Superficie. Decizia nr. 1249/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1249/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-09-2013 în dosarul nr. 1249/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1249
Ședința publică de la 5.09.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - Doinița M.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât R. F., împotriva deciziei civile nr. 72 A din 24.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant R. N..
P. are ca obiect – superficie.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul C. F., în calitate de reprezentant al intimatului reclamant R. N., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București, atașată la fila 7 din dosar, lipsind recurentul pârât R. F..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței împrejurarea că recurentul pârât nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 1864,5 lei și a timbrului judiciar în valoare de 5 lei, astfel cum s-a dispus prin rezoluția de primire a dosarului, deși a fost citat cu această mențiune pentru termenul de astăzi.
Se mai învederează instanței depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței la data de 4.03.013, a unor concluzii scrise formulate de către intimatul reclamant R. N..
Curtea, din oficiu, invocă nulitatea recursului având în vedere faptul că recurentul pârât nu a satisfăcut cerința timbrajului, motiv pentru care acordă cuvântul asupra excepției invocate.
Avocatul intimatului reclamant pune concluzii de admitere a excepției nulități și, pe cale de consecință, solicită anularea recursului ca netimbrat, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data 15.03.2011, sub nr._, reclamantul R. N. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, în contradictoriu cu pârâtul R. F., să constate că are un drept de superficie asupra terenului proprietatea pârâtului, pe care a ridicat o construcție.
În motivare, reclamantul a arătat că în anul 1987 a cumpărat de la V. E. un teren în suprafață de 250 mp și imobilul de pe acest teren situat în ..3 bis, sector 5, însă, întrucât vânzătoarea nu deținea acte de proprietate asupra imobilului, contractul de vânzare-cumpărare nu s-a putut încheia în formă autentică, vânzarea fiind realizată prin chitanță sub semnătură privată. Acesta a mai arătat că în anul 1989, pârâtul R. N. a vândut apartamentul în care locuia și s-a mutat la el, iar după întoarcerea reclamantului din armată au convenit să îi vândă imobilul pentru suma de 200.000 ROL, cu acești bani putând începe construirea unei case de locuit pentru el și familia sa, lângă cea existentă. Totodată, reclamantul a arătat că, deși i-a vândut imobilul, nu s-a stipulat nicăieri și nu a existat nicio înțelegere între ei că i-ar vinde și terenul în întregime.
În continuare, reclamantul a arătat că în anul 1993 pârâtul l-a chemat în judecată pe cel de la care reclamantul a cumpărat terenul împreună cu imobilul aferent și astfel a obținut o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la terenul în suprafață de 500 de mp și construcția compusă din 3 camere, plus dependințe acoperite cu carton asflat.
A mai arătat reclamantul că, având în vedere că pârâtul este tatăl său, a considerat că în pofida actului de proprietate asupra terenului, înțelegerea dintre ei rămâne valabilă, astfel că a construit pe terenul care devenise proprietatea pârâtului o casă de locuit compusă din două camere, bucătărie, baie plus dependințe, pe o suprafață de 80 mp, având acordul tatălui său.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 492 C.civ. și art. 112 C.civ.
La data de 18.06.2010, pârâtul R. F. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare, pârâtul a arătat că în anul 1992 a cumpărat de la reclamant pe baza unei chitanțe de mână imobilul format din casă și teren aferent în suprafață de 500 mp, însă la data de 05.04.2001, în urma unui incendiu, casa compusă din 3 camere și dependințe din paiantă, acoperită cu carton asfalt, a ars. Ca urmare a faptului că nu avea unde să locuiască, în anul 2003 a hotărât împreună cu ginerele său Giovanni Guerra să construiască o nouă casă, lângă cea care a ars, materialele necesare fiind procurate de acesta din urmă, iar manopera fiind suportată de familia sa. Această nouă casă, construită de el este, potrivit susținerilor pârâtului, identică cu cea pe care reclamantul pretinde că ar fi construit-o personal și cu banii proprii.
Pârâtul a mai arătat că i-a permis reclamantului să locuiască în acea casă, întrucât este copilul său, dar nu s-a pus niciodată problema ca el să fie proprietarul acesteia având în vedere că nu a contribuit în vreun fel la ridicarea ei. De asemenea, a arătat că până la incendiul din 2001, atât el cât și reclamantul au locuit în casa compusă din 3 camere și dependințe din paiantă.
