Validare poprire. Decizia nr. 1397/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1397/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-09-2013 în dosarul nr. 1397/2013

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

C. DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 1397

Ședința publică de la 23.09.2013

C. constituită din:

PREȘEDINTE - F. P.

JUDECĂTOR - C. M. T.

JUDECĂTOR - D. A.

GREFIER - RĂDIȚA I.

* * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul-debitor, M. JUSTIȚIEI, precum și de recurentul terț poprit, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI-ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ, împotriva deciziei civile nr.143/A din 14 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații creditori, B. F., B. A., B. C. I., G. E., P. E., M. C., M. A. M., U. M., D. D. C., R. C. G., Z. V., V. A., S. E., N. L., S. D., G. C. M., B. P. F., G. E. C. și T. I..

P. are ca obiect - validare poprire.

La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează faptul că ambii recurenți au solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform prevederilor art. 242 pct. 2 C.p.civ.

C. având în vedere solicitarea recurenților de judecare a cauzei în lipsă și reține cauza spre soluționare.

CURTEA

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3219 din 20 aprilie 2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._, s-a admis cererea de validare a popririi privind pe creditorii B. F., B. A., B. C.-I., G. E., P. E., M. C., M. (P.) A.-M., U. M., D. D.-C., R. C.-G., Z. V., V. A., S. E., N. L., S. D., G. C.-M., B.-P. F., G. E. C., T. I., debitorul M. Justiției și terțul poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică; s-a validat poprirea înființată la data de 08 februarie 2012 de Biroul Executorului Judecătoresc „Raportoru G.” în dosarul de executare nr. 348/2009; a fost obligat terțul poprit să plătească creditorilor suma de 458.530,62 lei datorată debitorului M. Justiției.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele considerente:

„Prin cererea înregistrată la data de 08 martie 2012, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr._, creditorii B. F., B. A., B. C.-I., G. E., P. E., M. C., M. (P.) A.-M., U. M., D. D.-C., R. C.-G., Z. V., V. A., S. E., N. L., S. D., G. C.-M., B.-P. F., G. E. C., T. I., au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună validarea popririi înființate de Biroul Executorului Judecătoresc „G. Raportoru” în dosarul de executare silita nr. 348/2009, asupra veniturilor debitorului M. Justiției, datorate de către terțul poprit Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, conform titlului executoriu constând în sentința civilă nr. 470 din 13 iunie 2008 a Tribunalului Bacău – Secția Civila în dosarul nr._, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 530 din 11 mai 2009 a Curții de Apel Bacău, până la concurența sumei de 458.530,62 lei.

În motivarea cererii, s-a arătat că prin sentința civilă sus menționată, debitorul a fost obligat la plata drepturilor salariale, iar prin raportul de expertiză extrajudiciară efectuat au fost calculate creanțele în raport de titlul executoriu.

Au precizat creditorii că s-au adresat executorului judecătoresc în vederea realizării creanței la data de 08 iulie 2009, fiind obținută încuviințarea executării silite la data de 29 ianuarie 2010.

La data de 08 februarie 2012, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi, punând în vedere terțului poprit să procedeze la indisponibilizarea sumelor de bani datorate debitorului și la virarea acestor sume în contul creditorilor. Terțul poprit a refuzat să indisponibilizeze sumele de bani, invocând dispozițiile OUG nr. 71/2009, prin adresa nr._ din 13 februarie 2012.

Au mai menționat creditorii că debitorul a formulat contestații la executare, ce au fost respinse prin sentința civila nr. 3404 din aprilie 2010 a Judecătoriei Sectorului 3, respectiv_ .

În ceea ce privește dispozițiile OUG nr. 71/2009, creditorii au apreciat că acestea încalcă dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva interpretării date în mod constant în jurisprudența Curții. În acest sens, creditorii au invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, arătând că debitorii sunt instituții publice și au îndatorirea de-a veghea la respectarea principiului legalității și de-a executa de bunăvoie hotărârile judecătorești definitive fără a beneficia de anumite privilegii în ceea ce privește procedura de executare.

Cererea a fost scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar conform art. 15 lit. a din Legea nr. 146/1995.

Debitorul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, față de dispozițiile art. 1 din OG nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 288/2002. Potrivit acestor dispoziții legale, creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora, însă, nu se pot achita din sumele destinate cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul atribuțiilor și obiectivelor legale pentru care au fost înființate.

Pe fondul cauzei, debitorul a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, față de OUG nr. 71/2009, prevederi care au fost declarate constituționale prin decizia Curții Constituționale nr. 206/2010, astfel încât executorul judecătoresc nu putea emite acte de executare. Legat de aplicarea acestor ordonanțe, debitoarea a precizat că în cauză creditoarele nu pot cere executarea obligațiilor stabilită prin titluri executorii, deoarece creanțele nu sunt exigibile, nefiind ajunse la scadență, întrucât în cazul obligațiilor afectate de un termen suspensiv, creanța devine exigibilă numai în momentul împlinirii acestui termen.

A invocat în sprijinul susținerilor sale debitorul jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, arătând că eșalonarea plăților echivalează cu o executare voluntară programată, având drept unic scop asigurarea premiselor financiare necesare pentru executarea tuturor hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele judecătorești, fără ca prin acesta să se ajungă la o destabilizare bugetară.

A fost atașat dosarul de executare nr. 348/2009 al Biroului Executorului Judecătoresc „G. Raportoru”.

Analizând înscrisurile aflate la dosar, instanța a constatat următoarele:

I. În fapt, la data de 22 mai 2011, creditorii au solicitat Biroului Executorului Judecătoresc „G. Raportoru” începerea executării silite împotriva debitorului M. Justiției, în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 470 din 13 iunie 2008 a Tribunalului Bacău – Secția Civila în dosarul nr._, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 530 din 11 mai 2009 a Curții de Apel Bacău, prin debitorul a fost obligat la plata către creditoare a drepturilor salariale restante.

A fost întocmit în cauză raportul de expertiză contabilă extrajudiciară, fiind calculate sumele de bani datorate fiecărui creditor conform titlului executoriu menționat anterior, fiind depusă în acest sens la dosar situație centralizatoare a sumelor nete de primit pentru sporul de risc și solicitare neuropsihică (filele 111-112 dosar executare).

La data de 23 februarie 2010, a fost încuviințată executarea silită în temeiul acestui titlu executoriu, prin încheierea pronunțată în dosarul nr._ de către Judecătoria Sectorului 4 București.

La data de 08 iulie 2009, debitorul a fost somat să execute obligația prevăzută în titlul executoriu, iar la data de 08 februarie 2012, executorul judecătoresc a dispus înființarea popririi asupra oricăror sume de bani sau titluri de valoare ori bunuri mobile incorporale datorate debitorului de terțul poprit Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, până la concurența sumei totale de 447.679 lei, reprezentând debit și 10.851,62 lei cheltuieli de executare, sumă datorată tuturor creditorilor menționați în titlul executoriu, adresa fiind comunicată terțului poprit la data de 10 februarie 2012.

Terțul poprit a refuzat îndeplinirea obligației, arătând că în ceea ce privește dosarul de executare silită, sunt incidente dispozițiilor OUG nr. 71/2009.

II. În drept, potrivit art. 460 Cod de procedură civilă, „dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. În acest sens, instanța va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit și, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desființarea popririi”.

După validarea popririi, terțul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plata prevăzută la art. 456 Cod de procedură civilă, în limita sumei determinate expres în hotărârea de validare. În caz de nerespectare a acestor obligații, executarea silită se va face împotriva terțului poprit, pe baza hotărârii de validare ce constituie titlu executoriu.

În ceea ce privește necesitatea îndeplinirii în cauză a cerințelor de bază privind înființarea popririi, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 452 alin. 1 Cod de procedură civilă, sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în baza unor raporturi juridice existente. Specificul popririi este determinat de caracterul triunghiular al acestei operațiuni juridice, care presupune participarea indispensabilă a trei părți (creditor, debitor și terț poprit), dar și existența a două raporturi juridice distincte, și anume un raport între creditorul popritor și debitorul poprit și un al doilea între debitorul poprit și terțul poprit.

În cauză instanța a reținut că debitorul datorează creditorilor sumele pentru care s-a solicitat validarea popririi, conform centralizatorului din expertiza contabilă administrată, în baza titlului executoriu arătat anterior, iar totodată sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 460 alin. 2 Cod de procedură civilă, terțul poprit Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București datorând sume de bani debitoarei ale cărei conturi sunt deschise la această instituție. Instanța a reținut de asemenea că terțul poprit nu și-a îndeplinit obligația de a plăti creditorilor sumele pentru care s-a emis adresa de înființare a popririi.

III. Fiind îndeplinite cerințele generale necesar a fi îndeplinite de cererea având ca obiect validare poprire, instanța urmând a verifica incidența în cauză a prevederilor speciale invocate în apărare de către debitor:

1. Astfel, în ceea ce privește aplicabilitatea OG nr. 22/2002, instanța a constatat că la data de 08 iulie 2009, executorul judecătoresc a comunicat debitorului o somație prin care i-a pus în vedere să își îndeplinească obligația de plată, act de executare recepționat de către debitor sub semnătură și ștampilă, conform dovezii de comunicare aflată la dosar.

Cu toate acestea, debitorul nu s-a conformat obligației de plată în termenul prevăzut de lege, astfel încât în mod legal executorul judecătoresc a procedat la continuarea executării silite potrivit dreptului comun, în conformitate cu prevederile art. 4 din OG nr. 22/2002. În cazul în care executarea silită nu putea începe din cauza lipsei fondurilor, debitorul avea posibilitatea de a comunica această împrejurare executorului, urmând a curge din acel moment termenul de 6 luni prevăzut de art. 2 din actul normativ menționat, perioadă în care debitorul trebuia să facă demersuri pentru efectuarea plății.

Or, debitorul nu poate invoca în favoarea sa prevederile OG nr. 22/2002 cât timp acesta nu a respectat la rândul său această procedura specială.

2. Cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor OUG nr. 71/2009, instanța a apreciat că acest act, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 45/2010 este aplicabil în cauză, întrucât vizează hotărâri devenite executorii până la data intrării în vigoare a acesteia, respectiv 20 mai 2010.

