Pretenţii. Decizia nr. 1237/2014. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1237/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 17-12-2014 în dosarul nr. 9201/117/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.1237/A/2014 | |
Ședința publică din data de 17 decembrie 2014 | |
Instanța constituită din: | |
PREȘEDINTE: | V. M.- președintele Curții de Apel |
JUDECĂTOR: | D.-L. B.- vicepreședinte al Curții de Apel |
GREFIER: | S.-D. G. |
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, apelul declarat de pârâtul T. H. împotriva sentinței civile nr. 337/04.07.2014, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, privind reclamantul N. G. și pârâta S.C. L. P. SRL PRIN LICHIDATOR C. S., având ca obiect pretenții.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din 2 decembrie 2014 când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată când s-a amânat pronunțarea pentru data de 9 decembrie 2014, respectiv 17 decembrie 2014, ambele încheieri făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
1. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul N. G., în contradictoriu cu pârâtul T. H. și pârâta S.C. L. P. SRL PRIN LICHIDATOR C. S., s-a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța:
- să fie obligați pârâții la publicarea unui răspuns sub formă de replică, al cărui conținut îl anexează prezentei, în conformitate cu dispozițiile din legea presei, prin care să arate că articolul publicat în data de 20.06.2012 este rezultatul insuficientei documentări, respectiv a unei erori jurnalistice regretabile, în condiții identice sau mai bune decât cele utilizate pentru publicarea articolului din 20.06.2012, respectiv pe aceeași poziție în pagina de web; cu aceleași dimensiuni și caracteristici grafice utilizate, atât în ceea ce privește titlul, cât și în ceea ce privește conținutul; fără comentarii ale redacției referitoare la conținutul dreptului Ia replică;
- să fie obligați pârâții să prezinte în mod public scuze într-un ziar de largă răspândire pentru prejudiciile de imagine aduse prin difuzarea unor informații false, insuficient verificate ce denotă chiar evidentă rea-voință;
- să fie obligați pârâții să publice hotărârea pronunțată în prezenta cauză într-un ziar de largă răspândire, iar în cazul în care pârâții refuză publicarea în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, să fie autorizat să realizeze personal publicarea hotărârii, pe cheltuiala pârâților;
- să fie obligați pârâții la plata sumei de 250.000 RON, constând în daune morale, pentru repararea prejudiciului produs acestuia și
- să fie obligați pârâții, în temeiul dispozițiilor art. 451-453 N.c.civ. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În motivare, reclamantul arată faptul că în data de 20.06.2012, a fost publicat articolul intitulat "Legăturile penale ale A. M. P. cu N. G." (Anexa 1).
Conținutul acestui articol nu are nicio legătură cu realitatea. În cadrul articolului intitulat "Legăturile penale ale A. M. P. cu N. G." publicat în data de 20.06.2012, s-au susținut următoarele:"Legăturile penale ale A. M. P. cu N. G. - Noul patron al Universității Cluj, A. M. P. Reghecampf, are legături cu N. G., cunoscutul interlop, legătura dintre noul patron și cel care a anunțat pe toate gardurile că dorește să achiziționeze U Cluj ar putea fi chiar cunoscutul interlop constănțean" "Legături penale... Afaceri cu bani negri..."
În urma publicării acestor articole a formulat o notificare prin care a solicitat încetarea de urgență a acestei activități cauzatoare de prejudicii, retractarea articolului publicat în data de 20.06.2012 și publicarea unui drept la replică.
Prin articol s-au încălcat art. 30 din Constituția României, art. 26 din Constituția României, art. 69 din Legea nr. 3/1974 - Legea presei.
Conform prevederilor art. 3 din Codul Deontologic al Ziaristului adoptat de Clubul Român de Presă "Ziaristul nu are dreptul să prezinte opiniile sale drept fapte. Știrea de presă trebuie să fie exactă, obiectivă și să nu conțină păreri personale”.
Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 5 din Codul Deontologic al Ziaristului adoptat de Clubul Român de Presă "Ziaristul va da publicității punctele de vedere ale tuturor părților implicate în cazul unor păreri divergente. Nu se vor aduce acuzații fără să se ofere posibilitatea celui învinuit să-si exprime punctul de vedere. ... Ziaristul nu se substituie instituțiilor si puterilor publice."
Sunt incidente dispozițiile privitoare la răspunderea civilă pentru daune morale aduse persoanei respectiv art. 253 din Codul Civil. În acest sens trebuie să fie avute în vedere și prevederile. Persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive.
Condițiile răspunderii civile delictuale a autorului articolului evocat anterior sunt îndeplinite în speță.
Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale constă în exercitarea abuzivă a dreptului la libera exprimare, prin prezentarea ca adevărate a unor fapte concrete false, care aduc atingere demnității, onoarei, reputației și dreptului la propria imagine a acestuia, așa cum va demonstra în continuare.
Așa cum rezultă expres din conținutul primului aliniat al art. 10 din CEDO, dreptul la libertatea de exprimare este o noțiune generică ce cuprinde în conținutul său două libertăți: libertatea de opinie și libertatea de informare.
Distincția dintre cele două componente ale dreptului la exprimare are o relevanță deosebită atât din punct de vedere al limitelor în care acestea se pot exercita, cât și în materie probatorie, opinia, judecata de valoare, nefiind, în principiu o chestiune demonstrabilă, așa cum sunt faptele ce au o existență concretă.
Consecința acestei distincții prezintă relevanță deosebită atunci când se pune problema unor eventuale probe în materie, în special în ipoteza opiniilor exprimate prin presă, în fapt prin raportare la libertatea presei. Într-o jurisprudență constantă....instanța europeană a decis că dacă materialitatea faptelor poate fi probată, judecățile de valoare ..nu se pretează la demonstrarea exactității lor:..."
Autorul articolului incriminat prezintă de o manieră concretă, cu trimitere care să confere credibilitate informației, o realitate falsă, creând astfel în mintea cititorilor imaginea unei persoane care își desfășoară activitatea în ilegalitate.
Argumentele aduse de către autorul articolului pentru a demonstra cele expuse în cadrul articolului sunt pur și simplu inexistente, acestuia fiindu-i suficient să îl numească "cunoscutul interlop", „interlop constănțean" și să susțină că are legături penale cu A. M. P..
Potrivit definiției date de doctrina civilă, „Prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană." Tot astfel s-a arătat că „Dacă prejudiciul nu este susceptibil de evaluare bănească, el este un prejudiciu moral (nepatrimonial)."
Din definiția reținută în practica și doctrină rezultă că prejudiciile nepatrimoniale, denumite și daune morale, reprezintă acele consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani si care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale.
Totuși, având în vedere că acesta este o persoană publică, cunoscută la nivel național și internațional, pentru care imaginea și seriozitatea în relațiile profesionale, sunt deosebit de importante, și văzând reacția publicului larg la acest articol apărut consideră că acestuia îi sunt lezate profund onoarea, demnitatea și dreptul la imagine, elemente esențiale pentru o persoană publică cu renume.
La stabilirea prejudiciului a fost avut în vedere și expunerea publică pe care o are această gazetă.
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul moral cauzat acestuia.
Impactul acuzațiilor emise este cu atât mai puternic dacă are în vedere influența exercitată de autorul articolului asupra publicului prin notorietatea cel puțin locală a publicației în discuție, numărul mare de potențiali receptori ai informației precum și notorietatea subsemnatului.
Se susține astfel o prezumție de cauzalitate implicită și relativă de producere a prejudiciului din simpla existență a faptei ce vizează drepturi nepatrimoniale.
Față de acest aspect, reclamantul arată că având în vedere că acesta, astfel cum a arătat mai sus nu este vinovat de acuzațiile aduse, neexistând nicio probă directă credibilă care să ateste acuzațiile autorului articolului, apreciază că vinovăția autorului în săvârșirea faptei de emitere și punerea în circulație a unor informații concrete false cu privire la persoana lui îmbracă forma intenției.
În acest context, exagerările și exprimările explicite făcute și în titlu și în interiorul textului, referitoare la legăturile penale apar ca total deplasate și nu vin decât să determine certitudinea existenței vinovăției autorului faptei ilicite.
În speța Oberschlick contra Austriei CEDO a statuat că existența unei baze factuale trebuie să existe chiar și în situația exercitării libertății de opinie, ceea ce impune cu atât mai mult ca aceasta să existe în cazul exercitării dreptului la liberă informație.
Astfel „Ea (n.n. Curtea) a decis, însă, că, chiar și atunci când o declarație a unui ziarist constituie o judecată de valoare, o asemenea" judecată" făcută fără nici o bază factuală poate să apară ca excesivă și, deci, să se situeze în afara protecției conferite de art. 10 libertății de exprimare" . -
2. Întâmpinarea. În data de 18.09.2013, pârâtul H. T. a depus la dosar întâmpinare, solicitând instanței respingerea cererii de chemare în judecată, formulată de reclamant, cu cheltuieli de judecată.
Reclamantul nu a prezentat cu claritate care sunt motivele de drept care ar justifica admiterea cererii introductive. Astfel, o simplă enumerare a temeiurilor de drept și a conținutului acestora (art. 253 Cod civil, art. 26, 30, 30 alin. 6 și 31 alin. 4 din Constituție, prevederi ale Codului Deontologic al Ziaristului sau ale Legii presei nr. 3/1974) nu lămurește părțile litigante sau instanța de judecată asupra cadrului procesual supus judecății!
Răspunderea civilă delictuală a fost reglementată pentru a îndeplini o funcție reparatorie, ea nefiind menită a-1 sancționa pe autorul faptei ilicite, ci a acoperi sau a repara un prejudiciu. Or, prejudiciul creat prin publicarea unui articol, poate fi reparat fie în natură prin obligarea jurnalistului la a publica scuze în mass-media (deci nu doar în ziarul în care a fost publicat articolul), fie prin echivalent. Având în vedere finalitatea celor două modalități, aceea de acoperire a prejudiciului de imagine creat, se relevă concluzia potrivit căreia cele două modalități nu pot fi cerute și acordate simultan, întrucât ar crea în sarcina reclamantului o îmbogățire fără justă-cauză.
Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat faptul că "daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității (în speță a pârâtului - n.n.), ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Partea care solicită acordarea daunelor morale este, deci, obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu si fapta autorității."
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a tratat cu o atenție deosebită spețele care privesc articolele de presă.
