Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 1233/2014. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1233/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 10-10-2014 în dosarul nr. 10216/182/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ Cod operator 8428
DECIZIA CIVILĂ NR. 1233/R/2014
Ședința publică din 10 octombrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A.-A. P.
JUDECĂTORI: C.-M. C.
I.-D. C.
GREFIER: A.-A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul H. M. D., împotriva deciziei civile nr. 145/A din 02.04.2014 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr._, privind și pe reclamanta intimată B. C., precum și pe Autoritatea Tutelară S. P. DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ BAIA M., având ca obiect stabilire program vizitare minor.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei se prezintă:
- pârâtul recurent, asistat de d-na avocat R. M., cu împuternicire avocațială pentru redactarea și susținerea recursului, pentru asistare și pentru reprezentare în fața Curții de Apel Cluj, aflată la f. 10 din dosar;
- reprezentanta reclamantei intimate, d-na avocat O. C., care depune la dosar împuternicirea avocațială de reprezentare pentru avocatul titular și delegația de substituire, în baza căreia se prezintă în substituirea d-nei avocat M. B..
Se constată lipsa reclamantei intimate personal și a reprezentantului Autorității Tutelare.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care Curtea constată următoarele:
Recursul declarat de pârâtul H. M. D. a fost introdus în termen legal, a fost motivat, a fost comunicat părții adverse și nu a fost timbrat la data introducerii cererii de recurs.
La data de 03.10.2014 s-a expediat prin fax întâmpinarea formulată de reclamanta intimată B. C., prin care se solicită respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii recurate.
Aceeași întâmpinare a fost expediată și prin scrisoare recomandată, fiind înregistrată la dosar la data de 07.10.2014.
La întâmpinare s-au anexat copii certificate de pe o . înscrisuri, reprezentând diverse sume de bani expediate, prin serviciul Internet Banking și prin curier, de către reclamanta intimată, din Irlanda.
La data de 08.10.2014 minora H. M. A. a depus la dosar un înscris prin care solicită admiterea recursului și, totodată, arată că dorește să fie crescută și îngrijită în continuare de către tatăl său.
La aceeași dată pârâtul recurent a depus la dosar o cerere prin care solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, arătând că recursul este formulat în interesul și spre binele fiicei sale H. A. M..
Reprezentanta pârâtului recurent depune la dosar chitanța prin care se atestă achitarea taxei judiciare de timbru în cuantum de 3 lei și un timbru judiciar de 0,15 lei (f. 44 din dosar), astfel încât, recursul este legal timbrat.
Reprezentanta pârâtului recurent depune la dosar dovada cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 600 lei.
Reprezentanta reclamantei intimate depune la dosar dovada cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 1.000 lei.
Totodată, arată că în motivarea recursului nu au fost invocate motive de nelegalitate. Invocă inadmisibilitatea întregului recurs.
Curtea, din oficiu, înțelege să invoce aceeași excepție a inadmisibilității cu privire la motivele de recurs prin care se solicită reanalizarea stării de fapt de către instanța de recurs, prin prisma reaprecierii probelor administrate în cauză, având în vedere împrejurarea că dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C.pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 1111 și pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Raportat la înscrisul depus la dosar de către pârâtul recurent, la data de 08.10.2014, Curtea pune în discuția reprezentantei pârâtului recurent dacă prin acest înscris recurentul înțelege să-și completeze sau nu motivele de recurs, pentru că dacă înțelege să completeze motivele de recurs, va pune în discuție tardivitatea motivelor noi.
Reprezentanta pârâtului recurent arată că prin acel înscris, depus la dosar la data de 08.10.2014, recurentul nu înțelege să-și modifice sau să-și completeze motivele de recurs, ci motivele au rămas aceleași ca și în recursul formulat inițial.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul reprezentantei pârâtului recurent în susținerea recursului și reprezentantei reclamantei intimate pentru a pune concluzii asupra recursului cu mențiunea ca acestea să pună concluzii și asupra excepțiilor invocate în cauză.