În cauză se impune verificarea concordanței, în circumstanțele concrete ale cauzei a dispozițiilor cuprinse în OUG nr. 71/2009 astfel cum a fost modificată cu prevederile art. 6 par. 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, astfel cum acestea au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare, C.).

Astfel, începând cu cauza Hornsby c. Greciei, C. a decis că dreptul de acces la justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți; în caz contrar, accesul la justiție ar fi iluzoriu.

Pe cale de consecință, s-a decis că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp; intervenția statelor în procedura de executare nu poate, în niciun caz, să repună în discuție fondul dreptului (concluzie reluată și într-o . cauze împotriva României, spre exemplu, Ruianu (17 iunie 2003), S. P. (02 iunie 2004), C. (27 septembrie 2007), C. O. (11 octombrie 2007); Kocsis (29 noiembrie 2007).

Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției. Ca atare, în regulă generală, refuzul, omisiunea sau întârzierea de a executa hotărârile pronunțate împotriva autorităților publice lipsește de rațiune garanțiile art. 6 și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil (între altele, Iatridis c. Greciei, Ș. c. României).

În cauza Ș. c. României, C. a reținut în mod judicios că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține realizarea creanței.

Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Ouzounis c. Greciei și Karahalios c. Greciei rezultă totodată din art. 6 par. 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului decurge o obligație de executare voluntară a obligațiilor stabilite în sarcina statului numai dacă respectiva hotărâre, independent de caracterul său executoriu în dreptul intern, nu mai poate fi supusă unor căi de atac de reformare precum apelul și recursul.

Dreptul la executarea hotărârii definitive (în dreptul intern, irevocabile) fiind o componentă a însuși dreptului de acces la o instanță, sunt pertinente și principiile dezvoltate în jurisprudența Curții cu privire la limitarea dreptului de acces la justiție.

Astfel, s-a statuat că dreptul de acces la justiție nu este absolut, ci comportă limitări, întrucât reclamă prin însăși natura sa o reglementare din partea statului.

Limitările, în principiu admisibile și inerente oricărei reglementări, trebuie însă să urmărească un scop legitim și să existe un raport rezonabil de proporționalitate între și mijloacele utilizate și scopul vizat (concluzie reluată și în mai multe cauze împotriva României, spre exemplu, hotărârile Curții în cauzele Weissman – 24 mai 2006; L. – 14 decembrie 2006; B. (2) – 07 februarie 2008). Totodată, aceste limitări nu trebuie să restrângă accesul la justiție în așa măsură încât dreptul să fie afectat în substanța sa.

Cu toate că statul nu poate, în principiu, invoca absența fondurilor pentru a se exonera de obligația de plată a unor sume de bani, stabilită prin titluri executorii, el dispune totuși de un interval de timp rezonabil pentru a alege mijloacele adecvate, în scopul de a da eficiență hotărârii pronunțate împotriva sa (Burdov c. Rusiei).

Astfel, după cum s-a reținut cu valoare de principiu în cauza Burdov (2) c. Rusiei (hotărârea din 15 ianuarie 2009), întârzierea excesivă (pe parcursul unei perioade nerezonabil de lungi) în executarea unei hotărâri judecătorești împotriva statului este contrară Convenției. La evaluarea caracterului nerezonabil al duratei întârzierii în executare trebuie evaluate circumstanțele concrete ale cauzei, cum ar fi comportamentul reclamantului, complexitatea executării silite, cuantumul sumelor acordate și natura hotărârii judecătorești. O durată de nouă luni până la executarea unei hotărâri judecătorești nu a fost considerată a fi principial incompatibilă cu Convenția (cauza Moroko c. Rusiei). Totodată, autoritatea publică debitoare poate cere reclamantului să efectueze anumite demersuri pentru executarea hotărârii, cum ar fi solicitarea plății și indicarea contului bancar, cu condiția ca aceste demersuri să fie reduse la minimul necesar.

Totodată, în cauza Immobiliare Safi c. Italiei, s-a reținut cu valoare de principiu că „suspendarea executării unei hotărâri judecătorești pe durata de timp strict necesară pentru a găsi o soluție satisfăcătoare pentru probleme de interes public poate fi justificată, în circumstanțe excepționale”.

Instanța a constatat că jurisprudența Curții în cauze precum S. c. României și Burdov c. Rusiei trebuie înțeleasă în sensul că statul nu se poate exonera de răspundere invocând lipsa alocațiilor bugetare pentru plata obligațiilor unei anumite autorități publice, stabilite prin hotărâri judecătorești. Ca atare, statul nu poate invoca propria sa culpă – (ne)alocarea discreționară a fondurilor bugetare – pentru a invoca nerespectarea unor drepturi fundamentale precum procesul echitabil și dreptul de proprietate.

Pe de altă parte, prin Hotărârea Secției a II-a a Curții Europene a Drepturilor Omului din 25 octombrie 2001, definitivă la 25 iunie 2002, pronunțată în cauza Saggio contra Italiei, C. a stabilit că în principiu un sistem de suspendare temporară a plății creanțelor unei întreprinderi comerciale în criză, autorizată să continue activitatea sa productivă în interesul economiei naționale, nu este criticabilă în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alineatul al doilea al art. 1 (al Protocolului nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale). Totuși, un astfel de sistem implică riscul de a impune creditorilor o sarcină excesivă în ceea ce privește posibilitatea de a recupera bunurile lor și trebuie deci prevăzute anumite garanții de procedură pentru a veghea ca această aplicare a sistemului și a incidenței sale asupra dreptului de proprietate al particularilor să nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile.

3. Raportând considerente expuse mai sus, reținute de C. Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, la situația de fapt concretă, instanța apreciază că prin modificarea succesivă a ordonanțelor privind achitarea obligațiilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești se aduce atingere dreptului la un proces echitabil, precum și dreptul de proprietate al creditorilor.

Așadar, a fost în prezența unui conflict între aplicarea ordonanțelor de Guvern ce prevăd eșalonări în achitarea unor creanțe constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile (creanțe ce reprezintă drepturi salariale restante) și aplicarea dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului însoțită de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care se soluționează în favoarea tratatelor internaționale, instanța fiind obligată să dea curs acestora din urmă în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. 2 și art. 20 din Constituția României.

Astfel, prin OUG nr. 71/2009 s-a statuat că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va face printr-o procedura în mod eșalonat din anul 2010 până în 2012, iar prin modificarea adusa acesteia s-a procedat la o nouă eșalonare din anul 2012 până în anul 2014. Prin Legea nr. 230/2011 s-a procedat la o nouă eșalonare, cea de-a treia prin care s-a prevăzut că executarea urmează a avea loc voluntar, procentual începând cu anul 2012 și până în anul 2016.

În aceste condiții, limitările la care C. Europeană a Drepturilor Omului a făcut referire în cauzele sus citate, deși s-ar putea admite că urmăresc un scop legitim (constând în producerea unor consecințe grave asupra patrimoniului debitorului), totuși nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate. Aprecierea instanței s-a întemeiat pe împrejurarea că termenele de executare a obligațiilor stabilite în sarcina acestuia au fost eșalonate succesiv, astfel încât nu există nicio garanție că la împlinirea termenelor de plată Guvernul nu va suspenda din nou plățile invocând efectele crizei economice, printr-un procedeu identic cu cel urmat la suspendarea executării prin cele două ordonanțe.

Mai mult, instanța a constatat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 188 din 02 martie 2010, instanța de control constituțional a constatat constituționalitatea dispozițiilor OUG nr. 71/2009, însă prin motivare s-a reținut faptul că Guvernul nu poate uza de reglementarea, în viitor, în mod nelimitat, a unor proceduri derogatorii de la dreptul comun atunci când statul este debitor. S-a reținut că este sarcina statului să găsească soluții pentru executarea conformă a hotărârilor judecătorești, potrivit dreptului comun. În caz contrar, nu ar mai exista o situație extraordinară în sensul art. 115 alin. 4 din Constituție, ci, mai degrabă, s-ar pune în evidență elemente de oportunitate legislativă.

Cu toate acestea, la scurt timp după pronunțarea deciziei Curții Constituționale, la data de 19 mai 2010, Guvernul a acționat în sens contrar și a adoptat OUG nr. 45/2010 prin care a modificat OUG nr. 71/2009 și a prelungit termenele de executare a unor asemenea obligații până în anul 2016, prima tranșă fiind exigibilă în anul 2012.

Statul are obligația pozitivă de-a reglementa un sistem juridic adecvat care să permită punerea în executare eficientă a hotărârilor judecătorești definitive, prin stabilirea unor termene de plată certe și precis individualizate, cu identificarea resurselor necesare punerii în aplicare a acestor titluri executorii.

Instanța a apreciat că statul dispune de toate mijloacele necesare în vederea realizării obligației acestuia astfel cum s-a reținut mai sus, după cum a procedat și anterior, fapt recunoscut chiar de către debitoare în întâmpinarea formulată, în cursul anului 2010, când a achitat o parte din sumele datorate.

Nu s-a contestat punctul de vedere al debitorului în sensul că valoarea acestor titluri executorii este într-adevăr foarte mare, nu doar raportat la prezentul dosar de executare, însă nici această împrejurare nu justifică eșalonarea nelimitată și succesivă a plății creanțelor, ceea ce creează imaginea creditorului de imposibilitate practică a recuperării creanței.

În ceea ce privește conduita autorităților, instanța a constatat că plata parțială din cursul anul 2010 creează premisa posibilității de executare rezonabilă a creanței, însă reprezintă o manifestare de voință izolată în raport de conduita generală a autorităților în sensul de-a eșalona nelimitat plata datoriei.

Totodată, instanța a constatat că statul a avut la dispoziție un interval rezonabil de timp pentru a alege mijloacele adecvate, având în vedere data pronunțării hotărârilor judecătorești ce constată drepturile salariale ale personalului din sistemul bugetar, însă, procedând în sens contrar, acesta a restrâns accesul la justiție într-o astfel de măsură încât dreptul poate fi afectat chiar în substanța sa, aducându-se atingere art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

4. În consecință, față de considerentele mai sus expuse, instanța a admis cererea de validare a popririi, a validat poprirea înființată la data de 08 februarie 2012 de Biroul Executorului Judecătoresc „Raportoru G.” în dosarul de executare nr. 348/2009, obligând terțul poprit să plătească creditorilor suma de 458.530,62 lei datorată debitorului M. Justiției”.

