009, potrivit cărora „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art.4 alin.4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Cu toate acestea, tribunalul reține că, prin Decizia nr.1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr.761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art.I pct.1 și art.II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar, prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.761 din_ s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Prin urmare, tribunalul urmează a stabili care este efectul juridic al celor două decizii pronunțate de Curtea Constituțională. Astfel, art.31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale dispune că „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Pe cale de consecință, efectele art.5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009, atât în forma sa inițială, cât și în cea modificată potrivit O.U.G. nr. 62/2010, fiind suspendate timp de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional, înseamnă că acestea nu se produc în intervalul de timp menționat. Efectul suspendării constă în suprimarea temporară a acțiunii normei juridice, astfel încât tribunalul urmează a nu se raporta în soluționarea cauzei la respectiva normă juridică.
În ceea ce privește aplicarea cu prioritate a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Declarației Universale a Drepturilor Omului, invocate de reclamant prin concluziile scrise, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituția României, tribunalul are în vedere că legiuitorul roman a acordat o atenție deosebită reglementarilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât nu se poate reține că dispozițiile naționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale.
Sub acest aspect, Curtea Constituțională a reținut că, în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin O.U.G. nr. 214/1999, persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenta anticomunista, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistenta anticomunista putând fi folosită ca proba în fata instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor.
Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cat și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistenta medicala și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cat și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societarilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece calatorii gratuite, anual, pe calea ferata romana, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soțul (șotia) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabila, daca ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condițiile Legii nr.10/2001.
Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil - ci scopul instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate există decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (invocată de reclamantă) care a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, ca dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, criticând-o ca nelegală prin prisma dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă, pentru următoarele motive:
Curtea Constituțională, prin decizia nr.1358/2010 a declarat ca fiind neconstituțional art.5 alin.(1) lit.a teza I a Legii nr.221/2009, așa fiind chiar articolul în baza căruia se puteau solicita daune morale ca urmare a suferințelor indurate de către persoanele persecutate din punct de vedere politic.
Recurenții consideră că această decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în Monitorul Oficial.
La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr.221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art.5, alin.1 lit. a, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația paragraful 81).
Legiuitorul are obligația de a modifica prevederile care au fost declarate
neconstituționale, în armonie cu prevederile constituționale și prevederile tratatelor internaționale la care România este parte pentru că altfel s-ar crea un vid legislativ.
Faptul, că până la această dată legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabil petenților și nu este un temei legal, ca cererile să fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituționale și internaționale.
Mai mult decât atât, Convenția Europeana a Drepturilor Omului, Articolul 5, alin.1 și 5 - Dreptul la libertate și la siguranța, prevede: "1. Orice persoana are dreptul la libertate și la siguranța. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, [...] 5. Orice persoana care este victima
unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații”.
Potrivit dispozițiilor art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va găsi nefondat recursul pentru următoarele considerente:
Dispozițiile art.1 și 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, au fost analizate și avute în vedere și de Curtea Constituțională la pronunțarea deciziilor nr.1534/2010 și nr.1358/2010.
Prin invocarea deciziilor Curții Constituționale sus menționate, obligatorii pentru instanțe, se răspunde inclusiv dispozițiilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului menționate, astfel încât nu mai este necesară analizarea lor separată, deoarece la pronunțare Curtea Constituțională a ținut cont și de aceste temeiuri de drept, precum și de jurisprudența Curții Europene.
Astfel, Curtea Constituțională a arătat că, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă” în dobândirea proprietății.
Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, contravine art.1 alin. 3 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Curtea Constituționala a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, s-a mai arătat că, „astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei)”.
Curtea Constituțională a constatat prin deciziile sus menționate că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Totodată a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere fiind raportată și la jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei), reținându-se că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
De asemenea s-a reținut, prin referire la aceeași jurisprudența, că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Înalta Curte de Justiție și Casație prin decizia 12/2011, decizie obligatorie conform art.3307 alin.4 Cod procedură civilă a statuat asupra chestiunilor invocate în recurs de recurent arătând cuprinzător că nu se încalcă nici principiul neretroactivității legii civile, nici art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului ori art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului .
Astfel, în considerentele deciziei se menționează că potrivit art.147 alin. (1) din Constituție, "dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept", iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, "deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".
Aceleași prevederi se regăsesc în textul art.31 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Față de această reglementare, constituțională și, respectiv, legală, trebuie distinsă natura juridică a efectelor deciziilor Curții Constituționale și, respectiv, modalitatea în care se produc, în timp, aceste efecte.
a) Sub primul aspect - natura juridică a efectelor deciziilor Curții Constituționale - deși nu poate fi vorba de o abrogare propriu-zisă a textului de lege, pentru că cel care intervine nu este legiuitorul însuși, emitentul actului, ci organul jurisdicțional, sesizat la un moment dat cu cenzura de neconstituționalitate, consecințele declarării caracterului neconstituțional sunt similare celor produse de abrogare, în sensul că actul normativ încetează să mai aibă existență juridică și deci să mai constituie temei al pretențiilor în justiție.
Din motive de securitate și de stabilitate a circuitului juridic, Constituția României prevede că efectele declarării neconstituționale a actului (legi, ordonanțe, regulamente) se produc doar ex nunc.
Este vorba așadar de lipsirea efectelor [mai exact, de încetarea acestor efecte, în termenii art.147 alin.(1) din Constituția României] actului declarat neconstituțional pentru viitor, în temeiul unei hotărâri a instanței de jurisdicție constituțională, hotărâre cu caracter general obligatoriu și care se bucură de putere de lucru judecat.
b) Fiind în prezența lipsirii de efecte a unui act care contravine legii fundamentale, se pune problema modalității în care se produce, în timp, această lipsire de efecte, adică a felului în care se repercutează efectele deciziei Curții Constituționale asupra ordinii juridice, astfel cum este ea surprinsă la momentul adoptării deciziei.
Din punctul de vedere al dreptului tranzitoriu, art.147 alin.(4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, iar nu și pentru trecut.
Cum este vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, referitor la problema analizată, în care este vorba de situații juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acțiune pentru a obține reparația prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicționale - că acestea sunt sub incidența efectelor deciziilor Curții Constituționale, care sunt de imediată și generală aplicare.
Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Nu este vorba, în această situație, despre raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voința părților).
Din punctul de vedere al aplicării legii în timp, respectiv al supraviețuirii sau nu a legii vechi, trebuie făcută distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.
Astfel, prin derogare de la regimul de drept comun intertemporal, al aplicării imediate a legii noi, efectele viitoare ale situațiilor juridice voluntare rămân, în principiu, cârmuite în continuare de legea contemporană cu formarea lor (în sensul că atât drepturile patrimoniale, cât și obligațiile corelative ale părților, configurate prin acordul lor de voință, își păstrează întinderea, durata, modalitățile de exercitare și de executare stabilite la data perfectării actului juridic).
Așadar, în cazul situațiilor juridice subiective - care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea - principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după . legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.221/2009. Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.
În mod asemănător, în legătură cu obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată s-a pronunțat de altfel instanța supremă, printr-o decizie în interesul legii, de dată recentă (a se vedea Decizia nr.3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.350 din 19 mai 2011), prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și prin urmare „instanțele (...) erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.
Or, o consecvență de interpretare impune mutatis mutandis același raționament și aceeași soluție pentru problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.
De aceea, din punctul de vedere al dreptului intern, se concluzionează că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională.
B) Dreptul la un proces echitabil (art.6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului) și efectele deciziilor Curții Constituționale
Art.6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.
Instanța europeană a arătat, într-o jurisprudență constantă, că pentru a fi aplicabil art.6 paragraful 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții: 1) să existe o contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența dreptului.
De asemenea, instanța europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispozițiilor art.6 paragraful 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției europene a drepturilor omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraful 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislația statului contractant în cauză".
Or, problema analizată în cadrul prezentului recurs în interesul legii vizează tocmai o asemenea situație, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislația internă, și, pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de „bun” din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art.6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.
Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după . și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții” (paragraful 87). „De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea Ia momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii” (paragraful 62).
În conținutul aceleiași decizii se reține ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituționalitate: „Ar putea părea incoerent să stârnești speranțe prin adoptarea unei legi de compensație numai pentru ca, puțin mai târziu, să invalidezi legea și să elimini acea speranță. Totuși, Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituțional al textelor de lege”.
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendinte (Cauza Unedic contra Franței).
Rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicțional "nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părților în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel".
Așadar, două ar fi rațiunile care ar justifica ingerința: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicționale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influențării în favoarea lor a soluției procesului; și 2) existența unui motiv de interes general imperios.
Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudența instanței europene, trebuie făcută distincție după cum pronunțarea deciziei a avut loc înainte de soluționarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.
În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).
Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art.6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
C) Respectarea dreptului la un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului
Noțiunea de "bunuri", potrivit jurisprudenței instanței europene, poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.
. Legii nr.221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.
Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. împotriva României, Cererea nr.36.782/1997, Hotărârea din 14 decembrie 2006, paragraful 29), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Nu este vorba așadar, în ipoteza dată de recursul în interesul legii, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art.1 din Protocolul nr.1.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1.
În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.
În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art.1 din Protocolul nr.1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Aprecierea în acest sens este dată de faptul că, prin raportare la art.376 din Codul de procedură civilă, asemenea hotărâri reprezintă titluri executorii, susceptibile ca atare de executare silită, apte să ducă la nașterea unei valori patrimoniale în favoarea părții (mulți dintre beneficiarii unor asemenea hotărâri procedând de altfel, de îndată, la punerea în executare silită).
Deși dreptul stabilit prin hotărâri definitive era unul revocabil, întrucât nu fusese epuizat exercițiul căilor de atac, această revocabilitate trebuie apreciată din perspectiva căii extraordinare de atac ce mai putea fi exercitată și care nu permitea decât un control de legalitate asupra temeiului juridic incident la momentul pronunțării hotărârii definitive.
D) Principiul nediscriminării
Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art.14 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția europeană a drepturilor omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră "sub imperiul" măcar al uneia dintre "clauzele ei normative", adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art.1 din Protocolul nr.12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”.
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Față de toate considerentele expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, se concluzionează că efectele deciziilor nr.1.358 din 21 octombrie 2010 și nr.1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții – reclamanți M. K., M. J. și E. I., împotriva sentinței civile nr.1774 din 19 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 10.10.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. A. H. P. E. V. A. D. T.
GREFIER
Ș. P.
Red.I.A.H.P.
Tehnored. C.S.
Ex.2/11.02.2013
T.B.Secția a V-a Civilă – E.P. J.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 121/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 101/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
