Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 1397/2014. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1397/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 12-12-2014 în dosarul nr. 4081/117/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ Cod operator 8428
DECIZIA CIVILĂ NR. 1397/R/2014
Ședința publică din 12 decembrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A.-A. P.
JUDECĂTORI: C.-M. C.
I.-D. C.
GREFIER: A.-A. M.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de pârâtul A. N., împotriva deciziei civile nr. 620/A din 23 septembrie 2014 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar civil nr._, privind și pe reclamanta intimată M. A., având ca obiect exercitarea autorității părintești - lămurire dispozitiv.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților, au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 05.12.2014, care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA:
Prin încheierea civilă nr. 5649/02.06.2014, pronunțată de Judecătoria Cluj-N. în dosar nr._/211/2011, a fost admisă cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 3853/25.02.2013, pronunțată de Judecătoria Cluj-N. în dosar nr._/211/2011, formulată de reclamanta M. A. și, în consecință:
S-a lămurit aliniatul 5 din dispozitivul sentinței, în sensul că, acesta are următorul cuprins:
„Obligă pârâtul A. N. la plata lunară a pensiei de întreținere în favoarea minorei A. S. E. în cota legală, respectiv cota de ¼- a parte din venitul minim lunar pe economia Spaniei, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 02.05.2011 până la data nașterii minorului A. A. Munoz în 26.06.2012, iar apoi în cotă de 1/6-a parte din venitul minim lunar pe economia Spaniei, până la majoratul minorei, și în continuare până la terminarea studiilor dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 25 ani”.
Nu au fost acordate cheltuieli de judecată pentru niciuna dintre părți.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele Încheierii sale, următoarele:
„Prin Sentința Civilă nr. 3853/2013, pronunțată la data de 25.02.2013 de Judecătoria Cluj-N. în dosar nr._/211/2011, a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta M. A., în contradictoriu cu pârâtul A. N.; a fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de pârâtul A. N.; a fost admisă cererea de intervenției în interes propriu precizată, formulată de intervenienții A. N. și A. G., și în consecință: a fost obligat pârâtul A. N. la plata pensiei de întreținere în favoarea minorei A. S. E. în cota legală, respectiv cota de ¼-a parte din venitul minim pe economie, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 02.05.2011 până la data nașterii minorului A. A. Munoz în 26.06.2012, iar apoi în cotă de 1/6-a parte din venitul minim pe economie, până la majoratul minorei, și în continuare până la terminarea studiilor dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 25 ani.
Astfel, din cuprinsul dispozitivului anterior citat instanța reține că, sunt reale susținerile reclamantei privitoare la omisiunea de a menționa în cuprinsul acestuia împrejurarea că obligația legală de întreținere este datorată de părintele, care este obligat la executarea sa, cu o regularitate lunară, această mențiune fiind fără putere de tăgadă obligatoriu de a fi inclusă de către instanță în dispozitivul sentinței civile pronunțate.
În ceea ce privește solicitarea reclamantei de a se menționa în cuprinsul sentinței civile împrejurarea că obligația de întreținere pe care o datorează pârâtul este necesar a fi raportată la venitul minim pe economia Spaniei, instanța reține următoarele aspecte.
Astfel, este de necontestat împrejurarea că, în tot cursul procesului reclamanta a susținut că pârâtul a locuit și locuiește și în prezent în Spania – fapt de altfel recunoscut și de către acesta – motiv pentru care a solicitat stabilirea pensiei de întreținere în modalitatea indicată prin raportare la venitul minim pe economia Spaniei, fapt de altfel exprimat fără nici o urmă de echivoc și prin concluziile scrise anexate la dosarul cauzei: f. 211.
Potrivit art. 525 alin. 1 NCC, "minorul care cere întreținere de la părinții săi se află în nevoie dacă nu se poate întreține din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri".
De asemenea, conform art. 527 alin. 1 NCC, "poate fi obligat la întreținere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace". Iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, "la stabilirea mijloacelor celui care datorează întreținerea se ține seama de veniturile și bunuri acestuia, precum și de posibilitățile de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligații ale sale".
Art. 530 alin. 2 NCC reglementează faptul că "dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani". Iar potrivit alin. 3 al aceluiași articol "pensia de întreținere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreținere".
De asemenea, se rețin și prevederile art. 529 NCC, potrivit cărora "întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează a o plăti. Când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii (...). Cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat".
Instanța reține împrejurarea că, contrar susținerilor pârâtului A. N., solicitarea reclamantei de lămurire a dispozitivului sentinței civile anterior menționate în sensul de menționare a obligației de întreținere, raportată la venitul minim pe economia națională spaniolă nu poate fi considerată o cerere nouă, de modificare a modalității de plată a acestei obligații sau a sumei care urmează a fi plătită.
Astfel, instanța apreciază că, în speță, nu este vorba despre o situație nouă, intervenită după rămânerea definitivă a sentinței a cărei lămurire se solicită în privința posibilităților materiale ale debitorului obligației de întreținere, întrucât acesta locuiește pe teritoriul Spaniei, încă din perioada în care părțile locuiau împreună.
Se apreciază că, la soluționarea cererii de lămurire a dispozitivului sentinței civile privind stabilirea pensiei de întreținere, instanța va avea în vedere în conformitate cu prevederile art. 527 NCC sus-menționate, veniturile pârâtului demonstrate până la data pronunțării de către judecătorie a sentinței civile a cărei lămurire se solicită.
Din analiza mențiunilor înscrisurilor depuse la dosarul cauzei coroborate cu recunoașterile părților instanța reține că pârâtul locuiește în mod permanent pe teritoriul Spaniei însă nu are la momentul de față un loc de muncă din care să obțină venituri periodice.
Astfel, deși pârâtul nu este angajat, se constată că la dosar nu există nici un fel de dovezi în sensul că nu ar avea capacitatea de muncă sau că aceasta ar fi diminuată. Or, în condițiile în care este apt de muncă, se prezumă că pârâtul se poate angaja și realiza venituri, cel puțin la nivelul salariului minim pe economie, acest venit constituind baza de calcul pentru stabilirea pensiei de întreținere, și anume venitul statului unde locuiește permanent debitorul obligației de întreținere, nu cel din România.