Împotriva sentinței civile nr. 3219 din 20 aprilie 2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._, au formulat apel debitorul M. Justiției și terțul poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de trezorerie și Contabilitate Publică, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, astfel cum s-a reținut în dosarul Tribunalului București – Secția a IV a Civilă:

„În apelul său, apelantul-debitor M. Justiției a arătat că în considerentele hotărârii atacate se reține „.... în cadrul cererii de validare a popririi, instanța are de analizat exclusiv dacă terțul poprit datorează sume de bani debitorului, neputând face obiectul acestei proceduri verificarea legalității titlului executoriu sau legalitatea acestuia ori verificarea legalității declanșării executării silite împotriva debitorului sau a legalității actelor de executare”.

Or, această interpretare a procedurii în sine este în mod esențial eronată și dovedește că instanța a realizat o apreciere limitată și îngustă a cererii reclamanților în contradicție cu sensul acestei proceduri, a validării popririi. Instanța confundă obligația sa de a nu verifica temeinicia și legalitatea titlului, în ceea ce privește fondul acestuia, cu obligația sa de a examina caracterul executoriu al titlului și caracterul exigibil al creanței, precum și temeinicia motivelor pe care s-a fundamentat refuzul terțului poprit de a da curs înființării popririi dispuse de executorul judecătoresc.

În acest sens este și doctrina și practica judiciară în materie. „Dacă terțul poprit înștiințează organul de executare că nu datorează vreo sumă de bani debitorului urmărit, precum și în cazul în care invocă alte neregularități privind înființarea popririi, instanța judecătorească .... va pronunța menținerea sau desființarea popririi”. În speță terțul poprit a invocat dispozițiile OUG nr. 71/2009 care dispun suspendarea procedurilor de executa silită.

De asemenea, „în fața instanței, terțul se poate apăra invocând inexistența debitului sa stingerea acestuia. Tot astfel și debitorul se poate apăra invocând, însă, împrejură survenite după obținerea titlului executoriu ...”, analiza instanței nefiind în niciun caz limitată la o chestiune formală ca aceea a existenței sau inexistenței debitului terțului poprit către debitor.

Pe fond s-a arătat că prin Legea nr. 92/2011 pentru aprobarea OUG nr. 4/2011 privind stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului și pentru executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, care modifică art. 1 din OG nr. 22/2002.

Apelantul-debitor a solicitat a se observa principiul aplicării imediate a legii civile, astfel că orice procedură de executare silită nefinalizată la momentul adoptării actului normativ urmând a intra sub incidența dispozițiilor acestuia.

Strict cu privire la această chestiune, a solicitat admiterea recursului și respingerea cererii cu privire la instituirea popririi asupra conturilor destinate cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv de personal potrivit art. 1 alin. 2 din OG nr. 22/2002.

Apelantul-debitor a arătat că în susținerea motivelor noastre sunt dispozițiile OUG nr. 71 din 17 iunie 2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, prin care s-a dispus că plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza eșalonat, astfel: în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu; în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu; în anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu.

De asemenea, la art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009 se prevede că „în cursul termenului prevăzut la alin.1 orice cerere de executare silită se suspendă de drept”.

Totodată, potrivit art. I din OUG nr. 45 din 19 mai 2010, pentru modificarea art. 1 din OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

La 12 decembrie 2011 a intrat în vigoare Legea nr. 230/2011 pentru aprobarea OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar prin care se modifică art. 1 al ordonanței după cum urmează: „(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu. (2) în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept”.

De asemenea, a arătat că simpla împrejurare că instanța a încuviințat executarea silită nu duce la concluzia inaplicabilității dispozițiilor OUG nr. 71/2009, executarea silită a început, fiind încuviințată de instanță, însă, potrivit legii, la acest moment ea este suspendată de drept, cele două instituții, a încuviințării executării și a suspendării executării nefiind incompatibile, putând coexista.

Ca atare, executorul judecătoresc nu mai poate cere ori continua executarea silită pe durata suspendării stipulate de actul normativ menționat mai sus și, drept urmare, nu poate solicita îndeplinirea obligației pecuniare înainte de împlinirea termenului de suspendare a executării.

Față de dispozițiile legale citate mai sus și având în vedere calitatea creditorilor și a debitorului, natura debitului precum și data pronunțării sentinței care constituie titlu executoriu, arătăm că de la data de 18 iunie 2009, când a intrat în vigoare OUG nr. 71/2009, a intervenit suspendarea de drept a executării silite în acest caz.

De altfel, M. Justiției și-a îndeplinit obligațiile de plată stabilite în sarcina sa conform titlurilor executorii, însă cu respectarea termenelor de eșalonare prevăzute de OUG nr. 71/2009. Astfel, prin HG din data de 03 mai 2010 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 288/2010, Partea I, privind suplimentarea bugetelor Ministerului Justiției, înaltei Curți de Casație și Justiție, Ministerului Public și Consiliului Superior al Magistraturii, la titlul „Cheltuieli de personal”, pentru plata titlurilor executorii prevăzute în OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, au fost alocate fonduri pentru executarea unor hotărâri judecătorești.

Potrivit art. 1 din acest act normativ, „Se aprobă suplimentarea bugetului Ministerului Justiției pe anul 2010 cu suma de 143.400 lei, la capitolul 61.01 „Ordine publică și siguranță națională”, titlul 10 „Cheltuieli de personal” din suma globală prevăzută cu această destinație în bugetul Ministerului Finanțelor Publice - „Acțiuni generale”. Pe baza acestei Hotărâri de Guvern s-au făcut deschiderile de credite la data de 14 septembrie 2010, fiind achitată o primă tranșă din titlurile executorii prevăzute de OUG nr. 71/2009.

Așadar, deși OUG nr.71/2009 reglementează o procedură de executare voluntară și eșalonată a titlurilor executorii, excluzându-se astfel prin ipoteză plata oricăror cheltuieli de executare suplimentare, debitorul este pus în situația de a suporta și cheltuieli de executare, situație exclusă așa cum menționam mai sus de OUG nr. 71/2009.

De asemenea, prin HG nr. 257 din 03 aprilie 2012 privind suplimentarea bugetelor Ministerului Justiției, înaltei Curți de Casație și Justiție, Ministerului Public și Consiliului Superior al Magistraturii pentru plata titlurilor executorii prevăzute de OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, a fost suplimentat bugetul Ministerului Justiției pe anul 2012 cu suma de 19.800 mii lei la capitolul 61.01 „Ordine publică și siguranță națională”, titlul 10 „Cheltuieli de personal”, din suma globală prevăzută cu această destinație în bugetul Ministerului Finanțelor Publice – „Acțiuni generale” (art. 1), sens în care s-a achitat o primă tranșă din titlurile executorii prevăzute de OUG nr. 71/2009.

De asemenea, prin decizia nr. 188 din 02 martie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, C. Constituțională a apreciat că excepția ridicată este neîntemeiată, respingând-o ca atare.

Astfel, instanța de control constituțional a statuat că „... în cauza de față, există un grad mare de abatere de la obișnuit, și anume de la condițiile concrete în care executarea titlurilor executorii se face cu respectarea Codului de procedură civilă, respectiv a OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 01 februarie 2002, după caz, astfel încât consideră că există o situație extraordinară în sensul art. 115 alin. 4 din Constituție. Prin urmare, C. constată că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă și independentă de voința Guvernului care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economică a statului român”.

De asemenea, C. Constituțională a reținut că ordonanța de urgență a fost adoptată în vederea atenuării efectelor unei stări de criză economică generalizată, fiind singurul instrument rămas la îndemâna Guvernului pentru conservarea stabilității economice a statului.

A mai reținut C. că ordonanța de urgență nu este o măsură prin care se interzice nici măcar temporar executarea unei hotărâri judecătorești și, în consecință, nu reprezintă o imixtiune a puterii legislative în procesul de realizare a justiției.

În ceea ce privește existența unei situații discriminatorii, C. a reținut că „măsura contestată urmărește un scop legitim – asigurarea stabilității economice a țării – și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere – executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză. Astfel, situația particulară ivită și motivată prin existența unei situații extraordinare este una care reclamă o diferență evidentă de tratament juridic”.

Totodată, cu privire la invocarea art. 21 alin. 1 – 3 din Constituție privind accesul liber la justiție și la un proces echitabil, C. a statuat că „actul normativ criticat este o măsură de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas important al debitorului de a-și executa creanța. Faptul că acesta își execută creanța într-o perioadă de 3 ani nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor ale personalului bugetar”.

S-a constatat astfel că „Guvernul României nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătorești, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute prin acestea. Executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzis în nici un mod în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, executarea uno icto constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica”.

În același sens s-a pronunțat C. Constituțională și prin decizia nr. 206 din 04 martie 2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 313 din 13 mai 2010 prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a OUG nr. 71/2009 prin raportare la aceleași critici de neconstituționalitate invocate și în decizia nr. 188 din 02 martie 2010.

În ceea ce privește eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin OUG nr. 71/2009, C. Constituțională s-a pronunțat și prin decizia nr. 190 din 02 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 09 aprilie 2010.

În speță s-a invocat, printre altele, că nici un debitor nu are facultatea de a eșalona, de la sine putere, sumele datorate creditorilor săi, cu atât mai mult cu cât în privința creanțelor bugetare exista deja un termen de grație de șase luni, stabilit prin OG nr. 22/2002.

Prin decizia pronunțată, C. Constituțională a statuat că „OUG nr. 71/2009 reglementează eșalonarea plății unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. Instituirea acestei măsuri a fost determinată de existența unui număr substanțial de cauze având ca obiect acordarea de drepturi salariale, care a condus la o imposibilitate a autorității statale de a executa hotărârile judecătorești pronunțate deja în această materie, în special în actualul context de acută criză economică.

