Validare poprire. Decizia nr. 1140/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1140/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-07-2014 în dosarul nr. 1140/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1140
Ședința publică de la 09.07.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - E. V.
JUDECĂTOR - I. A. H. P.
JUDECĂTOR - M.-G. R.
GREFIER - E. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea soluționarea recursurilor formulate de recurenta-debitoare A. NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR BUCUREȘTI și de către recurenta-terț-poprit DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.139 A din 05.02.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-creditoare FEDERAȚIA S. A VETERINARILOR DIN ROMÂNIA.
P. are ca obiect – validare poprire .
Dezbaterile cauzei și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 25.06.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când, Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună note scrise și în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la 26.06.2013, apoi la 03.07.2014 și apoi la 09.07.2014 când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3296/28.03.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în dosarul nr._/4/2012, s-a respins cererea formulată de creditoarea FEDERAȚIA S. A VETERINARILOR DIN ROMÂNIA în contradictoriu cu debitoarea A. NAȚIONALĂ SANITAR VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR BUCUREȘTI și terțul poprit TREZORERIA MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ca neîntemeiată.
La pronunțarea acestei hotărâri, instanța de fond a avut în vedere cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 17.07.2012 sub nr._/4/2012, prin care creditoarea Federația S. a Veterinarilor din România, în contradictoriu cu debitoarea A. Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor București și terțul poprit Trezoreria Municipiului București, a formulat cerere de validare a popririi înființate de B.E.J B. D. în dosarul de executare nr. 251/2011, până la concurența sumei de 379.193,86 lei, cu actualizarea sumei până la data plății efective, solicitând obligarea terțului poprit să vireze suma de bani în contul de consemnațiuni al executorului judecătoresc.
În motivarea cererii, în esență, creditoarea a arătat că titlul executoriu este reprezentat de decizia civilă nr. 2424/12.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar deși executorul judecătoresc a înființat poprirea, terțul poprit a comunicat refuzul de a da curs cererii de înființare a popririi, întemeiat pe dispozițiile O.U.G nr. 71/2009.
Creditoarea a învederat dispozițiile art. 1 și art. 8 alin. 2 din Legea nr. 142/1998 și ale Legii nr. 435/2006, susținând faptul că dreptul de a beneficia de tichete de masă nu este de natură salarială, iar nicio prevedere legislativă nu a anulat acest drept.
Creditoarea a apreciat faptul că dispozițiile O.U.G nr. 71/2009 invocate de terțul poprit încalcă dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât potrivit jurisprudenței, executarea unei decizii trebuie considerată ca făcând parte din proces, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat ar permite ca o hotărâre definitivă să rămână fără efect în detrimentului uneia dintre părți.
Totodată, invocându-se jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, creditoarea a mai învederat și faptul că statul ar trebui să execute o hotărâre din oficiu și care nici nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare, iar posibilitatea invocării de către instituția publică a unui termen pentru a face demersurile necesare în vederea îndeplinirii obligației de plată, precum și lipsa fondurilor, constituie prevederi incompatibile cu principiile statuate prin jurisprudența Curții.
În drept, au fost invocate prevederile art. 460 C.pr.civ.
La data de 07.03.2013 debitoarea a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată învederând că a procedat la punerea în aplicare a deciziei nr. 2424/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru toate persoanele membre ale sindicatelor componente ale FSVR, nominalizate în listele depuse de FSVR în dosarul finalizat cu pronunțarea acelei hotărâri.
Debitoarea a mai precizat că, așa cum rezultă din dispozitivul deciziei nr. 2424/12.06.2008, tichetele de masă se vor acorda începând cu data de 09.12.2006, iar instanța nu a dispus acordarea acestor drepturi și în continuare, pentru ca pretențiile FSVR să se extindă și după perioada menționată în dispozitivul acesteia.
Au mai fost invocate și dispozițiile OUG nr. 71/2009, debitoarea susținând că decizia invocată ca titlu executoriu intră sub incidența acestui act normativ față de prevederile Sistemului European de conturi naționale și regionale din Comunitate aprobat prin Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 2223/1996.
În drept au fost invocate dispozițiile art.115-118 C.p.c, art.460 C.p.c.
B.E.J B. D. a comunicat copia certificată a dosarului de executare nr. 251/2011.
Pentru a pronunța sentința recurată, instanța de fond a reținut următoarele:
La data de 25.11.2011, creditoarea Federația S. a Veterinarilor din România, pentru membrii de sindicat ce sunt angajați ai Direcției Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor C., a solicitat B.E.J B. D. începerea executării silite în baza titlului executoriu reprezentat de decizia nr. 2424/12.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, formându-se în acest sens dosarul de executare nr. 251/2011 pe rolul B.E.J B. D..
Prin această hotărâre judecătorească, debitoarea A. Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a fost obligată, în contradictoriu cu Federația S. a Veterinarilor din România, la acordarea tichetelor de masă și a sporului de 25% față de salariile prevăzute de O.G nr. 2/2006 în favoarea funcționarilor publici membri ai sindicatelor componente ale FSVR după cum urmează: tichetele de masă începând cu 9.12.2006 iar sporul salarial de 25% pentru perioada 9.12._06.
Prin adresa din data de 18.06.2012 întocmită de către executorul judecătoresc B. D. și comunicată terțului poprit la data de 20.06.2012, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi în cadrul dosarului de executare mai sus menționat, solicitându-se terțului poprit Trezoreria Municipiului București indisponibilizarea sumelor datorate de către terțul poprit debitoarei până la concurența sumei totale de 379 193, 86 lei (din care 353 209 lei reprezintă debit cuvenit creditorilor, 14 410,93 lei actualizarea cu rata inflației și 11 573, 93 lei cheltuieli de executare).