Acest venit minim pe economie, conform practicii instanțelor de judecată, va fi cel din statul unde locuiește permanent debitorul obligației de întreținere, nu cel din România, atunci când debitorul locuiește în alt stat.
Față de cele reținute și în temeiul dispoz. art. 281 ind. 1 C. pr. Civilă va admite ca întemeiată cererea de lămurire dispozitiv formulată de reclamantă.”
Împotriva acestei Încheieri a declarat apel, în termen legal, pârâtul A. N., apel care a fost respins ca nefondat de Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 620/A/23.09.2014, pronunțată în dosar nr._ .
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut în considerentele deciziei sale, următoarele:
„Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat și obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere. Apelantul nu a contestat împrejurarea că atât la data introducerii cererii de chemare în judecată, cât și în prezent locuiește în Spania.
Prin întâmpinare apelantul a arătat că este de acord să fie obligat la plata unei pensii din venitul minim garantat din România. Aceasta a formulat o precizare la cererea reconvențională, solicitând executarea obligației de întreținere în natură.
Prin întâmpinarea depusă la 08 februarie 2014, intimata nu a fost de acord cu această modalitate propusă, învederând că reclamantul locuiește în Spania.
Instanța în acest cadru procesual s-a pronunțat ținând cont de art.86 și următoarele Codul familiei.
Apelul declarat de apelant în ceea ce privește modalitatea de executare a pensiei de întreținere a fost respins, soluție rămasă irevocabilă.
Cererea de lămurire apare ca fiind întemeiată, în condițiile în care în raport de starea de fapt existentă în cauză, întinderea obligației de întreținere nu este stabilită în concret.
Apelantul a afirmat că nu realizează venituri din muncă, intimata nefiind în măsură să probeze contrariul, însă pe parcursul litigiului a locuit în Spania unde a trăit și s-a gospodărit conform locului.
Instanța de fond a avut în vedere obligația legală a părintelui și fiind o persoană aptă de muncă acesta nu justifică niciun motiv să nu o execute.
Este evident că în aceste condiții și pentru realizarea interesului superior al copilului, este necesar ca obligația de întreținere să se realizeze în raport de condițiile pe care tatăl le are în situația actuală.
Fiind rezident Regatului Spaniei, acesta beneficiază de drepturile și obligațiile care îi revin în această calitate, fiind evident că dacă ar fi lucrat, ar fi realizat venitul minim în Spania. Nu s-a probat nicio intenție a apelantului de a reveni în țară, astfel încât nu este întemeiată cererea acestuia de a se raporta instanța la venitul minim din România.
Nu este incident nici un motiv de discriminare, plecând de la cetățenia apelantului, fiind evident că instanța are posibilitatea să se raporteze la starea materială a apelantului pe care acesta ar putea-o obține în raport de condițiile legale ale statului unde are locuința permanentă.
Contrar celor reținute în motivele de apel, instanța a ținut seama de textele legale privitoare la obligația de întreținere prevăzute de Noul Cod Civil, cât și de vechiul Cod al familiei, jurisprudența stabilind fără echivoc că în lipsa dovezii unor venituri certe, pentru a nu se goli de conținut obligația de întreținere, stabilirea obligației să se facă prin raportare la venitul minim pe economie.
Conținutul email-ului invocat de apelant nu este edificator în susținerea poziției sale, el neputând fi considerată o achiesare de vreme ce creditorul obligației de întreținere este minorul. Autoritatea de lucru judecat nu a fost încălcată de vreme ce instanța de fond nu s-a pronunțat pe acest aspect.
Pentru aceste considerente, tribunalul în temeiul art. 296 V.C.P.C. va respinge ca nefondat apelul declarat de A. N. împotriva sentinței civile nr. 5649 din 02.06.2014, pronunțată în dosarul nr._/211/2014 al Judecătoriei Cluj-N. pe care o va menține în totul”.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul A. N., solicitând, în temeiul art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 9, art. 3041 C.pr.civ. și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, admiterea recursului și, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Cluj, iar în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul admiterii în totalitate a apelului, schimbarea în parte a dispozitivului încheierii civile nr. 5649/02.06.2014, în sensul respingerii cererii de lămurire a dispozitivului sentinței, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.
În motivarea recursului s-a invocat nulitatea deciziei recurate, în temeiul art. 304 pct. 5 C.pr.civ., raportat la art. 105 alin. 2 C.pr.civ., pe motiv că s-ar fi menționat în dispozitivul deciziei „sentința civilă nr. 5649/02.06.2014”, în loc de „încheierea civilă nr. 5649/02.206.2014”, ceea ce înseamnă că Tribunalul nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel formulate de pârât împotriva Încheierii nr. 5649/02.06.2014, respectiv, s-a analizat apelul declarat într-un alt dosar.
În decizie s-a făcut mențiunea „decizia este definitivă”, mențiune care i-a creat recurentului o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea deciziei atacate, și prin care au fost încălcare dispozițiile art. 261 pct. 7 C.pr.civ., coroborat cu art. 2813 C.pr.civ..
Motivarea deciziei este sumară și din ea nu rezultă temeiul de drept pe care instanța și-a întemeiat soluția de respingere a apelului, contravenind prevederilor art. 261 pct. 5 C.pr.civ.
Instanța de apel a comis mai multe erori de judecată, evitând să se pronunțe cu privire la aspectele esențiale ale stării de fapt, care confirmă dreptul recurentului de a fi tratat ca orice alt cetățean român, fie el rezident într-un alt stat sau nerezident. În prezent recurentul nu realizează venituri în Spania sau România, fiind firesc și legal să fie obligat la plata pensiei de întreținere la venitul minim garantat pe economia României, al cărui cetățean este, altfel, acestuia i s-ar crea o discriminare în sensul art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Deși instanța de apel a acreditat ideea că pe parcursul derulări procesului reclamanta a înțeles să se raporteze la venitul minim garantat pe economia Spaniei, totuși, această acreditare nu este reală, intimata trebuind să solicite pe cale separată, printr-o nouă cerere de chemare în judecată, modificarea modalității de plată a acestei obligații sau a sumei care urmează a fi plătită.