Ordonanța stabilește o perioadă de 3 ani, ca termen maxim în care va fi realizată executarea totală a titlurilor, și precizează nivelul și termenele de efectuare a plăților intermediare. Așadar, adoptarea actului normativ supus controlului de constituționalitate a fost determinată de circumstanțele excepționale care au impus instituirea unor măsuri prin care să fie limitată temporar exercitarea drepturilor decurgând din hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate în materia respectivă, fără ca prin aceasta să se aducă atingere substanței înseși a acestor drepturi.

Pentru a evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, ordonanța de urgență prevede că acestea se actualizează cu indicele prețurilor de consum, ceea ce garantează o executare în totalitate a creanței. Acest mecanism asigură executarea integrală a titlului, acordând totodată statului posibilitatea să identifice resursele financiare necesare achitării acestor sume”.

În concluzie, și prin această decizie C. a statuat că „OUG nr. 71/2009 are în vedere rezolvarea unei situații extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar și derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătorești. Măsurile instituite urmăresc un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării – și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză. Totodată, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaște obligația de plată a autorității statale și se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situația de excepție pe care o reprezintă, pe de o parte, proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului, și, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român în actualul context de acută criză economică națională și internațională”.

Astfel, a reținut C. că potrivit cerințelor impuse de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, autoritatea publică este ținută a constitui un arsenal de mijloace care să permită executarea hotărârilor judecătorești, executare văzută ca parte integrantă a procesului civil, fără a cărei finalizare dreptul de acces la justiție nu poate fi calificat ca real și efectiv.

Tocmai de aceea autoritățile dispun de un termen rezonabil pentru a identifica mijloacele adecvate de punere în executare a hotărârilor judecătorești, acest termen neputând însă să depășească ceea ce este strict necesar pentru a găsi soluțiile cele mai potrivite în situațiile excepționale date.

Este adevărat că autoritățile statale nu se pot prevala de lipsa fondurilor necesare executării unei hotărâri judecătorești îndreptate împotriva lor, dar, în situații de excepție, cum ar fi îndatorare excesivă, încetare de plăți, dificultăți financiare deosebite, C. Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă, a apreciat că stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, respectând atât dreptul de acces la justiție, cât și dreptul la un proces echitabil (sub aspectul duratei procedurii). în acest context, perioade de prelungire a fazei de executare de 8 luni, 10 luni, dar și de 2 ani și 7 luni au fost apreciate ca justificate în condițiile de excepție date. (C. Europeană a Drepturilor Omului: hotărârea Burdov împotriva Rusiei, precizată, paragraful 30; hotărârea Societe de gestion du Port de Campoloro împotriva Franței, din 26 septembrie 2006, paragraful 62; cererea nr._/02, V. Sergeyevich Kornilov împotriva Ucrainei, decizia de admisibilitate din 07 octombrie 2003; cererea nr. 6493/03, Aleksey Fedorovich Mamon împotriva Ucrainei, decizia de admisibilitate din 09 mai 2005; cererea nr._/00, Vasyl Petrovich Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002).

În același sens, a statuat C. că „Mecanismul eșalonării plății, ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătorești, poate fi considerat în concordanță cu principiile consacrate de jurisprudența Curții Constituționale și Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiții: tranșe de efectuare a plăților intermediare precis determinate, termen rezonabil de executare integrală, acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate. Executarea eșalonată a unor titluri executorii ce au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; executarea uno ictu constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul b poate aplica.

Așadar, reglementările propuse urmăresc principiile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale. Evaluările bugetare ale Guvernului au indicat că perioada de plată propusă este rezonabilă, în contextul deficitului bugetar grav actual, a condițiilor economice generale extrem de dificile”.

De asemenea, s-a reținut că proporționalitatea măsurii de eșalonare presupune limitarea marjei de apreciere a statului, fără însă ca prin aceasta să se nege dreptul de a-și acorda un termen rezonabil în care să identifice mecanismele de plată și sursele de finanțare necesare.

În ceea ce privește instituirea unei discriminări pozitive în favoarea statului în calitate de debitor, dar și a unei discriminări în rândul aceleiași categorii a creditorilor, C. nu poate reține existența niciunei discriminări între debitori, în sensul că statul ca debitor și-ar aroga mai multe drepturi decât debitorii persoane de drept privat în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești și nici a unei discriminări între creditori.

În ceea ce privește jurisprudența instanței europene, fără îndoială că, potrivit standardelor impuse de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, autoritatea publică este obligată să asigure măsurile necesare pentru executarea hotărârilor judecătorești, executare văzută ca parte integrantă a procesului civil fără a cărei finalizare dreptul de acces la justiție neputând fi calificat ca real și efectiv.

Însă, identificarea celor mai adecvate mijloace pentru punerea în executarea a unui număr foarte mare de hotărâri pronunțate într-un interval de timp foarte scurt și care afectează semnificativ bugetul statului presupune nu numai soluționarea aspectului imediat al plății efective a sumelor datorate, ci totodată, identificarea cauzelor contenciosului de această natură prin indicarea unor soluții pe termen lung, care să garanteze stabilitatea bugetului justiției și a sistemului de remunerare a personalului din sistemul justiției.

În contextul jurisprudenței instanței europene este de necontestat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, și la care instanța de fond face referire în susținerea argumentelor de admitere a cererii, trebuie să fie unul efectiv și concret, iar nu iluzoriu. Din acest punct de vedere, Convenția impune statelor semnatare obligații de rezultat, în sensul că acestea au obligația adoptării „în ordinea juridică internă, a acelor măsuri corespunzătoare – deci a mijloacelor necesare - realizării acestei obligații”.

Ca atare, în cadrul acestor măsuri a fost identificată cea privind eșalonarea plății sumelor prevăzute în titlurile executorii, potrivit OUG nr. 71/2009, având ca unic scop asigurarea premiselor financiare pentru executarea tuturor hotărârilor pronunțate în această materie de instanțele judecătorești, fără ca prin aceasta să se ajungă la o destabilizare bugetară, cu consecințe extrem de importante în primul rând pentru funcționarea justiției și, în subsidiar, în plan internațional, sub aspectul imposibilității îndeplinirii de către România a obligațiilor de stat membru al Uniunii Europene.

Astfel cum a învederat și instanța de fond în cuprinsul hotărârii criticate, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, „autoritățile dispun de un termen rezonabil pentru a identifica cele mai adecvate mijloace de punere în executare a hotărârilor judecătorești”,acest termen neputând însă să depășească ceea ce este strict necesar pentru a găsi soluțiile cele mai adaptate în situațiile excepționale date.

Este adevărat că autoritățile statale nu se pot prevala de lipsa fondurilor necesare executării unei hotărâri judecătorești îndreptate împotriva sa, dar, în situații de excepție (ex.: îndatorare excesivă; încetare de plăți; dificultăți financiare deosebite), C. Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că stabilirea unui termen rezonabil pentru executare este o măsură ce intră în marja de apreciere a statului, respectând atât dreptul de acces la justiție, cât și dreptul la un proces echitabil (sub aspectul duratei procedurii). În acest context, perioade de prelungire a fazei de executare de 8 luni, 10 luni, dar și de 2 ani și 7 luni au fost apreciate ca fiind justificate în condițiile de excepție date.

Așadar, dacă o măsură prin care este împiedicată executarea deciziilor judiciare este sancționată de C. Europeană a Drepturilor Omului, prelungirea duratei fazei de executare poate fi considerată non-conformă standardelor europene și constituționale în materia dreptului de acces la justiție doar dacă are caracter excesiv.

Or, în condițiile în care executarea, în condițiile dreptului comun, a tuturor titlurilor executorii are o influența substanțială asupra bugetului de stat este cert că a fost în prezența unei circumstanțe excepționale ce justifică instituirea unor măsuri care au ca efect amânarea temporară a momentului realizării drepturilor decurgând din hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate în contradictoriu cu M. Justiției, fără ca prin aceasta să se aducă atingere substanței înseși a acestor drepturi.

Eșalonarea plății sumelor mai sus amintite echivalează cu o executare voluntară programată, instituită prin lege, justificată, pe de o parte, de influența substanțială asupra bugetului de stat pe anii 2010 – 2011 pe care ar putea-o avea executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii, iar, pe de altă parte, de imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și, în mod implicit, de necesitatea respectării angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar.

Mai mult, plata deja efectuată în cursul anului 2010, în conformitate cu prevederile HG nr. 422/_ în mod cert trebuie luată în considerare la aprecierea comportamentului autorității în scopul determinării caracterului rezonabil al intervalului de executare stabilit prin OUG nr. 71/2009, prin publicarea în Monitorul Oficial a HG nr. 422 din 28 aprilie 2010, creditorilor fiindu-le garantată o dată în plus achitarea drepturilor salariale restante.

Prin urmare este evident că prin OUG nr. 71/2009 sunt reglementate termene certe de executare a obligațiilor bănești instituite în sarcina ordonatorilor de credite, termene prin care se garantează executarea hotărârilor judecătorești la nivel individual și, mai ales la nivelul întregului sistem judiciar, măsura eșalonării fiind în acord cu cerințele impuse de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

În fine, s-a solicitat a se constata că această condiție a proporționalității trebuie apreciată și în funcție de situația creditorilor, în acest sens s-a solicitat a se reține argumentele Judecătoriei sector 4 București în sentința nr. 5496 din 23 august 2011 pronunțată în dosar_/4/2011, aceste considerente trebuie raportate și puse în balanță cu situația creditorilor; atât timp cât aceștia nu se află într-o nevoie suficient de urgentă sau imperioasă, care să reclame executarea integrală și imediată a titlului executoriu, ci dimpotrivă calitatea de magistrat se prezumă că le asigură, prin venituri curente, un trai normal și decent instanța apreciază că prin amânarea și eșalonarea executării debitului statul a respectat proporționalitatea dintre ingerință și scopul legitim ...”.

În apelul său, terțul-poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publica a Municipiului București, a invocat excepția prematurității introducerii cererii de validare a popririi de către reclamanților-intimați, având în vedere temeiul de drept invocat – art. 460 Cod de procedură civilă.

Astfel, numai daca terțul poprit nu-și îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de trei luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.