Totodată, susținând că locuința a fost construită de el, împreună cu ginerele său Giovani Guerra și întrucât nu există până în prezent autorizație de construire a casei pe numele său, pârâtul a invocat pe cale de apărare disp. art. 492 C.civ. privind accesiunea.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 112 și urm. C.proc.civ., art. 492 și urm. C.civ.
Prin sentința civilă nr. 5243/15.06.2011, Judecătoria sectorului 5 București a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat reclamantul la plata către pârât a sumei de 2044,24 de lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit sentinței civile nr. 6658/14.11.1995 care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare, pârâtul R. F. este proprietarul terenului în suprafață de 500 de mp, situat în București, ..3Bis, pe care l-a cumpărat de la reclamantul R. N..
Deși reclamantul a arătat că între părți nu a existat nicio înțelegere privind vânzarea terenului, instanța de fond nu a reținut această susținere, întrucât obiectul contractului a fost clar individualizat prin hotărârea pronunțată în dosarul nr. 9487/1995 al Judecătoriei sector 5, dosar în care reclamantul a avut calitatea de pârât și nu a ridicat nicio obiecție cu privire la promisiunea vânzării terenului.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză instanța de fond a reținut că pe o porțiune din acest teren a fost edificată o construcție cu o suprafață utilă de 56,34 mp, compusă dintr-un hol, un living, un dormitor, o bucătărie și o baie, cu privire la care reclamantul solicită să se constate existența unui drept de superficie.
Dreptul de superficie este un dezmembrământ al dreptului de proprietate care constă în dreptul de proprietate asupra construcțiilor ce se află pe o suprafață de teren ce aparține unei alte persoane, teren asupra căruia titularul construcțiilor are și un drept de folosință. Astfel, dreptul de superficie presupune o suprapunere a două drepturi de proprietate ce aparțin de doi titulari diferiți: dreptul de proprietate asupra terenului și dreptul de proprietate asupra construcțiilor, la care se adaugă și dreptul de folosință asupra terenului proprietatea altuia.
Referitor la modalitățile de constituire a dreptului de superficie sunt reținute convenția părților (adică titularul dreptului de proprietate asupra construcțiilor și respectiv proprietarul terenului), legatul, uzucapiunea și legea.
Cum reclamantul nu pretinde că ar fi incidente ultimele cazuri și în conținutul acțiunii face referire la o înțelegere cu pârâtul, instanța de fond a considerat că pretenția de recunoaștere a dreptului de superficie se întemeiază pe o convenție. Pentru a putea fi constatată constituirea acestui drept, reclamantul trebuie să facă dovada îndeplinirii a două condiții: dovedirea dreptului de proprietate asupra construcției și existența convenției cu proprietarul terenului care să îi justifice dreptul de folosință asupra terenului.
În ceea ce privește prima condiție, având în vedere prezumția reglementată de dispozițiile art. 492 C.civ. potrivit căruia construcțiile realizate pe un teren sunt prezumate a fi făcute de proprietarul terenului cu cheltuiala lui și că sunt ale lui, până la proba contrară, sarcina dovedirii ridicării construcției pentru sine și cu materiale proprii, revine celui care invocă constituirea unui drept de superficie.
Instanța de fond a apreciat că prin probele administrate în cauză, reclamantul nu a reușit să răstoarne prezumția că edificarea construcției s-a făcut de către pârât, cu materiale proprii. Astfel, deși ambii martori audiați în cauză au declarat că la ridicarea construcției au contribuit prin muncă, atât reclamantul, cât și pârâtul, niciunul din aceștia nu au putut relata cine a contribuit financiar la ridicarea construcției. Pentru înlăturarea acestui echivoc reclamantul nu a depus la dosarul cauzei vreun înscris din care să rezulte achiziționarea de către acesta a unor materiale în vederea ridicării construcției, în perioada în care acesta pretinde că ar fi început edificarea acesteia (anul 1994). Chitanțele depuse la dosarul cauzei au fost eliberate ginerelui pârâtului, Giovanii Guerra, în anul 2003. Coroborarea acestora cu concluziile raportului de expertiză, în care se arată că față de starea tehnică a construcției și înscrisurile depuse, construcția ar fi fost ridicată după incendiul din anul 2001, și cu declarația martorului Verziu I. D., care a arătat că după acest incendiu au fost demolate toate construcțiile și curățat terenul, iar construcția în care locuiește reclamantul a fost ridicată după incendiu, vin să susțină prezumția privind ridicarea acestei construcții de către pârât, ajutat de ginerele său, după incendiul din anul 2001.
Cât privește declarația martorului S. A., propus de reclamant, instanța de fond a constatat că nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, inclusiv cu răspunsurile reclamantului la interogatoriu, motiv pentru care a înlăturat-o. În timp ce martorul Verziu I. D. a declarat că după incendiu au fost demolate toate construcțiile și curățat terenul, construcția în care locuiește reclamantul fiind ridicată ulterior acestui eveniment, martorul S. A. a arătat că ridicarea construcției a început din anul 1996-1997 și că a fost afectată doar parțial în incendiu. De asemenea, deși reclamantul a arătat că garajul a fost demolat în anul 1994 și pe locul acestuia a ridicată o construcție nouă (întrebarea nr.4 din interogatoriu), martorul a declarat că doar s-a turnat placa peste garajul care era construit din bolțari și a fost transformat în casă, iar în urma recompartimentării au rezultat două camere.
Faptul că în anul 2010, reclamantului i-a fost aplicată o amendă contravențională în temeiul Legii nr.50/1991, reținându-se în cuprinsul procesului verbal nr.7238/05.11.2010 că a realizat construcția cu destinație de locuință cu dimensiuni de aproximativ 8,00 m× 8,00 m, nu constituie o dovadă a edificării construcției de către reclamant, cu materiale proprii, întrucât cele consemnate în procesul verbal sunt rezultatul unei constatări personale a agentului constatator, ci al unei prezumții de la care acesta a plecat dedusă din faptul locuirii reclamantului în acest imobil.
Cât privește cea de-a doua condiție, instanța de fond a reținut că în lipsa unei dispoziții legale, a unui legat sau dacă condițiile prescripției achizitive nu sunt îndeplinite, existența unei convenții în sensul permisiunii de a construi și a acordării dreptului de folosință asupra terenului pe durata de existență a construcției, între proprietarul terenului și persoana care ridică o construcție, este indispensabilă pentru obținerea dreptul de superficie. Simplul fapt de a ridica o construcție, chiar de bună credință, în lipsa unui acord, nu conduce la obținerea unui drept real de superficie, titularul construcțiilor neputând dobândi decât o simplă creanță împotriva proprietarului terenului.
Or, în cauză, instanța de fond a reținut că reclamantul nu a făcut dovada existenței unei asemenea convenții cu pârâtul și nici nu a invocat o imposibilitate de preconstituire a unei dovezi privind înțelegerea pretins a fi intervenit. Cum martorii audiați nu au putut preciza cine a contribuit financiar la edificarea construcției și cui i-ar fi aparținut, cu atât mai mult nu au putut relata despre existența înțelegerii invocate de reclamant în cerere.
Prin urmare, reținând că reclamantul nu a făcut dovada că ar fi proprietarul construcției și nici a existenței vreunei convenții încheiate cu pârâtul cu privire la constituirea unui asemenea drept în favoarea sa, instanța de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru nașterea dreptului de superficie, motiv pentru care a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, s-a arătat că acțiunea introdusă în cauza susmenționată are ca obiect un drept de superficie ce în urma probatoriului administrat ar fi fost finalizat printr-o hotărâre judecătorească în favoarea reclamantului.
Or, sentința civila nr. 5243/5.06.2011 pronunțată de Judecătoria sector 5 București este criticabilă din punct de vedere al probelor administrate.
De asemenea, dreptul de folosință în favoarea sa asupra terenului respectiv izvorăște cu mult înainte ca pârâtul să obțină o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să țină loc de titlu de proprietate.
Or, dovada contrarie prevăzută de art. 492 C.civ. nu a fost făcută de pârât înainte de a obține titlul de proprietate, ci contrar legislației a fost făcută de reclamant, însă nu și-a găsit vocație în sentința civila pronunțată de instanța de fond.
Apelantul-reclamant R. N. a depus la dosar completare la motivele de apel arătând că în mod greșit instanța a constatat ca nu sunt îndeplinite niciuna dintre condițiile necesare constituirii dreptului de superficie, respectiv convenția încheiată, în calitate de proprietar al construcției, cu intimatul, în calitate de proprietar al terenului, respectiv în mod greșit nu s-a reținut calitatea de proprietar al construcției.
Este cunoscut faptul ca existenta dreptului de superficie este dedusa din dispozițiile art. 492 C.civ., potrivit cărora este prezumat a fi proprietar al tuturor construcțiilor, plantațiilor sau lucrurilor făcute in pământ sau asupra pământului „pana se dovedește din contra”. Apelantul a arătat că a făcut dovada „în contra”, în sensul că a existat atât o convenție intre apelant si intimat în baza căreia a avut acordul sau de a edifica construcția, cât si faptul ca a edificat aceasta construcție, suportând toate cheltuielile legate de materiale și munca fizică.
Referitor la convenție ca si prima condiție a constituirii dreptului de superficie este de notorietate faptul ca nu este necesara o convenție scrisa, ci este necesara doar convenția părților negotium. Edificarea construcției s-a făcut pe baza unei înțelegeri verbale intre apelant ca si constructor si proprietarul terenului. In dovedirea existentei convenției se poate folosi orice proba. Consimțământul proprietarului terenului, intimatul din prezenta cauza, a fost dovedit prin declarația martorului propus, potrivit susținerilor apelantului.
Mai mult decât atât, acest consimțământ al proprietarului terenului este dedus din faptul ca intimatul nu a avut nicio opoziție la edificarea si folosirea construcției de către apelant. Deoarece intimatul este tatăl apelantului, in perioada in care a edificat construcția, acesta cunoștea în mod direct si nemijlocit ca apelantul construia pe terenul sau casa in care locuiește, având acordul acestuia.
Este evident ca având calitatea de rude de gradul I, apelantul a fost in imposibilitatea de preconstituire a unei înscris prin care sa dovedească convenția.
Prin urmare, convenția părților înlătura principiul conform căruia proprietarul terenului este si proprietarul construcțiilor si intervertește dreptul de creanța al său ca si constructor ., respectiv acela de superficie ca si dezmembrământ al dreptului de proprietate.
O altă critică se referă la faptul că în mod greșit instanța a apreciat ca apelantul nu a reușit sa răstoarne prezumția conform căreia edificarea construcției s-a făcut de către intimat cu materiale proprii.
In realitate, apelantul a edificat construcția prin eforturi fizice si financiare proprii. Bolțarii utilizați la edificarea casei au fost făcuți de apelant în curte si folosiți la construcția casei. Apelantul a invocat în sprijinul susținerilor sale și procesul verbal de contravenție prin care a fost sancționat contravențional de către Primăria Municipiului București deoarece a edificat fara autorizație construcția, proprietate a sa.
Apelantul a susținut că se impune un nou raport de expertiza cu atât mai mult cu cat exista o diferența intre bolțarii pe care i-a folosit pentru edificarea construcției, proprietatea sa si cei despre care se face vorbire în expertiză, in sensul ca, cu rea-credință expertul a consemnat ca materialele folosite la parterul construcției proprietate a sa sunt asemănătoare cu cele de la construcția alăturata, având dimensiunile 40-20-20. In realitate, bolțarii folosiți la construcția casei atât la parter, cat si la pod au dimensiuni 33-18-18, neîncadrându-se în niciun stas de fabrica, astfel dovedindu-se ca i-a confecționat in curte. Mai mult decât atât, o alta concluzie greșita a expertului este reprezentata de faptul ca acesta a „constatat” ca utilitățile (lumina) ar fi fost introdusa in anii 2007-2008, in realitate, contorul de curent a fost montat in anul 2001, existând Ia dosar dovezi. Astfel se dovedește faptul ca, această construcție a fost edificata anterior anului 2003.
Faptul ca a edificat aceasta casa, anterior anilor 2001 - 2003 in condițiile in care tatăl său avea deja o construcție compusa din 3 camere plus dependințe din paianta acoperita din carton asfaltat, așa cum rezulta din sentința civila 6319/11.10.1994 pronunțata de Judecătoria Sectorului 5, dovedește ca a avut acordul acestuia si totodată ca intimatul nu avea nevoie de o alta casa.
În anul 2001 a avut loc un incendiu, insa, așa cum rezulta din adresa nr._/26.04.2001 a Secției 19 de Politie, in acest incendiu au ars tavanele celor 3 camere de la casa tatălui si o parte din mobilier. Prin urmare, este evident ca nu a fost distrusa in totalitate construcția tatălui in anul 2001 in acel incendiu.
Referitor la faptul ca tatăl apelantului ar fi proprietarul terenului de 500 m.p., apelantul nu i-a vândut 500 mp si nici nu a primit vreun preț pentru vreo suprafața de teren de la acesta, intimatul deținând in fapt o suprafața de 250 mp.
Prin decizia civilă nr.72/A/24.01.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea, a constatat existența unui drept de superficie în favoarea reclamantului R. N. pentru folosința construcției proprietatea acestuia, asupra terenului proprietatea pârâtului R. F., aferent construcției proprietatea reclamantului, situat în București, .. 3 bis, sector 5, a respins ca neîntemeiată cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de către pârât și a luat act că apelantul-pârât își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut ca fiind fondată critica prin care apelantul-reclamant a susținut că sentința civilă este netemeinică și nelegală, întrucât prin probele administrate a făcut dovada că îndeplinește condițiile legale pentru a se constata în favoarea sa un drept de superficie asupra terenului proprietatea intimatului-pârât, tatăl său, și pe care se află construcția edificată de apelantul-reclamant.
In privința dreptului de superficie, s-a remarcat că acest drept nu este definit în legislația noastră, dar existența sa este unanim acceptată, apreciindu-se că se întemeiază pe prevederile art. 492 Cod civil.
Potrivit dispozițiilor art. 492 V.C. civ. „Orice construcție, plantație sau lucru făcut in pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa si ca sunt ale lui, pana ce se dovedește din contra”.
Regula consacră dreptul de accesiune imobiliară artificială, iar excepția permite dovedirea existenței dreptului de superficie. Dovada contrară dreptului de accesiune înseamnă tocmai dovada dreptului de superficie. Legiuitorul recunoaște deci că, în anumite situații proprietarul terenului nu este și proprietarul construcției sau plantației.
Dreptul de superficie este definit ca fiind un drept real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unui teren, care constă în dreptul de proprietate al unei persoane, numită superficiar, privitor la construcțiile, plantațiile sau alte lucrări ce se afla pe un teren proprietatea altuia, teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosință.
Dreptul de superficie poate fi dobândit prin act juridic sau prin fapt juridic în sens restrâns.
Tribunalul a constatat că între părțile în litigiu nu a fost încheiat un act juridic, apelantul-reclamant solicitând să se constate dreptul său în baza existenței unui fapt juridic.
Analizând acest aspect în raport cu probatoriul administrat, tribunalul a constatat că prin înscrisul sub semnătură privată „chitanță”, reclamantul R. F. s-a obligat să îi vândă pârâtului R. F. imobilul situat în .. 3 bis, obligându-se ca după achitarea prețului să lase în mâinile cumpărătorului și casa (fila 6 dosar fond).
Prin sentința civilă nr. 6658/14.11.1995 pronunțată de Judecătoria sector 5 în dosarul nr. 9487/1995, instanța a constatat intervenită vânzarea cumpărarea imobilului amintit (fila 9 ds. fond).
Din adresa nr._/26.04.2001, s-a reținut că pârâtului R. F. i s-a comunicat că la imobilul din .. 3 bis, sector 5, la data de 05.04.2001 ora 13,00 a izbucnit un incendiu, în urma căruia au ars acoperișul în totalitate, tavanele le 3 camere, o mare parte din mobilier și alte lucruri (fila 19).
În răspunsul la interogatoriul propus de către reclamant, pârâtul a recunoscut la întrebarea nr. 2 că pe teren există „3 case pentru 3 copii”, însă pretinde că toate cele 3 case sunt edificate de către pârât, fapt contrazis de restul probatoriului (fila 37 dos. fond).
Astfel, martorul S. A., propus de reclamant, a declarat că „a fost chemat de reclamant să îl ajute să toarne o placă peste un garaj (…) și acesta a fost transformat în casă (…) în urma recompartimentării rezultând 2 camere”, iar ulterior construcția a fost mărită (fila 33 dos. fond).
Martorul Verziu I. D., propus de pârât, a declarat și el că „în anul 2001 a avut loc un incendiu în care a ars casa veche a pârâtului”, că ulterior au fost demolate toate construcțiile iar un timp nu a mai locuit nimeni pentru că nu avea unde, însă „după incendiu a fost ridicată o construcție din bolțari în care locuiește reclamantul” (fila 34 dosar fond).
Din declarația martorului L. I., audiat de tribunal în apel, s-a reținut că prin anul 1994 l-a văzut pe reclamant făcând niște bolțari pentru a-și construi o casă în locul unui garaj care a fost demolat. A mai declarat martorul că l-a văzut pe pârât ajutându-l pe reclamant, între ei nefiind discuții la data aceea, respectiv că „reclamantul din mijloace proprii a edificat construcția”, că „această casă din bolțari a fost construită pentru el însuși, ca proprietar”, iar casa acesta a fost prima construită, pe locul vechiului garaj, precum și că „acolo locuiesc „R. N. cu soția și fiica sa” (fila 49).
Aceste susțineri sunt confirmate de înscrisurile depuse în completarea probatoriului în apel, respectiv contractele și facturile pentru utilități, care sunt pe adresa imobilului în litigiu (filele 51-57).
A mai reținut tribunalul că apelantul-reclamant a depus la dosar copii de pe chitanțele și bonurile fiscale pentru achiziția unor materiale de construcții din anii 2002-2009 (filele 60-68).
În ceea ce privește raportul de expertiză efectuat în fața instanței de fond, tribunalul l-a apreciat ca fiind neconcludent, fondat pe simple supoziții (deși la dosar erau înscrisuri expertul susține că nu există acte care să ateste proprietatea anterior anului 1998), însă reține concluzia acestuia privind dimensiunile diferite ale bolțarilor din care sunt edificate casele, rezultând că ei au o proveniență diferită.
Concluzionând asupra materialului probatoriu, tribunalul a reținut că este mai presus de orice dubiu că pe terenul aflat la adresa din .. 3 bis există o construcție edificată din bolțari de către reclamant, la dosar nefiind depusă nicio probă concludentă administrată de partea adversă și care să releve o situație diferită, simplele susțineri fiind lipsite de relevanță juridică, având în vedere și dispozițiile art. 129 alin. 1 C.proc.civ. și art. 1069 C.civ., construcție cu destinația de locuință și în care locuiesc reclamantul împreună cu familia sa.
Față de această concluzie, s-a constatat ca fiind fondate și criticile din motivul nr. 2 de apel, în care s-a susținut că în mod netemeinic a reținut instanța fondului că reclamantul nu a reușit să răstoarne prezumția de proprietate care opera în favoarea pârâtului, ca proprietar al terenului pe care a fost edificată această construcție.
Așa fiind, tribunalul a apreciat că reclamantul a făcut dovada „faptului juridic” suficient pentru a conduce la nașterea în patrimoniul acestuia a unui drept de superficie asupra terenului proprietatea pârâtului, respectiv a edificării construcției cu bună credință și acordul proprietarului terenului (care nu a luat măsuri pentru sistarea construcției, ba mai mult, l-a ajutat la ridicarea acoperișului „contra cost”), prezumție care nu a fost răsturnată de pârât potrivit art. 1898 alin. 2 C.civ.
Tribunalul a subliniat, încă o dată, raporturile de rudenie existente între părți, pârâtul recunoscând la interogatoriu existența pe teren a „3 case pentru 3 copii”, implicit și acordul său, necontestat prin probe, la edificarea caselor.
Pentru aceste considerente, tribunalul, în temeiul art. 296 C.proc.civ., a admis apelul, a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea și a constatat existența unui drept de superficie în favoarea reclamantului R. N. pentru folosința construcției proprietatea acestuia, asupra terenului proprietatea pârâtului R. F., aferent construcției proprietatea reclamantului, situat în București, .. 3 bis, sector 5.
În temeiul art.274 alin.1 C.proc.civ. tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de către pârât, întrucât acesta a căzut în pretenții ca urmare a admiterii apelului declarat de reclamant.
În temeiul art.274 alin.1 C.proc.civ și a principiului disponibilității părților, tribunalul a luat act că apelantul-pârât își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul R. F., solicitând modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței instanței de fond.
În motivare, recurentul pârât a susținut că instanța de apel a interpretat greșit probatoriul administrat, astfel că a concluzionat eronat că imobilul aflat pe terenul de la Măgura Codlei nr.3 bis a fost edificat de către reclamant.
Recurentul a arătat că intimatul reclamant R. N. nu a adus nicio dovadă prin care să arate că era în măsură să susțină financiar, din venituri proprii, edificarea unei case. Dovezile cu înscrisuri nu sunt elocvente în acest sens. Astfel, deși s-au adus înscrisuri noi în fața instanței de apel, aceasta le-a dat o valoare probatorie greșită. Aprecierile instanței de apel în sensul că reclamantul a dovedit cu chitanțele depuse în faza procesuală a apelului că a cumpărat materialele de construcție necesare unei case, sunt greșite pentru simplul fapt că aceste chitanțe nu poartă înscris nume cumpărător, astfel că nu confer din punct de vedere probator o dovadă că acele materiale au fost folosite la edificarea unei construcții la imobilul din .. 3 bis și nici aspectul că materialele au fost achiziționate din fondurile proprii ale intimatului reclamant.
De altfel, nici martorul L. I. (martor propus de reclamant), audiat în fața instanței de apel, nu poate confirma sub aspectul suportării costurilor materialelor de construcție, că acestea au fost cumpărate din banii intimatului-reclamant R. N..
Aceste probe nu se coroborează și nu dovedesc „faptul juridic" sub aspectul că intimatul reclamant R. N. a edificat o construcție din surse proprii.
Nu poate fi primită susținerea că atâta timp cât intimatul reclamant a participat la ridicarea unei case pe terenul tatălui acestuia, devine și proprietar al acestei construcții.
Recurentul a susținut că interpretările instanței de apel cum că pârâtul nu a luat măsuri pentru sistarea construcției, sunt total greșite. Recurentul-pârât R. F. a susținut constant că el este cel care a realizat construcția, susținut fiind și de documente, facturi și chitanțe care atestă cu nume cine a cumpărat materialele de construcție. Or, în aceste condiții nu avea motive pentru a opri construcția edificată pe terenul proprietatea sa.
Sublinierile tribunalului în sensul că R. F., proprietarul terenului, și-a dat acordul pentru edificarea celor trei case sunt greșite, deoarece atât la interogatoriu, cât și din probele testimoniale a rezultat că de fapt, însuși recurentul pârât R. F. a edificat imobilele, ajutat fiind uneori de fiul acestuia R. N.. Or, în aceste condiții, a aprecia fără dubiu că reclamantul R. N. a realizat construcția este o greșeală a instanței de apel, printr-o greșită analiză a probatoriului.
S-a mai susținut că instanța de apel greșit a apreciat că raportul de expertiză realizat la dosarul de fond este neconcludent, înlăturând practic o probă de specialitate, expertiza-tehnică în construcții realizată la fața locului, cu o interpretare a probatoriului.
În concluzie, recurentul pârât a susținut că instanța de apel a interpretat greșit întreg probatoriul administrat la fond, deoarece din niciuna din dovezi nu rezultă că intimatul-reclamant R. N. a edificat o casă din surse financiare proprii.
La termenul de judecată din 05.09.2013, Curtea a invocat excepția nulității recursului, având în vedere faptul că recurentul pârât nu a satisfăcut cerința timbrajului.
Deliberând cu prioritate asupra excepției, potrivit dispozițiilor art.137 Cod de procedură civilă, Curtea constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Conform rezoluției de primire a cererii de recurs, a fost stabilită în sarcina recurentului pârât obligația satisfacerii timbrajului în cuantum de 1864,5 lei – taxă judiciară de timbru și 5 lei – timbru judiciar.
Potrivit dispozițiilor art.20 alin.3 din Legea nr.146/1997, neîndeplinirea obligației de timbrare până la termenul stabilit de instanță se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.
Curtea constată că recurentul pârât a fost legal citat pentru termenul din 05 septembrie 2013 cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 1864,5 lei și timbru judiciar în sumă de 5 lei sub sancțiunea anulării recursului ca netimbrat, dovada de citare regăsindu-se la fila 10 din dosarul de recurs, aceasta îndeplinind toate condițiile de valabilitate prevăzute sub sancțiunea nulității de art.100 alin.3 Cod de procedură civilă.
Cu toate acestea, recurentul pârât nu și-a îndeplinit obligația legală de timbrare până la termenul acordat.
În consecință, în baza dispozițiilor legale sus-menționate, având în vedere, totodată, că recurentul pârât nu a justificat poziția adoptată de neplată a taxelor datorate prin motive obiective, mai presus de voința sa, Curtea urmează a dispune anularea recursului ca netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de recurentul pârât R. F. împotriva deciziei civile nr.72/A din 24.01.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant R. N..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 05.09.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M.-A. I. D. DOINIȚA M.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.B.I.
2 ex/9.09.2013
---------------------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – E.R.
- C.Segărcianu
Jud.Sector 5 – D.C.G.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 685/2015. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 180/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