Terțul poprit nu a dat curs înființării popririi, iar prin adresa nr._/25.06.2012, terțul poprit a comunicat că executarea se va realiza în termenele prevăzute de O.U.G nr. 71/2009 ale cărei prevederi a apreciat că sunt aplicabile.
În drept, potrivit art. 460 C.pr.civ., „dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. În acest sens, instanța va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit și, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desființarea popririi.
În primul rând, în ceea ce privește motivul pentru care terțul poprit nu a procedat la indisponibilizarea sumelor de bani, instanța constată că potrivit art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71 din 17 iunie 2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea 230/2011, plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedura de executare după cum urmează:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
Potrivit aceluiași act normativ (art. 1 alin. 2), în cursul termenului prevăzut, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.
Analizând apărările părților, în ceea ce privește aplicabilitatea O.U.G nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G nr. 45/2010, aceasta din urmă modificată prin O.U.G nr. 113/2010, ulterior O.U.G nr. 71/2009 fiind aprobată și modificată prin Legea 230/2011, instanța a constatat faptul că din preambulul acestor acte normative rezultă că acestea privesc „executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar”.
Din interpretarea dispozițiilor legale mai sus menționate, instanța a reținut faptul că acestea privesc eșalonarea plății unor drepturi de natură salarială, așa cum sunt sporurile, primele, precum și alte drepturi (așa cum este și contravaloarea tichetelor de masă), care se adaugă la salariul angajaților din sistemul bugetar ce au obținut hotărâri judecătorești favorabile, iar dispozițiile legale invocate nu privesc salariul de bază efectiv datorat ce se achită lunar.
În acest sens, instanța a apreciat că intenția legiuitorului nu a fost de a lipsi angajații bugetari care au obținut hotărâri judecătorești favorabile de salariul de bază efectiv pentru o anumită perioadă de timp, ceea ce i-ar pune în imposibilitatea asigurării traiului zilnic, ci de a eșalona în timp anumite drepturi suplimentare ce se adaugă la salariu (sporuri, prime, indemnizații suplimentare, tichete de masă, etc.) datorită dificultăților bugetare ale statului.
Astfel, instanța a reținut faptul că dispozițiile O.U.G nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată și completată, este aplicabilă și creanței cu privire la care se solicită poprirea, care rezultă din contravaloarea tichetelor de masă.
Instanța a apreciat că nu pot fi reținute apărările creditoarei cu privire la faptul că dispozițiile art. 8 din Legea nr. 142/1998 stipulează că aceste drepturi nu sunt de natură salarială, întrucât instanța constată faptul că prin aceste dispoziții legale nu se stipulează expres aceasta, ci sunt prevăzute numai anumite prevederi derogatorii față de specificul acestor drepturi, cu implicații în plan fiscal și pentru stabilirea altor drepturi.
În concluzie, contravaloarea tichetelor de masă reprezintă un alt drept de natură salarială, mai ales în condițiile în care sunt acordate în funcție de zilele lucrate din lună, astfel încât intră sub incidența dispozițiilor O.U.G nr. 71/2009.
Având în vedere motivele invocate de către părți privind aplicabilitatea O.U.G nr. 71/2009, instanța a apreciat că în cauză se impune verificarea concordanței, în circumstanțele concrete ale cauzei, a acestor dispoziții cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Instanța a constatat în cauză că, deși la momentul înființării popririi prevederile O.U.G nr. 71/2009 erau aplicabile în raport de titlul pus în executare de către creditoare, totuși din dosarul de executare rezultă că s-a înființat poprirea la cererea creditoarei pentru întreaga sumă la care ar fi îndreptățiți angajații salariați bugetari potrivit titlului executoriu, cu nesocotirea termenelor de plată menționate mai sus pentru tranșele astfel stabilite.
Referitor la compatibilitatea acestor dispoziții de drept intern cu dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, instanța a apreciat că la acest moment nu se justifică neaplicarea acestor dispoziții de drept intern în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. 2 din Constituția României, întrucât, astfel cum rezultă și din interpretarea dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu reiese că ar fi o neconcordanță între aceste prevederi legale și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Într-o cauză recent pronunțată („D. și alții c. României”), Curtea Europeană și-a nuanțat poziția și a apreciat că mecanismul de eșalonare stabilit de Guvernul României prin O.U.G nr. 71/2009 poate fi considerat ca unul rezonabil și nu denotă refuzul Guvernului de a achita aceste sume de bani, ci prin acesta s-a urmărit un scop de utilitate publică – asigurarea echilibrului bugetar în contextul în care începând cu anul 2009 Statul Român s-a confruntat cu o criză economică puternică.
CEDO a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. CEDO a apreciat că eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.
CEDO și-a argumentat, totodată, decizia prin faptul că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii că Guvernul intenționează să nu respecte calendarul plăților pentru viitor. Soluția a fost una de respingere ca inadmisibilă a cererii formulate.
Prin urmare, termenele stabilite de OUG nr. 71/2009 și Legea nr.230/2011, acte normative confirmate la nivel național și european, amână executarea obligației, aceasta neputând fi considerată exigibilă. Mai mult, până la împlinirea termenelor stabilite pe cale legală procedura de executare este suspendată de drept.
Astfel, instanța a reținut că aceste aspecte reținute de Curtea Europeană sunt aplicabile mutatis mutandis și în cauza de față, salariații bugetari reprezentați de reclamantă aflându-se într-o situație asemănătoare, iar în aceste condiții, în temeiul acestei jurisprudențe recente a Curții Europene, s-a reținut aplicabilitatea dreptului intern, care nu apare ca fiind în contradicție cu dispozițiile Convenției Europene.