Cererea de validare a popririi poate fi adresată instanței de judecată numai după expirarea termenului în care terțul poprit avea obligația să indisponibilizeze sumele datorate de către debitorul urmărit creditorului și nu s-a conformat.

Termenul de trei luni reglementat de art. 460 Cod de procedură civilă este un termen prohibitiv, care împiedică formularea cererii de validare a popririi înainte ca acesta să se fi împlinit.

Prin urmare, față de data la care creditorii prin executor judecătoresc au comunicat adresa de înființare a popririi (respectiv data de 08 februarie 2012) raportat la data la care instanța de judecata a fost investită cu soluționarea cereri de validare a popririi (respectiv data de 08 martie 2012), apreciază că cererea reclamanților-intimați este prematur introdusă.

În subsidiar a apreciat că punctul de vedere al instanței este eronat, având în vedere că prin validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile art. 1 din OUG nr. 45/2010 pentru modificarea art. 1 din OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, norme potrivit cărora: „În cursul termenelor prevăzute la alin. 1 și 1¹ orice procedură de executare silită se suspendă de drept”.

Prin urmare, având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințarea executării silite, ulterioara intrării în vigoare a OUG nr. 71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauză, astfel încât deși instanța de judecată a încuviințat executarea silită, prin efectul legii orice cerere de executare silita, implicit validarea popririi, este suspendata de drept.

Prin dispozițiile OUG nr. 71/2009 și OUG nr. 45/2010 a fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii pana la data de 31 decembrie 2011, validarea popririi, cu consecința plății drepturilor salariale într-o singură tranșă neavând temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.

Nu s-a putut constata existența unei neconcordante între dispozițiile art. 1 din OUG nr. 71/2009 modificată pe de o parte și art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cat prevederile art. 1 din OUG nr. 71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către C. Constituționala a României.

În motivarea deciziei nr. 206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, C. Constituțională a reținut că aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europeană a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Față de cele arătate mai sus, rezulta fără putință de tăgada ca refuzul terțului poprit de a da curs solicitărilor organului de executare a fost pe deplin justificat.

Prin dispozițiile OUG nr. 71/2009 legiuitorul a dorit să înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe anul 2011 pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar – aspecte ce nu au fost avute în vedere de către instanța de fond.

Dispozițiile imperative ale OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata și completata prin Legea nr. 92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art. 452 – 461 Cod de procedură civilă, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

Potrivit art. 1 din OG nr. 22/2002 astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 92/2011, „Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achita din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectiva”.

Prin dispozițiile OG nr. 22/2002 au fost reglementate condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și legea finanțelor publice.

Astfel, în deplina concordanta cu art. 137 alin. 1 din Constituția României, care prevede ca „Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege”, Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, în vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.

În acest context, OG nr. 22/2002 cu modificările și completările ulterioare, are rolul de a reglementa condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și în legea finanțelor publice.

Deși prin dispozițiile legale invocate se instituie anumite limite ale executării, în sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra celor aprobate prin bugete, aceasta nu împiedica executarea silita a obligațiilor de plata ale instituțiilor publice de vreme ce, potrivit art. 4 din OG nr. 22/2002 modificata și completata prin Legea nr. 92/2011 este instituita obligația pentru ordonatorii principali de credite bugetare de a dispune toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.

Indiscutabil, OG nr. 22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice, în sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora aprobate prin bugetele instituțiilor respective.

Față de această dispoziție legala imperativă Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publica, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Urmare faptului că în bugetul Ministerului Justiției aferent anului 2011 nu exista sume aprobate cu destinația plații titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, executarea urmează a se realiza de către debitor de bună voie, acest fapt constituind temei pentru includerea în bugetul debitorului M. de Justiție pentru anul 2012 a sumelor necesare pentru plata transei de 5% din valoarea titlului executoriu.

Mai mult decât atât, s-a arătat ca dispozițiile OG nr. 22/2002, astfel cum a fost modificata și completata prin Legea nr. 92/2011 au instituit și un termen în care instituția debitoare are obligația de a face demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plata.

Contrar prevederilor instanței de fond potrivit cărora termenul de șase luni prevăzut de OG nr. 22/2002 modificata și completata nu este un termen de gratie, ci un termen care începe sa curgă numai daca debitorul aduce la cunoștința lipsa fondurilor, arătă instanței faptul că prin OG nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 92/2011 se instituie o procedură specială, constând în acordarea unui termen de grație de șase luni debitorului instituție publică, dând acestuia posibilitatea să-și execute voluntar obligațiile în termenul stabilit de lege, executarea silită conform dreptului comun având un caracter subsidiar, numai în situația neîndeplinirii obligației de bună voie, în condițiile art. 2 al actului normativ menționat.

Prin urmare, față de dispozițiile menționate, rezultă că legiuitorul a stabilit un termen limită în care instituția publică debitoare are obligația de a face demersurile necesare pentru punerea în executare în mod voluntar a unui titlu executoriu.

Însă în situația de față, executorul judecătoresc a procedat la emiterea adresei de înființare a popririi către terțul poprit potrivit dreptului comun ce reglementează materia executării silite, iar ulterior la introducerea acțiuni de validare a popririi, deși termenul de șase luni calculat de la data somației nu expirase.

În concret, pentru lămurirea instanței, arătă că executorul judecătoresc a comunicat adresa de înființare a popririi la data de 08 februarie 2012, iar ulterior instanța a fost investită cu soluționarea cererii de validare a popririi la data de 08 martie 2012, deși termenul de plată de șase luni reglementat de OG nr. 22/2002, astfel cum a fost completata și modificata prin Legea nr. 92/2011 nu expirase.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și următoarele Cod de procedură civilă, iar în temeiul art. 242 alin. 2 Cod de procedură civilă s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

Apelantul terț-poprit M. Justiției a depus la dosar note scrise arătând că prin decizia nr._/08 din 04 septembrie 2012 pronunțată în cauza D. s.a. contra României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 709 din data de 17 octombrie 2012, C. Europeană a Drepturilor Omului a respins cererile reclamanților din cauza de mai sus, prin care aceștia invocau încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului (dreptul la un proces echitabil) și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (atingerea dreptului la proprietatea sa), în sensul că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare/hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.

Astfel, C. a reținut că începând cu anul 2009 România a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare. Autoritățile naționale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de „utilitate publică”; C. a fost pregătită să admită că, așa cum susține Guvernul, măsurile contestate vizează o problemă de „utilitate publică”. C. a luat nota de faptul că reclamanții beneficiază de un drept ferm și intangibil în baza hotărârii – judecătorești definitive pronunțate în februarie – aprilie 2008.

În situația de față, măsura eșalonării plății titlurilor executorii urmărește același scop legitim, principiul mai sus menționat fiind pe deplin aplicabil.

Astfel, deși mecanismul de plată instituit a suferit modificări, autoritățile statului au respectat hotărârile judecătorești mai sus menționate. Așadar conform prevederilor legale, totalul sumelor vărsate a fost de fiecare dată indexat cu indicele de inflație la data plații.

La acest moment, reclamanții au primit mai mult decât o treime din sumă totală, restul acestei sume trebuind vărsată, conform legislației în vigoare, în mod eșalonat, până în 2016. C. a semnalat că nimic din dosar nu a indicat faptul că Guvernul nu avea intenția respectării acestui calendar.

Ca atare, ținând cont că o parte substanțială din creanțele datorate reclamanților a fost deja plătită, C. a reținut că substanța însăși a dreptului reclamanților nu este afectată.

În concluzie, văzând ansamblul elementelor prezentate și contextul particular al cauzei consideră că planificarea instituită pentru plata creanțelor datorate reclamanților nu poate fi considerată ca nerezonabilă.

Cererea reclamanților a fost respinsă de Curte ca inadmisibilă în conformitate cu dispozițiile art. 35 alin. 3 lit. a și 4 din Convenție, care prevăd: „3. C. declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul art. 34, atunci când apreciază că: a) cererea este incompatibilă cu prevederile Convenției sau ale protocoalelor sale, este în mod vădit neîntemeiată ori abuzivă; C. respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii”.

Din studiul considerentelor hotărârii, în speță paragraful 52 – astfel, C. consideră cererea este vădit neîntemeiată și urmează a fi respinsă în aplicarea art. 33 alin. 3 lit. a și alin. 4 din Convenție – rezultă cu claritate că cererea a fost respinsă întrucât s-a considerat ca fiind „vădit neîntemeiată”.

În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii pe motivul prevăzut la art. 35 alin 3 lit. 1 teza a doua (cererea este în mod vădit neîntemeiată), în doctrină se reține „...așa cum s-a observat în mod pertinent în literatura de specialitate consacrată convenției, posibilitatea declarării unei cereri ca inadmisibilă pentru lipsa ei manifestă de temeinicie reprezintă o extindere evidentă a conceptului de admisibilitate; textul supus analizei deschide posibilitatea examinării fondului unei cereri, fie și în mod sumar. S-ar putea spune că el permite o adevărată „contopire” între examinarea admisibilității și cercetarea fondului ei” în aceeași ordine de idei adeseori, atunci când cererea supusă examinării impune aceasta, instanța europeană a procedat și procedează la un examen mult mai mult decât prima facie, ea efectuând un adevărat examen de fond al cauzei. Așa cum s-a observat pe drept cuvânt condiția privitoare la lipsa manifestă de temei a unei cereri este cel mai greu de delimitat, Aflată la frontiera dintre admisibilitate și fond, ea permite Curții să înlăture acele cereri în care nu este necesara se proceda la un examen aprofundat ...”.

Soluția instanței europene reprezintă un temei nu doar pentru desființa actelor de executare în prezenta cauză, ci și un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, cereri de validare a popririi, precum și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG nr. 71/2009.

La data de 26 septembrie 2012 Guvernul a aprobai hotărârea nr. 954, publicată în Monitorul Oficial nr. 682 din 02 octombrie 2012, Partea I, privind suplimentarea bugetului Ministerului Justiției pe anul 2012 cu suma de 21.528 mii lei, pentru plata titlurilor executorii prevăzute de OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titlul executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, a modificările și completările ulterioare, pentru achitarea celei de-a treia tranșe prevăzută pentru ani 2012, care în cursul lunii octombrie 2012 a fost plătită.

