Acţiune în constatare. Decizia nr. 1141/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1141/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-06-2014 în dosarul nr. 1141/2014
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1141 R
Ședința publică de la 24.06.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – M. S. C.
JUDECĂTOR – D. Z.
JUDECĂTOR – D. F. G.
GREFIER – S. V.
……………………..
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul pârât M. București prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 7A/07.01.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele pârâte C. E. și G. P. și intimata reclamantă M. G. C., având ca obiect „uzucapiune”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimata reclamantă M. G. C. personal și asistată de avocat B. G., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurentul pârât M. București prin Primarul General și intimatele pârâte C. E. și G. P..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Curtea pune în discuția părților valoarea obiectului pricinii în scopul de a se verifica motivul de ordine publică dacă tribunalul a judecat în mod corect ca instanță de apel sau trebuia să judece ca instanță de recurs.
Apărătorul intimatei reclamante M. G. C. arată că valoarea obiectului cererii este de 80.000 lei, așa cum au precizat la instanța de fond. Mai arată că această valoare nu a rămas aceeași, pentru că în cauză a fost întocmit un raport de expertiză și au timbrat în raport de valoarea stabilită prin expertiză. Consideră că în prezenta cauză calea de atac este recursul, având în vedere valoarea stabilită prin raportul de expertiză.
Solicită respingerea recursului. Prin motivele de recurs M. București prin Primarul General a considerat că nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Arată că din actele aflate la dosar, respectiv din adresele emise de Arhivele Statului, Direcția de Impozite și Taxe Locale și Cartea funciară rezultă că singurul proprietar al imobilului în litigiu este autorul reclamantei, iar cei de la care aceasta a cumpărat nu au figurat ca proprietari, în aceste condiții, fiind în situația inexistenței afirmării unor drepturi reale asupra imobilului în litigiu, considerând că acest imobil este asimilat categoriei de bunuri fără stăpân. Apreciază că acest imobil aparține statului nefiind nici un proprietar și în aceste condiții statul este reprezentat pe plan local de M. București și în aceste condiții se justifică calitatea procesuală pasivă.
Să se constate că din depozițiile martorilor și actele aflate la dosarul cauzei, din 1958 cel care a stăpânit imobilul în mod continuu și sub nume de proprietar este autorul reclamantei.
Nu se solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr._, reclamantele M. G.-C. și M. M. au chemat în judecată pe pârâții P. E., G. T., Martian P. și C. E., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că reclamantele au dobândit în proprietate, prin uzucapiune, terenul în suprafață de 200 mp situat în București, ., sector 4, iar prin accesiune au devenit proprietare ale construcției edificate pe acest teren.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantele au arătat că, în anul 1956, reclamanta M. M., împreună cu soțul său, M. D., au convenit cu pârâții vânzarea terenului indicat în petit, înțelegere care s-a materializat prin întocmirea unui înscris intitulat chitanță. De la data întocmirii chitanței au intrat efectiv în posesia imobilului, iar în anul 1957 au început edificarea construcției pe acest teren. Începând cu anul 1956 au exercitat o posesie continuă, utilă, publică și sub nume de proprietar, nefiind tulburați în posesie și au achitat toate taxele și impozitele aferente imobilului. În anul 1988, M. D. a decedat și au rămas ca moștenitoare reclamantele, în calitate de fiică, respectiv soție supraviețuitoare.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1890 și art. 488 Cod civil.
Reclamantele au formulat cerere precizatoare, prin care au arătat că înțeleg să cheme în judecată în calitate de pârâte pe numitele G. P., D. B. S. și C. E., întrucât pârâta inițială, G. T., a decedat, iar în urma decesului acesteia a rămas ca moștenitoare în calitate de fiică pârâta G. P., conform certificatului de moștenitor nr. 27/23.10.1998, pârâta M. P. a decedat și ea, dar procedura succesorală nu a fost deschisă, după cum a decedat și pârâta P. E., în urma sa rămânând ca moștenitoare pârâta D. B. S., conform certificatului de moștenitor nr._ .
Pe parcursul procesului a decedat reclamanta M. M., procesul fiind continuat de reclamanta M. G. C., conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 1/18.01.2010 emis de BNP N. și Asociații.
Reclamanta M. G. C. a formulat cerere precizatoare prin care a arătat că înțelege să cheme în judecată în calitate de pârât și pe M. București prin Primar General, cu motivarea că asupra terenului în litigiu nu se cunoaște un alt proprietar, iar conform dispozițiilor art. 477 din Codul civil, toate averile vacante și fără stăpân, precum și cele ale persoanelor care mor fără moștenitori sunt ale domeniului public, iar conform dispozițiilor art. 646 din Codul civil, bunurile fără stăpân sunt ale statului. Din interpretarea acestor texte de lege, rezultă că statul este cel care culege bunurile fără stăpân și tot el este considerat proprietarul bunurilor abandonate și care este reprezentat pe plan local de M. București, în condițiile în care din relațiile furnizate de DGITL Sector 4 în cauză, în evidențele fiscale a figurat ca titular de rol antecesorul său, M. D., fără a se cunoaște un alt proprietar.
Prin sentința civilă nr. 8706/13.12.2010 Judecătoria sector 4 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor C. E., G. P. și D. B. S., invocată din oficiu, a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, Judecătoria a reținut că s-a făcut dovada că pârâtele C. E., G. P. și D. B. S. sunt moștenitoarele pârâtelor inițial chemate în judecată, iar pe fond, că nu s-a făcut dovada că pârâții chemați în judecată au în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra terenului ce face obiectul cauzei.
Prin decizia civilă nr. 842R/30.03.2012 Tribunalul București Secția a III-a civilă a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința civilă nr. 8706/13.12.2010 și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond, reținând că, deși acțiunea a fost respinsă pe fond, motivarea hotărârii vizează calitatea procesuală pasivă.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 4 sub nr._ .
Față de adresa nr._/20.01.2012 potrivit căreia pârâta D. B. S. figurează în baza de date DEPABD ca fiind decedată conform actului nr. 3278/2006, reclamanta a renunțat la judecată față de această pârâtă.
Prin sentința civilă nr. 4862/30.04.2013 Judecătoria sector 4 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor C. E. și G. P., acțiunea formulată în contradictoriu cu acestea fiind respinsă în consecință, a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâtul M. București, constatându-se că reclamanta a dobândit, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, ., sector 4, în suprafață de 224 mp, identificat conform raportului de expertiză topografică efectuat de expert C. N. și, ca efect al accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra imobilului construcție, în suprafață construită de 69 mp situată in București, ., sector 4, cu descrierea din raportul de expertiză menționat.
Pentru a pronunța această sentință, Judecătoria a reținut, cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtelor C. E. și G. P., că reclamanta nu a făcut dovada că pârâtele persoane fizice au în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra terenului ce face obiectul cauzei.
Din adresa nr. C1447,1448/13.04.2009 emisă de Arhivele Naționale, adresa nr. 4823/RC/05.02.2009 emisă de Biroul de Carte Funciară Sector 4 București și adresa DGITL Sector 4 privind istoricul de rol fiscal al imobilului în litigiu, rezultă că în perioada 1952-1956 nu au figurat înscriși ca proprietari numiții M. P. și A. P., antecesorii pârâților, singurul care a figurat în evidențele fiscale începând cu anul 1958 fiind antecesorul reclamantei, numitul M. D., cu teren în suprafață de 200 mp în ., acesta intrând în stăpânirea imobilului în baza chitanței autentificate sub nr. 5791/09.08.1956, prin care P. E., G. T., Martian P. și C. E. s-au obligat să vândă soților M. D. și M., terenul dobândit prin moștenire de la M. P. și A. P..
Prin urmare, fiind în situația inexistenței unor afirmări de drepturi reale asupra imobilului în litigiu de către terțe persoane, instanța de fond a apreciat, pe baza unei prezumții simple, conform art. 1203 Cod civil, că acesta poate fi asimilat categoriei de bunuri fără stăpân, care, potrivit art. 477 din Codul civil sunt ale domeniului public în interpretarea dată de doctrină acestor dispoziții legale, respectiv în sensul că aparțin statului, mai exact domeniului său privat, soluție ce decurge și din prevederile art. 25 din Legea nr. 213/1998 care dispune: „în accepțiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public din art. 477 Cod civil, se înțelege domeniul privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale, după caz.”
Pe de altă parte, în legătură cu terenurile din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, în baza art. 6 teza finală din Legea 18/1991, se precizează că ele sunt supuse dispozițiilor de drept comun, norma cu privire la terenurile aparținând domeniului privat al unităților administrativ teritoriale fiind preluată ca atare și în dispozițiile art. 123 alin. 2 din Legea nr. 215/2001, concluzia în speța dedusă judecății fiind aceea că imobilul litigios aparține domeniului privat al Municipiului București, ce are calitate procesuală pasivă în cauză.
Apartenența la domeniul privat al unității administrativ teritoriale fiind demonstrată pe baza prezumției anterior deduse din textele citate, instanța a verificat întrunirea celor două condiții ale uzucapiunii de 30 de ani, decurgând din art. 1890 și 1847 din Codul civil: posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată, și să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună credință sau de rea credință.
Conform art. 1860 Cod civil, orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său.
În ceea ce privește terenul în litigiu, s-a reținut, pe baza declarațiilor martorilor C. C. și N. C., coroborate cu relațiile furnizate de DGITL și Primăria Municipiului București, că terenul în litigiu s-a aflat în posesia și folosința reclamanților începând cu anul 1956, dobândit fiind prin chitanță de mână. Reclamanții au stăpânit terenul în mod continuu, netulburat și sub nume de proprietar, nu au existat litigii cu privire la acest imobil, iar terenul are aceleași limite ca și la data vânzării.
Reclamanta a făcut dovada actelor materiale de stăpânire efectivă pe tot termenul prevăzut de lege, ce reflectă intenția sa de a se comporta ca adevărat titular al dreptului de proprietate, ceea ce caracterizează o atitudine subiectivă specifică titularului real al dreptului de proprietate, fiind, astfel, îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1846 și următoare din Codul civil.
În raport de dispozițiile art. 482, art. 488 și art. 492 din Codul civil, a fost găsit întemeiat și cel de al doilea petit al cererii de chemare în judecată, privind dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe terenul litigios, reținându-se că reclamanta a făcut dovada că pe terenul cumpărat au fost edificate o . construcții evidențiate în raportul de expertiză întocmit în cauză.
Împotriva sentinței civile nr. 4862/2013 a declarat apel pârâtul M. București.
Apelantul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că nu există la dosar nicio dovadă că M. București ar fi proprietarul terenului, imobilul fiind achiziționat de autoarea reclamantei în baza unei chitanțe de mână, deci nu de la stat.
Pe fond, a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1847 din Codul civil deoarece nu pot fi uzucapate bunurile inalienabile, bunurile proprietate publică fiind considerate inalienabile, conform Legii nr. 213/1998 și Constituției din 2003.
Prin decizia civilă nr. 7A/07.01.2014 Tribunalul București Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât M. București.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a arătat, în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă, că singura persoană ce figurează ca deținător al imobilului din ., sector 4, atât în evidențele fiscale cât și în evidențele cadastrale ale Municipiului București, este autorul reclamantei, M. D., rolul fiscal fiind deschis la data de 08.02.1958, în baza procesului-verbal de impunere nr._.
Soții M. au intrat în posesia terenului de 200 mp în baza chitanței autentificate sub nr. 5791/09.08.1950, înscris în care se menționează expres că nu ține loc de act de vânzare-cumpărare.
Este real că promitenții vânzători au afirmat că terenul este proprietatea lor, fiind dobândit prin moștenire de la numiții M. și A. P., însă în chitanță nu se face mențiune la nici un act de proprietate sau, cel puțin, la un certificat de moștenitor, astfel că, în condițiile în care verificările dispuse în cauză nu au avut ca rezultat identificarea unui act de proprietate pentru acest teren și luând în considerare și inexistența rolului fiscal anterior momentului la care autorul reclamantei a solicitat impunerea, în mod corect prima instanță a reținut că terenul face parte din categoria bunurilor fără stăpân.
Potrivit art. 477 din Codul civil „Toate averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public”, prin domeniu public înțelegându-se proprietate de stat și nu, în mod necesar, proprietatea publică a statului.
De altfel, la art. 1 lit. d din O.G. nr. 128/1998 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor confiscate sau intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, se prevede că bunurile imobile fără stăpâni sau părăsite, ai căror proprietari sunt neidentificați, fac parte din domeniul privat al statului.
Dispozițiile OG nr. 128/1998 au fost abrogate prin OG nr. 14/2007, însă în Normele metodologice de aplicare a OUG nr. 14/2007, la art. 1 litera e) sunt menționate ca bunuri ce fac parte din domeniul privat al statului „bunurile considerate abandonate sau fără stăpân prin efectul unor acte normative, precum și cele cărora le sunt aplicabile prevederile art. 477 din Codul civil”.
În conformitate cu dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/1998 „domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată”, iar potrivit art. 20 din Legea nr. 215/2001 sunt persoane juridice de drept public, având patrimoniu propriu și capacitate juridică deplină, comunele, orașele, municipiile și județele.
În consecință, în condițiile în care nu a putut fi identificată persoana fizică în al cărei patrimoniu a existat dreptul de proprietate asupra terenului din ., sector 4, calitate procesuală pasivă în cauză are M. București, unitatea administrativ-teritorială din al cărei domeniu privat face parte imobilul în litigiu.
Tribunalul a constatat că sunt neîntemeiate și susținerile apelantului privind neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1847 din Codul civil pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
În conformitate cu dispozițiile art. 121 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, bunurile ce fac parte din domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale sunt supuse dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se dispune altfel, în același sens fiind și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 18/1991, astfel că uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a proprietății, concepută de legiuitor ca o sancțiune a pasivității adevăratului proprietar, care dezinteresându-se vreme îndelungată de bunul său creează în favoarea unei terțe persoane o aparență de proprietate, operează și împotriva unităților administrativ-teritoriale.
Împotriva deciziei civile nr. 7A/2014 a declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General, în motivarea căruia a susținut următoarele critici de nelegalitate:
Uzucapiunea este o sancțiune ce operează împotriva proprietarului nediligent.
Recurentul-pârât arată că, pentru ca reclamanta să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, trebuia să facă mai întâi dovada că municipalitatea este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu. Sarcina probei, atât a calității procesuale active cât și a celei pasive incumbă reclamantei.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în acel raport juridic, ceea ce nu se regăsește în prezenta cauză motiv pentru care, solicită admiterea excepției invocate.
Pe de altă parte, pentru a constata dreptul de proprietate al reclamantei trebuie îndeplinite cumulativ condițiile impuse de dispozițiile art. 1846 și urm. cod civil și ale art. 1890 Cod civil, fiind necesar ca reclamanta să dovedească existența unei posesii utile, a bunei credințe și a termenului cerut de lege.
Conform art. 1847 Cod civil, este considerată utilă posesia continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar exercitată cu bună-credință, iar termenul cerut de lege pentru a prescrie este de 30 de ani.
Conform dispozițiilor art. 1846 Cod civil, deținerea unui lucru este posesia exercitată de noi înșine sau de altul în numele nostru asupra unui lucru.
În cazul de față, deși s-a folosit terenul timp de 30 de ani, reclamanta nu a exercitat o posesie în sensul legii, fiind doar detentor precar. Pentru a exista posesia, persoana care o invocă trebuie să dovedească că întrunește ambele elemente ale posesiei, respectiv animus și corpus. Reclamanta a dovedit doar faptul că a exercitat elementul corpus, dar nu a reieșit din probatoriul administrat și faptul că folosința exercitată asupra bunului litigios s-a făcut sub nume de proprietar.
Recurentul-pârât apreciază total eronate argumentele instanței de judecata din considerentele hotărârii, câtă vreme neîndeplinirea acestei condiții nu poate duce potrivit legii la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, posesia nefăcându-se și sub nume de proprietar, ci doar în calitate de detentor precar, iar pe parcursul timpului nu s-a intervertit precaritatea în posesie conform art. 1857 Cod civil și, ca atare, posesia exercitată de reclamantă nu a fost una utilă pentru a prescrie achizitiv bunul.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Cu privire la motivul de ordine publică pus în discuția părților la termenul de azi, prevăzut de art. 304 pct. 1 C.pr.civ., respectiv dacă tribunalul a judecat în mod corect ca instanță de apel sau trebuia să judece ca instanță de recurs, în funcție de valoarea obiectului acțiunii, Curtea reține că în al doilea ciclu procesual a fost efectuat un raport de expertiză evaluare proprietăți imobiliare, potrivit căruia valoarea de circulație a întregului imobil este de 98.676 lei pentru construcție și de 97.664 lei pentru teren, valoare ce depășește cumulat pragul de 100.000 lei prevăzut de art. 2821 C.pr.civ.