În concluzie, a reținut instanța în condițiile în care situația de fapt avută în vedere de Curte nu s-a modificat semnificativ, la acest moment nu există indicii că debitoarea instituție publică nu va respecta termenele de eșalonare a creanțelor, nefiind motive de a se înlătura aplicabilitatea dispozițiilor interne.
În aceste condiții, întrucât potrivit art. 1 alin. 2 din O.U.G nr. 71/2009 executarea silită este suspendată de drept, nu se poate da curs cererii creditorului pentru a se valida poprirea, deoarece o asemenea măsură a instanței ar permite continuarea executării silite, cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus menționate ce sunt pe deplin aplicabile.
În al doilea rând, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă existența unui raport de expertiză prin care să se fi stabilit cu certitudine întinderea creanței, fiind depusă doar o adeverință care emană de la Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor C..
Prin urmare, suma solicitată debitoarei nu a fost determinată printr-un raport de expertiză sau printr-un alt act opozabil debitoarei, astfel că nu se poate deduce cu certitudine care este cuantumul sumei datorate de către debitoare.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, instanța a respins cererea având ca obiect validare poprire ca neîntemeiată.
Tribunalul București - Secția a III-a civilă prin decizia civilă nr. 139 A din 05.02.2014, a admis apelul formulat de apelanta - creditor Federația S. a veterinarilor din România, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis cererea și a validat poprirea înființată în dosarul de executare nr. 250/2011 al B. D. și D..
A obligat terțul poprit să plătească reclamantei suma de 278.849,58 lei.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că:
Titlul executoriu ce stă la baza executării silite prin poprire este reprezentat de Decizia nr. 2424/12.06.2008 pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr._ prin care debitoarea A. Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor București a fost obligat la acordarea tichetelor de masă pentru funcționarii publici, membrii ai sindicatelor componente, lunar începând cu data de 09.12.2006.
Instanța de fond a respins cererea de validare reținând două motive:
1. Incidența dispozițiilor OUG nr. 71/2009 și
2. Lipsa caracterului cert al cuantumului creanțe, respectiv faptul că acest cuantum nu a fost determinat prin titlu executoriu și nici printr-un raport de expertiză.
A reținut tribunalul că potrivit art. 452 alin. 1 C.pr.civ., „Sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.”
Potrivit art. 456 alin. 1 lit. a C.pr.civ., în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar in cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadența acestora, terțul poprit este obligat să consemneze suma de bani și să trimită dovada executorului.
Totodată, conform art. 460 alin. 1 C.pr.civ., „Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. Potrivit alin. 2 din același text de lege, în cazul în care în baza probelor administrate se constată că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, instanța de executare va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar va hotărî desființarea popririi.
Prin urmare, în cadrul cererii de validare a popririi, instanța a avut de analizat exclusiv dacă terțul poprit datorează sume de bani debitorului, neputând face obiectul acestei proceduri verificarea legalității titlului executoriu sau lămurirea acestuia ori verificarea legalității declanșării executării silite împotriva debitorului sau a legalității actelor de executare.
Tribunalul a menționat totuși că reclamanții-creditori dețin împotriva debitorilor, în condițiile art. 379 C.pr.civ, o creanță certă (a cărei existență rezultă indubitabil din hotărârile judecătorești ce constituie titluri executorii), lichidă (cuantumul său fiind determinabil cu ajutorul criteriilor stabilite prin hotărârile judecătorești ce constituie titluri executorii) și exigibile (caracter avut încă din momentul pronunțării hotărârilor în primă instanță), în temeiul titlului executoriu reprezentat de Decizia civilă nr.2424/12.06.2008 a ÎCCJ, executarea silită fiind încuviințată de instanța de executare determinată de sediul debitorilor în conformitate cu disp. art. 453 C.pr.civ., potrivit cărora poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.
Conform art. 452 C.proc.civ., sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care acesta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice preexistente. De asemenea, potrivit art. 454 alin. 2 indice 3 C.proc.civ. în cazul în care adresa de înființare a popririi se adresează unei unități operaționale a unei bănci, poprirea va fi înființată asupra conturilor pe care debitoarea urmărită le are la acea unitate. Conform dispozițiilor art. 1718 C.civ., precum și art. 452 C.proc.civ., și următoarele, poprirea poate fi validată chiar și în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului.
Din această perspectivă la acest moment al fazei execuționale, așa cum s-a arătat și mai sus, nici terțul poprit și nici debitorul nu mai pot invoca apărări legate de aplicabilitatea OUG 71/2009 și a celorlalte acte speciale, având în vedere elementele a căror analiză trebuie făcută în cadrul cererii de validare a popririi, acestea putând fi invocate doar în procedura contestației la executare, așa încât, aceasta nu mai este îndreptățită ca în procedura validării de poprire sa invoce nelegalitatea executării silite în raport de prevederile O.U.G. 71/2009 și celelalte acte speciale, ci exclusiv aspecte legate de forma execuțională a popririi la acest moment procesual, în raport de disp. art. 460 C.pr. civ..
Tribunalul a reținut totuși că în mod greșit instanța fondului a apreciat incidența în cauză a dispozițiilor OUG 71/2009.
Domeniul de aplicare al OUG 71/2009 este determinat de dispozițiile art. 1 și privește drepturi de natură salarială acordate prin sentințe judecătorești personalului din sectorul bugetar.
Drepturile care au fost recunoscute prin titlu executoriu și care fac obiectul cereri de validare sunt reglementate de Legea nr. 142/1998.
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 142/1998 aceste drepturi reprezintă o alocație individuală de hrana, acordată sub forma tichetelor de masa care este suportată integral de către angajator.
Legea nr. 142/1998 stabilește că dreptul de a beneficia de tichete de masă nu este de natură salarială și se naște exclusiv din lege, în speță din Legea 142/1998 coroborată cu art.23 din Legea 435/2006 pentru personalul sanitar veterinar.
Scopul Legii nr. 142/1998 a fost acela de a asigura salariaților cu venituri situate sub un anumit nivel, hrana zilnică, evaluată periodic în funcție de indicele prețurilor de consum și pentru care au fost emise tichete valorice.
OUG nr. 71/2009 care prevede eșalonarea pe o perioadă de 4 ani a unor drepturi bănești, de natură salarială, este incompatibilă cu spiritul legii 142/1998 care se referă la necesitatea asigurării hranei zilnice.
În plus, Tribunalul a reținut că OUG 71/2009 reglementează practic un regim diferențiat de executare a obligaților în raport de calitatea debitorilor și stabilește în mod unilateral termene și condiții de plată ale creanțelor acordate în favoarea creditorilor prin titluri executorii, conducând la o amânare a executării, și prin urmare încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, sub aspectul nerespectării termenului rezonabil, precum si al principiului egalității armelor în proces (în acest sens și cauza Stran și Stratis Andreatis c. Greciei).
În ceea ce privește faptul că nu ar fi determinată creanța, Tribunalul a constatat că în titlu executoriu sunt indicate suficiente criterii pentru ca executorul să poată determina cuantumul acestuia, astfel că nu poate fi reținută nici această motivație a instanței de fond.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs debitoarea și terțul poprit.
Terțul poprit DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, critică decizia pentru nelegalitate, arătând că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.pr.civ.).
In principal, învederează că validarea de poprire, în general este admisă și aplicată ca o accelerare a executării silite, și în ultimă instanță ca o sancțiune aplicată terțului poprit atunci când acesta nesocotește, cu rea-credință obligațiile sale prevăzute de actele normative în vigoare în materia executării silite prin poprire.
Or, în condițiile în care există un act normativ care stabilește o procedură de plată eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciară pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituțională, nu se poate considera că acțiunea terțului poprit - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică Municipiului București, de a se prevala de dispozițiile OUG nr. 71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea credință.
Reiterează dispozițiile art. 460: alin. (1) C.pr.civ. potrivit cărora: „Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a eliberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popriri.”
Or, în speță, așa cum a arătat, nu se poate reține neîndeplinirea obligaților de către terțul poprit.
Prin urmare, având în vedere cele mai sus arătate, recurentul terț poprit solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile în sensul respingerii cererii de validare formulată de către creditoare, ca fiind neîntemeiată.
In al doilea rând, apreciază că punctul de vedere al instanței este eronat, având în vedere următoarele considerente:
Prin validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare, norme potrivit cărora: „în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept."
Prin urmare, având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințarea executării silite, ulterioară intrării în vigoare a OUG nr. 71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauză, astfel încât deși instanța de judecată a încuviințat executarea silită, prin efectul legii orice cerere de executare silită, implicit validarea popririi, este suspendată de drept.
Prin dispozițiile OUG nr.71/2009 modificată și completată prin Legea nr.230/2011, a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, prin titluri devenite executorii până la data de 31.12.2011, validarea popririi, cu consecința plății drepturilor salariale într-o singură tranșă neavând temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.
Art. 1 - (1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea drepturi de natură salariată stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
(2) în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.
Arată în continuare recurentul terț poprit că nu poate constata existența unei neconcordanțe între dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 modificată pe de o parte și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.
In motivarea deciziei nr.206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1 din OUG nr.71/2009, Curtea Constituțională a reținut că aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea în acord cu cele de mai sus arătate că la data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. șa. contra României.
Curtea a considerat că cererea reclamanților este în mod evident nefondată și trebuie să fie respinsă în temeiul art.35 și art.4 din Convenție (par.52).
Totodată, în conformitate cu aceeași jurisprudență a instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele intre diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.
Or, în cauza de față, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.
Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii., modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentate, pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului român în actualul context de acută criză economică națională și internațională.
Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie, nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, solicită să se constate că în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.
Față de cele arătate mai sus, rezultă fără putință de tăgada că acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009 a fost pe deplin justificată
Precizează totodată că prin dispozițiile OUG nr.71/2009 legiuitorul a dorit să înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.
Având în vedere influenta substanțială asupra bugetului de stat pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar - aspecte ce nu au fost avute in vedere de către instanța de apel.
In al treilea rând, învederează că dispozițiile imperative ale O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452 - 461 Cod Procedură civilă, ce reglementează materia executării silite prin poprire.
Potrivit art.1 din O.G. nr.22/2002 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.92/2011, "Creanțele stabilite prin titluri executorii in sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectivă.”
Prin dispozițiile O.G. nr.22/2002 au fost reglementate condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție ți legea finanțelor publice.
Astfel, în deplină concordanță cu art.137 alin.1 din Constituția României, care prevede că „Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege", Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, in vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.
In acest context, O.G. nr.22/2002 cu modificările și completările ulterioare, are rolul de a reglementa condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și în legea finanțelor publice.
Ca un argument în plus, menționează că prin Decizia nr. 784/12.05.2009 Curtea Constituționala a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.G. nr. 22/2002 motivat de faptul că "dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice se aplica fără nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilor publice, acestea fiind conforme cu prevederile art.16 și art.44 alin.(2) din Constituție. Potrivit art.126 alin.(2) din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecată fără să aducă atingere substanței drepturilor și libertăților fundamentale."
De asemenea, Curtea Constituționala a concluzionat prin Decizia 213/4.03.2010 ca OG.22/2002 nu este contrară dispozițiilor art. 6 par.1 din CEDO.
Deși prin dispozițiile legale invocate se instituie anumite limite ale executării, în sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra celor aprobate prin bugete, aceasta nu împiedica executarea silită a obligațiilor de plată ale instituțiilor publice de vreme ce potrivit art. 4 din O.G. nr.22/2002 modificată și completată prin Legea nr. 92/2011 este instituită obligația pentru ordonatorii principali de credite bugetare de a dispune toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii, O.G. nr.22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice, în sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora aprobate prin bugetele instituțiilor respective.
Față de această dispoziție legală imperativă, Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
Față de cele învederate este fără putință de tăgada ca cererea de validare a popririi este neîntemeiată, nerespectându-se prevederile O.G. nr.22/2002.
Având în vedere argumentele prezentate, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei civile nr.139 A/05.02.2014, în sensul menținerii ca temeinică și legală a sentinței civile nr.3295/28.03.2013, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București.
Debitoarea A. NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR BUCUREȘTI critică la rândul său decizia pentru următoarele motive:
A arătat în fața instanței de apel că, urmare a solicitării sindicatelor componente ale F.S.V.R., instituția debitoare a procedat la punerea în executare a deciziei nr. 2424/12.06.2008. respectând întocmai termenele și condițiile menționate în dispozitivul hotărârii, astfel încât executarea silită a acesteia este neîntemeiată.
Așadar, instituția debitoare a procedat la punerea în executare a deciziei nr. 2424/12.06.2008 începând cu data de 09.12.2006 și până la data efectivă a plății pentru toate persoanele, membre ale sindicatelor componente ale F.S.V.R., nominalizate în listele depuse de către F.S.V.R. la dosarul cauzei și cărora le era opozabilă această hotărâre.
Instanța de apel, în mod netemeinic și nelegal, reține faptul că, punerea în executare a titlului executoriu mai sus menționat de către A.N.S.V.S.A. pentru perioada 2006 - 2008, nu afectează valoarea debitului ce face obiectul prezentei cauze, care reprezintă valoarea tichetelor de masă aferente perioadei 01.01._10.
Interpretând în acest mod dispozitivul titlului executoriu, instanța de apel a încălcat principiul separației puterilor în stat subrogându-se în rolul Parlamentului, deoarece instanța poate doar controla comportamentul angajatorului pentru trecut, în ceea ce privește respectarea drepturilor prevăzute de lege și nu poate cenzura comportamentul viitor al angajatorului, instanța de apel considerând că, decizia nr. 2424/12.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, dispune acordarea acestor drepturi și în continuare.
Arată recurenta - debitoare că interpretând decizia nr. 2424/12.06.2012 a I.C.C.J. în sensul că sindicatele componente ale F.S.V.R. au dreptul la valoarea tichetelor de masă și după pronunțarea acesteia, instanța de apel și-a depășit competenta, acordând mai mult decât s-a dispus printr-o hotărâre irevocabilă a Î.C.C.J.
După cum se poate lesne observa, F.S.V.R., prin cererea de chemare în judecată, nu a solicitat acordarea acestor drepturi pe viitor, astfel că, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 2424/12.06.2008 nu putea acorda mai mult decât s-a cerut.
Mai mult decât atât, prin acte normative ulterioare acestei hotărâri judecătorești, s-a prevăzut că instituțiile publice centrale sau locale, cu excepția celor finanțate integral din venituri proprii, nu acordă tichete de masă în anii 2009 - 2013, astfel reținerea instanței de apel în sensul că intimații aveau dreptul la tichete de masă, în baza deciziei nr. 2424/12.06.2012 a Î.C.C.J. și pentru perioada 2009 - 2013 este netemeinică și nelegală.
Apreciază că instanța de apel a interpretat în mod incorect, dispozițiile art. 460 alin (2) C.p.c. conform cărora: „ Art. 460 [...] (2) Instanța va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit și, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desființarea popririi. Terțul poprit, care, cu rea-credință, a refuzat să-și îndeplinească obligațiile privind efectuarea popririi, va putea fi amendat, prin aceeași hotărâre, cu o suma cuprins între 2.000.000 lei si 10.000.000 lei.[...]"
Instanța de apel a admis cererea de validare a popririi, reținând în mod netemeinic și nelegal, că suma solicitată de creditoare constituie "o creanță certă (a cărei existență rezultă indubitabil din hotărârile judecătorești ce constituie titluri executorii), lichidă (cuantumul său fiind determinabil cu ajutorul criteriilor stabilite prin hotărârile judecătorești ce constituie titluri executorii), și exigibile (caracter avut încă din momentul pronunțării hotărârilor în primă instanța)"
Instanța de apel a admis cererea de validare a popririi, în limita creanței de 278.849,58 lei, fără să arate de unde provine această sumă și fără existența vreunui raport de expertiză contabilă extrajudiciară prin care să se fi stabilit întinderea creanței.
Mai mult decât atât, în dosarul în care s-a pronunțat decizia nr. 2424/12.06.2008 de către Î.C.C.J. a fost parte A. Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și nu F.S.V.R. sau direcțiile sanitare veterinare și pentru siguranța alimentelor, astfel încât acestea din urmă nu aveau calitatea de a calcula vreo sumă.
De altfel, și doctrina reține faptul că, „creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însăși actul de creanță sau din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de el. Actele de executare efectuate în temeiul unei creanțe care nu este certă sunt lovite de nulitate." (Prof. univ. dr. G. B. - codul de procedură civilă - comentat și adnotat).
Așa cum a arătat și prin apărările susținute la instanța de apel, instituția debitoare a procedat la punerea în executare a deciziei nr. 2424/12.06.2008 începând cu data de 09.12.2006 și până la data efectivă a plății pentru toate persoanele, membre ale sindicatelor componente ale F.S.V.R., nominalizate în listele depuse de către F.S.V.R. la dosarul cauzei și cărora le era opozabilă această hotărâre, astfel încât, hotărârea fiind deja executată, nu există niciun motiv pentru care debitoare să calculeze și alte sume de bani cu titlu de debit.
Arată recurenta - debitoare că nu înțelege care sunt justificările legale pentru care F.S.V.R. susține că este îndreptățită să solicite executarea silită a titlului executoriu (decizia nr. 2424/12.06.2008 a I.C.C.J.), atâta timp cât:
- decizia nr. 2424/12.06.2008 a l.C.C.J. este pusă în executare față de toți membrii sindicatelor componente ale F.S.V.R., nominalizați în listele depuse la dosarul cauzei,
- din dispozitivul deciziei nr. 2424/12.06.2008 rezultă, tichetele de masă se vor acorda începând cu data de 09.12.2006, instanța nedispunând acordarea acestor drepturi și în continuare;
- în dosarul în care a fost pronunțat titlul executoriu (deciziei nr. 2424/12.06.2008), F.S.V.R. nu a solicitat instanței acordarea și în continuare a tichetelor de masă.
Precizează instanței de recurs că, Federația S. a Veterinarilor din România a formulat chiar și o cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 2424/12.06.2008 a I.C.C.J., în sensul de a se prevedea expres obligarea la acordarea către membrii sindicatului a 20 de tichete de masă lunar începând cu data de 09.12.2006.
Prin încheierea din data de 8.01.2009, I.C.C.J. a admis cererea Federației Sindicale a Veterinarilor din România, îndreptând eroarea materială strecurată în dispozitivul deciziei nr. 2424/12.06.2008 a I.C.C.J. în sensul că acordarea celor 20 de tichete de masă lunare se va face proporțional cu timpul efectiv lucrat, nefiind vorba în niciun fel de acordarea și în continuare a tichetelor de masă după data pronunțării, așa cum a reținut, în mod neîntemeiat instanța de apel.
In lipsa unei asemenea precizări instanța de apel nu poate face aprecieri cu privire la existența creanței după data pronunțării în condițiile în care s-ar excede competențelor. Astfel, fără o astfel de mențiune, ar însemna ca în cauza de față instanța să verifice drepturile prevăzute de lege și comportamentul angajatorului pentru respectarea acestora, în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat având în vedere informațiile și legislația în vigoare Ia momentul 12.06.2008, aspecte ce nu pot fi realizate în acțiunea având ca obiect: validare poprire.
Arată recurenta debitoare că instanțele de judecată au respins validarea popririi într-un număr de patru dosare aflate pe rolul Curții de Apel București, având ca obiect - validare poprire pentru „neexecutarea" deciziei nr. 2424/12.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția C. Administrativ ș Fiscal în dosarul nr._ .
In plus, în situația în care decizia nr. 2424/12.06.2008 a I.C.C.J. nu ar fi fost executată, la data la care a fost formulată adresa de înființare a popririi, era în vigoare O. U. G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare, care prevede plata eșalonată, începând cu anul 2012, a hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială și suspendarea de drept a executării silite a unor astfel de executări.
Instanța de apel, în mod netemeinic și nelegal, apreciază că aplicabilitatea dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 încalcă dispozițiile art. l din Protocolul l la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 6 din aceeași Convenție, pentru următoarele considerente:
In primul rând, înțelege să invoce dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României: „(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare Ia drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.", dispoziții însușite chiar de instanța fondului.
În al doilea rând, instanța fondului face referire la mai multe cauze soluționate de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, dar care nu au același obiect cu pricina de fața, deoarece, cauzele la care face referire instanța fondului au ca obiect hotărâri judecătorești neexecutate, A.N.S.V.S.A. nefiind în această situație.
In al treilea rând, invocă dispozițiile Hotărârii Curții Europene pentru Drepturile Omului din 4 septembrie 2012 cu privire la cererea nr._/08 introdusă de D. D. D. și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 709 din 17 octombrie 2012, data intrării în vigoare 17 octombrie 2012, Hotărâre depusă la dosarul cauzei.
In plus, menționează debitoarea că Ministerul Finanțelor Publice - Direcția G. de Programare Bugetară, prin adresa nr._/03.11.2010, înregistrată la Registratura A.N.S.V.S.A. sub nr._/04.11.2010, a precizat că: "Potrivit prevederilor Sistemului European de conturi naționale și regionale din Comunitate, aprobat prin Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 2223/1996, care este aplicabil tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, tichetele de masă acordate angajaților de către angajatori reprezintă salarii în natură de care beneficiază respectivii salariați."
Având în vedere cele de mai sus, prin aceeași adresă, Ministerul Finanțelor Publice a concluzionat că "hotărârile judecătorești care au ca obiect acordarea de tichete de masă intră sub incidența Ordonanței de urgență a guvernului nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare."
În considerarea celor expuse mai sus, recurenta debitoare solicită admiterea recursului formulat și prin hotărârea ce se va pronunța casarea deciziei atacate și, rejudecând cauza pe fond, respingerea cererii de validare a popririi formulată de Federația S. a Veterinarilor din România.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 și urm. C.pr.civ., OUG nr. 74/209 și decizia nr. 188/2010.
Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată următoarele:
- Motivele de recurs privind interpretarea greșită a deciziei civile nr. 2424/12.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și încălcarea principiului separației puterilor în stat nu pot fi primiteăp întrucât aceste aspecte vizează însăși legalitatea și temeinicia procedurii de executare silită.
Or, acestea nu pot fi formulate, pe calea procedurală a validării de poprire, față de împrejurarea că instanța este ținută a verifica doar îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 460 C.pr.civ.
Potrivit alin. 2 al acestui text legal, „instanța va da o hotărâre de validare poprire prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului suma datorată debitorului în limita creanței, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului. În caz contrar va hotărî desființarea popririi.”
În consecință, instanța de validare examinează doar existența calității de debitor a terțului poprit în raport de debitorul urmărit, în acest sens fiind atâta doctrina cât și practica instanțelor judecătorești, dar și actuala reglementare cuprinsă în Noul Cod de procedură civilă (art. 778 alin. 3 teza finală, conform cu care, în instanța de validare, terțul poprit poate opune creditorului urmăritor toate excepțiile și mijloacele de apărare pe care le-ar putea opune debitorului, în măsura în care ele se întemeiază pe o cauză anterioară popririi).
Prin urmare toate aspectele care vizează executarea silită însăși (inexistența debitului), pot fi invocate numai pe calea unei contestații la executare în temeiul prevederilor art. 399 C.pr.civ.
De asemenea, este necesar a se menționa că în cadrul procesului ce are ca obiect validarea de poprire instanța nu analizează legalitatea înființării popririi, debitorul având posibilitatea de a formula aceste apărări și a solicita desființarea popririi sumelor tot pe calea contestației la executare.
Este adevărat că instanța de apel în considerente în subsidiar, în mod nelegal, a analizat și existența debitului, dar acestea vor fi înlăturate de motivarea de față.
Sub un al doilea aspect, Curtea observă că ambele recursuri vizează în principal aceleași probleme, anume nelegalitatea deciziei pronunțate în apel, de validare a popririi, din perspectiva dispozițiilor OUG nr. 71/2009 astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 45/2010, dispoziții ce reglementează modul în care se face executarea în ce privește creanțele de tipul celor al căror beneficiari sunt creditorii din prezenta cauză și care, totodată, stipulează suspendarea de drept a executării silite. Așa fiind, urmează ca susținerile ambilor recurenți să fie analizate împreună.
Legat de referirea la dispozițiile OUG nr.71/2009, potrivit cărora plata anumitor sume de bani prevăzute în titluri executorii se face în termenele și perioadele prevăzute de acesta (inițial 2010-2012 și apoi 2012-2016), iar orice cerere de executare silita se suspenda de drept, curtea reține că actele normative ce au acordat succesive termene de grație și eșalonări debitorului încalcă flagrant art.6 CEDO în partea privitoare la dreptul la un proces echitabil interpretat prin raportare la faza executării silite.
Sub acest aspect, curtea are în vedere, la fel ca și tribunalul, numai două din cauzele în care, chiar împotriva statului roman, Curtea Europeană a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil din perspectiva arătată mai sus. Astfel, în cauza S. împotriva României, Curtea a arătat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerate ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul articolului 6 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. În cauza de față, cu toate că reclamanta obținuse o hotărâre judecătorească definitivă prin care autoritățile administrative au fost obligate la o acțiune specifică, aceasta nu fusese executată, din cauza refuzului debitorului de a respecta această hotărâre.
Or, a arătat Curtea, administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile articolului 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi.
În plus, Curtea nu a subscris la teza Guvernului conform căreia reclamanta ar fi trebuit sa recurgă la executarea silită a sentinței, întrucât nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, Curtea concluzionând că, prin refuzul de a executa sentința, precum și prin refuzul plații cheltuielilor de judecată dispuse de către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, iar art.6 (1) din Convenție a fost încălcat.
De asemenea, în cauza S. P. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că cele obligate să îl pună în posesie pe reclamat erau autoritățile, în temeiul unei hotărâri care îi stabilise acestuia dreptul de proprietate. În consecință, obligația de a acționa incumbă autorităților, iar nu reclamantului și a-i cere reclamantului să facă alte demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, și anume ca instanța să dispună încă o dată autorității administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă, ar fi prea oneros și nu ar corespunde cerințelor art.35 alin. l din Convenție. Curtea a amintit că dreptul de acces la justiție, garantat de art.6 din Convenție, protejează și executarea hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii și, în consecință, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv. În consecința, a statuat Curtea, că hotărârea judecătorească dată în favoarea reclamantului nu a fost executată conform dispozitivului său și neexecutarea sa este imputabilă exclusiv autorităților administrative competente, iar imposibilitatea pentru reclamant de a obține executarea completă constituie o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor, așa cum este prevăzut de prima frază a primului alineat al art.1 din Primul Protocol adițional al Convenției.
Așadar, Curtea consideră că sarcina de a asigura executarea unei hotărâri judecătorești împotriva statului revine în primul rând autorităților de stat începând din momentul în care hotărârea respectivă devine definitivă și executorie. Complexitatea procedurii interne de executare silită sau a sistemului bugetar nu poate scuti statul de obligația sa, în baza Convenției, de a respecta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într-un interval rezonabil. De asemenea, autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Revine statelor obligația de a-și organiza sistemul legal ,de asemenea manieră încât autoritățile să își poată îndeplini obligația lor în aceasta privința (hotărârea Burdov vs.Rusia (nr.2) din 15 ianuarie 2009).
În același sens, curtea are în vedere și hotărârea din 20 decembrie 2007 pronunțată în cauza Miclici împotriva României, hotărârea din 29 iulie 2008 pronunțată în cauza O. împotriva României .