Prin HG nr. 1169/2012 publicată în Monitorul Oficial din 05 decembrie 2012, Guvernul României a aprobat suplimentarea bugetului Ministerului Justiției, pentru plata titlurilor executorii prevăzute de OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, pentru achitarea celei de-a patra tranșe prevăzută pentru anul 2012, plătită în cursul lunii decembrie 2012.

Ca practică judiciară recentă, apelantul a invocat decizia civilă nr. 173 din 25 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._/200/2011, prin care, în esență, s-a reținut că prevederile OUG nr. 71/2009 sunt în deplină concordanță cu dispozițiile Convenției, existând o proporționalitate între mijloace, respectiv eșalonarea achitării unor obligații și scopul urmărit, acela al menținerii echilibrelor bugetare, în acest sens fiind însăși decizia Curții Europene a Drepturilor Omului nr._/08 din 04 septembrie 2012 pronunțată în cauza D. s. a contra României ș.a.

De asemenea, s-a arătat că prin sentința civilă nr. 9075 din 15 noiembrie 2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._/302/2012, s-a reținut deplina aplicabilitate a cauzei D. și alții împotriva României în litigiile cu acest obiect, concluzionându-se faptul că „orice alte interpretări date anterior de Curte față de încălcarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului de proprietate, în această materie nu vor putea fi avute în vedere, atât timp cât în cauza sus menționată C. s-a pronunțat în mod expres cu privire la situația aceasta, nefiind deci vorba despre analogii sau similitudini. Dimpotrivă, în cazul D. și alții împotriva României, C. a avut în vedere exact situația drepturilor salariale restante, stabilite prin hotărâri judecătorești”.

În apel nu s-au administrat noi probe.

Prin decizia civilă nr. 143/A din 14 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, s-au respins apelurile formulate de debitorul M. Justiției și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București – ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Apelurile nu au fost fondate și au fost respinse în temeiul dispozițiilor art. 296 Cod de procedură civilă, constatându-se că sentința civilă apelată este temeinică și legală, bazându-se pe o interpretare și aplicare corectă a legii în raport de împrejurările concrete ale cauzei.

Referitor la apelul declarat de apelantul terț-poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publica a Municipiului București, tribunalul a reținut următoarele:

„Analizând susținerea apelantului în sensul că la faptul ca cererea creditoarei este prematur formulată, în raport de prevederile art. 460 Cod de procedură civilă, s-a constatat că acesta este în mod evident nefondat, atâta timp cât cererea de înființare a popririi a fost comunicată terțului la data de 08 februarie 2012, iar cererea de validare a fost înregistrată pe rolul instanței judecătorești la data de 08 martie 2012, primul termen de judecată acordat fiind la 09 august 2012, dată până la care poprirea nu a fost înființată.

Cea de a doua critică adusă sentinței apelate, atât de apelantul terț-poprit, cât și de apelantul-debitor, s-a referit la împrejurarea ca prima instanța nu a ținut seama de faptul ca potrivit art. 2 din OG nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, a fost instituita o procedura specială, constând în acordarea unui termen de grație de șase luni debitorului instituție publică, dând acestuia posibilitatea sa-și execute voluntar obligațiile în termenul stabilit de lege, executarea silită având caracter subsidiar, în situația neîndeplinirii obligației de bună voie.

În cauză a fost emisă somația în data de 08 iulie 2009 către debitor, iar la data de 27 ianuarie 2010, a fost comunicată cererea de înființare a popririi. Critica apelanților este nefondată, întrucât dispozițiile art. 2 din OG nr. 22/2002, trebuie interpretate în sensul că se aplică exclusiv în situațiile de excepție în care executarea creanței nu începe sau continua din cauza lipsei de fonduri, caz în care debitorul este obligat ca în termen de șase luni să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată, iar în cauza dedusă judecații debitorul nu a făcut o asemenea dovadă.

Pe de altă parte, imposibilitatea de a începe executarea, nu poate fi dedusă sau prezumată automat din simpla calitate de instituție publică a debitorului, întrucât aceasta ar echivala cu o prezumție de insolvabilitate continua a instituțiilor statului, ceea ce contravine atât principiului garantării creanțelor de către stat, consacrat de art. 44 din Constituție, cât și obligației statului de a executa din oficiu, într-un termen rezonabil, hotărârile judecătorești pronunțate împotriva sa, parte a garanțiilor dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În conformitate cu art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil și în conformitate cu jurisprudența Curții care include în noțiunea de proces și faza executării silite (cauzele Ruianu contra României, S. P. contra României, C. împotriva României, Ghibusi împotriva României), statul are obligația de a executa din oficiu, într-un termen rezonabil, hotărârile pronunțate împotriva sa, iar fiecare stat, trebuie să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura executarea hotărârilor pronunțate de instanțe, în caz contrar, aducându-se atingere și dreptului de proprietate al intimatei astfel cum acesta este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, prin imposibilitatea de a beneficia o perioadă lungă de timp de creanță recunoscută prin hotărârea judecătoreasca.

În jurisprudența sa, C. Europeana a Drepturilor Omului a reținut că dreptul la o instanța ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă să rămână inoperantă în detrimentul unei parți (cauzele V. I. împotriva României, Burdov contra Rusiei (2) din 15 ianuarie 2009). Executarea unei hotărâri judecătorești, de la orice instanța ar proveni, trebuie considerata ca făcând parte integranta din „proces” în sensul art. 6, un interval nerezonabil de mare în executarea unei hotărâri judecătorești poate, de aceea, sa încalce art. 6 al Convenției. Caracterul rezonabil al unui asemenea interval trebuie determinat în funcție de complexitatea procedurilor de executare, de comportamentul parților și cel al autorităților competente precum și de natura și cuantumul creanței stabilite în hotărâre. O anumită perioadă de timp pentru punerea în executare a unei hotărâri defavorabile administrației poate fi acceptată în circumstanțe specifice ale unei cauze, cu condiția că amânarea rezultată să nu aducă atingere chiar substanței dreptului protejat de art. 6 din Convenție.

Totodată, în jurisprudența sa, C. a mai reținut că o persoană ce a obținut o hotărâre judecătoreasca împotriva statului nu are obligația de a începe o procedura de executare silita (Metaxas contra Greciei). În asemenea cazuri, autoritatea de stat are cunoștința de hotărâre și poate întreprinde toate demersurile necesare pentru a executa hotărârea sau pentru a o transmite la autoritatea de stat responsabila de executare.

Astfel, a rezultat din jurisprudența Curții că sarcina de a asigura executarea unei hotărâri judecătorești împotriva statului, revine în primul rând, autorităților de stat, începând din momentul în care hotărârea respectiva devine definitiva și executorie. Complexitatea procedurii interne de executare silită sau a sistemului bugetar al statului, nu îl poate scuti pe acesta de obligația sa, în baza Convenției, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într-un interval rezonabil. Totodată, autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești. În aceste condiții, revine statului obligația de a-și organiza sistemul legal . încât autoritățile sa își poată îndeplini obligația lor în aceasta privința (Burdov contra Rusiei (nr. 2) din 15 ianuarie 2009).

În cauza de față, formele de executare au început în anul 2011, pentru creanțe anterioare, astfel încât a pretinde în anul 2012 respectarea a încă unui termen de șase luni este departe de a se încadra în cerința unui termen rezonabil, așa cum Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și jurisprudența Curții Europene, anterior citate îl configurează.

Pe de altă parte, însuși statul prin modalitatea în care a înțeles să reglementeze instituția prescripției dreptului material la acțiunea în pretenții, în reglementarea anterioara intrării în vigoare a Noului cod civil (art. 3 din Decretul nr. 167/1958) și a dreptului de a cere executarea silita (art. 405 alin. 1 Cod de procedură civilă), respectiv instituirea unui termen general de prescripție de trei ani, demonstrează necesitatea asigurării certitudinii și securității circuitului civil. În consecința, este disproporționat ca în contextul care statul este debitor, creditorului să i se ceară un timp de așteptare pentru executarea drepturilor sale, net superior celui în care pasivitatea sa este sancționată, dacă nu întreprinde demersurile legale. În cauza Sacaleanu împotriva României s-a reținut ca un termen de 20 de luni nu poate constitui o durata rezonabila în sensul art. 6 din Convenție și nu exista nicio justificare pertinentă pentru aceasta situație, în condițiile în care hotărârea este executorie din 26 noiembrie 2008.

Cea de a treia critica formulata de apelantul terț-poprit vizează faptul ca potrivit art. 1¹ alin. 2 din OG nr. 71/2009 modificata prin OG nr. 45/2009, executarea silită a creanțelor în discuție se suspendă de drept, instanța neavând posibilitatea de a constata existenta unei neconcordante între dispozițiile art. 1 din OUG nr. 71/2009 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cat timp prevederile art. 1 din OUG nr. 71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către C. Constituționala a României( ex. decizia nr. 206/2010).

Tribunalul a apreciat că și această critică a fost nefondată, urmând a fi înlăturata, având în vedere că ceea ce s-a reținut prin motivarea deciziei Curții Constituționale nr. 206/2010 la paragrafele 4 și 5 a avut în vedere pe de o parte raportarea termenului de executare la durata de trei ani, ca termen rezonabil, datorat caracterului sistemic al problemelor apărute în legătura cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar, iar pe de altă parte împrejurarea că prin adoptarea OG nr. 71/2009, statul nu neagă existenta și întinderea despăgubirilor stabilite prin hotărâri judecătorești și nu refuza punerea în aplicare, ci reprezintă măsuri de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit fiind o aplicare a art. 44 alin. 2 din Constituție în condițiile unei crize financiare accentuate.

Or, în cauza de față, a revenit tribunalului să aprecieze asupra proporționalității între materialul probatoriu și circumstanțele concrete ale speței, precum și față de legea aplicabilă, respectiv Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene, motiv pentru care s-a constatat că drepturile cuvenite intimatei-creditoare nu au fost respectate”.