În cauză nu sunt îndeplinite prevederile art. 531 NCC, și chiar dacă recurentul a locuit în Spania, atât înainte de promovarea cererii de chemare în judecată, cât și în prezent, totuși, el nu a avut un loc de muncă în Spania, în prezent fiind căsătorit și având în întreținere pe fiul său, A. A. Munoz, născut la 26.06.2012.
Instanța de apel trebuia să indice textul legal care o obligă pe instanță să se raporteze la venitul minim pe economie a Spaniei, în condițiile în care recurentul este cetățean român și nu deține venituri în țară sau în străinătate.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamanta M. A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, susținând în motivarea întâmpinării următoarele:
Denumirea greșită a hotărârii și anul greșit al dosarului, sunt simple erori materiale, conform art.282 alin. l C.pr.civ., care nu pot duce la anularea hotărârii. Erorile materiale, cum sunt cele cu privire la denumirea greșită și anul greșit pot fi îndreptate de instanța de judecată oricând, la cerere sau din oficiu.
De altfel, în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, se menționează denumirea corectă a hotărârii apelate, respectiv „încheiere" și anul corect al dosarului, respectiv_/211/2011.
Astfel reiese clar că instanța de apel a analizat apelul declarat împotriva Încheierii civile nr. 5649 din 02.06.2014, din dosar nr._/211/2011 al Judecătoriei Cluj-N., respectiv hotărârea atacată de către A. N. cu apel în dosarul menționat.
În privința celui de-al doilea argument al recurentului, și anume, menționarea de către instanță a caracterului definitiv al deciziei nr. 620/A/2014 dată în apel de către Tribunalul Cluj, nici acesta nu se poate încadra la prevederile art. 105 alin.2 C.pr.civ. .
Pentru ca un act îndeplinit cu neobservarea formelor legale să fie sancționat cu nulitatea, trebuie să producă părții o vătămare, ce nu poate fi reparată decât prin anularea acestuia.
Recurentul nu a menționat care este vătămarea adusă, ci s-a mulțumit să declare că i s-a produs o vătămare.
Pe de altă parte, recurentului nu i s-a produs nicio vătămare, întrucât acesta și-a exercitat dreptul de a formula recurs, o cale de atac, împotriva deciziei civile nr. 620/A/2014, pronunțate în apel de către Tribunalul Cluj, conform art. 2813 C. pr. civ..
O vătămare nu trebuie să fie doar iluzorie și teoretică.
Atât timp cât nu există o vătămare reală și efectivă, art. 105 alin.2 C.pr.civ. nu își găsește aplicare.
Nu în ultimul rând, din lecturarea considerentelor deciziei atacate, reiese în mod indubitabil faptul că instanța de apel s-a pronunțat asupra motivelor de apel formulate de A. N..
Recurentul invocă în baza dispozițiilor art. 105 alin. 1 teza II-a C.pr.civ. nulitatea hotărârii recurate prin prisma faptului că motivarea acesteia, raportat la solicitarea recurentului din apel este sumară, din cuprinsul acesteia nerezultând temeiul de drept pe care l-a avut în vedere instanța atunci când a dat soluția de respingere a apelului.
Instanța de apel a răspuns tuturor criticilor aduse încheierii civile atacate de către A. N. și a motivat pe larg respingerea ca nefondat a apelului acestuia.
Cu privire la temeiul în drept al solicitării de constatare a nulității hotărârii, menționat de către recurent, art. 105 alin. 1 teza a II a C.pr.civ., din lecturarea acestui text de lege se poate constata faptul că acesta se referă la încălcarea normelor de competență, nicidecum la motivarea hotărârii.
În legătură cu faptul că recurentul consideră că hotărârea nu cuprinde motivele de drept, care au formulat convingerea instanței, din cuprinsul considerentelor se poate observa că instanța de apel s-a referit la textele de lege aplicabile, chiar dacă nu a indicat în concret numărul articolului.
Astfel instanța de apel a analizat modul în care a fost aplicată legea de către prima instanță de judecată și a menționat faptul că „instanța de fond a avut în vedere obligația legală a părintelui (...) este evident că în aceste condiții și pentru realizarea interesului superior al copilului, este necesar ca obligația de întreținere să se realizeze în raport de condițiile pe care tatăl le are în situația actuală."
Prima instanță de judecată a făcut trimitere la dispozițiile art. 525, art. 529, art. 530 C.civ.
Recurentul critică soluția instanței de apel deoarece se absolutizează la nivel de text legal „jurisprudența" și consideră că instanța de apel omite să precizeze „venitul minim pe economia cărui stat" este vorba.
In considerente, instanța de apel a făcut referire la textele legale dar și la jurisprudență, arătând că jurisprudența a stabilit fără echivoc că în lipsa dovezii unor venituri certe, pentru a nu se goli de conținut obligația de întreținere, stabilirea obligației să se facă prin raportare la venitul minim pe economie.
Instanța de apel a menționat în fila 4 aliniat penultimul aliniat al deciziei că recurentul, dacă ar fi lucrat, ar fi realizat venitul minim în Spania și, de asemenea, instanța a menționat expres că „nu este întemeiată cererea acestuia de a se raporta instanța la venitul minim din România".
Recurentul consideră că, raportat la faptul că nu realizează venituri în Spania sau în România, e firesc și legal să fie obligat la plata pensiei de întreținere la venitul minim garantat pe economia României, cetățean al cărui stat este, în alte condiții fiind vorba despre discriminare în sensul art. 14 din CEDO.
In condițiile în care granițele României s-au deschis iar cetățenii români locuiesc în străinătate, desigur că raportarea obligației de întreținere la venitul minim pe economie trebuie să cuprindă precizări suplimentare, deoarece obligația de întreținere se stabilește în funcție de mijloacele, veniturile celui ce urmează a o plăti sau de posibilitatea de a dobândi aceste mijloace.