Curtea va reține această valoare a obiectului pricinii, chiar dacă nu există la dosar o precizare în acest sens din partea reclamantei, conform dispozițiilor art. 132 alin. 2 pct. 2 C.pr.civ., luând în considerare faptul că la termenul din data de 26.02.2013 instanța i-a pus în vedere reclamantei să completeze diferența de taxă de timbru în raport de valorile stabilite prin raportul de expertiză evaluare, iar din achitarea acestei diferențe de taxă de timbru instanța consideră că reclamanta a achiesat la valoarea obiectului pricinii astfel stabilită prin raportul de expertiză menționat.
Prin primul motiv de recurs pârâtul M. București invocă excepția lipsei calității sale procesuale pasive pe capătul de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului ca efect al uzucapiunii de lungă durată, susținând faptul că M. București nu este proprietar nediligent al terenului.
Curtea va respinge această critică de nelegalitate, constatând că tribunalul a făcut o corectă aplicare în cauză a dispozițiilor art. 1846, art. 1847 C.civ., potrivit cărora, într-o acțiune având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, calitate procesuală pasivă nu o poate avea decât adevăratul proprietar al terenului, față de rațiunea acestei instituții juridice, de a fi o sancțiune pentru lipsa de diligență a adevăratului proprietar.
Or, se constată că ambele instanțe de fond și-au exercitat rolul activ dispunând efectuarea probelor necesare și utile pentru identificarea adevăratului proprietar al terenului în litigiu, stabilind pe baza probelor că anterior înscrierii autorului reclamantei la rolul fiscal, respectiv anterior anului 1958, nu a fost identificat nici un act de proprietate sau alt proprietar asupra acestui teren, probe care au condus astfel la concluzia că terenul aparține categoriei bunurilor fără stăpân.
În consecință, Curtea constată că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora „domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată”, precum și a dispozițiilor art. 6 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, potrivit cărora domeniul privat al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, care este alcătuit din terenurile dobândite de acestea prin modurile prevăzute de lege, este supus dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.
În al doilea rând, recurentul-pârât critică hotărârea pe fondul capătului de cerere referitor la constatarea intervenirii uzucapiunii, susținând că posesia exercitată de reclamantă nu era utilă deoarece lipsește elementul animus și că folosința exercitată de reclamantă, chiar dacă întrunește condiția privind termenul de 30 de ani, nu s-a făcut sub nume de proprietar.
Curtea reține că, într-adevăr, în concepția Codului civil din 1864, aplicabil în cauză în temeiul art. 82 din Legea nr. 71/2011, precaritatea apare ca un viciu absolut și perpetuu al posesiei, întrucât detentorul precar stăpânește bunul pentru altul.
Art. 1858 din Codul civil (1864) enumeră patru cazuri când se admite că, în anumite situații, detenția precară se poate transforma în posesie propriu-zisă, la pct. 2 fiind reglementată ipoteza când „deținătorul lucrului neagă dreptul celui de la care deține posesiunea, prin acte de rezistență, la exercițiul dreptului său”, când titlul precar se află intervertit și posesiunea devine utilă.
Astfel de acte au fost deduse în mod corect de către instanța de apel, din atitudinea autorilor reclamantei de a deschide rol fiscal pe numele lor și de a plăti cu regularitate taxele și impozitele, de a se comporta față de acest teren în mod public, în calitate de proprietari.
Susținerile recurentului-pârât sunt contrare probelor administrate în cauză, Direcția Juridic din cadrul Primăriei sector 4 arătând că la adresa din ., sector 4, nu este înregistrată nicio cerere de restituire, nici în baza Legii nr. 10/2001, nici în baza Legii nr. 18/1991; Sectorul 4 prin Primar aducând la cunoștința instanței că autorul reclamantei M. D. figurează în Registrul cadastral cu privire la imobilul de la adresa de mai sus; iar Direcția de Impozite și Taxe Locale sector 4 comunicând la dosar situația rolului fiscal pentru același imobil, din care rezultă că prima înregistrare a fost efectuată pe numele autorului reclamantei, M. D., conform procesului-verbal de impunere_/8.02.1958.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că instanța de apel a aplicat în mod corect normele de drept substanțial care reglementează instituția juridică a uzucapiunii de lungă durată, respectiv a accesiunii imobiliare artificiale, cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 nefiind întemeiat, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât M. București prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 7A/07.01.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. E. și G. P. și intimata-reclamantă M. G. C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24.06.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. S. C. D. Z. D. F. G.
GREFIER,
S. V.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored. PS/04.07.2014
2 ex.
Jud. apel: A. M. G.
S. P.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1073/2014. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 265/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