Pe de altă parte, curtea apreciază că, în cauză, nu poate fi invocată nici incidența dispozițiilor O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, care prevăd că, în situația în care executarea nu începe din cauza lipsei de fonduri, instituțiile statului dispun de un termen de 6 luni care curge din momentul adresării de către creditor a unei somații de plata, întrucât, pe lângă faptul că nu s-a făcut dovada premisei pentru emiterea acestei somații, de la data devenirii executorii a hotărârii și până în momentul înființării popririi a trecut o perioada îndelungată, astfel, că a existat suficient timp pentru ca ordonatorul de credite să prevadă în buget sumele necesare pentru achitarea sumei stabilite prin titlul executoriu.
În acest sens, sunt dispozițiile art. 460 alin.1 C.proc.civ. potrivit cărora dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.
Și în ce privește critica legată de nelegalitatea deciziei pronunțate în apel determinată de ignorarea de către tribunal a jurisprudenței CEDO, în special a statuărilor Curții de la Strasbourg din cuprinsul cauzei D. și alții împotriva României, susținerile recurentelor sunt neîntemeiate.
Astfel, trebuie observat că asupra executării de îndată a hotărârilor judecătorești în condițiile în care debitor este statul sau una dintre instituțiile acestuia s-au pronunțat mai multe hotărâri de către Curtea de la Strasbourg, în cauzele Hornsby, S., Metaxa, Bourdov, etc.
Curtea a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002).
Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – hotărârea din 29 iulie 2008, T. – hotărârea din 29 iulie 2008, N. – hotărârea din 21 aprilie 2009 etc.).
Curtea a sancționat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.
În cauza invocată de cele două recurente, D. și alții contra României, pronunțată în 4 septembrie 2012, publicată la 18 septembrie, CEDO s-a pronuntat asupra compatibilității cu Convenția a eșalonării aplicate prin OUG nr. 71/2009, însă în raport de circumstanțele speței prezentate.
Prin decizia sa din data de 4 septembrie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza "D. și alții împotriva României", prin care aceștia invocau încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), prin aceea că autoritățile interne (Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.
Curtea a amintit că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 (Hornsby împotriva Greciei, neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6, punctul 1 din Convenție-cauza Bourdov împotriva Rusiei. În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul 1.
S-a mai menționat că o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin Convenție. Cauzele Jesiuniene împotriva Lituaniei, Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, precum si Beshiri și alții împotriva Albaniei.
Curtea și-a nuanțat poziția și a apreciat că mecanismul de eșalonare stabilit de Guvern prin OUG nr. 71/ 2009 poate fi considerat ca unul rezonabil și nu denotă refuzul Guvernului de a achita aceste sume de bani, ci prin acesta s-a urmărit un scop de utilitate publică - asigurarea echilibrului bugetar în contextul în care, începând cu anul 2009, Statul Român s-a confruntat cu o criză economică puternică.
In cauza D. contra României, Curtea a observat că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie-aprilie 2008. Curtea constată că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate. (...) Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, respectiv mai mult de o treime din suma totală acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătită eșalonat, conform legislației în vigoare, până în 2016, Curtea nu a considerat că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților”. CEDO a argumentat că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii cu privire la o eventuală intenție a Guvernului de a nu respecta calendarul plăților pentru viitor.
În speța D. contra României, analizând proporționalitatea măsurii de eșalonare de către Stat a plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților, Curtea a luat în considerare două aspecte importante: criza economică și financiară cu care se confruntă România din 2009 și care a necesitat luarea unor măsuri pentru păstrarea echilibrului bugetar; în al doilea rând, s-a apreciat, pe baza probelor existente la dosar, că debitorul, Statul român, a depus diligențe rezonabile pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, achitând acestora o parte semnificativă din sumele cuvenite și respectând calendarul eșalonărilor. Nu s-a făcut referire expresă la perioada eșalonării, însă, se poate deduce că, față de situația concretă expusă mai sus, din punctul de vedere al Curții, nici această perioadă nu a fost una nerezonabilă.
Deci, s-a considerat că numai în contextul plății unei sume mari din debitul solicitat se poate considera că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.
Curtea apreciază că aspectele reținute de Curtea Europeană nu sunt aplicabile mutatis mutandis și în cauza de față, intimații - creditori neaflându-se într-o situație asemănătoare, întrucât nu s-a făcut dovada că acestora li s-a achitat anterior înființării popririi, o parte semnificativă din debit, ca în cazul creditorilor din cauza D., astfel ca eșalonarea sumelor datorate reclamanților poate fi considerată nerezonabilă, întrucât afectează însăși substanța dreptului câștigat prin hotărârile judecătorești definitive și irevocabile.
Mai mult, în speța de față recurentele nu pot invoca în favoarea lor dispozițiile OG nr.22 și 71 întrucât, așa cum rezultă din adresa nr._/2014 (fila 32 recurs) și susținerile părților nu au făcut plăți eșalonate în temeiul acestor ordonanțe.
Față de cele reținute, în temeiul dispozițiilor art. 312 C.pr.civ., Curtea va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de recurenta-debitoare A. NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR BUCUREȘTI și de către recurenta-terț-poprit DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.139 A din 05.02.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-creditoare FEDERAȚIA S. A VETERINARILOR DIN ROMÂNIA, ca nefondate.
Irevocabilă
Pronunțată în ședință publică, azi 9.07.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
E. V. I. A. M.-G.
H. P. R.
GREFIER,
E. C.
Red.EV
Tehnored. GIA
2 ex./29.07.2014
TB - Secția a III-a civ. - E. M. S.,C. V.
Judecătoria Sectorului 4 București - L. Z.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1083/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acordare personalitate juridică. Decizia nr. 295/2014. Curtea... → |
|---|