Apelul declarat de apelantul-debitor M. Justiției a fost nefondat și a fost respins în temeiul art. 296 alin.1 Cod de procedură civilă, astfel:

„Principala critică adusă de apelantul-debitor sentinței civile care a format obiect al controlului judiciar se refera la împrejurarea ca la data emiterii de către executorul judecătoresc a adresei de înființare a popririi, dispozițiile OUG nr. 71/2009 prevedeau suspendarea de drept a executării silite în cursul termenelor de gratie reglementate de art. 1 alin. 1 din acest act normativ.

În continuarea celor arătate, avute în vedere la examinarea apelului declarat de terțul-poprit, tribunalul a reținut că analiza constituționalității dispozițiilor OUG nr. 71/2009 și convenționalității acesteia expusa în deciziile Curții Constituționale, nu înlătura abilitarea tribunalului ca în cazul concret dedus judecații să aprecieze asupra raportului de proporționalitate, rezultat din materialul probatoriu administrat în cauză și circumstanțele concrete ale situației de fapt în care s-a aflat intimata-creditoare.

Este atributul instanței de judecată investită cu soluționarea cauzei sa aplice legea, în cazul dat, Convenția Europeana a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care au devenit potrivit art. 11 și 20 din Constituție parte integranta a dreptului intern, fiind prioritare acestuia, pe cale de consecința Convenția și protocoalele acesteia urmând a fi aplicate direct de către instanțele judecătorești romane.

Așa cum s-a reținut și în considerentele anterioare, C. Constituțională a apreciat convenționalitatea art. 1 alin. 1 din OUG nr. 71/2009, sub aspectul rezonabilității termenului de trei ani, statuat pentru executarea benevola din partea statului și sub aspectul garantării dreptului la recuperarea despăgubirilor recunoscute prin titlul executoriu, fără ca plata acestora sa fie refuzata, ci doar eșalonata.

Dacă s-ar admite interpretarea Ministerului Justiției, protecția drepturilor intimaților-creditori tinde să devină teoretică și iluzorie, contrar scopului Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care este acela de a proteja drepturi concrete și efective.

În acest cadru, tribunalul a avut în vedere considerentele reținute de C. Europeana a Drepturilor Omului în cauza S. împotriva României, potrivit cărora daca administrația omite sau întârzie în executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi, precum și în cauza Bourdov contra Rusiei (nr. 2) unde s-a apreciat că, neexecutarea de către autoritățile statului a unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care sunt stabilite creanțe sau întârzierea îndelungata în plata acestora, conduc la agravarea pierderii suferite de intimata-creditoare, o plasează într-o situație de incertitudine și se constituie într-o veritabilă privare de proprietate.

Pe de altă parte, tribunalul a avut în vedere că în materia înființării popririi se impun a fi verificate următoarele aspecte:

Conform dispozițiilor art. 452 – 453 Cod de procedură civilă, în vederea punerii în executare prin poprire a sumelor de bani rezultate din hotărârile judecătorești, instanța are de examinat numai câteva chestiuni și anume: dacă creanța rezultată din titlul executoriu este certă, lichidă și exigibilă, aceste aspecte fiind clar precizate în sentința civilă nr. 470 din 13 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Bacău și modificată prin decizia civilă nr. 530 din 11 mai 2009, pronunțată de C. de Apel Bacău, decizie investită cu formulă executorie.

Judecătorul care analizează condițiile înființării popririi urmează să mai analizeze dacă în legătură cu poprirea, vreuna dintre părți a făcut contestație sau dacă a comunicat că între terț și debitor nu există raporturi juridice, debitorul neavând sume de bani în conturi la terțul poprit.

Urmează să constate că apărările formulate de către cele două recurente pot fi invocate pe calea unei contestații la executare și nicidecum ca apărări într-un recurs împotriva unei înființări de poprire care așa cum a arătat nu poate fi examinată decât sub aspectul titlului executoriu care trebuie să constate o creanță certă, lichidă și exigibilă și a existenței în conturi la terțul poprit a unor sume de bani datorate debitorului”.

Împotriva deciziei civile nr. 143/A din 14 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, au formulat recurs, debitorul M. Justiției și terțul poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitatea Publică a Municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate cu invocarea prevederilor art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă – hotărârea fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii.

1. Recurentul-debitor M. Justiției a criticat decizia Tribunalului București pentru nesocotirea reglementărilor speciale în materia executării silite aplicabile instituțiilor publice – debitoare, respectiv OG nr. 71/2009 și OG nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare.

În condițiile OUG nr. 71/2009 care a prevăzut plata voluntară eșalonată și a suspendat orice procedură în materia executării silite a titlurilor executării având ca obiect drepturi salariale pentru personalul bugetar, M. Justiției nu putea avea prevăzut în bugetul aferent anului 2012, sume destinate plății titlurilor executorii din sistemul cheltuieli suplimentare cu această destinație reprezentând o încălcare a Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, astfel de creanțe neputând fi achitate nici din sumele din bugetul aprobat pentru cheltuielile de organizare și funcționare a instituției publice, potrivit art. 1 alin. 2 din OG nr. 22/2002 (modificată prin Legea nr. 92/2011).

Plata sumelor datorate conform titlului executoriu în cauză s-a realizat astfel, în conformitate cu respectarea termenelor de executare prevăzute în mod expres de OUG nr. 71/2009, pe măsură ce au existat fonduri suplimentare cu această destinație, după cum urmează:

- Potrivit HG nr. 257 din 03 aprilie 2012 s-a plătit în cursul lunii aprilie 2012 și iulie 2012, prima și a doua transă din 5% din valoarea titlurilor executorii, astfel cum s-a prevăzut în Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat;

- Prin HG nr. 594/2012 s-a suplimentat bugetul Ministerului Justiției pe anul 2012 cu suma de 21.528 mii lei pentru achitarea celei de a treia tranșe prevăzută pentru anul 2012, iar o nouă suplimentare în același scop s-a făcut prin HG nr. 1169/2012 pentru plata celei de-a patra tranșe – achitată în decembrie 2012;

- Prin HG nr. 149/2013, s-a prevăzut o nouă suplimentare de buget, inclusiv pentru plata sumelor prevăzute în hotărârile judecătorești devenite executorii în perioada 01 ianuarie – 31 decembrie 2013, plată efectuată la sfârșitul lunii aprilie 2013.

În cauza D. ș.a. contra României, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 709 din 17 octombrie 2012, C. Europeană a Drepturilor Omului, a luat notă de faptul că emiterea măsurilor de eșalonare a plăților salariale restante recunoscute prin hotărârile judecătorești, prin OUG nr. 71/2009, răspunde unei probleme de „utilitate publică”, când România în anul 2009 a trebuit să facă față unei grave crize economice și financiare, apreciind că autoritățile naționale se găsesc în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de „utilitate publică”, astfel că măsura eșalonării plăților în cazul acestor titluri executorii urmărește un scop legitim.

În același sens s-a pronunțat și C. Constituțională a României, în mai multe decizii nr. 190 din 02 martie 2010 privind statuarea asupra compatibilității prevederilor OUG nr. 71/2009 cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nr. 1533 din 28 noiembrie 2011 privind examinarea constituționalității legii de aprobare a OUG nr. 71/2009 – așadar, inclusiv asupra modificărilor aduse privind prelungirea termenelor de achitare a creanțelor, până în anul 2016.

S-au invocat și decizii din practica judiciară în materie care a aplicat prevederile OUG nr. 71/2009, în sensul criticilor formulate.

S-a solicitat admiterea recursului potrivit art. 312 Cod de procedură civilă, modificarea deciziei recurate, cu consecința respingerii cererii de validare a popririi.

2. În recursul formulat de terțul poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică s-a arătat că nelegalitatea hotărârii recurate constă în ignorarea unui act normativ care stabilește o procedură de plată eșalonată a drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești pentru personalul bugetar, inclusiv din sistemul judiciar – OUG nr. 71/2009 – care nu a fost declarat neconstituțional și în raport de care, acțiunea terțului poprit de a se prevala de acest act normativ, nu poate reprezenta un refuz exprimat cu rea credință.

Recurentul reiterează dispozițiile art. 460 alin. 1 Cod de procedură civilă potrivit cărora: „Dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de trei luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.

Prin urmare, având în vedere cele mai sus arătate, solicită instanței să admită recursul, sa modifice decizia civilă în sensul respingerii cererii de validare formulată de către creditori, ca fiind neîntemeiată.

În al doilea rând, recurentul apreciază că punctul de vedere al instanței este eronat, având în vedere următoarele argumente:

Prin validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare, norme potrivit cărora: „În cursul termenului prevăzut la alin. 1 orice procedură de executare silită se suspendă de drept”.

Prin urmare, având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite, ulterioară intrării în vigoare a OUG nr. 71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauză, astfel încât, deși instanța de judecată a încuviințat executarea silită, prin efectul legii, orice cerere de executare silită, implicit validarea popririi, este suspendată de drept.

Prin dispozițiile OUG nr. 71/2009 modificată și completată prin Legea nr. 230/2011 a fost eșalonata plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, prin titluri devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, validarea popririi, cu consecința plății drepturilor salariale într-o singură tranșă neavând temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.

„Art. 1 - (1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a) În anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;

(2) În cursul termenului prevăzut la alin. 1 orice cerere de executare silită se suspendă de drept”.

Învederează instanței că nu poate constata existența unei neconcordanțe între dispozițiile art. 1 din OUG nr. 71/2009 modificată, pe de o parte, și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe de altă parte, atâta timp cât prevederile art. 1 din OUG nr. 71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către C. Constituțională a României.

În motivarea Deciziei nr. 206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, C. Constituțională a reținut că aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, în acord cu cele învederate, arată că la data de 04 septembrie 2012 C. Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. șa. contra României.

Astfel, reclamanții, magistrați în cadrul Tribunalului Argeș, au reclamat Curții faptul că, Guvernul României adoptând OUG nr. 71/2009 cu modificările ulterioare, prin care a dispus eșalonarea plății drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești pentru personalul din justiție până în anul 2016, a încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție (dreptul de proprietate) și prevederile art. 6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil).

Analizând cererea reclamanților, în esență, C. a reținut faptul că nu poate fi reproșat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative care să eșaloneze plata drepturilor salariale ale personalului din justiție, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost recunoscute reclamanților drepturi de natură patrimonială (par. 43).