In mod legal, prima instanță de judecată a admis cererea de lămurire a dispozitivului și a raportat obligația de întreținere la venitul minim pe economia Spaniei: „din analiza mențiunilor înscrisurilor depuse la dosarul cauzei coroborate cu recunoașterile părților, instanța reține că pârâtul locuiește în mod permanent pe teritoriul Spaniei, însă nu are la momentul de față un loc de muncă din care să obțină venituri periodice. (...) acest venit (n.n. salariul minim pe economie) constituind baza de calcul pentru stabilirea pensiei de întreținere și anume venitul statului unde locuiește permanent debitorul obligației de întreținere, nu cel din România, arătând faptul că există jurisprudență în acest sens.
Prima instanță a făcut trimitere la dispozițiile art.527 alin. 1 C.civ. „poate fi obligat la întreținere numai cel care are mijloace pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace iar potrivit dispozițiilor alin. 2 al art.527 C.civ.: "la stabilirea mijloacelor celui care datorează întreținerea se ține seama de veniturile și bunurile acestuia, precum și de posibilitățile de realizare a acestora, de asemenea vor fi avute în vedere celelalte obligații ale sale”.
Instanța de apel s-a raportat la obligația legală de întreținere a părintelui și la faptul că recurentul este o persoană aptă de muncă și că nu justifică niciun motiv să nu o execute.
De asemenea, instanța de apel a reținut că „este evident că în aceste condiții și pentru realizarea interesului superior al copilului este necesar ca obligația de întreținere să se realizeze în raport de condițiile pe care tatăl le are în situația actuală. Fiind rezident al Regatului Spaniei, acesta beneficiază de drepturile și obligațiile care îi revin în această calitate, fiind evident că dacă ar fi lucrat, ar fi realizat venitul minim în Spania".
Cu privire la art. 14 din CEDO, recurentul nu este discriminat, în cauză s-a aplicat legea română, prima instanță făcând trimitere la art. 525, art. 527, art. 529 și art. 530 NCC, pe care le-a avut în vedere la soluționarea cauzei, iar pensia de întreținere s-a raportat la venitul minim pe economia Spaniei, recurentul locuind permanent în Spania.
Instanța de apel a răspuns, de altfel, acestei critici a recurentului, menționată și în motivele de apel: „nu este incident niciun motiv de discriminare, plecând de la cetățenia apelantului, fiind evident că instanța are posibilitatea să se raporteze la starea materială a apelantului pe care acesta ar putea-o obține în raport de condițiile legale ale statului unde are locuința permanentă." (fila 4 penultimul aliniat din decizia recurată).
Nu poate fi reținută susținerea recurentului, în sensul că, solicitarea reclamantei M. este inadmisibilă, pentru că ceea ce încearcă de fapt este să înfrângă puterea de lucru judecat a unei hotărâri, întrucât, nu există putere de lucru judecat, din moment ce în dispozitivul Sentinței nr. 3853/2013 a Judecătoriei Cluj-N., a cărui lămurire a solicitat-o, se menționează doar că pensia de întreținere se raportează la „cota de 1/4 (...) 1/6 (...) parte din venitul minim pe economie".
Conform art. 2812 C.pr.civ., „îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art.281-2812 ".
Solicitarea reclamantei, de lămurire a dispozitivului, este întocmai încadrată în dispozițiile art. 2811 vechiul C.pr.civ..
Reclamanta a solicitat Judecătoriei Cluj-N. lămurirea dispozitivului, deoarece instanța a admis cererea de obligare a pârâtului la plata pensiei de întreținere, prin raportare la venitul minim pe economie, fără a arăta periodicitatea plății, fără a reține că este un venit minim lunar și nici despre al cărei țări este vorba, având în vedere că recurentul locuiește în Spania, dispozitivul nefiind suficient de clar.
Reclamanta a menționat și motivat faptul că consideră că obligația de întreținere trebuie să se raporteze la venitul minim pe economia Spaniei.
Prima instanță a analizat textele legale aplicabile (art. 525, art. 527, art. 529, art. 530 C.civ.) și probele administrate în fața Judecătoriei Cluj-N. și a reținut în mod legal faptul că este necesară lămurirea dispozitivului și a raportat obligația de întreținere la venitul statului unde locuiește permanent debitorul obligației de întreținere, nu cel din România (alin.6 pag.3 al încheierii).
În cauză a fost și este necesară această explicitare a dispozițiilor dispozitivului, pentru a se da un înțeles clar și fără echivoc dispozițiilor cu privire la venitul minim pe economie, la care se raportează pensia de întreținere, având în vedere că recurentul a locuit și locuiește permanent în Spania.
Așa cum s-a menționat și în cererea de lămurire a dispozitivului, este evident faptul că reclamanta se raportează la venitul minim lunar pe economia Spaniei, iar reclamantul la venitul minim lunar pe economia României.
Dispozitivul, fiind partea care se execută, trebuie să conțină elemente clare privind modalitatea de rezolvare a cererilor părților, întinderea drepturilor recunoscute și identificarea acestora prin diferiți parametri, pentru a putea fi adus la îndeplinire pe calea executării.
Reclamanta a arătat în cererea de lămurire a dispozitivului că dispozitivul sentinței nu cuprinde toate datele necesare stabilirii dreptului de creanță recunoscut și al periodicității plății acestui drept de creanță, lăsând loc interpretărilor și putând genera dificultăți la executare, fiind necesară astfel lămurirea întinderii și aplicării dispozitivului.
Prima instanță și instanța de apel au considerat în mod legal faptul că nu este vorba despre putere de lucru judecat.
Instanța de apel a reținut: „cererea de lămurire apare ca fiind întemeiată, în condițiile în care în raport de starea de fapt existență în cauză, întinderea obligației de întreținere nu este stabilită în mod concret."
Recurentul critică soluția instanței deoarece modificarea modalității de plată a acestei obligații sau a sumei care urmează a fi plătită, poate fi făcută doar pe cale separată.
Din moment ce instanța de judecată nu a raportat obligația de întreținere la venitul minim pe economia vreunei țări, deși ar fi trebuit raportat la starea de fapt din dosar, în cauză nu este vorba despre nicio modificare a modalității de plată a obligației de întreținere, ci despre clarificarea acestei dispoziții a instanței, în vederea punerii ei în executare.
Reclamanta a solicitat pe tot parcursul procesului în fața Judecătoriei Cluj-N., în cererea de chemare în judecată (filele 3-5 din dosarul Judecătoriei), întâmpinare (filele 52-56 din dosarul judecătoriei), concluzii scrise, obligarea la plata pensiei de întreținere în raport de veniturile pe care recurentul A. N. le realizează în Spania, conform textelor de lege incidente în cauză.
Nu există nicio formulă sacramentală cu privire la formularea petitului de obligare la plata pensiei de întreținere, dar în condițiile în care apelantul nu realizează venituri și locuiește în Spania, este legal și temeinic ca instanța de judecată să raporteze obligația de întreținere la venitul minim pe economia Spaniei, raportat la Codul civil și având în vedere interesul superior al copilului.
Conform art. 529 NCC, întreținerea se datorează potrivit cu mijloacele celui care urmează a o plăti și întreținerea se stabilește din venitul sau net lunar. Instanța de judecată 1-a obligat pe pârât „deoarece nu are un loc de muncă stabil", la plata pensiei de întreținere în funcție de venitul minim pe economie, fără a face alte precizări, respectiv fără a menționa despre venitul cărei țări este vorba, deși la dosar existau probele că recurentul locuiește în Spania.
Conform art. 448 și art. 402 NCC, instanța de judecată stabilește contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor, fiind astfel o obligație a instanței, indiferent dacă solicitarea de stabilire există sau nu.
Prima instanță de judecată a admis cererea de lămurire a dispozitivului și a raportat obligația de întreținere a lui A. N. la venitul minim pe economia Spaniei.
Instanța de apel a analizat cadrul procesual și a constatat faptul că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere.
S-a constatat că A. N. a precizat în întâmpinare faptul că este de acord să fie obligat la plata unei pensii din venitul minim garantat din România iar în precizarea la cererea reconvențională a solicitat executarea obligației de întreținere în natură.
S-a observat că reclamanta, prin întâmpinare, nu a fost de acord cu această modalitate propusă și a solicitat în continuare obligarea pârâtului reclamant reconvențional la plata pensiei de întreținere în cotă procentuală din veniturile pe care acesta le realizează și că am menționat că pârâtul locuiește în Spania, la 3.000 km distanță.
Acest din urmă fapt nu a fost contestat de către recurent niciodată, din contră.
Recurentul arată și în motivele de recurs: „subsemnatul am locuit în Spania atât înainte de promovarea cereri de chemare în judecată cât și în prezent dar nu am avut și nu am un loc de muncă în această țară, în prezent fiind căsătorit și fiind nevoit să am grijă de fiul meu A. A. Munoz, născut la data de 26.06.2012".
Dispozițiile art. 527 C.civ. și art. 529 C.civ. sunt foarte clare și rezultă din cuprinsul lor faptul că, la stabilirea mijloacelor, care constituie baza de calcul, se ține cont și de posibilitățile de realizare a acestora.
Recurentul arată că judecătorii din apel trebuiau să indice textele legale care îi obligă să se raporteze la venitul minim pe economia Spaniei, în condițiile în care recurentul este cetățean român și nu deține venituri în țară sau în străinătate.
În legătură cu faptul că recurentul consideră că hotărârea nu cuprinde textele legale, recurentul a mai invocat acest motiv iar intimata a răspuns la punctul 3 din prezenta întâmpinare, astfel încât, face trimitere la cele menționate mai sus.
Recurentul se consideră discriminat în sensul art. 14 din CEDO, existând o discriminare între acesta și alți părinți aflați în situații similare, câtă vreme în România această sumă echivalează sau chiar depășește venitul minim brut pe economia României și, totodată, depășește nevoile de întreținere ale minorei A. S. E., în condițiile în care în România din aceste suma trăiesc familii întregi și nu un minor.
Se arată din nou faptul că recurentul nu este discriminat, fiind doar aplicată legea.
Obligația de întreținere a recurentului se raportează la venitul minim pe economie, aspect care a fost stabilit de către instanțe în mod definitiv.
Raportarea obligației la venitul minim al unei țări era necesară, respectiv al Spaniei, pentru punerea în executare a hotărârii și s-a dispus în baza dispozițiilor legale, art. 525, art. 527, art. 529 și art. 530 NCC, menționate expres de prima instanță, incidența lor fiind analizată și de instanța de apel.
In ceea ce privește nevoile de întreținere a minorei, aceasta este bolnavă de diabet zaharat insulino dependent și de alte boli grave, are nevoie de o atenție specială și nu este posibil ca tatăl ei să își dorească să trăiască în condițiile cele mai aprige din România, din moment ce acesta are posibilitatea să obțină venituri mai mari, deoarece locuiește în Spania de mulți ani.
Nu în ultimul rând, interesul superior al copilului este cel care este protejat prin lămurirea dispozitivului sentinței și raportarea obligației de întreținere la venitul minim pe economia Spaniei.
Conform art. 2 alin. 3 și 4 din Legea nr. 272/2004, „principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești."
Recursul este nefondat .
Cu privire la incidența în cauză a art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 3041 C. proc. civ., însă, Curtea constată că acest text legal nu este incident în cauză, în condițiile în care nu ne găsim în prezența unui recurs exercitat direct împotriva unei hotărâri a fondului, care nu a fost susceptibilă de a fi atacată cu apel, ci doar cu recurs.
D. urmare, Curtea constată că în recursul pendinte nu sunt incidente dispozițiile art. 3041 C. proc. civ..
Cu privire la critica din recurs ce vizează nulitatea hotărâri prin prisma art. 304 pct. 5 rap. la art. 105 alin. 2 C.pr.civ.
Recurentul a invocat nulitatea deciziei Tribunalului Cluj pe motiv că, pe de o parte, s-a indicat greșit numărul de dosar și s-a menționat „sentința civilă nr. 5649/02.06.2014”, în loc de „Încheierea civilă nr. 5649/02.06.2014”, ceea ce înseamnă că nu a fost analizat apelul promovat de pârât împotriva acestei Încheieri a Judecătoriei Cluj-N., iar pe de altă parte, s-a făcut mențiunea, în dispozitivul deciziei, că aceasta este „definitivă”, mențiune care i-a cauzat recurentului o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea deciziei atacate.
Curtea constată că acest motiv de recurs este vădit nefondat, pentru motivele ce urmează a fi expuse:
În primul rând, împrejurarea că, dintr-o eroare materială s-a menționat „sentință”, în loc de „Încheiere”, nu este de natură să atragă incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 5 C.pr.civ., rap. la art. 105 alin. 2 C.pr.civ., câtă vreme rezultă în mod cert că a fost avută în vedere „hotărârea judecătorească” nr. 5649/02.06.2014 a Judecătoriei Cluj-N., pronunțată în dosar nr._/211/2011.
Cu alte cuvinte, menționarea, de către instanța de apel a termenului „sentință”, în loc de „Încheiere”, reprezintă o simplă eroare materială, susceptibilă de a fi îndreptată pe calea procedurii speciale reglementată de art. 281 C.pr.civ., iar nu o vătămare, în sensul pretins de art. 105 alin. 2 C.pr.civ.
Aceleași considerente sunt valabile și în privința susținerii recurentului că s-a indicat greșit numărul de dosar.
Pe de altă parte, din analizarea motivelor expuse în considerentele deciziei recurate, rezultă în mod cert faptul că instanța de apel a analizat motivele de apel invocate de pârât, referirile din considerentele deciziei fiind făcute prin raportare la criticile conținute în memoriul de apel.
În al doilea rând, mențiunea din dispozitivul deciziei, prin care se indică faptul că aceasta este „definitivă”, nu reprezintă o nelegalitate care să se circumscrie dispozițiilor art. 261 pct. 7 C.pr.civ., coroborat cu art. 2813 C.pr.civ., în condițiile în care, în mod indubitabil, așa cum dispune expres art. 377 alin. 1 pct. 3 C.pr.civ., „hotărârile date în apel sunt hotărâri definitive”.
Împrejurarea că în dispozitivul deciziei recurate s-a omis a se menționa faptul că hotărârea din apel este supusă recursului, nu este de natură să atragă nulitatea hotărârii, în condițiile art. 304 pct. 5, rap. la art. 105 alin. 2 și art. 261 pct. 7 C.pr.civ., câtă vreme, potrivit principiului legalității căii de atac, hotărârea rămâne supusă căilor de atac și termenelor în care pot fi exercitate aceste căi de atac, prevăzute de lege, indiferent de mențiunea pe care instanța a inserat-o în dispozitivul hotărârii.
Or, potrivit art. 2813 alin. 1 C.pr.civ., text legal care consacră o reglementare particulară a principiului legalității căilor de atac, în materia procedurii de îndreptare, lămurire și completare a hotărârii, încheierile pronunțate în temeiul art. 281 și art. 2811 C.pr.civ., precum și hotărârea pronunțată potrivit art. 2812 C.pr.civ., sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor potrivnice ori completarea.
D. urmare, Curtea constată că acest motiv de recurs nu este fondat.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., rap. la art. 261 pct. 5 C.pr.civ.
Recurentul a susținut că decizia recurată este lovită de nulitate întrucât motivarea acesteia, raportat la solicitarea apelantului din apel, este sumară, nerezultând temeiul de drept pe care l-a avut instanța de apel în vedere atunci când a pronunțat soluția de respingere a apelului pârâtului.
Art. 304 pct. 7 C.pr.civ. prevede că este posibilă modificarea hotărârii recurate atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Acest text legal trebuie coroborat cu prevederile art. 261 pct. 5 C.pr.civ., conform cărora, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Pentru a fi incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., ar fi necesar să fie întrunite una din următoarele ipoteze: să existe o contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; să existe contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; să lipsească motivarea soluției sau această să fie superficială ori să cuprindă considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă; instanța de control judiciar, adică instanța de apel, să copieze considerentele hotărârii apelate, fără să răspundă motivelor de critică invocate de părțile apelante.
Este știut faptul că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere (Cas. I, Decizia nr. 961/1925, Pandectele Române nr. 1/1926, pag. 34).
Doctrina a fost constantă în a sublinia importanța motivării unei hotărâri, arătându-se că motivele, considerentele hotărârii, constituie osatura acesteia, structura ei de rezistență. „Motivarea hotărârii, în sensul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a rațiunilor care determină pe judecător să respingă sau să admită o cerere. Ea este o lucrare pur subiectivă și cuprinde în sine tot respectul justiției și tot meritul judecătorului” (I. D., Tratat de Procedură Civilă, vol. II, Ed. All B., pag. 198).
Îndatorirea de a motiva hotărârea, de a o motiva clar, convingător și pertinent, în partea numită considerentele hotărârii, constituie, în același timp, o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita în mod real controlul judiciar (Cas. I., Decizia nr. 41/1920, în Jurispudența Generală, 1924, pag. 814; Cas. I, Decizia nr. 2108/1924, în Jurisprudența Generală, 1925, nr. 14).
Mai întâi, motivarea hotărârii trebuie să fie făcută de instanța care s-a pronunțat în fond, prin înfățișarea considerentelor de fapt și de drept care au condus-o la soluția adoptată.
Cea de-a doua instanță, și care exercită controlul judiciar asupra primei hotărâri, poate să își însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas întrutotul neschimbate. Însă, cum efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune faptele în discuție, în caz de reformare, instanța de apel este ea însăși obligată să motiveze ce anume împrejurări au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe.
Esențial este, însă, să nu apară contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul ca, din unele să rezulte netemeinicia acțiunii, iar din altele caracterul fondat al aceleiași acțiuni (I. L., Tratat de D. procesual Civil, Ed. V, Ed. C.H. B., pag. 759).
Jurisprudența a stabilit că o motivarea sumară și confuză echivalează deopotrivă cu o nemotivare, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar (a se vedea în acest sens C.S.J., Secția de contencios administrativ, Decizia nr. 723/2000, B.J.C.D., 2000 pag. 952; Decizia nr. 726/2000; Decizia nr. 1978/2000; C.S.J., Secția de contencios administrativ, Decizia nr. 2922/2000, B.J.C.D., 2000, pag. 953).
Deși s-ar părea că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C.pr.civ. ar viza mai mult netemeinicia decât nelegalitatea hotărârii recurate, totuși, în doctrină s-a apreciat că nemotivarea are și conotații care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât, este prezentă situația nesocotirii unei obligații legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege (G. B., D. R., codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. All B., București, 1994, pag. 482; C.S.J., Secția de contencios administrativ, Decizia nr. 53/2000, B.J.C.D., 2000, pag. 959).
Jurisprudența a apreciat că în ipoteza în care decizia atacată cu recurs nu este motivată, ori că motivarea este confuză și contradictorie, se poate aprecia în sensul că nu a fost judecat fondul apelului (Curtea de Apel Suceava, Secția Civilă, Decizia nr. 325/1999).
Se pune, așadar, întrebarea dacă în cauză, raportat la modalitatea în care instanța de apel și-a expus argumentele de fapt și de drept, pe care și-a întemeiat soluția, în considerentele deciziei sale, ne găsim sau nu în prezența art. 304 pct. 7 C.pr.civ., coroborat cu art. 261 pct. 5 C.pr.civ., respectiv, dacă suntem sau nu în prezența unor motive contradictorii, care, pe de o parte, să sublinieze caracterul fondat al apelului pârâtului, iar pe de altă parte, să conducă la ideea caracterului nefondat al aceluiași apel.
Curtea constată că în considerentele deciziei recurate nu sunt cuprinse motive contradictorii, instanța de apel răspunzând fiecăreia din criticile invocate de apelant în memoriul său de apel, hotărârea fiind pertinent motivată în acord cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C.pr.civ., având în vedere că instanța de apel nu era ținută să răspundă tuturor argumentelor invocate de apelant în susținerea fiecărei critici din apel, ci, trebuia doar să analizeze fiecare această critică a apelantului.
Nu se mai impunea indicarea, încă o dată, de către instanța de apel, a temeiului de drept în baza căruia a fost admisă cererea de lămurire a dispozitivului – și, implicit, a fost respins apelul pârâtului -, câtă vreme Tribunalul a menținut întru totul Încheierea primei instanțe, de admitere a acestei cereri, sub aspectul tuturor considerentelor sale, de fapt și de drept.
Prin urmare, Curtea constată că acest motiv de recurs este nefondat.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
În susținerea acestui motiv de recurs recurentul a invocat dispozițiile art. 531 NCC coroborat cu art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 531 NCC și că modificarea modalității de plată a pensiei de întreținere ori a sumei stabilită cu acest titlu, poate fi făcută doar printr-o cerere de chemare în judecată promovată pe cale separată de către intimată.
În analizarea acestei critici din recurs trebuie pornit de la prevederile art. 2811 alin. 1 C.pr.civ., text legal care prevede că „în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii, ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice”.
Problema esențială care trebuie tranșată în analizarea acestui motiv de recurs este aceea de a se stabili în ce condiții se poate uza de procedura lămuririi dispozitivului, prevăzută de art. 2811 C.pr.civ.
În primul rând, este încetățenit în jurisprudență faptul că ceea ce este susceptibil de lămurire este doar dispozitivul hotărârii judecătorești, în timp ce motivele de fapt și de drept care au stat la baza soluției pronunțate în dispozitiv, nu intră sub incidența procedurii prevăzute de art. 2811 C.pr.civ. (a se vedea în acest sens Curtea de Apel București, Secția a IV-a Civilă, Decizia nr. 202/A/2006).
În al doilea rând, s-a stabilit în jurisprudență faptul că pe calea procedurii stabilită de art. 2811 C.pr.civ. – procedură desfășurată în Camera de Consiliu, conform art. 2811 alin. 2 C.pr.civ. -, nu îi este permis instanței ca, în baza unor probe administrate ulterior, fără respectarea principiului nemijlocirii, să schimbe dispozitivul hotărârii și să încalce astfel puterea lucrului judecat (a se vedea în acest sens Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietatea Intelectuală, Decizia nr. 563/2008).
Cu alte cuvinte, se poate recurge la procedura lămuririi dispozitivului hotărârii atunci când acesta nu cuprinde date care să permită executarea hotărârii, fie executarea benevolă de către părți, fie executarea acesteia pe calea executării silite, la cererea creditorului (a se vedea în acest sens C.S.J. Secția Civilă, Decizia nr. 3780/2002).
În speță, prin cererea formulată în data de 10.03.2014 (f. 242 dosar fond), intimata M. A. a solicitat instanței să lămurească dispozitivul sentinței civile nr. 3853/25.02.2013, pronunțată în dosar nr._/211/2011 al Judecătoriei Cluj-N., în sensul de a se stabili că pârâtul A. N. este obligat la plata lunară a pensiei de întreținere în favoarea minorei A. S. E., în cotă de ¼ parte din venitul minim lunar pe economia Spaniei (…).
Prin dispozitivul sentinței nr. 3853/2013 s-a stabilit doar că pârâtul este obligat „la plata pensiei de întreținere în favoarea minorei A. S. E. în cotă legală, respectiv în cotă de ¼ - a parte din venitul minim pe economie, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv, 02.05.2011, până la data nașteri minorului A. A. Munoz în 26.06.2012, iar apoi în cotă de 1/6-a parte din venitul minim pe economie, până la majoratul minorei și în continuare până la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 25 de ani”.
Este adevărat că în dispozitivul sentinței nr. 2853/2013 nu s-a făcut nicio mențiune referitoare la țara al cărei venit minim pe economie a fost luat în considerare la stabilirea pensiei de întreținere, dar nu este mai puțin adevărat că o atare solicitare nici nu a fost formulată de către reclamanta intimată pe parcursul soluționării cauzei în fond, în condițiile în care, în mod constant, pe toată perioada soluționării cauzei în fond, reclamanta a solicitat instanței obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere pe baza veniturilor lunare pe care pârâtul le realizează în Spania și în condițiile în care pârâul a recunoscut prin întâmpinare și cererea reconvențională că el trăiește efectiv și în mod constant în Spania, unde și-a întemeiat o altă familie.
Prin cererea introductivă de instanță înregistrată sub nr._/211/2011 reclamanta a solicitat doar „obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere”, fără niciun fel de alte precizări (f. 3, 5 dosar fond).
Prin întâmpinarea formulată în cauză de către reclamantă, ca urmare a precizării acțiunii reconvenționale depuse de către pârâtul A. N., reclamanta intimată a arătat că solicită în continuare obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere în cotă procentuală de ¼ din veniturile pe care acesta le realizează în Spania (f. 52 dosar fond), arătând că în probațiune solicită adeverință de venituri pentru pârâtul din Spania (f. 56 dosar fond).
Prin concluziile scrise depuse la dosarul de fond după reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la pensie de întreținere în cotă de ¼- a parte din veniturile pe care acesta le realizează în Spania (…) (f. 206 dosar fond).
Nicăieri în fața instanței de fond reclamanta nu a solicitat obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere pe baza venitului minim pe economia din Spania, ci obligarea pârâtului la pensie de întreținere pe baza veniturilor pe care acesta le realizează în Spania, însă, în condițiile în care pârâtul nu mai realiza venituri, dar locuia efectiv și trăia în Spania, era evident că obligarea sa la plata pensiei de întreținere trebuia să se facă pe baza venitului minim pe economia din Spania, țară în care pârâtul trăiește în mod constant și continuu.
Este stabilit legal faptul că, așa cum dispune art. 499 alin. 1 NCC, tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea profesională, iar în cazul copilului din afara căsătoriei, instanța de tutelă sesizată cu o cerere vizând modul de exercitare a autorității părintești, trebuie să aplice prin asemănare, dispozițiile privitoare la divorț.
Art. 396 alin. 1 NCC prevede că instanța de tutelă hotărăște, odată cu pronunțarea divorțului, asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori, respectiv dispune cu privire la exercitarea autorității părintești conform art. 397 și urm. NCC.
Desigur, în raport de conținutul autorității părintești, astfel cum acesta este reglementat de art. 487 NCC, coroborat cu obligația părinților de a-și întreține copilul minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională – obligație impusă de art. 499 alin. 1 NCC – instanța de tutelă trebuie să dispună și asupra obligației de întreținere în sarcina unuia ori altuia dintre părinți, sau a ambilor părinți, după caz.
Susținerea recurentului, în sensul că nu poate fi obligat la pensie de întreținere pe baza venitului minim pe economia din Spania, pentru că este cetățean român, se impune a fi respinsă ca nefondată, în condițiile în care dispozițiile Noului cod civil în materie prevăd faptul că trebuie avut în vedere, la stabilirea pensiei de întreținere cuvenite copiilor minori, „mijloacele celui care urmează a plăti” întreținerea ( art. 529 alin. 1 NCC).
Or, în raport de faptul că, în speță, cel care urmează a plăti pensia de întreținere este în Spania, locuiește și trăiește efectiv în Spania – aspect recunoscut de către pârât pe tot parcursul soluționării cauzei în fond - este legal a se stabili pensia de întreținere prin luarea în considerare a „mijloacelor” de care dispune pârâtul în Spania.
În ceea ce privește periodizarea efectivă a pensiei de întreținere, respectiv dacă aceasta urmează să se plătească lunar, trimestrial, sau în alte rate periodice, Curtea constată că, deși prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a solicitat în mod expres instanței de judecată să facă aplicarea art. 533 NCC, totuși, instanța trebuia să facă din oficiu aplicarea acestui text legal, fiind de prezumat ca pensia de întreținere se datorează lunar, argumentul legal în acest sens fiind conferit de art. 529 alin. 2 NCC, text legal care prevede că atunci când întreținerea este datorată de părinte ea se stabilește prin raportare la venitul lunar net al părintelui, în cotele procentuale menționate în acest text legal, cote procentuale care se raportează, ca periodizare, la fiecare lună în parte.
D. urmare, Curtea constată că este nefondat și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă discriminarea, în raport de art. 14 CEDO.
Nu poate fi reținută susținerea recurentului, conform căreia, în privința sa ar fi aplicabile prevederile art. 14 CEDO, respectiv, că ar fi discriminat în raport cu alți cetățeni români aflați în aceeași situație, câtă vreme, jurisprudența constantă a instanțelor române este în sensul că „obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere pe baza venitului minim pe economie din Spania, s-a făcut în considerarea faptului că însuși apelantul recunoaște că locuiește în Spania, unde realizează venituri din munci ocazionale” și că „pârâtul-recurent, care locuiește în Spania, unde, chiar dacă lucrează numai ocazional, are posibilitatea să obțină venituri mult mai mari decât dacă ar lucra ocazional în România, nu este nicidecum discriminat în raport cu un pârât care locuiește în România, în ceea ce privește venitul minim pe baza căruia s-a stabilit în sarcina lui cuantumul obligației de întreținere. Dacă nu ar câștiga mai mult în Spania decât în România, nu ar continua să locuiască acolo, ci s-ar întoarce în țară” (a se vedea în acest sens Decizia civilă nr. 2860/R/07.09.2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosar civil nr._ ).
D. urmare, Curtea constată că și acest motiv de recurs este nefondat.
Concluzionând, Curtea constată că cererea de lămurire a dispozitivului, formulată de reclamanta intimată, vizează practic lămurirea unei hotărâri judecătorești care conține dispoziții ce nu pot fi puse în executare, tocmai datorită faptului că sunt lacunare și confuze.
Pe cale de consecință, Curtea constată că cererea de lămurire a dispozitivului, formulată de reclamanta intimată, era pe deplin întemeiată și admisibilă.
Așa fiind, în temeiul considerentelor mai sus expuse și a prevederilor art. 312 alin. 1, Curtea va respinge recursul pârâtului.
Reclamanta intimată nu a solicitat cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul A. N., împotriva deciziei civile nr. 620/A din 23 septembrie 2014 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 12 decembrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A.-A. P. C.-M. C. I.-D. C.
în concediu de odihnă, în concediu de odihnă,
semnează președintele instanței, semnează președintele instanței,
GREFIER
A.-A. M.
Red.CMC/dact.MS
2 ex./16.12.2014
Jud.fond: A.M.
Jud.apel: D.T./A.S.S.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Strămutare. Sentința nr. 118/2014. Curtea de Apel CLUJ → |
|---|