În raport cu art. 10 din Convenție, privitor la dreptul la libera exprimare, care este susceptibil de a fi încălcat de la caz la caz, la alin. 2 sunt amintite 3 condiții cumulative ce trebuiesc întrunite spre a se putea restrânge dreptul la liberă exprimare. Această restricție trebuie să fie prevăzută de o lege internă publică și formulată în termeni clari și preciși, astfel încât modalitatea de aplicare a legii să fie previzibilă; să fie luată pentru a proteja una din următoarele valori: „securitatea națională, integritatea teritorială, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau drepturilor altora, împiedicarea divulgării de informații primite confidențial sau menținerea autorității și imparțialității puterii judecătorești". Această listă este limitativă, alte valori/interese de protejat nu se acceptă; să fie "necesară într-o societate democratică", termen care presupune "o nevoie socială imperioasă, de neînlăturat". Aceasta înseamnă că judecătorul trebuie să argumenteze existența unei astfel de "nevoi imperioase și de neînlăturat" atunci când condamnă un ziarist ori restrânge în orice alt mod libertatea de exprimare și libertatea presei.
D. argument invocă jurisprudența relevantă din acest punct de vedere: Thorgeirson vs. Islanda, Lingem vs. Austria, Schwabe vs. Austria, D. vs. România, Jersild vs. Danemarca, Castells vs. Spania.
Raportat la situația de fapt, prezentată de reclamant, în cuprinsul cererii introductive trebuie avut în vedere faptul că reclamantul este o persoană publică, având, conform susținerilor acestuia, preocupări comerciale și societare internaționale.
Având în vedere că într-o societate democratică, presa este cea de-a patra putere, este de la sine înțeles că urmărind protejarea interesului public, aceasta va relata și informații privind modul de administrare al cluburilor de fotbal din România. După cum a argumentat în secțiunea III.2., însăși CEDO acordă o circumstanță atenuantă presei în ceea ce privește gradul de veridicitate al informațiilor cuprinse într-un articol de presă.
Totodată, din specificul publicației de săptămânal de investigații, cititorul mediu înțelege faptul că multe din informații apar pe surse, neputând fi întotdeauna verificate 100%.
Mai mult, după cum rezultă și din titlurile articolelor publicate în Gazeta de Cluj, dar mai ales din conținutul acestora, se urmărește identificarea noutăților privind schimbările din conducerea anumitor societăți, asociații sau cluburi și implicațiile pe care le-ar avea aceste schimbări asupra comunității locale sau chiar naționale. Nicidecum, articolele nu se concentrează pe vreo anumită persoană spre a lansa atacuri împotriva acesteia.
Având în vedere conținutul replicii pe care reclamantul dorea să o publice în Gazeta de Cluj și având ca temei prevederile Codului Deontologic al Ziaristului, adoptat de Clubul Român de Presă, arată pârâtul următoarele:
A verificat informațiile din articolul criticat din mai mult de 2 surse credibile, respectând art. 2 din Codul menționat. Mai exact, suntem în prezența a nouă surse, astfel cum au fost enumerate anterior, surse care provin chiar de la instituții din subordinea Guvernului! nu există obligația, prevăzută de același Cod (art. 10), în sarcina pârâtului sau a redacției, de a publica/difuza, în termen de 5 zile de la primire, dreptul la replică al reclamantului, întrucât nu există vreo culpă ce poate fi reținută, nefiind în prezența unor informații inexacte. conform prevederilor legii 3/1974, art. 72, „persoana fizică sau juridică lezată prin afirmații făcute în presă și pe care le consideră neadevărate poate cere, în termen de 30 de zile, ca organul de presă în cauză să publice sau să difuzeze un răspuns sub formă de replică, rectificare ori declarație. Răspunsul trebuie să fie obiectiv și să urmărească restabilirea adevărului.". Prin urmare, luând în considerare aspecte cuprinse de reclamant în documentul „D. la replică", precum „mârșăvii" sau „invective" apreciază pârâtul că nu sunt îndeplinite condițiile legale privind caracterul obiectiv al conținutului unei astfel de replici.
Pentru a fixa limitele discuției cu privire la cele susținute de reclamant în descrierea stării de fapt, trebuie avute în vedere Codul Civil -Secțiunea a 3-a. Respectul vieții private și al demnității persoanei umane, prevederi legale fundamentale pentru lămurirea prezentei pricini, dar asupra cărora reclamantul nu a înțeles să se oprească în argumentarea tezei sale.
3. Judecata în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 337/04.07.2014 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr._ , a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul N. G., împotriva pârâtului T. H. și, în consecință, a fost obligat pârâtul să publice hotărârea pronunțată în prezenta cauză într-un ziar cu aceeași răspândire ca cel în care a fost publicat articolul în discuție, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, în caz contrar autorizează reclamantul să realizeze această obligație pe cheltuiala pârâtului.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 700 lei reprezentând daune morale.
Au fost respinse alte pretenții ale reclamantului.
A fost obligat reclamantul să plătească pârâtului suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pretențiile formulate împotriva . au fost disjunse formându-se alt dosar.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut următoarele:
În cadrul articolului intitulat "Legăturile penale ale A. M. P. cu N. G." publicat în data de 20.06.2012, în ziarul Gazeta de Vest, de către pârâtul H. T., s-au consemnat următoarele: "Legăturile penale ale A. M. P. cu N. G." - "Noul patron al Universității Cluj, A. M. P. Reghecampf, are legături cu N. G., cunoscutul interlop."
"Legătura dintre noul patron și cel care a anunțat pe toate gardurile că dorește să achiziționeze U Cluj ar putea fi chiar cunoscutul interlop constănțean.. "Legături penale... Afaceri cu bani negri..."
În interogatoriul luat pârâtului, acesta a recunoscut că articolul îi aparține.
Contrar susținerilor pârâtului prin întâmpinare, cererea de chemare în judecată cuprinde pretențiile formulate și motivele de fapt și de drept. Temeiurile de drept pe care se sprijină pretențiile au fost redate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, complet, iar din modul de redactare este evident că reclamantul a avut în vedere antrenarea răspunderii civile delictuale a autorului. Justificarea fiecărui element al acestei răspunderi face ca fără echivoc să se poată afirma că reclamantul a avut în vedere prevederile art. 1357 Cod civil.
Trebuie remarcat că pretențiile întemeiate pe dispozițiile Legii 3/1974 nu mai pot fi invocate întrucât această lege a fost abrogată prin Legea 95/2012.
În calitatea sa, pârâtul are dreptul la liberă exprimare și în exercitarea atribuțiilor sale el poate realiza orice opinii în legătură cu realitatea care îl înconjoară și mediul în care trăiește.
Ca și ziarist, el este dator dar și obligat să realizeze informarea în mod general a societății prin relatări cu privire la persoane și fapte concrete ale acestora precum și a modalităților și împrejurărilor în care acestea se desfășoară.
Libertatea de exprimare este însă limitată atunci când ea este exercitată abuziv. Și o astfel de exercitare poate constitui o faptă ilicită.
Este real, așa cum s-a arătat și în întâmpinare că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului tratează cu o deosebită atenție în spețele privitoare la articolele de presă, dar această instanță a constatat că dreptul la informare are și limite.
Într-adevăr, este important a se face distincția între informațiile factuale și judecățile de valoare. Este evident că judecățile de valoare beneficiază de un grad de subiectivism, dar în fiecare mod concret trebuie analizat dacă ceea ce se exprimă este o judecată de valoare sau o afirmație care excede acestei libertăți și este de natură să creeze un prejudiciu.
În realizarea libertății de exprimare, printre obligații se numără și prezentarea unor fapte concrete, a locului și modului de desfășurare, a circumstanțelor în care acestea s-au produs, eventual exprimarea unui punct de vedere, fără ca prin aceasta să se tragă o concluzie.
Revine celui căruia i se adresează demersul jurnalistic, să analizeze, prin propriul filtru premisele prezentate și să stabilească în propriul for interior concluzia care se impune.
În cauza de față, în articolul prezentat, nu se realizează o informare în virtutea dreptului la liberă exprimare, ci se atașează persoanei reclamantului atribute fără vreun temei solid.
Se afirmă „N. G., cunoscutul interlop”, „N. G. a fost asociat de multe ori cu lumea interlopă a drogurilor”, „cunoscutul interlop constănțean”. Aceste afirmații sub nici o formă nu pot fi calificate ca judecăți de valoare, ci doar exprimarea unei calificări a persoanei avute în vedere în cuprinsul articolului.
Fapta jurnalistului, prin exprimarea care se înscrie în limitele exercițiului normal al libertății de exprimare nu are un caracter ilicit, însă în cazul de față cele inserate în cuprinsul articolului încalcă principiul libertății de exprimare, putând fi calificată ca o exercitare abuzivă a acestui drept, susceptibilă de sancționare.
Din probațiunea administrată la solicitarea pârâtului, respectiv adrese ale instituțiilor abilitate în acest sens, a rezultat că reclamantul nu a făcut obiectul unor cercetări în ultimii 2 ani, perioadă rezonabilă pentru a se putea verifica eventuala activitate de natură penală a reclamantului. În acest sens sunt adresele nr. 1492/_ a Parchetului de pe lângă Î.C.C.J Direcția de investigare a infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, Structura Centrală (fila 149), adresa nr. 4440/2014 a Direcției Naționale Anticorupție (fila 152), adresa nr. 94/C2/2014 a Parchetului de pe lângă Î.C.C.J (fila 163).
În lipsa unor demersuri efective nu există nici o rațiune ca în cuprinsul unui articol să se folosească expresii de „ cunoscut interlop”.
Lipsa răspunsului la interogatoriu nu poate constitui o recunoaștere a poziției pârâtului, în sensul existenței unei justificări a unor astfel de afirmații.
Apărările pârâtului referitoare la existența unor surse jurnalistice și care au stat la baza articolului nu sunt apte să creeze o justificare a afirmațiilor în legătură cu persoana reclamantului. Pe lângă caracterul lacunar al surselor prezentate în aceste articole, acestea nici nu pot fi avute în vedere ca fiind credibile, apărând și în alte site-uri fără vreo semnătură sau cu semnătură „ V. Ț.” în Tricolorul din 2 martie 2007.
Culegerea unor articole prezentate în diverse modalități în care reclamantul nu are o bună apreciere nu îndreptățește formularea unor afirmații apte să creeze prejudicii onoarei și demnității.
În ceea ce privește daunele morale, trebuie reținut că acestea constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, referitoare la existența fizică a omului, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.
Din această perspectivă, realizarea unor afirmații fără nici un temei, aduce atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, iar suferințele psihice provocate de o atare măsură pot și trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.