Reprezentanta pârâtului recurent solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 2736 din 12.03.2013, pronunțată de Judecătoria Baia M. în dosar nr._, respectiv ca autoritatea părintească în privința minorei H. M. A. să fie exercitată în mod exclusiv de către tatăl său, cu cheltuieli de judecată în recurs. Totodată, arată următoarele:
Instanța de apel a dispus ca autoritatea părintească asupra minorei să fie exercitată, în comun, de către ambii părinți, având în vedere prevederile art. 36 alin. 7 din Legea nr. 272/2004 raportat la art. 505 C.civ. și la art. 398 C.civ.
În art. 398 C.civ. se prevede că, pentru motive întemeiate, instanța poate să dispună exercitarea autorității părintești doar de către un singur părinte. O astfel de situație avem și în prezenta cauză, având în vedere indiferența mamei față de minoră.
Din anul 2005 și până în prezent, mama nu a manifestat interes față de minoră, deoarece aceasta a luat legătura telefonic cu minora, doar de câteva ori pe an.
Solicită a se avea în vedere că exercitarea autorității părintești presupune drepturi și obligații în sarcina părinților, respectiv să-i asigure minorei o bună creștere și educare, fără să-i afecteze deciziile.
La dosarul cauzei nu există nici o adresă a mamei, din Irlanda, unde aceasta locuiește de mai mulți ani.
Pârâtul recurent nici măcar nu știe unde să o contacteze pe mama minorei.
În cauză trebuie avute în vedere drepturile minorei.
În concluzie, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 600 lei.
Reprezentanta reclamantei intimate solicită respingerea recursului ca inadmisibil, având în vedere că prin recurs se invocă aceleași motive de fond, respectiv se invocă starea emoțională a minorei când aceasta i-a legătura cu mama sa, că mama nu se ocupă de creșterea și educarea minorei ș.a.m.d. Totodată, arată următoarele:
Reclamanta intimată vorbește cu minora la telefon, când vine în țară, în vacanță, îi trimite pachete și bani din Irlanda.
Regula este în sensul că ambii părinți au dreptul de a-și exercita autoritatea părintească asupra minorei și doar cu titlu de excepție se poate dispune ca autoritatea părintească să fie exercitată doar de către un singur părinte.
Face referire la pag. 5 din decizia recurată și arată că nu s-a dovedit faptul că această mamă ar fi una denaturată și care consumă băuturi alcoolice.
Minora, chiar dacă spune că vrea la tatăl său, aceasta o face pentru că are domiciliul la tatăl său.
Reclamanta intimată dorește să nu-i fie interzis a lua legătura cu fiica sa.
În concluzie, solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 1.000 lei.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 2736/12.03.2013 a Judecătoriei Baia M., pronunțată în dosar nr._ , s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta B. C., în contradictoriu cu pârâtul H. M. D..
S-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant reconvențional H. M. D., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențional B. C..
S-a dispus ca autoritatea părintească în privința minorei H. M. A., născută la data de 15.03.2000, să fie exercitată în mod exclusiv de către pârâtul-reclamant reconvențional H. M. D..
S-a stabilit locuința minorei H. M. A. la domiciliul pârâtului-reclamant reconvențional H. M. D., în prezent în Baia M., .. 1/31, jud. Maramureș,.
A fost obligată reclamanta-pârâtă reconvențional B. C. la plata către pârâtul-reclamant reconvențional H. M. D. a sumei de 83,54 euro, lunar, cu titlu de pensie de întreținere în favoarea minorei H. M. A., născută la data de 15.03.2000, începând cu data de 11.10.2011 și până la împlinirea de către minoră a vârstei majoratului.
S-a stabilit în favoarea reclamantei-pârâte reconvențional B. C. programul de vizitare al minorei: 3 săptămâni în vacanța de vară a minorei, în mod alternativ, pe perioada lunii iulie și, în următorul an, pe perioada lunii august; o săptămână în vacanța de iarnă a minorei, în mod alternativ săptămâna respectivă trebuind să cuprindă într-un an perioada Crăciunului și în următorul an perioada Anului Nou; în toate situațiile cu posibilitatea luării minorei la domiciliul bunicilor materni, respectiv în loc. Lechința, ., jud. Bistrița Năsăud, și cu obligația readucerii acesteia la locuința pârâtului-reclamant reconvențional la sfârșitul fiecărei perioade de vizitare.
Au fost compensate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței sale, următoarele:
„Din relația liber consimțită a părților a rezultat copilul H. M. A., născută la data de 15.03.2000, separarea părților intervenind după aproximativ 5 ani, în anul 2007 reclamanta-pârâtă a părăsit teritoriul țării, găsindu-și un loc de muncă în Irlanda.
Din ancheta socială efectuată la domiciliul pârâtului-reclamant reconvențional, s-a reținut că pârâtul-reclamant s-a implicat material și afectiv în creșterea și educarea minorei, iar în prezent minora se găsește la domiciliul acestuia, unde există un climat propice dezvoltării armonioase a minorei, atât tatăl cât și actuala soție asigurându-i toate cele necesare, pe lângă confortul locativ pe care îl are. De asemenea, s-a relevat în cuprinsul referatului de anchetă socială că în familia pârâtului-reclamant minora ar beneficia de afecțiune din partea tatălui, relevându-se, de asemenea, că locuința pârâtului-reclamant oferă toate condițiile necesare dezvoltării armonioase a minorei din toate punctele de vedere, tatăl reușind să-i asigure minorei condiții decente de viață și de existență.
Din declarațiile martorilor audiați în cauză instanța a reținut că pârâtul-reclamant se ocupă de creșterea, educarea, îngrijirea și pregătirea profesională a minorei în mod exemplar, relațiile dintre minoră și tatăl acesteia fiind foarte bine consolidate, în schimb relațiile minorei cu mama sa sunt destul de reci și distante, această stare de fapt instalându-se pe fondul plecării mamei în străinătate în urmă cu aproximativ 5 ani, condiție în care, minora, de atunci și până în prezent s-a bucurat de afectivitatea, atenția, preocuparea și susținerea necondiționată din partea tatălui său, atitudine care, în mod firesc și natural, a determinat-o pe minoră să fie foarte apropiată de acesta.
Raportat la răspunsurile reclamantei-pârâte date cu ocazia administrării probei cu interogatoriul, conform cărora ulterior despărțirii în fapt a părților, petrecută în anul 2005 și până la momentul la care a părăsit țara, respectiv în anul 2007, reclamanta-pârâtă reușea, în condițiile în care se afla în România, să o vadă pe minoră o dată pe lună, iar ulterior plecării din țară, respectiv perioada 2007-2012, a interacționat cu minora doar de 3 ori în aproximativ cei 5 ani de la data plecării din țară, împrejurări care denotă o lipsă totală de interes și de determinare în ceea ce privește intențiile reclamantei-pârâte reconvențional de a o vizita pe minoră, de a construi o relație normală mamă-fiică, relație care este imposibil de presupus că ar fi putut fi consolidată fără a petrece efectiv timp cu minora, mult mai mult decât s-a dovedit că a reușit să acorde reclamanta-pârâtă fiicei ei, în privința consolidării și conservării relațiilor părinte-copil timpul fiind elementul fundamental care trebuie să fie avut în vedere de către persoanele care se bucură de calitatea de părinte. Reclamanta-pârâtă a recunoscut, de asemenea, că în momentele în care consideră că ar fi oportun să o vadă pe minoră, reușind să sacrifice în acest scop momente importante din viața ei, nu înțelege să petreacă timp singură cu aceasta și vine de fiecare dată însoțită de o cunoștință sau de o prietenă, condiție în care dezvoltarea unei relații normale de tipul părinte-copil apare ca fiind aproape imposibilă.
Minora, în vârstă de 12 ani, ascultată fiind în ședința Camerei de consiliu din data de 21.02.2012, a arătat că de fiecare dată când se vede cu mama aceasta este însoțită de o altă persoană, că se înțelege bine cu tatăl, în schimb mama sa îi impune diferite lucruri fără a-i cere părerea, unul dintre acestea fiind îndrumarea în vederea vizionării filmelor pentru adulți, spunându-i că așa fac adulții și trebuie să învețe și ea, arătând în final, de asemenea, că nu dorește să aibă un program impus de mama sa, nu dorește să stea cu mama sa o lună etc.
Având în vedere dispozițiile art. 398 Cod civil, instanța, constatând că pârâtul-reclamant este conștient de rolul pe care trebuie să-l aibă în viața minorei, de obligația de a-i asigura acesteia un trai decent și o îngrijire corespunzătoare, a apreciat că se impune încuviințarea exercitării autorității părintești în mod exclusiv de către acesta, evitându-se astfel posibilitatea exercitării unor presiuni sau șantaje de către reclamanta-pârâtă împotriva pârâtului-reclamant ori de câte ori acesta va intenționa să părăsească teritoriul țării împreună cu minora, toate acestea reprezentând un motiv suficient de întemeiat raportat la interesul superior al minorului pentru ca instanța să dispună ca autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv de către pârâtul-reclamant cu stabilirea domiciliului minorei la acesta.
Raportat la dispozițiile art. 516 C.civ., instanța a dispus obligarea reclamantei-pârâte reconvențional B. C. la plata către pârâtul-reclamant reconvențional H. M. D. a sumei de 83,54 euro, lunar, cu titlu de pensie de întreținere în favoarea minorei H. M. A., născută la data de 15.03.2000, începând cu data de 11.10.2011 și până la împlinirea de către minoră a vârstei majoratului, din documentele depuse la dosarul cauzei rezultând că venitul obținut de aceasta în Irlanda este de 334,16 euro lunar.
Prin raportare la prevederile art. 401 Cod civil, instanța a încuviințat dreptul reclamantei-pârâte de a avea legături personale cu minora după următorul program de vizitare: 3 săptămâni în vacanța de vară a minorei, în mod alternativ, pe perioada lunii iulie și, în următorul an, pe perioada lunii august; o săptămână în vacanța de iarnă a minorei, în mod alternativ săptămâna respectivă trebuind să cuprindă într-un an perioada Crăciunului și în următorul an perioada Anului Nou; în toate situațiile cu posibilitatea luării minorei la domiciliul bunicilor materni, respectiv în loc. Lechința, ., jud. Bistrița Năsăud, și cu obligația readucerii acesteia la locuința pârâtului-reclamant reconvențional la sfârșitul fiecărei perioade de vizitare”.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta B. C., solicitând modificarea sentinței atacate, în sensul acordării autorității părintești în privința minorei H. M. A. în favoarea ambilor părinți, iar nu doar în favoarea tatălui. În ceea ce privește celelalte dispoziții ale sentinței atacate s-a arătat că acestea nu sunt contestate.
Prin decizia civilă nr. 145/A/02.04.2014 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr._ , a fost admis apelul declarat de reclamanta B. C., a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că s-a dispus ca autoritatea părintească în privința copilului H. M. A., născută la data de 15 martie 2000, să fie exercitată în comun de reclamanta B. C. și de pârâtul H. M..
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
A fost obligat intimatul H. M. D. la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Motivând decizia pronunțată, Tribunalul a reținut în considerentele acesteia, următoarele:
„Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-apelantă B. C. a avut ca obiect solicitarea de a se încuviința și stabili un program în care reclamanta să aibă legături personale cu copilul H. M. A..
Prin înscrisul depus la data de 11 octombrie 2011 de pârâtul-intimat H. M. D., denumit întâmpinare și cerere reconvențională s-a solicitat instanței să dispună încredințarea copilului H. M. A. la tată, stabilirea domiciliului acesteia la domiciliul tatălui și stabilirea unui program de vizitare a copilului, în favoarea reclamantei-pârâte reconvențional B. C..
În fine, la data de 13 decembrie 2011, la dosarul cauzei a fost depusă o precizare a cererii de chemare în judecată reclamanta-pârâtă reconvențional a solicitat instanței să dispună exercitarea autorității părintești de către ambii părinți și stabilirea posibilității în favoarea reclamantei de a avea legături personale cu minora H. M. A.. Pârâtul-reclamant reconvențional a solicitat instanței, prin precizarea cererii reconvenționale ca autoritatea părintească asupra copilului H. M. A. să se realizeze doar de tată, domiciliul copilului să fie stabilit la acesta, iar reclamanta-pârâtă reconvențional să beneficieze de dreptul de a acea legături personale cu copilul.
Prin sentința pronunțată de Judecătoria Baia M. s-a stabilit domiciliul copilului H. M. A., fiica reclamantei-apelante B. C. și a pârâtului-intimat H. M. D., la tată, în prezent domiciliul fiind în Baia M. .. 1/31 jud. Maramureș, iar reclamanta a fost obligată la plata sumei de 83,54 lei cu titlu de pensie de întreținere. De asemenea, instanța a încuviințat programul de vizitare menționat în dispozitivul hotărârii. Aceste dispoziții ale sentinței pronunțate de Judecătoria Baia M. nu au fost contestate de părți și nu fac obiectul prezentului apel.
Reclamanta-apelantă B. C. a atacat soluția pronunțată de prima instanță doar în privința soluției care vizează modul de exercitare a autorității părintești, arătând că nu există motive temeinice care să justifice ca autoritatea părintească să fie exercitată doar de unul dintre părinți, în speță de tată.
Judecătoria Baia M. a avut în vedere la momentul la care a stabilit ca autoritatea părintească să fie exercitată în mod exclusiv de către tată, faptul că în acest mod se evită posibilitatea exercitării unor presiuni sau șantaje de către apelantă împotriva intimatului ori de câte ori acesta va intenționa să părăsească teritoriul țării împreună cu minora, acest motiv fiind unul întemeiat pentru a îndreptății instanța să stabilească ca autoritatea părintească să fie exercitată de unul dintre părinți.
Din probele administrate în cauză, atât în fața Judecătoriei Baia M. cât și în fața Tribunalului Maramureș se reține că până la momentul pronunțării hotărârii nu a existat nici un incident legat de imposibilitatea părintelui la care se află copilul, încă din anul 2005, de a părăsi România.
Din înscrisurile depuse atât în fața Judecătoriei Baia M. (f.17-56 din dosarul Judecătoriei), cât și în fața instanței de apel (f.17-49 din prezentul dosar) se reține că reclamanta-apelantă B. C. a trimis sume de bani, contribuind, chiar și anterior instituirii obligației de întreținere prin hotărârea judecătorească, la creșterea copilului său, fiind interesată de situația M. A..
Analizând cuprinsul anchetei sociale efectuate în cauză (f.96-98 din dosarul Judecătoriei), instanța reține că relațiile personale dintre mamă și fiind sunt sporadice, cele două întâlnindu-se în momentele rare în care revine în România, însă copilul și-a exprimat nemulțumirea legată de faptul că de multe ori mama este însoțită de alte persoane pe care nu le cunoaște și care îi creează un disconfort psihic. Aspectele arătate în ancheta socială se coroborează cu cele constatate la momentul audierii copilului în camera de consiliu (f.66 din prezentul dosar). Cu ocazia audierii, instanța a constatat că dorința copilului H. M. A. este de a locui împreună cu tatăl său și nici nu și-ar imagina o altă situație. Relația sa cu mama a fost descrisă ca fiind una nu prea bună, arătând că nu i se pare normal ca mama sa să plece și să o lase la vârsta de 4 ani.
Din declarația martorului P. V. F. I. (f.68), instanța reține faptul că și intimatul H. M. o îndeamnă pe M. A. să-și întâlnească mama ori de câte ori are posibilitatea, martorul arătând că are cunoștință de faptul că mama s-a întâlnit cu fiica sa. Acest aspect rezultă și din declarația martorei G. D. (f.67), precum și din declarațiile martorilor audiați de Judecătoria Baia M., respectiv V. M. I. (f.101), P. I. (f.102), respectiv R. R. D. (f.103).
Declarația martorei S. E. nu va fi reținută de instanță deoarece acesta nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.
Astfel, se consideră că aspectul reținut de prima instanță potrivit căruia există posibilitatea de a exercita presiuni sau șantaje în măsura în care s-ar stabili ca autoritatea părintească să fie exercitată de ambii soți, nu este susținută de probe și nu poate constitui un motiv temeinic pentru a acorda exercițiul exclusiv al autorității părintești unuia dintre părinți.
În măsura în care părțile ar fi afirmat faptul că s-a refuzat anterior, sau că ar fi existat prezumția unui refuz de a se da consimțământul pentru ieșirea din țară a copilului însoțit doar de unul dintre părinți, acest fapt ar fi putut duce la concluzia că și în viitor părintele ar putea să acționeze în același fel. În cauză niciuna dintre părți nu a susținut acest fapt și nici nu s-a pus în discuție existența unor acte care ar putea duce la concluzia exercitării unor astfel de presiuni.
Se constată că nu se poate reține acest fapt deoarece în orice dosar în care se stabilește domiciliul copilului la unul dintre părinți, indiferent că aceștia sunt sau nu căsătoriți, în condițiile în care părinții au domicilii diferite, se poate constata că celălalt părinte ar putea, la un moment dat intenția de a refuza să-și dea acordul pentru realizarea unor activități de către copil și din acest punct de vedere dispoziția legală potrivit căreia autoritatea părintească se exercită de ambii părinți (art. 505 C.civ., raportat la prevederile art. 398 C.civ.) ar deveni inaplicabilă.
Se constată, fapt confirmat și de probele din apel, că tatăl copilului H. M. A. se ocupă de creșterea și educarea copilului și își îndeplinește obligațiile care îi revin. Copilul audiat în camera de consiliu a arătat că tatăl său este mai mult decât un părinte, este un prieten în care poate avea încredere și cu care se sfătuiește pentru fiecare problemă pe care o are. Acest fapt reprezintă în opinia instanței situația normală care ar trebui să constituie regula relațiilor dintre copii și părinți.
Cu toate acestea se consideră că relațiile dintre M. A. și mama sa, reclamanta B. C. ar trebui încurajate, chiar dacă mama locuiește și lucrează în Irlanda, iar distanța față de fiica sa face imposibilă realizarea unor întâlniri dese între mamă și fiică, iar copilul încă îi reproșează mamei că a plecat de lângă ea.
Se mai reține că potrivit art. 36 alin. 7 din legea 272/2004, arată situațiile în care, în aplicarea art. 505 C.civ., raportat la art. 398 C.civ., instanța ar putea dispune ca exercitarea autorității părintești să fie exercitată doar de unul dintre părinți, având în vedere și interesul superior al copilului. Astfel, potrivit articolului amintit „Se consideră motive întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.” Enumerarea din articolul arătat nu este una limitativă, astfel că pentru situații temeinice, asemănătoare situațiilor arătate mai sus, care ar putea duce la prezumarea unei situații de risc pentru copil se consideră că se poate dispune exercitarea autorității exclusive de către unul dintre părinți.
În prezenta cauză se consideră, coroborând probele administrate că o astfel de situație temeinică nu există și nici nu poate fi prezumată.
Nici susținerea potrivit căreia, în cazul în care s-a stabilit domiciliul la tată este normal ca acesta să se ocupe de creșterea și educarea copilului fără a se consulta pentru fiecare activitate sau act legat de persoana copilului. Acest drept de a se ocupa de actele curente legate de creșterea și educarea copilului este garantat de art. 36 alin. 3 și 4 din legea 272/2004, „În situația în care ambii părinți exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învățăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenții chirurgicale, reședința copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinți. (4) În situația în care, din orice motiv, un părinte nu își exprimă voința pentru luarea deciziilor prevăzute la alin. (3), acestea se iau de către părintele cu care copilul locuiește, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.” Din textul arătat anterior rezultă că doar în situația în care este vorba de aspecte importante din viața copilului deciziile se iau doar împreună de părinți, iar în măsura în care unul dintre părinți nu își exprimă în nici un fel voința, părintele la care este stabilit domiciliul copilului va decide.
De asemenea, se constată că în situații urgente care nu justifică amânare există posibilitatea de a fi luate deciziile care pot influența viața copilului și de către unul dintre părinți sau în cazul în care există neînțelegeri între părinți există posibilitatea sesizării instanței de tutelă, chiar și în cadrul procedurii ordonanței președințiale.
Reținând aspectele arătate mai sus, instanța consideră că nu există motive întemeiate pentru a sancționa pe unul dintre părinți și a stabili că autoritatea părintească în ceea ce o privește pe H. M. A. doar de către tată. Din acest punct de vedere, instanța consideră că sentința atacată trebuie schimbată în sensul stabilirii ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de către ambii părinți.
Având în vedere soluția ce urmează a fi stabilită în cauză, instanța urmează să dispună și obligarea intimatului H. M. D., potrivit art. 274 C.proc.civ., la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea apelantei, reținând că această sumă este suficientă pentru a compensa cheltuielile de judecată solicitate de apelantă, potrivit criteriilor menționate de art. 275 C.proc.civ..
Instanța, în temeiul art. 296 C.proc.civ., va dispune schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul stabilirii ca autoritatea părintească în privința copilului H. M. A. să fie exercitată de ambii părinți, urmând să fie menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate”.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul H. M. D., solicitând, în temeiul art. 312 alin. 3, coroborat cu art. 304 pct. 9 C.pr.civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului reclamantei, cu consecința menținerii sentinței fondului. Cu cheltuieli de judecată în recurs.
În motivarea recursului au fost reproduse, în esență: dispozitivul sentinței primei instanțe; obiectul apelului reclamantei, exercitat împotriva acestei sentințe; dispozitivul deciziei instanței de apel; trimiterile făcute de instanța de apel, în susținerea soluției pe care a pronunțat-o, la dispozițiile art. 36 alin. 7 din Legea nr. 272/2004, art. 505 C.civ. și art. 398 C.civ.
Recurentul apreciază decizia instanței de apel ca fiind nelegală și nefondată pentru următoarele considerente:
Din relația părților s-a născut la data de 15.03.2000 minora H. M. A., părțile nefiind căsătorite niciodată.
Din dorința apelantei minora s-a născut la Bistrița, motivat de faptul că apelanta dorea să fie mai aproape de familia ei, pe motiv că aceștia ar putea-o ajuta imediat după nașterea copilului, cu toate că dorința intimatului era ca acestea să fie cât mai aproape de el.
La aproximativ 2-3 luni de la nașterea minorei, la insistențele intimatului, mama, împreună cu minora, au venit la Baia M., părțile locuind împreună, intimatul având un loc de muncă și fiind singurul care asigura venituri, iar apelanta rămânea acasă împreună cu minora.
Încă de la începutul relației dintre părți au existat neînțelegeri legate, în cea mai mare parte, de comportamentul apelantei și mai ales, datorită atitudinii pe care aceasta o manifesta atât față de intimat, iar ulterior față de minoră.
După nașterea minorei aceste neînțelegeri s-au intensificat, intimatul apreciind că apelanta nu se ocupă suficient nici de el și nici de minora și cu toate acestea părțile au locuit pe mai departe împreună, îngrijindu-se de copil.
Datorită certurilor ivite între cei doi apelanta, periodic, aproximativ la 2-3 luni, își făcea bagajele și pleca împreună cu minora la părinții săi, care locuiesc în localitatea Lechința din județul Bistrița-Năsăud.
La insistentele intimatului, mama împreună cu minora, se întorceau în Baia M., reluând conviețuirea, iar uneori, apelanta motivând că are nevoie de mai mult timp pentru ea, lăsa minora la părinții săi, cu toate că intimatul și-a manifestat de mai multe ori dorința ca minora să fie crescută și îngrijită de cei doi părinți.
Începând cu anul 2003 minora a fost înscrisă la cursurile unei grădinițe, iar după ce a început să frecventeze grădinița, plecările apelantei de acasă împreună cu minora au fost mai rare, acest lucru întâmplându-se, în special, în perioadele de vacanță.
In toată această perioadă apelanta a avut doar sporadic loc de muncă și niciodată pentru o perioadă mai mare de 5 - 6 luni, motivat de faptul că ori nu îi convenea salariul primit, ori nu îi conveneau condițiile de la locul de muncă, singurul venit constant al părților fiind cel al intimatului.
In perioada 2003-2005 fetița a frecventat grădinița, părinții ocupându-se împreună de creșterea și educarea acesteia.
Cu toate acestea intimatul a sesizat că apelanta nu manifestă interes nici pentru persoana iui și nici pentru minoră în mod special, întrucât intimatul era cel care se ocupa, în cea mai mare parte a timpului de minoră, având activități comune, ocupându-se în același timp și de treburile gospodărești, întrucât apelante prefera să-și petreacă timpul liber mai mult cu prietenii săi decât cu minora.
In acea perioadă, datorită comportamentului apelantei fața de cei doi, intimatul a inițiat și o acțiune privind încredințarea minorei la tată, ce a făcut obiectul dosarului nr. 4120/2004 al Judecătoriei Baia M., declinat Ia Judecătorie, dar ulterior, datorită faptului că pentru o perioadă tensiunile dintre cei doi s-au ameliorat, pârâtul a renunțat la judecarea cererii.
Tensiunile dintre părți s-au intensificat începând cu anul 2005 când, cu toate că se presupunea că părțile au o relație, au existat bănuieli din partea pârâtului privind infidelitățile reclamantei, confirmate de altfel de unele împrejurări, aspect ce a dus la ruperea definitivă a relației dintre părți.