Guvernul a justificat această măsură a eșalonării plății, prin degradarea situației economice și financiare a țării începând cu anul 2008, ce a determinat un grav dezechilibru bugetar, într-un context de criză financiară severă, aspect ce a determinat Guvernul să adapteze la realitățile economice, plata acestor drepturi prin elaborarea unui mecanism care să acorde aceste drepturi, în mod eșalonat. C. reamintește că a mai analizat măsuri luate pentru a proteja bugetul și care să asigure un echilibru între veniturile și cheltuielile administrației publice și a considerat că aceste măsuri pot avea un scop de utilitate publică (par. 46 – 49).

De asemenea, C. a constatat că deși mecanismul de plată a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea în executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate (par. 50).

C. a mai reținut faptul că substanța dreptului reclamanților nu a fost afectată, mecanismul de eșalonare a plăților nefiind unul nerezonabil (par. 51).

În consecință, C. a considerat că cererea reclamanților este în mod evident nefondată și trebuie să fie respinsă în temeiul art. 35 din și art. 4 din Convenție (par. 52).

Totodată, în conformitate cu aceeași jurisprudență a instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere, în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.

Or, în cauza de față, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.

Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentate, pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului român, în actualul context de acută criză economică națională și internațională.

Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie, nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate al Curții Constituționale, solicită să se constate că în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.

Față de cele arătate mai sus, rezulta fără putință de tăgadă că acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispozițiile OUG nr. 71/2009, a fost pe deplin justificată.

Recurentul precizează totodată că prin dispozițiile OUG nr. 71/2009, legiuitorul a dorit să înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent, în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi avut drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar – aspecte ce nu au fost avute în vedere de către instanță.

În al treilea rând, învederează faptul că dispozițiile imperative ale OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art. 452 – 461 Cod de procedura civilă, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

Potrivit art. 1 din OG nr. 22/2002 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, „Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice, se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectivă”.

Prin dispozițiile OG nr. 22/2002 au fost reglementate condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și legea finanțelor publice.

Astfel, în deplină concordanță cu art. 137 alin. 1 din Constituția României, care prevede ca „Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege”, Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, în vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.

În acest context, OG nr. 22/2002 cu modificările și completările ulterioare, are rolul de a reglementa condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și în legea finanțelor publice.

Ca un argument în plus, s-a menționat că prin decizia nr. 784 din 12 mai 2009 C. Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor OG nr. 22/2002 motivat de faptul că „dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plată ale instituțiilor publice se aplică fără nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilor publice, acestea fiind conforme cu prevederile art. 16 și art. 44 alin. 2 din Constituție. Potrivit art. 126 alin. 2 din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecată fără să aducă atingere substanței drepturilor și libertăților fundamentale”.

De asemenea, C. Constituțională a concluzionat prin decizia nr. 213 din 04 martie 2010, că OG nr. 22/2002 nu este contrară dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit deciziei mai sus menționate C. Constituțională a constatat ca OG nr. 22/2002 nu contravine art. 6 paragraful 1 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât s-a reținut că instituirea termenului de șase luni nu conduce la împiedicarea, anularea sau întârzierea, în mod excesiv de către stat, a executării unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa. Deși prin dispozițiile legale invocate se instituie anumite limite ale executării, în sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra celor aprobate prin bugete, aceasta nu împiedică executarea silită a obligațiilor de plată ale instituțiilor publice de vreme ce, potrivit art. 4 din OG nr. 22/2002 modificată și completată prin Legea nr. 92/2011 este instituită obligația pentru ordonatorii principali de credite bugetare de a dispune toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Indiscutabil, OG nr. 22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice, în sensul că aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora aprobate prin bugetele instituțiilor respective.

Față de aceasta dispoziție legală imperativă, Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Urmare faptului că în bugetul Ministerului Justiției aferent anului 2011 nu existau sume aprobate cu destinația plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale, executarea urmează a se realiza de către debitor de bună voie, acest fapt constituind temei pentru includerea în bugetul debitorului M. de Justiție pentru anul 2012, a sumelor necesare pentru plata tranșei de 5% din valoarea titlului executoriu.

Față de cele învederate este fără putință de tăgadă că cererea de validare a popririi este neîntemeiată, nerespectându-se prevederile OG nr. 22/2002.

Față de argumentele prezentate, recurentul a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a deciziei civile nr. 895/A din 29 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._ în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.

Recurentul a solicitat judecarea recursului și în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 Cod de procedură civilă.

Nu s-au administrat noi probe în recurs.

Recursurile sunt fondate, pentru considerentele următoare:

Prin OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările ulterioare, ultima prin Legea nr. 230/2011, s-au eșalonat plățile acestor drepturi bănești pentru hotărârile judecătorești devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, în cote procentuale, până în anul 2016, astfel: 5% din valoarea titlului executoriu în anul 2012; 10% în 2013; 25% în 2014; 25% în 2015 și 35% în 2016, sumele fiind actualizate – potrivit art. 1 alin. 1 și 3 din OUG nr. 71/2009.

În art. 1 alin. 2 din OUG nr. 71/2009, se prevede că în cursul termenelor prevăzute la art. 1 alin. 1 – „orice procedură de executare silită se suspendă de drept” (sublin. red.).

În art. 1 alin. 4 lit. a și c, art. 2 și art. 3 din OUG nr. 71/2009, se stabilește în sarcina instituțiilor publice implicate și ordonatorilor principali de credite, respectarea termenelor prevăzute la art. 1 alin. 1.

Or, analizarea cerințelor art. 460 Cod de procedură civilă – dreptul comun în materie de validare a popririi – instituție ce ține de materia executării silite – nu se poate face cu ignorarea legii speciale sus-menționate și respectiv OG nr. 22/2002 modificată și completată prin Legea nr. 92/2011 și OUG nr. 46/2013 – privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii – care la art. 1 alin. 1 prevede că sumele stabilite prin titlurile executorii în sarcina instituțiilor publice, se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora …” (sublin. red.).

Se constată astfel, că terțul poprit în acțiunea sa cu privire la titlul executoriu în cauză, a respectat întocmai prevederile din cele două acte normative, prin coroborare, scopul edictării actelor normative fiind cel determinat de protejarea bugetului de stat, aflat într-o perioadă critică, pe fondul acutizării crizei economice la nivel național și internațional.

Se apreciază că pentru litigiul pendinte, măsura eșalonării plății creanței din titlul executoriu, urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și responsabil, potrivit actelor normative sus-menționate, excepțiile de neconstituționalitate invocate împotriva unora din prevederile celor două acte normative, au fost respinse în mod argumentat de C. Constituțională a României prin mai multe decizii ale sale, menționate și în recursurile formulate.

Iar argumentarea Curții Constituționale în sensul compatibilității OUG nr. 71/2009 cu drepturile fundamentale ale omului prevăzute în Convenția Europeană, pentru cazul României, a fost confirmată în cauza D. D. D. ș.a. contra României prin care s-a respins cererea reclamanților – cauză incidentă litigiului pendinte și invocată în recursurile declarate.

În cauza D. D. D. ș.a. contra României publicată în M.Of. nr.709/17.10.2012, C. Europeană a Drepturilor Omului a verificat dacă eșalonarea plății drepturilor salariale (sporuri) consfințite prin hotărâri judecătorești naționale sunt compatibile cu Convenția europeană privind drepturile fundamentale ale omului (C.E.D.O.) – art.6, art.1 Protocolul 1 adițional.

C. Europeană a observat astfel că în 2009, România a început să se confrunte cu o gravă criză economică și financiară, statuând că măsurile de eșalonare în timp, potrivit legislației adoptate în acest sens – (O.U.G. nr.71/2009, inclusiv Legea nr.230/2011) și luând în considerare complexitatea comportamentului tuturor autorităților naționale implicate, inclusiv pe cel al legiuitorului național, urmăreau un scop de utilitate publică, fiind proporționale cu scopul urmărit – restabilirea echilibrului bugetar, evitând totodată înrăutățirea situației sociale.

C. a constatat că eșalonarea plății drepturilor recunoscute prin hotărârile judecătorești până în anul 2016, în tranșe procentuale, potrivit unui calendar clar a fost respectat de către autoritățile naționale, considerând că prin plățile parțiale deja efectuate, cu respectarea calendarului stabilit prin legislația adoptată în acest scop, și indexarea aplicată, nu a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților, găsind sesizarea Curții ca vădit nefondată, fiind respinsă ca inadmisibilă.

În raport de considerentele reținute, se constată că recursurile sunt fondate.

În consecință, potrivit art. 312 Cod de procedură civilă coroborat cu art. 296 Cod de procedură civilă, vor fi admise recursurile, va fi modificată decizia recurată, în sensul admiterii apelurilor debitorului M. Justiției și terțului poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitatea Publică a Municipiului București, va fi schimbată sentința apelată și pe fond, va fi respinsă ca neîntemeiată cererea de validare de poprire formulată de creditori.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile formulate de recurentul – debitor M. Justiției și de recurentul – terț poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, împotriva deciziei civile nr.143/A din 14 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – creditori, B. F., B. A., B. C. I., G. E., P. E., M. C., M. A. M., U. M., D. D. C., R. C. G., Z. V., V. A., S. E., N. L., S. D., G. C. M., B. P. F., G. E. C. Și T. I..

Modifică decizia recurată, în sensul că:

Admite apelurile formulate de debitorul M. Justiției și terțul poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, împotriva sentinței civile nr. 3219 din 20 aprilie 2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București.

Schimbă în tot sentința apelată, în sensul că respinge cererea privind validarea popririi înființată la data de 08februarie 2012 de Biroul Executorului Judecătoresc „R. G.” în dosarul de executare nr. 348/2009 – ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 23 septembrie 2013.

Președinte, Judecător, Judecător,

F. P. C. M. T. D. A.

Grefier,

Rădița I.

Red.F.P.

Tehnodact.C.F/B.I

2ex./18.10.2013

T.B.-S.4.-E.R.;C.Segărcianu

Jud.S.4.-M.B.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 1326/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Acţiune în constatare. Decizia nr. 1493/2013. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 1372/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1324/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 1325/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1326/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 1493/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1569/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI