Legea 10/2001. Decizia nr. 101/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 101/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-04-2013 în dosarul nr. 101/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
C. DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.101 A
Ședința publică de la 8 aprilie 2013
C. constituită din:
PREȘEDINTE – I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea acțiunii civile formulate de reclamanta O. C., în contradictoriu cu pârâții C. DE C. A ROMÂNIEI, M. FINANȚELOR PUBLICE și chematul în garanție M. B. PRIN PRIMAR.
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 25 martie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, C. a amânat pronunțarea cauzei la data de 1 aprilie 2013 și apoi la 8 aprilie 2013, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 26.02.2010, reclamanții O. C., F. V. și D. G. au chemat în judecată pe pârâta C. DE C. A ROMÂNIEI, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună obligarea pârâtei la acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 74 m.p., neretrocedat, astfel cum s-ar fi impus în baza sentinței civile nr.880/11.06.2007, definitivă și irevocabilă, și la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului menționat în sentința civilă nr.880/11.06.2007, aferentă perioadei 06.02.2009 și până la 01.02.2010.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin sentința civilă nr.880/11.06.2007, definitivă și irevocabilă, pârâta a fost obligată să emită în favoarea lor decizie de restituire în natură a terenului în suprafață de 947 m.p. situat în B., ., județ B..
În executarea acestei sentințe, pârâta a emis abia la data de 01.02.2010 ordinul de retrocedare nr.1501 prin care a restituit reclamanților o suprafață mai mică decât cea menționată în dispozitivul sentinței arătate mai sus, respectiv doar 873 m.p., situație în care reclamanții au înțeles să formuleze prezenta acțiune, prin care solicită obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de teren de 74 m.p., care nu poate fi restituită în natură, dar și la plata despăgubirilor constând în lipsa de folosință a întregului teren menționat în sentință, de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la data la care pârâta a înțeles să emită ordinul de restituire.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, dar și cerere de chemare în garanție a Municipiului B. reprezentat prin Primar, prin care a solicitat ca, în ipoteza în care se va admite acțiunea reclamanților, chematul în garanție să fie obligat să plătească pârâtei suma cu care aceasta va cădea în pretenții.
La data de 07.06.2010 reclamanții au depus la dosar o cerere precizatoare și completatoare de acțiune, prin care au chemat în judecată, în calitate de pârât și M. de Finanțe, arătând că solicită, cu titlu de despăgubire pentru suprafața de teren de 74 m.p., suma de 120.000 lei, iar cu titlu de lipsă de folosință pentru întregul teren suma de 90.000 lei.
Reclamanta F. V. a decedat, locul acesteia în proces fiind luat de cealaltă reclamantă, O. C., în baza certificatului de moștenitor nr.24/19.10.2011 emis de B.N.P.
Prin sentința civilă nr.492/12.03.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea reclamanților, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta C. de C. cu privire la capătul 1 de cerere din acțiune, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 74 m.p.; a obligat pârâta C. de C. să emită o decizie motivată cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de teren de 79,65 m.p. identificată prin raportul de expertiză topo întocmit de expert Veriga C., în sumă de 87.499 lei; a respins capătul 2 de cerere din acțiune privind plata contravalorii lipsei de folosință, ca neîntemeiat; a respins cererea de chemare în garanție a Municipiului B. prin Primar, ca rămasă fără obiect; a obligat pârâta C. de C. la 2.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin sentința civilă nr.880/11.06.2007, pronunțată de Tribunalul București, definitivă și irevocabilă, s-a admis contestația formulată de reclamanți împotriva intimatei C. de C. a României, s-a dispus anularea ordinului nr.2166/2005 emis de intimată, aceasta fiind obligată să emită în favoarea reclamanților decizie de restituire în natură pentru terenul în suprafață de 947 m.p. situat în B., ., și construcțiile amplasate pe acest teren.
Pârâta C. de C. a emis ordinul nr.1501/01.02.2010 prin care a dispus restituirea în natură către reclamanți a imobilului situat în B., ., teren în suprafață de 873 m.p., din care suprafața construită de 217,13 m.p.
Având în vedere caracterul irevocabil al sentinței civile nr.880/11.06.2007, prevederile art.26 alin.1 din Legea nr.10/2001, modificată, și raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză, instanța a apreciat că se impune obligarea pârâtei C. de C. la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, sub formă de despăgubiri bănești, pentru suprafața de teren ce nu a fost retrocedată în natură la întocmirea ordinului nr.1501/2010 și care a fost identificată și evaluată prin expertiză topo aflată la dosar.
Cu privire la cererea reclamanților privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință pentru teren, aferentă perioadei scursă între data rămânerii definitive a sentinței civile nr.880/2007 și data emiterii ordinului de restituire, instanța a apreciat că este neîntemeiată, deoarece, conform înscrisurilor depuse la dosar, acest teren nu a fost folosit de către pârâtă în intervalul menționat, fiind atribuit prin contract de comodat către Direcția Poliției Comunitare B..
Față de soluția pronunțată asupra cererii de despăgubiri, instanța a apreciat că se impune și respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă, ca rămasă fără obiect.
Împotriva sentinței instanței de fond au declarat apel atât pârâta, cât și reclamanta O. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel formulate de apelanta pârâtă, s-a susținut că nu s-a putut acorda reclamanților întreaga suprafață de teren reținută de instanță în dispozitivul sentinței civile nr.880/11.06.2007, deoarece se afla în administrarea sa numai o suprafață de 873 m.p.
Stabilirea valorii imobilului este sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și nu a apelantei pârâte, care nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Prin motivele de apel formulate de apelanta reclamantă, s-a susținut că prin culpa exclusivă a pârâtei, care avea cunoștință de demersurile întreprinse de reclamanți în vederea restituirii imobilului, a fost lipsită de folosința bunului în intervalul 21.02.2008 – 01.02.2010, iar conform dispoziției art.998 și urm. din Codul civil, prejudiciul astfel suferit se impunea a fi reparat de către pârâtă.
Chiar dacă pârâta a ales să dea în comodat terenul, cu titlu gratuit, aceasta nu o scutea de obligația de a acoperi prejudiciul suferit de reclamanți prin lipsa de folosință.
Prin decizia civilă nr.391/A/5.11.2012, C. de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta pârâtă, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă, a anulat sentința instanței de fond și a reținut cauza pentru evocarea fondului, în condițiile art.297 C.proc.civ.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că toate apărările pe care apelanta pârâtă le reiterează în cadrul memoriului de apel au fost (și trebuia să fie) valorificate în cadrul procedurii judiciare finalizate irevocabil la data de 6.02.2009, prin decizia civilă nr.1224 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar trimiterea la prevederile Legii nr.245/2005 excede cadrului procesual de față și nu au relevanță juridică în cauză.
S-a reținut că prin sentința civilă nr.880/11.06.2007, definitivă și irevocabilă, instanțele au stabilit, cu putere de lucru judecat, că pârâta C. de C. are calitate procesuală pasivă în temeiul dispoziției art.26 din Legea nr.10/2001, că reclamanții au dovedit întinderea dreptului lor de proprietate pentru terenul în suprafață de 947,50 m.p. și pentru construcțiile amplasate pe acesta.
Instanța de apel a apreciat că deținerea ulterioară a bunului reclamanților de către pârâtă nu poate fi apreciată ca justificată, prin prisma susținerilor acesteia, în sensul că bunul se află în posesia altei instituții, în condițiile în care din probele administrate rezultă că pârâta este cea care a dispus în toată această perioadă de bun.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere din acțiune, privind lipsa de folosință pentru teren, instanța de apel a apreciat că respingerea acestuia doar cu motivarea că terenul ar fi fost dat de pârâtă în folosință gratuită altei persoane juridice, nu reprezintă o soluționare pe fond a cererii, iar motivarea sumară împiedică exercitarea controlului judiciar, impunând totodată anularea hotărârii și reținerea cauzei pentru evocarea fondului.
În considerentele deciziei de anulare s-a reținut și necesitatea completării probatoriilor în cauză, inclusiv prin efectuarea unui nou raport de expertiză care să stabilească contravaloarea lipsei de folosință solicitată de reclamantă prin acțiune.
La primul termen de judecată acordat în evocarea fondului, reclamanta prin apărător, a solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză privind lipsa de folosință, dar la termenul ulterior acordat în vederea administrării acestei probe, aceasta a renunțat la administrarea probei, pârâta prezentă în fața instanței prin consilier, învederând că nu înțelege să suporte onorariul de expert pentru expertiza încuviințată la cererea reclamanților.
În această situație, instanța a luat act de susținerile părților și a reținut cauza în pronunțare pe baza probelor administrate până la acest moment în cauză.
În evocarea fondului, instanța reține că prin sentința civilă nr. 880/11.06.2007 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul civil nr._, definitivă prin decizia civilă nr. 121/21.02.2008 pronunțată de C. de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1224/06.02.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pârâta C. de C. a României a fost obligată să restituie în natură reclamanților terenul în suprafață de 947 mp și construcțiile amplasate pe acest teren, situate în B., ., județ B..
Prin Ordinul nr. 1501/01.02.2010 emis de pârâtă în executarea sentinței civile irevocabile mai sus menționată, s-a restituit reclamanților terenul în suprafață de 873 mp, din care suprafață construită 217,13 mp și anexe, situat în M. B., ., județ B..
Prin acțiunea de față, reclamanții solicită instanței, obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru terenul în suprafață de 74 mp situat la adresa indicată mai sus, nerestituit în natură cu ocazia executării sentinței mai sus menționate și la plata lipsei de folosință pentru întregul teren, de la data rămânerii definitive a sentinței nr. 880/2007 și până la data emiterii ordinului prin care pârâta a restituit în fapt terenul reclamanților.
În motivare au susținut că, deși prin hotărârea judecătorească mai sus menționată pârâta a fost obligată să le restituie în natură un teren în suprafață de 947 mp, prin ordinul nr. 1501/01.02.2010 aceasta le-a restituit doar 873 mp, iar restituirea s-a făcut la aproximativ doi ani după rămânerea definitivă a sentinței de restituire.
În apărare, pârâta C. de C. a României a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în ceea ce privește capătul 1 de cerere din acțiune, susținând, în esență că, prin ordinul nr. 1501/01.02.2010 a restituit în natură reclamanților suprafața de 873 mp teren situată în B., ., județ B. pentru că doar atât avea în posesie, restul de 74 mp, pentru care reclamanții solicită în prezent acordarea de despăgubiri, fiind deținut în realitate de M. B..
Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere din acțiune a susținut că în toată perioada pentru care reclamanții solicită acordarea lipsei de folosință pentru imobil, acesta a fost folosit de Direcția Poliției Comunitare B., cu titlu gratuit, pârâta nerealizând practic nici un beneficiu de pe urma acestei folosințe.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății.
Față de dispozițiile sentinței civile nr. 880/11.06.2007 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul civil nr._, definitivă și irevocabilă, prin care pârâta C. de C. a României a fost obligată să restituie în natură reclamanților terenul în suprafață de 947 mp și construcțiile amplasate pe acest teren, situate în B., ., județ B., aceasta are calitate de subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății de reclamanți prin care se solicită acordarea de despăgubiri pentru suprafața de teren de 74 mp din suprafața totală de 947 mp, imposibil de restituit în natură și pentru lipsa de folosință a întregului teren în perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a hotărârii și data la care pârâta a înțeles să restituie efectiv reclamanților terenul în suprafață de 873 mp.
Prin hotărârea irevocabilă mai sus menționată, pârâta a fost obligată să restituie în natură reclamanților terenul în suprafață de 947 mp situat în B., ., județ B., iar în condițiile în care, din probele administrate a rezultat că a restituit până în prezent doar suprafața de 873 mp este evident că subzistă în continuare obligația acesteia de a restitui reclamanților și diferența de 74 mp.
Apărările pârâtei privitoare la inexistența dreptului său asupra acestei diferențe de teren, la întinderea dreptului său de proprietate asupra imobilului înscris în Cartea funciară și la dreptul municipalității asupra terenului, sunt aspecte care puteau fi valorificate legal în contestația formulată de reclamanții din prezenta cauză împotriva Ordinului nr. 2166/1758/25.10.2005, prin care C. de C. a României respinsese cererea reclamanților privind restituirea în natură a terenului situat în B., ., județ B.. În nici un caz, astfel de apărări nu pot fi reiterate și analizate de instanță în prezenta cauză, problemele de drept dezlegate de instanța de judecată irevocabil prin sentința civilă nr. 880/11.06.2007 neputând fi reluate într-o nouă judecată între aceleași părți decât cu încălcarea puterii lucrului judecat.
Astfel, în condițiile în care, prin sentința civilă mai sus menționată s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra obligației pârâtei de a restitui reclamanților și diferența de teren de 74 mp, iar prin întâmpinare, pârâta a invocat imposibilitatea obiectivă de restituire în natură, reclamanții sunt îndreptățiți să primească despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat că acest teren are de fapt o suprafață de 79,65 mp și o valoare de_ lei, iar la termenul de judecată din data de 20.02.2012 reclamanții prin avocat au învederat că-și însușesc concluziile expertizei și își completează acțiunea, solicitând acordarea de despăgubiri în cuantum de_ lei.
Pârâta nu a contestat concluziile expertizei de specialitate întocmită în cauză, apărările sale limitându-se la invocarea lipsei calității procesuale pasive și a faptului că suprafața de 873 mp teren pe care a restituit-o reclamanților prin Ordinul nr. 1501/01.02.2010 reprezintă întregul teren aflat în posesia sa situat la adresa în litigiu.
În aceste condiții instanța va admite capătul unu de cerere din acțiune și va obliga pârâta să emită dispoziție prin care să acorde reclamanților despăgubiri pentru terenul ce nu-l poate restitui în natură, conform sentinței civile nr. 880/2007, potrivit evaluării făcută de expert.
Prin capătul al doilea de cerere din acțiune, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata lipsei de folosință pentru terenul în suprafață de 947 mp, situat în B., ., județ B., aferentă perioadei cuprinsă între data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 880/2007, prin care pârâta a fost obligată se restituie reclamanților, în natură, acest teren și data emiterii ordinului nr. 1501/01.02.2010, prin care pârâta a restituit efectiv o suprafață de 873 mp din acest teren.
Potrivit art. 998, ”orice fapta a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obliga pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara ", iar conform art.999, ”omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa ,dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa ".
Din prevederile legale menționate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se cer a fi întrunite cumulativ patru condiții, si anume: existenta unui prejudiciu; existenta unei fapte ilicite; existenta unui raport de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu; existenta vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
În speță este evident că reclamanții au suferit un prejudiciu prin imposibilitatea de a folosi imobilul a cărui restituire fusese dispusă de instanță, iar acest prejudiciu s-a datorat în exclusivitate pârâtei care a dispus prin ordin restituirea în natură a celei mai mari părți din teren, la aproximativ doi ani de la rămânerea definitivă a sentinței de restituire, respectiv la data de 01.02.2010, deși hotărârea de restituire era definitivă și executorie din data de 21.02.2008 când C. de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori a dispus prin decizia civilă nr. 121/2008 respingerea apelului ca nefondat.
În vederea cuantificării prejudiciului suferit de reclamanți instanța de fond a dispus efectuarea unei expertize, iar concluziile acesteia vor fi avute în vedere și de instanța de apel, în condițiile în care, în evocarea fondului, reclamanții nu au fost de acord cu administrarea altei expertize, iar pârâta prin consilier a învederat că nu înțelege să achite onorariu de expert pentru efectuarea unei noi expertize.