Însă la stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial există o doză de aproximare, instanța trebuind să aibă în vedere consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan psihic, măsura în care ele au fost vătămătoare și intensitatea acestora, modul în care a fost afectată situația familială, profesională și socială.
Atunci când circumstanțele justifică acordarea unei reparații aceasta trebuie să nu fie teoretică și iluzorie.
Raportat la apărarea pârâtei prin care se afirmă nedovedirea unui prejudiciu, instanța a reținut că despăgubirea bănească, pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind prin însăși destinația ei aceea de a ușura situația persoanei lezate de a-i acorda o satisfacție, nu poate fi refuzată datorită imposibilității firești de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Această despăgubire nu poate fi negată pe considerentul că dacă ar fi apreciată prea mare să constituie o sursă de îmbogățire fără temei legitim.
Rolul daunelor morale este și trebuie înțeles într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci având scopul raportat la particularitățile fiecărui caz în parte, de oferire a unei satisfacții pentru suferințele îndurate.
Aprecierea prejudiciilor morale nu are la baza criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor și cel bănesc, patrimonial al despăgubirilor.
Cu reținerea unei anumite doze de relativitate, ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care să compenseze prejudiciul și nu prejudiciul ca atare. Această evaluare înseamnă practic o apreciere multilaterală, globală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate planurile.
Raportat la natura articolului, circumstanțele arestării, fiind vorba de o persoană cunoscută inclusiv în canalele de informare media, vârsta și statutul socio-profesional al reclamantului, instanța apreciază că suma de 700 lei este suficientă și răspunde cerințelor de mai sus în determinarea cuantumului daunelor morale.
Instanța a avut în vedere și jurisprudența decurgând din cauzele P. contra României și B. contra României, statuând în echitate această sumă pe care a apreciat-o că nu este de natură să justifice o îmbogățire fără just titlu a reclamantului.
În raport de recunoașterea la interogatoriu, se poate aprecia că vinovăția și existența raportului de cauzalitate sunt probate astfel încât antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului se impune.
Dreptul reclamantului la apărarea drepturilor nepatrimoniale se poate face în acord cu art. 253 Cod civil.
Potrivit alineatului 3 al acestui articol, se poate dispune obligarea autorului faptei să îndeplinească măsurile necesare pentru restabilirea dreptului atins, inclusiv obligarea autorului pe cheltuiala sa la publicarea hotărârii de condamnare.
În raport de mediul în care informațiile au fost difuzate, instanța a apreciat ca necesar ca pârâtul să publice hotărârea pronunțată în acest dosar într-un ziar cu aceeași răspândire ca cel în care a fost publicat articolul în discuție. Această măsură este necesară și pentru restabilirea unui echilibru în sensul că cei cărora li s-a adresat informația să poată lua act de poziția exprimată de reclamant și constatările instanței în legătură cu acest articol.
Cererea reclamantului prin care se solicită publicarea unui răspuns sub formă de replică și prezentarea în mod public de scuze într-un ziar de largă răspândire apare ca nefiind întemeiată, în condițiile în care pârâtul, în calitatea sa de ziarist fără atribuții în colegiul redacțional al ziarului în care articolul a fost publicat, nu are la dispoziție posibilitatea efectivă de executare a unei astfel de obligații. Prezentarea de scuze nu apare ca fiind justificată, obligarea la repararea prejudiciului prin plata unor sume de bani fiind suficientă.
Pentru aceste considerente, de fapt și de drept, Tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată conform dispozitivului de mai jos.
Reclamantul a făcut cheltuieli de judecată cu plata taxelor de timbru. Deși a beneficiat de asistență juridică calificată, nu s-a făcut dovada vreunei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. Pârâtului i se poate reține culpa procesuală în ceea ce privește petitul 3 al cererii de chemare în judecată și în parte, în limita a ceea ce s-a admis pentru petitul 4.
Intimatul a făcut cheltuieli de judecată cu angajarea unui apărător (fila 189-190). Întrucât acțiunea a fost admisă doar în parte, iar sumele acordate cu titlu de daune morale reprezintă o parte redusă față de sumele solicitate, reclamantul este dator să suporte în aceste limite cheltuielile de judecată ale pârâtului. Realizând o compensare, Tribunalul, în temeiul art. 453, alin. 2, C., a obligat reclamantul să plătească pârâtului suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
4. Declarația de apel. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul H. T., solicitând admiterea apelului, raportat la dispozițiile art. 480 alin. 2 teza a II C.proc.civ., cu consecința schimbării în întregime a Sentinței Civile nr. 337 din 4 iulie 2014, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată promovate de către intimatul-reclamant, ca fiind nefondată și neprobată. Cu plata cheltuielilor de judecată, aferente stadiilor procesuale de fond și de apel.
În motivarea apelului s-au învederat următoarele:
În fapt, Sentința Civilă nr. 337, pronunțată la data de 04.07.2014, în Dosar nr._, soluționat de către Tribunalul Cluj, este netemeinică și nelegală.
I. Cu privire la nelegalitatea sentinței apelate, se învederează următoarele aspecte:
Sentința atacată nu cuprinde suficiente motive obiective pe care s-a fundamentat convingerea instanței cu privire la temeinicia parțială a cererii de chemare în judecată formulată de către intimatul-reclamant.
După prezentarea stării de fapt, prin reluarea conținutului cererii de chemare în judecată și al întâmpinării, instanța de fond nu a prezentat în mod clar, convingător si pertinent considerentele hotărârii. Astfel, aceasta s-a limitat a relua atât argumentele invocate de către apelant în cuprinsul întâmpinării, cât și pe cele invocate de către intimatul-reclamant în acțiunea depusă, fără a motiva în mod neechivoc și suficient convingerile ce au stat la baza pronunțării Sentinței civile nr. 337/2014.
Dispozițiile art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ legală au fost ignorate de către instanța, dispozitivul hotărârii nefăcând referiri cu privire la motivele de drept pe care instanța și-a întemeiat convingerea că acțiunea intimatului-reclamant ar fi una chiar și parțial temeinică. Raportat la motivarea lapidară a hotărârilor judecătorești s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza G. c. României (Hot. CEDO din 15 martie 2007), prin care se arată că „hotărârea trebuie să cuprindă un răspuns specific explicit la problemele decisive" din respectiva cauză, aspect neîndeplinit de instanța de fond, astfel cum reiese din cele expuse prin prezentul script.
Or, având în vedere întreg ansamblul de probe administrat în cauză, precum și complexitatea apărării construite de către subsemnatul-apelant, sentința pronunțată în cauză nu poate fi apreciată ca fiind una legală, întrucât nu respectă dispozițiile imperative ale art. 425 C. proc. civ. Considerentele care au stat la baza pronunțării hotărârii sunt unele sumar detaliate, fără a putea convinge cu privire Ia temeinicia soluției adoptate de către instanța de fond.
II. Cu privire la netemeinicia soluției pronunțate de către instanța de fond, sunt învederate următoarele aspecte:
1. Instanța de fond nu a făcut, în prezenta cauză, o aplicare concretă și temeinică a noțiunilor de "informație factuală" si "judecăți de valoare", astfel cum au fost acestea dezvoltate prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Deși la fila nr. 7, paragraful nr. 8, instanța de fond afirmă că „Într-adevăr, este important a se face distincția între informațiile factuale și judecățile de valoare", în concret aceasta evită să califice sintagmele folosite în conținutul articolului de presă ca fiind judecăți de valoare sau informații factuale.
În speță, se poate doar deduce, în mod neconvingător însă, că instanța de fond a avut în vedere incidența noțiunii de judecată de valoare față de conținutul articolului de presă reclamat de către intimat ca fiind vătămător pe plan nepatrimonial. în acest sens, poate fi menționată teza a II-a a paragrafului nr. 8 de la pagina 7 din hotărârea apelată, conform căreia instanța de fond afirmă că „[...] judecățile de valoare beneficiază de un grad ridicat de subiectivism, dar în fiecare mod concret trebuie analizat dacă ceea ce se exprimă este o judecată de valoare sau o afirmație care excede acestei libertăți și este de natură să creeze un prejudiciu."
Conform doctrinei dezvoltate pe marginea jurisprudenței CEDO, judecățile de valoare au fost apreciate ca fiind opinii exprimate cu privire la calitățile profesionale, morale și personale ale unei anumite persoane. In acest context, suplimentar față de aspectele care rezultă din jurisprudența CEDO, care sunt incidente în speță și care au fost detaliate pe larg în cuprinsul întâmpinării formulate de către apelantul pârât în cursul judecății în fond, se atrage atenția asupra următoarelor chestiuni particulare:
i. Deși, conform jurisprudenței CEDO, în cazul emiterii unei judecăți de valoare se impune existența doar a unei baze factuale suficiente, apelantul a indicat un număr de 9 (nouă) surse jurnalistice, care să susțină cele 3 (trei) afirmații făcute cu privire la calitatea intimatului-reclamant și la cercurile sociale frecventate de către acesta. Ii în acest context, se apreciază că instanța de fond, în mod greșit, a considerat că „se atașează persoanei reclamantului atribute fără vreun temei solid", întrucât apelantul a oferit suficiente surse din care să rezulte temeinicia opiniei formulate, deși, după cum rezultă și din jurisprudența CEDO citată, în cazul judecăților de valoare nu se impune existența unui astfel de temei solid.
Din considerentele instanței de fond, se poate deduce că, în opinia acesteia, ar fi necesară existența unor temeiuri solide, dacă nu chiar a unor probe, care să justifice și o judecată de valoare. Or, în cazul acestora din urmă, un asemenea raționament nu poate fi acceptat întrucât conduce la o îngrădire excesivă a libertății de exprimare, subsemnatul-apelant, precum și orice altă persoană, neavând posibilitatea exteriorizării unei opinii în lipsa unor temeiuri solide. O asemenea interpretare este contrară regulilor stabilite în ceea ce privește exercitarea libertății de exprimare prin intermediul unor judecăți de valoare, relevând și o confuzie a instanței de fond în ceea ce privește delimitarea acestora de informațiile factuale, singurele în cazul cărora se impune existența unor temeiuri solide.
ii. Instanța de fond, în mod greșit, a calificat că „cele inserate în cuprinsul articolului încalcă principiul libertății de exprimare, putând fi calificată ca o exprimare abuzivă a acestui drept, susceptibilă de sancționare" întrucât, conform jurisprudenței CEDO, în cazul judecăților de valoare, se admite sancționarea acestora doar în cazul în care aceste afirmații sunt pur injurioase și nu au vreo bază factuală.
Or, în speță, nici în cea mai conservatoare interpretare, afirmațiile de genul celor reclamate ca fiind vătămătoare, nu pot fi calificate ca fiind injurioase. Ele relevă doar o opinie larg răspândită în cadrul publicului, susținută și de numeroase conexiuni, directe sau indirecte, ale reclamantului cu persoane implicate în scandaluri publice care au atras și implicarea organelor de anchetă penală
iii. În mod eronat a apreciat instanța că atașarea unor atribute, de genul celor redate în articolul de presă, necesită un temei solid, întrucât spre deosebire de informațiile factuale, judecățile de valoare nu sunt susceptibile de a face obiectul probei veridicități, reprezentând o opinie/concluzie personală, în plus, nu se ține cont de faptul că reclamantul este o persoană publică și că subiectul dezvoltat prin articolul de presă, deși l-a vizat doar tangențial pe acesta, era unul de interes public, și anume: relațiile sociale și profesionale avute de conducerea echipei de fotbal Universitatea Cluj-N., formație sportivă îndrăgită și susținută de mulți dintre clujeni și nu numai.
În contextul în care jurisprudența CEDO este mult mai îngăduitoare în cazul unor afirmații făcute față de anumite categorii de persoane care, prin diverse canale, au dobândit calitatea de persoană publică și față de un subiect de interes general, apreciem că soluția instanței de fond este cu atât mai netemeinică și se impune a fi schimbată, fapta subsemnatului-apelant fiind circumscrisă limitelor exercitării libertății de exprimare astfel cum au fost ele stabilite prin jurisprudența CEDO menționată în prezentul script și în întâmpinarea existentă la dosarul de fond.
2. Instanța de fond a realizat o interpretare trunchiată a probațiunii administrate în cauză și a valorificat necorespunzător anumite mijloace de probă, fără a tine cont de relevanta acestora în raport cu starea de fapt.
Din cuprinsul hotărârii apelate este de observat că instanța de fond a analizat, în mod succint, aspectele de fapt care au rezultat din anumite mijloace de probă administrate în cauză, fără a justifica în mod temeinic de ce nu au fost valorificate alte mijloace de probă admise și administrate în cauză. în acest context, se subliniază următoarele aspecte, care nu susțin temeinicia hotărârii pronunțate în cauză:
Instanța de fond a procedat în mod greșit la administrarea probei cu interogatoriul subsemnatului-apelant întrucât acesta era adresat societății-pârâte L. P. S.R.L. și viza fapte ale acestei din urmă părți litigante.
În cuprinsul hotărârii apelate, fila 7, paragraful nr. 1, se reține că „în interogatoriul luat pârâtului, acesta a recunoscut că articolul îi aparține." Chiar mai mult, la fila 9 paragraful nr. 5, instanța valorifică această probă administrată nelegal și reține că „în raport de recunoașterea la interogatoriu, se poate aprecia că vinovăția și existența raportului de cauzalitate sunt probate astfel încât antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului se impune."
Ținând cont de faptul că interogatoriul propus de către intimatul-reclamant și admis de către instanța de fond era adresat celeilalte părți pârâte, respectiv societatea L. P. S.R.L., instanța a procedat în mod greșit și contrar art. 351 C. proc. civ., atunci când a administrat acest procedeu probator față de apelant.
În plus, pentru a dovedi și mai mult că instanța de fond a procedat în mod greșit la administrarea acestui interogatoriu față de apelant, se subliniază că două dintre întrebările cuprinse în acest înscris sunt formulate de așa o manieră încât nu se dovedesc concludente. In speță, este vorba despre întrebările nr. 1 („Recunoașteți că în data de 20.06.2012 a fost publicat articolul intitulat Legăturile penale ale A. M. P. cu N. G.?") și nr. 2 („Recunoașteți că nu am fost contactat pentru a verifica veridicitatea informațiilor și pentru a formula și o opinie în legătură cu afirmațiile ce urmau a fi publicate?") care au o formulare mult prea generică pentru a fi concludente soluționării cauzei. Ele vizează fapte/acțiuni generale (publicarea unui articol) sau aspecte care pot fi clarificate doar de către reclamant („recunoașteți că nu am fost contactat" - vizează clar un aspect care poate fi confirmat/infirmat doar de către reclamant).
Totuși, chiar trecând peste aceste nereguli procedurale, care afectează fundamental legalitatea, pertinența și concludenta acestei probe, este de remarcat că aceasta nu susține în vreun fel concluzia instanței de fond conform căreia vinovăția apelantului și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu sunt probate prin "recunoașterea la interogatoriu".
Pentru a fi probată vreo intenție a subsemnatului-apelant de a-1 prejudicia pe intimatul-reclamant era necesar ca din acest mijloc de proba, sau din oricare altul administrat în cauză, să reiasă clar că scopul vizat prin publicarea materialului respectiv a fost acela de vătămare a reclamantului, urmare prevăzută sau urmărită de către subsemnatul-apelant.
Or, în speță, din niciun mijloc de probă administrat în cauză și cu atât mai puțin din interogatoriul destinat altei părți litigante, dar luat subsemnatului-apelant, nu poate fi dedusă o astfel de intenție întrucât, după cum am precizat anterior, scopul articolului a fost acela de a informa publicul cu privire la un subiect de interes general. în egală măsură, se apreciază de către apelant că existența vreunui raport de cauzalitate între fapta subsemnatului și prejudiciul nepatrimonial pretins a fi fost cauzat nu poate fi dedusă din interogatoriul administrat față de subsemnatul-apelant fiindcă din răspunsurile date nu rezultă vreun caracter ilicit al faptei și nici nu este dovedit vreun element care să lege această acțiune de vreun prejudiciu, alt element al răspunderii civile delictuale neprobat de către reclamant.
În acest context, se subliniază că art. 249 din codul de procedură civilă stabilește în sarcina reclamantului obligația de a-si dovedi susținerile și nu în sarcina instanței de judecată.
Procedând conform celor învederate anterior, instanța de fond a încălcat principiul rolului activ, intervenind direct în favoarea intimatului-reclamant care a dat dovadă de o pasivitate totală față de acțiunea introdusă. Toate aspectele apreciate de către instanța de fond ca fiind dovedite în speță, trebuiau în concret să fie dovedite de către intimatul-reclamant și nu să fie " constatate" de către instanță ca fiind îndeplinite în considerarea aspectelor care rezultă din răspunsurile subsemnatului-apelant.
În ceea ce privește informațiile relevate de către organele de anchetă penală, prin adresele depuse la dosarul cauzei, se apreciază că instanța de fond le-a oferit o semnificație greșită, interpretând în mod restrictiv sintagma de "cunoscut interlop" utilizată în cadrul articolului de presă publicat.
Ținând cont de faptul că prin răspunsurile oferite de către organele de anchetă penală contactate la solicitarea apelantului s-a menționat că în cei doi ani anteriori publicării articolului, cu privire la intimatul-reclamant nu s-au efectuat acte de cercetare penală. În considerarea acestor aspecte, instanța de fond a apreciat că „în lipsa unor demersuri efective nu există nici o rațiune ca în cuprinsul unui articol să se folosească expresii de „cunoscut interlop". "
În primul rând este de observat că potrivit dicționarului explicativ al limbii române, cuvântul "interlop" are valențe diferite, și anume: care are o reputație proastă, rău famat, dubios, suspect, care aparține traficului ilegal, echivoc sau deocheat. Este de observat că niciuna dintre aceste semnificații nu impune existența vreunei acuzații penale formulate în mod oficial la adresa persoanei astfel caracterizată.
In al doilea rând, se atrage atenția asupra faptului că din adresele emise de către organele de anchetă penală contactate, reiese doar că intimatul-reclamant, nu a avut în perioada de 2 ani vizată calitatea de învinuit/suspect sau inculpat în vreun dosar penal, ceea ce nu exclude vreo implicare a acestuia de altă natură, cum ar fi calitatea de martor. Acest aspect, împreună cu faptul că, potrivit altor articole de presă, intimatul-reclamant se află în relații familiale, de prietenie sau de afaceri cu persoane care au fost urmărite penal pentru săvârșirea unor infracțiuni, îndreptățește concluzia că acesta are anumite conexiuni, susceptibile sau nu de sancțiuni penale, cu persoane care au sau au avut preocupări ilicite.
În al treilea rând, este de observat că instanța de fond a interpretat în mod restrictiv semnificația termenului de interlop, limitând implicațiile acesteia la cele de natură penală. După cum am arătat anterior, libertatea de exprimare în cazul presei presupune o apreciere mai laxă a termenilor utilizați și a opiniilor avansate, mai ales în considerarea faptului că presei îi este permisă o doză de exagerare inerentă acestui domeniu de activitate, exagerare menită a atrage atenția asupra subiectului de interes public tratat.
In acest context, se apreciază că interpretarea dată cuvântului "interlop" este unidirecțională, nefiind surprinse în vreo manieră semnificațiile indicate anterior, semnificații care nu presupun formularea unei acuzații penale oficiale la adresa persoanei astfel caracterizate.
În ceea ce privește lipsa vreunui răspuns al reclamantului la interogatoriul valabil adresat acestuia de către apelant și legal administrat în cauză, apreciem că instanța de fond în mod nejustificat a acordat acestui aspect o relevanță redusă.
Este de observat că lipsa vreunui răspuns la interogatoriul adresat acestuia vine să sublinieze și mai mult lipsa de interes a intimatului-reclamant față de soarta acțiunii promovate împotriva apelantului pârât.
Din cele 10 (zece) termene de judecată care au avut loc în ședință publică, deși legal citat, intimatul-reclamant nu s-a prezentat la niciun termen. în aceste condiții, chiar urmând raționamentul instanței de fond conform căruia existența și întinderea prejudiciului nepatrimonial nu pot face obiectul vreunei probe, apare întrebarea firească: care anume aspecte/elemente au determinat convingerea instanței că reclamantul a suferit un prejudiciu moral? în lipsa oricărui demers inițiat și efectuat de către reclamant, în sarcina căruia de altfel este și dovedirea temeiniciei cererii sale, și în lipsa vreunui contact nemijlocit cu instanța chemată să se pronunțe asupra vătămării morale suferite, cum pot fi măcar transmise suferințele psihice pe care instanța de fond le-a identificat în speța?
Într-o asemenea situație, în care se reclamă producerea unui prejudiciu nepatrimonial, este necesară o apreciere directă a instanței cu privire la persoana reclamantului, întrucât, în lipsa unei astfel de analize, se ajunge la situația în care daunele morale se pot acorda doar pe baza susținerilor (oricum neprobate!) din cererea de chemare în judecată.
În plus este de observat că instanța de fond, deși la termenul din data de 20.06.2013, prin încheierea de ședință a înțeles să dea „.. .eficiență prevederilor art. 356 NCPC apreciind lipsa răspunsului la interogatoriu din partea reclamantului ca un început de dovadă scrisă" în concret nici măcar o asemenea valență nu a fost acordată acestui mijloc de probă valabil administrat. Art. 358 C.proc.civ. prevede că o asemenea conduită va putea fi considerată ca „un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul", însă instanța de fond, dintre toate probele administrate în cauză, nu a interpretat niciuna ca fiind în favoarea apelantului, deși în proporție covârșitoare acestea susțin poziția apărării și confirmă netemeinicia cererii de chemare în judecată.
În ceea ce privește sursele jurnalistice prezentate de către apelant si care au stat la baza caracterizării intimatului-reclamant, instanța de fond le-a suprimat în mod ne justificat valoarea probatorie.
Contrar aprecierii instanței de fond conform căreia „existența unor surse jurnalistice și care au stat la baza articolului nu sunt apte să creeze o justificare a afirmațiilor în legătură cu persoana reclamantului", considerăm că respectivele materiale jurnalistice, precum și aspectele relevate în cuprinsul acestora (conexiuni ale reclamantului cu persoane acuzate de săvârșirea unor infracțiuni) fundamentează opinii de genul celor redate de către subsemnatul-apelant Este de observat instanța de fond a apreciat ca fiind necredibile unele dintre articolele învederate de către subsemnatul-apelant întrucât nu putea fi identificat un autor al acestora (lipsa vreunei semnături) sau erau atribuite unui pseudonim (V. Ț.).
În acest context, instanța de fond, în măsura în care era nelămurită cu privire la temeinicia sau proveniența afirmațiilor, avea posibilitatea de a întocmi adrese de informare pe baza cărora se puteau obține informații concrete cu privire la datele de identificare ale autorului (în virtutea rolului activ și în favoarea pârâtului, nu doar a reclamantului).
În plus, aceste "deficiențe" ale unora dintre sursele jurnalistice depuse în probațiune, nu justifică înlăturarea tuturor materialelor prezentate de către subsemnatul-apelant, inclusiv a celor a căror autori sunt identificați (cum ar fi cele redactate de către M. M., P. R., C. C.) sau a celor care au apărut în publicații de renume (cum ar fi cele publicate pe site-ul Jurnalului Național sau Hot News).
Acestea din urmă nu sunt afectate de "viciile" care au determinat instanța de fond să înlăture unele dintre sursele jurnalistice redate și, totuși, nu au fost valorificate sub aspect probatoriu deși cuprind informații relevante, concrete și care justifică, din punct de vedere jurnalistic, afirmații de genul celor cuprinse în articolul pretins a fi vătămător.
Apelantul apreciază poziția instanței de fond conform căreia „Culegerea unor articole de presă prezentate în diverse modalități în care reclamantul nu are o bună apreciere nu îndreptățește formularea unor afirmații apte să creeze prejudicii onoarei și demnității" ca fiind încă o dovadă în sensul aplicării greșite în speță a noțiunii de judecată de valoare. După cum s-a arătat anterior, o asemenea afirmație făcută în exercitarea libertății de exprimare, nu presupune decât o bază factuală minimă și condiția de nu avea un caracter pur injurios. Or, în speță, sursele jurnalistice avute în vedere nu sunt deloc lacunare, relevând informații pertinente cu privire la conexiunile reclamantului cu diverse persoane suspectate și/sau condamnate pentru săvârșirea unor infracțiuni.
În plus, este de observat că tonul surselor jurnalistice depuse în probațiune este unul destul de constant în ceea ce privește articolele de presă care au tratat persoana reclamantului pe parcursul ultimilor ani. Multe dintre acestea îl pun în contextul unor afaceri suspicioase din punct de vedere legal sau în cercurile sociale sau profesionale ale unor persoane cunoscute pentru problemele avute cu legea. în aceste condiții, apreciem cu atât mai neîntemeiată opțiunea instanței de fond în sensul constatării unei încălcări a limitelor impuse libertății de exprimare, cu cât afirmațiile subsemnatului-apelant cu privire la legăturile echivoce ale reclamantului sunt susținute de către surse jurnalistice cu un conținut pertinent.
Tot în acest sens, se dorește să se atragă atenția asupra poziției oscilante a primei instanței referitoare la valoarea surselor jurnalistice. Astfel, în ceea ce privește cele prezentate de către apelant în susținerea poziției procesuale se consideră, în esență, că acestea nu au caracter credibil, deși autorii lor, precum și publicațiile în care au apărut sunt cunoscuți/cunoscute.
În schimb, în ceea ce privește imaginea intimatului-reclamant, instanța înțelege să acorde valoare probatorie unor surse media nici măcar indicate! Astfel, în paragraful nr. 3 de Ia fila 9 a sentinței, în vederea circumscrierii daunelor morale, instanța ține cont de faptul că intimatul-reclamant este „...o persoană cunoscută inclusiv în canalele de informare media.,." în consecință, canalele de informare media, chiar neindicate, sunt suficiente pentru a proba imaginea intimatului-reclamant, însă sursele jurnalistice concrete prezentate de către subsemnatul-apelant în apărare nu au vreo credibilitate și nu se impun a fi valorificate sub aspect probator? O atare poziție contradictorie față de valența surselor jurnalistice relevă încă o dată netemeinicia soluției din prima etapă procesuală.
Referitor la concludenta și pertinența surselor jurnalistice care au fost avute în vedere de către apelant și care au fost indicate și prezentate în fața instanței de fond, învederăm că astfel de surse jurnalistice, care relevă același tip de informații referitor la intimatul-reclamant, au fost avute în vedere și de către Agenția Națională Antidrog în cadrul programului de monitorizare a presei desfășurat în perioada 2005 -2008. Astfel, această autoritate publică care deține competență în ceea ce privește implementarea programelor naționale antidrog, a reluat și a publicat pe pagina sa de internet o . articole de presă care prezentau relațiile intimatului-reclamant cu lumea interlopă și care indicau diversele conexiuni pe care acesta le are cu persoane suspectate în legătură cu traficul sau consumul de droguri.
Dintre informațiile preluate de către Agenția Națională Antidrog în legătură cu intimatul-reclamant redăm următoarele (în plus față de cele deja menționate prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei):
„Numele lui N. Gheara, controversat om de afaceri suspectat de mai multe afaceri necurate, printre care si trafic de droguri, apare din nou in dosarul "C.". De data aceasta, legătura este mult mai directa si este făcuta prin R. S., nepotul președintelui Federației Romane de Fotbal, M. S., si varul Ralucai S., fosta logodnica a lui I. A. Tiriac" – în Evenimentul Zilei din data de 7 mai 2005, articol redactat de către E. Sercan și R. D. și disponibil la http://www.ana.gov.ro/_vechi/rom/monitorizare2005.php (Mai 2005)
„Controversatul om de afaceri constantean N. Gheara, asociat deseori cu lumea traficanților de droguri, a fost tratat cu duhul blindetii . de procurorii Parchetului Genera" - în Evenimentul Zilei din data de 9 mai 2005, articol redactat de către E. Sercan și disponibil la http://www.ana.gov.ro/_vechi/rom/monitorizare2005.php (Mai 2005)
■„R. S. - dealer-ul de droguri al lui I. A. Tiriac si I. L. - a fost sef de sala in Club Space, discoteca patronata de N. Glteara si recunoscuta ca local unde se pot consuma droguri." - în Evenimentul Zilei din data de 9 mai 2005, articol redactat de către E. Sercan și disponibil la http://www.ana.gov.ro/„vechi/rom/monitorizare2005.php (Mai 2005)
■„Ramadam este prieten bun atât cu fratele lui N. Glieara, cat si cu omul sau de încredere, Nuredin Beinur. P., mai susține EVZ, locuia exact desupra fostului club Karma - actualul Space, unde isi petreceau timpul Glieara si apropiații soi" - în Ziarul din data de 10 mai 2005, articol redactat de către M. Ghiteleanu și disponibil la http://www.ana.gov.ro/_vechi/rom/monitorizare2005.php (Mai 2005)
■„Mărturia unui agent sub acoperire il plasează pe cunoscutul interlop in afacerile cu droguri"- în Evenimentul Zilei din data de 25 august 2005, articol redactat de către R. D. și R. F. și disponibil la . http:// www.ana.gov.ro/_vechi/rom/monitorizare2005.php (august2005)
■„Presa româneasca a legat numele lui N. Gheara de legături cu mafia chinezeasca care acționează in angroul Europa, dar si de personaje dubioase din lumea interlopa occidentala" - în România Liberă din 31 ianuarie 2008 articol redactat de către R. C. și disponibil la http://www.ana.gov.rO/._vechi/rom/monitorizare2008.php (ianuarie 2008).
Toate aceste surse jurnalistice, avute în vedere inclusiv de către apelant, relevă o . informații și opinii referitoare la persoana intimatului-reclamant care au fost reiterate, în mod succint de altfel, în articolul reclamat ca fiind vătămător. Deși în speță s-a analizat o judecată de valoare emisă de către subsemnatul-apelant, formă de exercitare a libertății de exprimare care nu impune existența vreunui temei solid, apreciem că relevanța celor anterior expuse este de necontestat, din moment ce și o autoritate publică a înțeles să publice pe propria pagină de internet astfel de informații/judecăți de valoare. In plus, în acest context, este de observat că demersurile de informare realizate efectiv de către subsemnatul-apelant au avut în vedere și o . informații și opinii prezentate pe pagina de internet a unei autorități publice și nu doar cele redate pe paginile de internet ale unor publicații private.
Față de cele învederate anterior, se apreciază de către apelant că soluția instanței de fond de a desconsidera valoarea probatorie a surselor jurnalistice prezentate de către apelant este una greșită.
Din cuprinsul acestora rezultă clar că judecățile de valoare emise de către apelant sunt susținute de imaginea publică pe care intimatul-reclamant o are pe fondul conexiunilor sale cu lumea interlopă.
Apelantul pârât a probat în mod temeinic apărările formulate față de susținerile nedovedite ale intimatului-reclamant, deși în speță avea de a face cu o judecată de valoare, iar sarcina probei aparținea acestuia din urmă. Făcând o analiză efectivă a tuturor aspectelor învederate anterior de către subsemnatul-apelant, se apreciază că netemeinicia soluției primei instanțe devine și mai evidentă, motiv pentru care se impune schimbarea acesteia în sensul respingerii în totalitate a pretențiilor deduse judecății de către intimatul-reclamant.
3. Instanța de fond în mod greșit a dispus obligarea apelantului atât la publicarea hotărârii pronunțate într-un ziar de aceeași răspândire, cât și la plata unor daune morale.
În primul rând, se atrage atenția asupra faptului că instanța de fond, în raport de modul în care a fost publicat articolul de presă, în mod eronat a dispus obligarea apelantului la publicarea hotărârii pronunțate într-un ziar cu aceeași răspândire ca cel în care a fost publicat articolul în discuție.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată, mai exact petitul nr. 3, intimatul-reclamant a solicitat obligarea apelantului de a publica hotărârea pronunțată în prezenta cauză într-un ziar de largă răspândire (reclamantul nu a cerut un ziar de „aceeași" răspândire), instanța de fond admițând (puțin modificat) acest capăt de cerere.
Totuși, o asemenea dispoziție nu este una conformă nici cu modul în care articolul de presă a fost publicat și nici cu considerentele instanței.
După cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, articolul în discuție a fost publicat pe o pagină de internet și nu în format fizic, într-un ziar. Acest aspect a fost reținut și de către instanță care, în considerentele sentinței, menționează că „In raport cu mediul în care informațiile au fost difuzate...". D. urmare, soluția de obligare la publicarea hotărârii într-un ziar cu aceeași răspândire, este una care nu ține cont de condițiile concrete în care a fost publicat articolul și se află în contradicție cu considerentele care au stat la baza pronunțării ei. Sub acest aspect dispozitivul sentinței apelate este unul nelegal, contravenind motivelor prezentate de către instanță și chiar solicitărilor reclamantului-intimat.
În egală măsură, merită subliniat și faptul că, în concret, o asemenea dispoziție nici nu are cum să fie executată efectiv. Chiar presupunând că publicarea hotărârii într-un ziar ar echivala cu publicarea ei pe o pagină de internet, condiția ca cele două mijloace de publicare să aibă același grad de răspândire este imposibil de îndeplinit în speță. Fiindcă avem de a face cu o publicare pe o pagină de internet, gradul efectiv de răspândire al acesteia nu poate fi determinat în concret. De asemenea, compararea unui asemenea factor, imposibil de determinat de altfel, cu gradul de răspândire al unui ziar, este o operațiune total neavenită și de nerealizat.
În al doilea rând, prin soluția pronunțată în cauză, instanța de fond a încălcat principiul reparării prejudiciului în natură, obligând apelantul la măsuri de reparație care au caracter alternativ și nu cumulativ.
Fără a relua în detaliu dispozitivul sentinței apelate, este de observat că apelantul este obligat de către instanța de fond atât la publicarea hotărârii pronunțate în cauză, cât și la plata unor daune morale.
În ceea ce privește obligația de publicare a hotărârii, instanța de fond a apreciat că aceasta se impune în considerarea art. 253 alin. (3) din Codul civil întrucât, „potrivit alineatului 3 al acestui articol, se poate dispune obligarea autorului faptei să îndeplinească măsurile necesare pentru restabilirea dreptului atins, inclusiv obligarea autorului pe cheltuiala sa la publicarea hotărârii de condamnare/" în consecință, această măsură a fost dispusă tocmai în ideea restabilirii drepturilor nepatrimoniale ale intimatului-reclamant pe care instanța de fond le-a apreciat ca fiind vătămate în speță. Atât textele legale vizate, cât și considerente instanței de fond fac în concret o aplicare a funcției reparatorii a răspunderii civile în cazul vătămărilor de ordin moral.
După cum s-a arătat și cu ocazia apărării dezvoltate în fața primei instanțe, funcția reparatorie a răspunderii civile în cazul daunelor nepatrimoniale vine tocmai să diferențieze această formă de răspundere față de altele, cum ar fi cea contravențională sau cea penală, care au un pronunțat caracter sancționator. în acest context, apreciem ca fiind pe deplin întemeiate considerentele detaliate prin întâmpinare conform cărora prejudiciul creat prin publicarea unui articol, poate fi reparat (a) fie în natură prin obligarea la publicarea hotărârii de condamnare, (b) fie prin echivalent - compensație bănească.
Având în vedere finalitatea comună a celor două modalități, aceea de acoperire a prejudiciului de imagine creat (deși nedovedit!) și de restabilire a drepturilor vătămate, soluția instanței de fond apare ca fiind una total netemeinică întrucât obligă pe subsemnatul-apelant atât la publicarea hotărârii, cât și la achitarea unor daune morale. Astfel, cumulând cele două metode alternative de compensare a pretinsului prejudiciu creat, are loc o îmbogățire fără justă cauză a intimatului-reclamant. Acesta beneficiază atât de restabilirea situației anterioare prin publicarea hotărârii prin care s-a constatat încălcarea drepturilor nepatrimoniale, cât și de o sumă de bani. Această din urmă compensație nu are un temei, fiindcă efectele negative ale atingerilor aduse ar fi deja înlăturate prin publicarea hotărârii de condamnare.
Procedând conform dispozitivului sentinței apelate nu doar că are loc o îmbogățire fără justă cauză a intimatului-reclamant, dar se încalcă și principiul reparării în natură a prejudiciul creat.
Fiind vorba în speță de o atingere adusă imaginii intimatului-reclamant, în mod firesc, prin publicarea hotărârii de condamnare, aceasta componentă nepatrimonială va fi restabilită, fiind contracarate eventualele atingeri aduse. Or, în contextul în care vătămarea morală a fost înlăturată astfel, care mai este temeiul acordării și unor sume de bani? Reparația care se dorește a fi realizată prin plata unor sume de bani, nu mai are obiect în cauză, prejudiciul pretins a fi fost creat fiind deja acoperit prin obligarea la publicarea hotărârii de condamnare.
In al treilea rând, se atrage atenția asupra netemeiniciei circumstanțelor care, în opinia instanței de fond, au justificat acordarea unei reparații.
Instanța de fond a apreciat că „atunci când circumstanțele justifică acordarea unei reparații aceasta trebuie să nu fie teoretică și iluzorie." In continuare, prima instanță însă nu a precizat în concret care sunt aceste circumstanțe, ci a menționat doar, cu titlu general, că „raportat la natura articolului, circumstanțele arestării, fiind vorba de o persoană cunoscută inclusiv în canalele de informare media, vârsta și statutul socio-profesional al reclamantului..." După cum se poate bine observa, niciuna dintre aceste circumstanțe nu numai că nu au fost probate în speță, dar nici nu au fost detaliate de către intimatul-reclamant sau de către instanță.
Simpla menționare a unor circumstanțe, unele chiar străine de obiectul cauzei, nu justifică în mod automat obligarea apelantului la reparații. La o analiză mai atentă a acestor elemente avute în vedere cu ocazia pronunțării sentinței se va dovedi că acestea nu justifică nici măcar o soluție de admitere în parte a cererii de chemare în judecată. Astfel:
i.În ceea ce privește natura articolului, fără a relua considerentele dezvoltate pe larg mai sus, se arată că acesta nu intră in sfera ilicitului civil întrucât conține judecăți de valoare sumare cu privire la persoana intimatului-reclamant, opinii susținute în mod temeinic de toate materialele jurnalistice avute în vedere de către subsemnatul-apelant la redactarea articolului;
ii.În ceea ce privește circumstanțele arestării, se învederează instanței de control judiciar că acestea sunt aspecte străine de prezenta cauză. La niciunul din termenele de judecată care au avut loc în fața primei instanței nu s-a pus în discuția părților asemenea aspecte, care, aparent, au fost avute în vedere la pronunțarea sentinței.
Apelantul, în lipsa vreunor informații referitoare la acest aspect, nu poate să învedereze decât că relevanța unei presupuse arestării în ceea ce privește prezenta cauză este inexistentă, în speță nefiind emise opinii cu privire la un asemenea eveniment din viața intimatului-reclamant sau a apropiaților săi. Totuși, o nelămurire se ivește:
cum poate fi considerată abuzivă judecata de valoare a apelantului, dacă până și cel chemat să se pronunțe asupra ei are cunoștință despre conexiunile intimatului-reclamant cu persoanele din lumea interlopă care au fost arestate?
iii.În ceea ce privește caracterul de persoană publică al intimatului-reclamant, instanța de fond a făcut o greșită valorificare a acestuia, contrar jurisprudenței CEDO. După cum am învederat anterior, în mod constant Curtea de la Strasbourg a apreciat că raportat la caracterul de persoană publică, afirmațiile sau opiniile exprimate în presă cu privire la aceasta trebuie privite cu și mai multă îngăduință întrucât, spre deosebire de o persoană tipică, cea dintâi este frecvent în centrul unor subiecte de interes public. De asemenea, fiind o persoană prezentă adesea în cadrul canalelor de informare media, intimatul-reclamant, precum și activitățile desfășurate de către acesta, pot face obiectul unor critici sau judecăți de valoare, chiar și nesusținute de temeiuri solide, atât cât timp nu reprezintă afirmații pur injurioase.
Or, în cauza de față, prima instanță nu a ținut cont sub niciun aspect de aceste linii directoare trasate clar în jurisprudența CEDO, preferând să le acorde o valență contrară celei indicate anterior.
iv. în ceea ce privește statutul socio-profesional, este de observat că a fost descris și prezentat de către intimatul-reclamant și acceptat ca atare de către prima instanță, chiar și în lipsa vreunor probe sau indicii în acest sens. Chiar mai mult, nu a fost detaliat în vreun fel modul sau gradul în care această componentă nepatrimonială a fost atinsă, simpla afirmație a intimatului-reclamant („...văzând reacția publicului..." ) nefiind suficientă. însă, chiar pornind de la considerațiile intimatului-reclamant pe marginea statutului său socio-profesional, este de remarcat caracterul netemeinic al sentinței apelate. Astfel, chiar și acesta recunoaște că este un „...om de afaceri recunoscut la nivel internațional...", fapt care atrage incidența noțiunii de persoană publică și a tuturor consecințelor pe care le-am expus anterior.
4. Instanța de fond nu a oferit o motivare temeinică a compensației pe care a realizat-o în speță între cheltuielile de judecată acordate apelantului și suma acordată intimatului-reclamant cu titlul de daune morale.
Apelantul apreciază că această motivare oferită de către instanța este una lapidară si chiar contradictorie. în concret, nu este oferit vreun criteriu de apreciere, pe baza căruia s-ar fi ajuns la această soluție. Dacă se aplică raționamentul succint avansat de către instanță, și anume că intimatul-reclamant este dator să suporte cheltuielile de judecată ocazionate subsemnatului-apelant în proporția în care i s-a respins acțiunea, atunci suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este necorespunzătoare. Astfel, raportat la valoarea pretențiilor deduse judecății (250.000 lei) este de observat că acestea au fost respinse în proporție de 99,72%. În consecință, potrivit raționamentului detaliat sumar în considerente și proporțiilor rezultate astfel, intimatul-reclamant trebuia obligat la plata sumei de 1994,4 lei cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate apelantului.
Însă, fără a fi oferită o altă motivare, prima instanță a realizat o compensare și a obligat intimatul-reclamant la plata sumei de doar 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (50% potrivit raționamentului anterior prezentat). Or, o asemenea măsură nu este conformă cu considerentele care au stat la baza dispozitivului sentinței, relevând încă o dată netemeinicia hotărârii pronunțate în primul stadiu procesual și, implicit, necesitatea de schimbare a acesteia de către instanța de apel.
În drept: art. 466 alin. l C.proc.civ, art. 480 alin. 2 teza a II-a C.proc.civ., precum și toate celelalte temeiuri legale invocate în prezentul script.
5. Întâmpinarea în apel. În data de 23.09.2014 intimatul N. G. a formulat întâmpinare (pag. 43-46), solicitând respingerea apelului pârâtului ca neîntemeiat, cu consecința menținerii sentinței atacate.
Apelantul H. T. a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinarea depusă de către intimatul-reclamant N. G. (pag. 59-62).
6. Judecata în apel. Verificând hotărârea atacată, Curtea apreciază că apelul pârâtului este nefondat, în considerarea celor ce succed.
În principal, apelantul susține că sentința atacată nu cuprinde suficiente motive obiective pe care s-a fundamentat convingerea primei instanțe, nesocotite fiind astfel dispozițiile imperative ale art. 425 alin. 1 lit. b NCPC.
Într-adevăr, în raport cu textul normativ mai sus evocat, hotărârea va cuprinde în mod obligatoriu și considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Motivarea unei hotărâri judecătorești are caracter esențial, astfel că nemotivarea constituie motiv de casare în raport cu dispozițiile art. 488 pct. 6 NCPC.
Contrar celor afirmate de apelant, analiza considerentelor sentinței ce face obiectul prezentului apel relevă o stabilire în concret, în mod clar și concis, a stării de fapt, precum și încadrarea situației particulare din speță în cadrul prevederilor generale și abstracte ale legii substanțiale incidente, cu referire la dispozițiile art. 1357 și urm. din Noul Cod Civil, care reglementează instituția răspunderii civile delictuale.
Fără a avea obligația de a răspunde fiecărui argument invocat de părți în cursul procesului și circumscris uneia și aceleiași probleme de drept, prima instanță a răspuns acestora într-un mod clar și concis, într-o manieră care elimină în mod indiscutabil arbitrariul și dă posibilitatea efectuării controlului judiciar. Instanța a analizat susținerile părților în proces, apărările acestora, a analizat și sintetizat probele care au fost administrate și dispozițiile aplicabile raportului juridic substanțial dedus judecății.
În concluzie, Curtea constată că hotărârea primei instanțe a fost motivată în sensul dispozițiilor imperative ale art. 425 alin. 1 lit. b NCPC, astfel încât părțile pot cunoaște cu ușurință care dintre argumentele lor distincte au fost acceptate, precum și motivele pentru care s-au respins unele dintre apărările formulate, chiar dacă nu s-a răspuns detaliat fiecărui argument. Instanța nu și-a încălcat obligația de motivare, îndeplinindu-se astfel condițiile dreptului pe care părțile îl au la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană.
Potrivit dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (denumită în continuare C.E.D.O), orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale, amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept nefiind admis decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă reprezintă o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, între altele, pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.
Este acceptat că noțiunea de viață privată are un conținut care variază în funcție de epoca la care se raportează, de societatea în cadrul căreia individul trăiește și chiar de grupul social căruia îi aparține.
Conform interpretărilor oferite acestei noțiuni prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), noțiunea de viață privată cuprinde dreptul persoanei la viață privată intimă, personală, dreptul la viață privată socială și dreptul la un mediu împrejurător sănătos.
În sensul C.E.D.O., noțiunea de viață privată este autonomă și variabilă atât în raport cu persoana care apare ca titular, cât și în timp, acceptându-se că întinderea dreptului la respectarea vieții private este mai redusă, în măsura în care individul pune în contact viața sa privată cu viața publică. De aici, și concluzia că viața privată a oamenilor politici se îmbină cu viața lor publică, astfel că, sub acest aspect, ei se pot afla în centrul atenției și sub controlul opiniei publice.
În domeniul de aplicare al dispozițiilor art. 8 din C.E.D.O. intră și dreptul la reputație, acesta fiind înțeles ca o componentă a vieții private a persoanei.
Sub aspectul manierei de reglementare a libertății de exprimare, sunt de avut în vedere dispozițiile art. 10 din C.E.D.O., care prin alin. 1 stabilesc că orice persoană are dreptul la libertate de exprimare, acest drept cuprinzând libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații și idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.
Întrucât nici exercițiul libertății de exprimare nu este unul absolut, alin. 2 al articolului afirmă că exercitarea acestor libertăți poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru, între altele, asigurarea protecției reputației sau a drepturilor altora.
Cum adeseori s-a menționat în jurisprudența C.E.D.O. (fiind edificatoare, întâi de toate, hotărârea pronunțată în cauza Handyside contra Regatului Unit), libertatea de exprimare consacrată în alin. 1 al art. 10 constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, o condiție primordială a progresului ei, totodată cu precizarea că sub rezerva prevederilor alin. 2 al articolului, libertatea de exprimare privește nu numai informațiile sau ideile apreciate favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar și pe cele care contrariază, șochează sau neliniștesc, aceasta fiind o exigență a pluralismului, a toleranței și a spiritului de deschidere într-o societate democratică.
Libertatea de exprimare este, prin urmare, înțeleasă ca având o importanță crucială pentru buna funcționare a democrației; în același timp însă, reglementarea ce-i este oferită prin evocatul art. 10 din C.E.D.O. instituie și unele restricții, instanța europeană afirmând că oricine exercită libertatea de expresie își asumă inclusiv îndatoriri și responsabilități a căror întindere depinde de domeniul în care este pusă în valoare, de procedeele tehnice utilizate și de alți factori de circumstanțiere adecvată. Altfel spus, art. 10 nu protejează nicio idee sau opinie care ar fi contrară vreuneia din valorile apărate de C.E.D.O., libertatea de exprimare - deci și libertatea de opinie - trebuind supusă cerinței de a fi exercitată într-o manieră compatibilă cu valorile unei societăți democratice.
În planul relației dintre libertatea de exprimare și necesitatea protejării reputației și drepturilor altor persoane, instanța europeană a statuat, cu privire la exprimarea prin presă, că publicarea de informații, de documente ori de fotografii în presă trebuie să servească interesului public și să contribuie la dezbaterea unor probleme de ordin general (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea pronunțată în cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue contra Belgiei, 09 noiembrie 2006).
Tot astfel, s-a mai apreciat că în contextul unei dezbateri publice privitoare la probele de interes general, în care, de o parte și de alta, erau în joc reputații profesionale, C.E.D.O. a considerat că o anumită doză de exagerare poate fi tolerată (hotărârea din 25 noiembrie 1999, pronunțată în cauza Nielsen și Johnsen contra Norvegiei).
Pe de altă parte, în sensul prevederilor alin. 2 al art. 10 din C.E.D.O., ziariștii care fac anumite afirmații critice la adresa activității unor persoane publice au obligația de a acționa cu bună-credință, în așa fel încât informațiile pe care le furnizează să fie exacte și demne de a primi credit, cu respectarea deontologiei profesionale (a se vedea hotărârea C.E.D.O. din 07 mai 2012, pronunțată în cauza Mc Vicar contra Regatului Unit), dincolo de doza de exagerare sau de provocare permisă în asemenea situație.
Prin urmare, în ce privește libertatea de exprimare realizată prin presă, este de considerat că, deși presa joacă un rol eminent într-o societate democratică, ea nu trebuie totuși să depășească anumite limite, întâi de toate acelea care țin de protecția drepturilor altuia, a imaginii și reputației acestuia, în general a tuturor valorilor care definesc personalitatea umană.
În procesul de față este de observat că prima instanță a făcut o corectă și oportună sinteză a jurisprudenței C.E.D.O. cu privire la libertatea de exprimare privită în relație cu necesitatea respectării dreptului la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare, prezenta instanță înțelegând că confirme în totul aceste statuări și observații ale Tribunalului.
De observat, de asemenea, că în materia analizată reperele sunt reprezentantele de exercitarea cu bună-credință a libertății presei într-o chestiune de interes general, fiind necesar a se avea în vedere dacă jurnalistul a depus diligențele necesare pentru a verifica autenticitatea informațiilor, în circumstanțele date, dacă a urmărit să informeze opinia publică sau doar să afecteze gratuit reputația persoanei vizate, precum și dacă a furnizat o bază factuală suficientă.
Pe deplin corect a evidențiat prima instanță, în acord cu jurisprudența europeană a drepturilor omului, și că trebuie făcută distincție între fapte și judecăți de valoare: dacă materialitatea faptelor poate fi probată, judecățile de valoare nu pot fi supuse unui astfel de demers, ele plasându-se exclusiv în sfera libertății de opinie. De aici, concluzia că adevărul judecăților de valoare nu este relevant, însă forma lor concretă de exprimare poate ridica probleme din perspectiva compatibilității cu art. 10 din C.E.D.O.
Sunt relevante în cauza de față și prevederile art. 26 din Constituția României, potrivit cărora autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată, precum și prevederile art. 30 alin. 1 și 6, în raport de care libertatea de exprimare a gândurilor sau a opiniilor este inviolabilă, sub condiția însă ca aceasta să nu prejudicieze demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. 8 din Constituția României, răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștința publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al pârâtului de radio sau televiziune, în condițiile legii.
În privința dispozițiilor legale în raport de care se verifică îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, prima instanță a apreciat în mod corect că sunt de avut în vedere, dispozițiile Noului cod civil (adică art. 1349, art. 1382 și art. 1383 din Legea nr. 287/2009, intrată în vigoare începând cu data de 01 octombrie 2011), în funcție de data la care faptele evocate ca temei al răspunderii au fost săvârșite.
În fine, sub aspectul faptelor săvârșite este utilă și raportarea la prevederile art. 70-76 din Noul C.civ., acestea reglementând respectarea vieții private și a demnității persoanei.
Curtea apreciază, totodată, că sunt pe deplin corecte și statuările primei instanțe potrivit cărora prin afirmațiile făcute în cuprinsul articolului publicat în data de 20 iunie 2012, au fost lezate valorile care definesc personalitatea umană, referitoare la cinste, demnitate, onoare și alte valori similare.
În ce privește apărarea pârâtului potrivit căreia s-a făcut proba verității afirmațiilor făcute cu privire la reclamant, formulate în sensul că este „un cunoscut interlop”, este de avut în vedere că elementele decisive sunt reprezentate de informațiile transmise de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate și Terorism, Structura Centrală, și respectiv Direcția Națională Anticorupție, prin adresele nr. 1492/_ (f. 149 dosar Tribunal) și nr. 4440/2014 (f. 152 dosar Tribunal), respectiv nr. 94/C2/2014 (f. 163 dosar Tribunal), conform cărora reclamantul nu a făcut obiectul unor cercetări penale în ultimii doi ani, nu figurează în evidențele autorităților ca autor al unor fapte penale ale căror efecte juridice să poată fi luate în considerare.
Este real că în unele articole de presă, menționate de pârât în cuprinsul declarației de apel, s-au făcut afirmații similare, însă pârâtul era dator să verifice în prealabil, într-o manieră riguroasă, veridicitatea acestora, dacă reclamantul a suferit cu adevărat condamnări penale.
Cu referire la proba cu interogatoriu, apreciată critic de apelant din perspectiva dispozițiilor art. 351 -358 NCPC, Curtea constată că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor procedurale evocate, în fața primei instanțe, neexistând niciun motiv de nelegalitate sub acest aspect, atât în ceea ce privește încuviințarea interogatorului, administrarea acestei probei și valorificarea ei.
În raport cu dispozițiile art. 358 NCPC, pentru a nu fi aplicabilă sancțiunea prevăzută de lege, respectiv socotirea împrejurărilor ce se impun a fi probate ca o mărturisire deplină ori ca un început de dovadă în folosul celuia care a propus interogatorul, este necesar ca partea chemată la interogatoriu să justifice refuzul de a răspunde ori lipsa sa de la termenul stabilit pentru luarea interogatoriului. Pe baza celor relevate de parte, coroborat cu actele dosarului și eventuale probe justificative, instanța va aprecia dacă refuzul de a răspunde sau lipsa la interogator este sau nu justificată.
Legea conferă instanței de judecată două tipuri de sancțiuni, lăsate la libera sa alegere, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze. Astfel, sancțiunea poate consta fie în considerarea împrejurărilor relevate în cuprinsul interogatoriului ca o mărturisire deplină, fie în considerarea acestora ca un început de dovadă scrisă, caz în care se impune coroborarea cu alte mijloace de probă, cum ar fi martorii sau prezumțiile. Astfel fiind, în situația în care este posibilă administrarea altor probe, precum în speța dată, lipsa la interogatoriu trebuie considerată numai ca început de dovadă scrisă, ce urmează a fi completată cu alte probe în vederea stabiliri împrejurărilor reale ale cauzei.
În consecință, lipsa răspunsului reclamantului la interogatoriu nu conduce în mod obligatoriu și absolut la aplicarea sancțiunii invocate de pârât, aceea a considerării împrejurărilor relevate în interogatoriu ca o mărturisire deplină a reclamantului, în sensul existenței unei justificări a afirmațiilor pe care pârâtul le-a făcut la adresa acestuia. Instanța a analizat celelalte probe câștigate cauzei și a înlăturat motivat apărările pârâtului referitoare la existența unor surse jurnalistice de natură să confirme susținerile pe care acesta le-a făcut la adresa reclamantului și care au stat la baza articolului publicat.
Din această perspectivă, Curtea constată că sunt lipsite de temei și afirmațiile referitoare la o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 249 NCPC, care reglementează sarcina probei în procesul civil, aceasta revenind în principiu reclamantului.
Regula instituită de norma menționată privitoare la sarcina probei trebuie coroborată cu principiul rolului activ al judecătorului, care poate dispune administrarea de probe apreciate ca necesare, chiar dacă părțile se opun. În temeiul rolului activ, judecătorul este chemat să caute probe alături de părți, fără a se substitui, desigur, acestora. Or, în prezentul proces, au fost administrate probe la solicitarea ambelor părți, fără a se putea constata elemente de părtinire a părții reclamante, printr-o exacerbare a rolului activ și o anulare a obligației pe care reclamantul o are în proces, aceea de a-și dovedi pretențiile. Analizând și sintetizând probele ce au fost administrate, inclusiv ca inițiativa reclamantului, instanța a fost în măsură să stabilească cu certitudine împrejurările esențiale de fapt în acest proces.
În raport de cele ce preced prezenta Curtea conchide că prima instanță a admis în mod legal acțiunea reclamantului, fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.
În partea de început a prezentelor considerente s-au făcut referiri la maniera în care trebuie interpretate dispozițiile art. 8 și 10 din C.E.D.O., degajându-se concluzia potrivit căreia atunci când o persoană este una publică se expune riscului (care, între anumite limite, trebuie acceptat) de a-i fi analizată uneori chiar excesiv activitatea publică, existând inclusiv posibilitatea unei prezentări deformate prin exagerare a activității și acțiunilor sale.
Libertatea de exprimare a presei trebuie, în raport cu asemenea persoane, înțeleasă mai permisiv, fără însă ca aceasta să însemne că orice exagerare este îngăduită sau că orice exces de limbaj ar putea fi permis.
Libertatea presei trebuie înțeleasă în relație cu responsabilitățile ce-i revin acesteia, între care se află și necesitatea de a respecta dreptul la demnitate și imagine al altora, chiar dacă limitele demersului jurnalistic diferă în cazul persoanelor publice față de cele aplicabile altor categorii de persoane.
Afirmațiile pe care pârâtul i le impută reclamantului au fost relevate în cuprinsul cererii. Examinarea lor trimite la concluzia că unele reprezintă doar judecăți de valoare, iar cu privire la acestea trebuie acceptat – în același fel concluzionând și prima instanță – că adevărul lor nu prezintă relevanță, ele fiind simple opinii exprimate, iar nu afirmarea unor fapte concrete și verificabile. Mai mult, etalarea în presă a unor judecăți de valoare ce prezintă o anumită doză de exagerare nu poate fi socotit un abuz în exercitarea dreptului la liberă exprimare, între a interzice brutal presei să se exprime și a-i îngădui anumite excese care, în circumstanțe concrete, pot fi socotite scuzabile sau în bună măsură justificate, trebuind preferată această din urmă opțiune.
Rezultă însă din cele de mai sus și că nu orice exces este îngăduit, chiar dacă cel vizat este o persoană publică. Deși limitele libertății de exprimare îngăduite jurnalistului sunt, așa cum s-a arătat, mai largi în cazul unor astfel de persoane, exigența de a nu lăsa libertatea de exprimare să degenereze în abuz trebuie, totuși, satisfăcută.
În prezenta cauză, prima instanță a apreciat în mod corect că semnalarea unor aspecte legate de viața publică a reclamantului este de natură a semnifica depășirea limitelor libertății de exprimare, convertindu-se în ilicit delictual.
Toate aceste afirmații nu pot fi considerate ca reprezentând manifestări acceptabile ale libertății de exprimare recunoscute presei, ele neputând servi informării publicului, după cum nu pot fi apreciate nici ca judecăți de valoare îngăduite într-un stat democratic. Prin ele, nu reprezintă decât forme de manifestare ale unui discurs jurnalistic străin de exigențele asociate libertății de exprimare și celor privitoare la respectarea dreptului la imagine și demnității persoanelor.
Oricât de ridicată ar fi doza de exagerare îngăduită, oricât de mare ar fi toleranța față de spiritul polemic al opiniilor și convingerilor unui jurnalist, ele nu pot trimite la concluzia că aserțiuni precum cele menționate ar putea fi scuzate, apreciindu-se că nu posedă relevanță în planul răspunderii civile delictuale.
În înțelegerea Curții, prin afirmațiile arătate mai sus s-a adus în mod nejustificat atingere demnității prezumate a reclamantului, fiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, în sensul celor reținute de prima instanță.
În mod justificat a dispus prima instanță și cu privire la natura și durata măsurilor cu caracter nepatrimonial stabilite în sarcina pârâtului, putând fi considerate ca măsuri reparatorii nepatrimoniale suficiente, fără a putea fi constatată o depășire a limitelor învestirii sale prin cererea de chemare în judecată.
Cât privește posibilitatea cumulării măsurilor aplicate de instanță, aceasta este permisă prin dispozițiile art. 453 NCC, care în cuprinsul aliniatului 1 menționează exemplificativ măsurile pe care instanța le poate dispune la cererea persoanei fizice ale cărui drepturi patrimoniale au fost încălcate, precizându-se expres în aliniatul 3 că autorul faptei poate fi obligat să îndeplinească orice alte măsuri socotite ca necesare de către instanță spre a se ajunge la stabilirea dreptului atins, respectiv: obligarea autorului, pe cheltuiala sa la publicarea hotărârii de condamnare și orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.
Cumulativ acestor măsuri, în aliniatul 4 al art. 253 NCC se precizează că persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial ce i-a fost cauzat.
În consecință, cumulul obligației de publicare a prezentei hotărâri judecătorești într-un ziar cu aceeași răspândire ca cel în care a fost publicat articolul în litigiu cu acordarea unor despăgubiri bănești cu titlu de daune morale, este permis de lege, sub acest aspect, Curtea constatând o judicioasă aplicare a textelor normative incidente.
Corect a apreciat prima instanță și cu privire la stabilirea cheltuielilor de judecată, dispozițiile acesteia neimpunându-se a fi schimbate, căci măsura compensării este permisa prin art.453 alin.2 NCPC, aparținând instanței dreptul de a stabili și de a aprecia măsura în care vor fi acordate aceste cheltuieli.
În raport cu toate cele arătate, în baza art. 480 NCPC, se va respinge ca nefondat apelul declarat de pârâtul H. T. împotriva sentinței civile nr. 337 din 4 iulie 2014 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâtul H. T. împotriva sentinței civile nr. 337 din 4 iulie 2014 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr._, pe care o păstrează.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 17 decembrie, 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
V. M. D.-L. B. S.-D. G.
Red.DB/dact.MS
5 ex.
Jud.fond: D.T.
| ← Expropriere. Decizia nr. 869/2014. Curtea de Apel CLUJ | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 856/2014. Curtea de Apel CLUJ → |
|---|