Fiind vorba de un imobil ce cade sub incidența dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, instanța apreciază că lipsa de folosință nu poate fi stabilită decât în raport cu această normă specială, prin raportare la dispozițiile HG nr. 886/2006, astfel cum s-a procedat de expert la pct. 6.2 din răspunsul la obiecțiuni (fila 311 fond), reclamanții fiind îndreptățiți să primească pentru perioada menționată în acțiune o valoare egală cu chiria stabilită prin hotărârea mai sus menționată, respective suma de_ Euro.
În consecință, instanța va admite și cel de al doilea capăt de cerere din acțiune și va oblige pârâta să plătească reclamanților suma mai sus menționată, reprezentând lipsa de folosință pentru terenul în suprafață de 947 mp situat în B., ., județ B., aferentă perioadei 21.02.2008 – 01.02.2010.
Cererea de chemare în garanție formulată de C. de C. împotriva Municipiului B. prin Primar va fi respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Conform dispozițiilor art. 60 Cod de procedură civilă, partea poate chema în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubiri.
Între pârâtă și chematul în garanție nu există un raport de garanție, și nici nu se poate reține că pârâta s-ar putea îndrepta împotriva Municipiului B. prin Primar cu o cerere în despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suferit de aceasta, dar din culpa sa exclusivă, constând în executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Chemarea în garanție este, în toate cazurile, o intervenție forțată, admisibilă într-un proces aflat în curs de judecată, doar dacă între cauza dedusă judecății și cererea de chemare în garanție există o legătură suficientă, de dependență și subordonare, așa încât soluția ce se va da cu privire la cererea principală să poată influența soluția ce se va pronunța asupra chemării în garanție.
Între soluția pronunțată în prezenta acțiune principală și raportul juridic dedus judecății instanței prin cererea de chemare în garanție nu există o astfel de interdependență.
Acțiunea reclamanților are ca obiect obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru terenul la a cărui restituire a fost obligată prin hotărâre judecătorească irevocabilă și pe care s-a dovedit că aceasta nu îl poate restitui în natură și obligarea la despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului de la data rămânerii definitive a hotărârii de restituire și până la data restituirii efective. Prin cererea de chemare în garanție se susține că în perioada pentru care reclamanții solicită lipsă de folosință, imobilul a fost folosit de Direcția Poliției Comunitare B. din cadrul Primăriei Municipiului B., în baza unui contract de comodat cu titlu gratuit.
Între obligația pârâtei de a acoperi prejudiciul suferit de reclamanți prin executarea cu întârziere a sentinței civile nr. 880/2007 și contractul de comodat invocat în cererea de chemare în garanție nu există însă nici o legătură, motiv pentru care instanța va respinge cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată.
În baza dispozițiilor art. 274 Cod de procedură civilă, C. va obliga pârâta la 2000 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În evocarea fondului:
Respinge excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei C. de C. a României pe capătul 1 de cerere.
Admite, în parte, acțiunea precizată, formulată de reclamanții O. C., în contradictoriu cu pârâții C. DE C. A ROMÂNIEI și M. FINANȚELOR PUBLICE și intimatul chemat în garanție M. B. PRIN PRIMAR.
Obligă pârâta C. de C. să emită o decizie motivată cu propunere de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de teren de 79,65 mp identificată prin raportul de expertiză întocmit de expert Variga C..
Obligă pârâta C. de C. să plătească reclamanților suma de_ Euro, contravaloarea în lei a acestei sume la data efectuării plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru imobil aferentă perioadei 21.02._10.
Respinge cererea de chemare în garanție ca neîntemeiată.
Obligă pârâta C. de C. la 2000 lei cheltuieli de judecată.
Cu recurs.
Pronunțată în ședința publică din 8 aprilie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehnored.B.I.
6 ex/25.04.2013
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1670/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Succesiune. Decizia nr. 1714/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