In acest context, în lunile iulie - august 2005, apelanta a plecat de la locuința părților, lăsând minora în grija exclusivă a tatălui său, acesta fiind cel care de la acel moment s-a ocupat tot timpul de minoră.
După această despărțire, în cursul anului 2005 reclamanta a vizitat minora periodic, pentru câteva ore, la început o dată pe săptămână, iar ulterior, o dată cu trecerea timpului, aproximativ o dată pe lună, tatăl neavând o atitudine de opunere, încurajând chiar această relație dintre mamă și fiică.
În cursul anului 2007 apelanta a plecat în străinătate, moment de la care a ținut legătura cu minora telefonic, aproximativ o dată la 2 -3 săptămâni, iar vizitele au fost aproximativ o dată sau de două ori pe an, iar o dată la 2 - 3 luni reclamanta trimitea minorei câte 50 - 100 euro, precum și unele atenții sau cadouri.
Niciun moment tatăl nu a interzis minorei de a lua legătura cu mama sa ori de a avea legături personale cu aceasta, (telefonic, prin intermediul net-ului, vizite), însă minora era cea care se plângea că, deși vine rar să o viziteze și să ia legătura cu aceasta, niciodată nu vine singură, ci vine însoțită de câte o prietenă; dacă o ia de la tată o duce la locuința unde stătea pe perioada în care era în România și o lasă împreuna cu prietena ei; plecând pentru mai multe ore în oraș; o duce in locuri în care minora nu vrea să meargă și nu îi place.
Când era împreuna cu mama, aceasta îi interzicea minorei să ia legătura cu tatăl său, aspecte care o deranjau pe minoră, ajungând ca aceasta, din proprie inițiativă să nu-și dorească să petreacă prea mult timp în compania mamei.
De asemenea, și când luau legătura telefonic, mama ajunge să o certe sau îi reproșeze anumite lucruri, aspecte care fac relația dintre cele două să fie una tensionată și nu o relație strânsă afectiv, așa cum a evidențiat apelanta în cererea introductivă cu care a sesizat instanța.
Din probațiunea administrată în fața instanței de fond, respectiv: interogatoriul luat intimatei; probele testimoniale; raportul de anchetă sociala; procesul verbal privind audierea minorei H. M. A., rezultă că recurentul s-a implicat, în mod constant, material și afectiv în creșterea și educarea minorei, iar în prezent, de la momentul la care apelanta a părăsit domiciliul părților, minora se găsește la domiciliul acestuia, unde există un climat propice dezvoltării armonioase a minorei, atât tatăl, cat și actuala soție, asigurându-i toate cele necesare unei bune și armonioase dezvoltări, pe lângă confortul locativ pe care îl are.
De asemenea, din cuprinsul referatului de anchetă socială rezultă că în familia tatălui minora beneficiază de o reală afecțiune din partea membrilor familiei, rezultând, de asemenea, că locuința tatălui oferă toate condițiile necesare dezvoltării, minorei din toate punctele de vedere, tatăl reușind să-i asigure minorei condiții decente de viață și de existență.
Din declarațiile martorilor audiați în cauză rezultă că tatăl se ocupă de creșterea, educarea, îngrijirea ți pregătirea profesională a minorei, în mod exemplar, relațiile dintre minoră și tată fiind foarte bine consolidate.
Tot din probațiunea administrată rezultă împrejurarea că, cu toate că s-a încercat a se acredita, prin acțiunea introductivă, ideea că între mamă și fiică ar exista o "legătură strânsă", în realitate relațiile minorei cu mama sa sunt destul de reci și distante, această stare de fapt instalându-se pe fondul plecării mamei atât de la domiciliul comun, cât și ulterior, când a plecat în străinătate în urmă cu aproximativ 6 ani, condiție în care, minora, de atunci și până în prezent bucurându-se de afectivitatea, atenția, preocuparea și susținerea necondiționată din partea tatălui său, atitudine care, în mod firesc și natural, a determinat-o pe minoră sa fie foarte apropiată de acesta și să manifeste o atitudine de respingere față de mama sa.
Din răspunsurile intimatei, date cu ocazia administrării probei cu interogatoriul, rezultă că, ulterior despărțirii în fapt a părților, petrecută în anul 2005 și până la momentul la care a părăsii țara, respectiv în anul 2007, intimata reușea în condițiile în care se afla în România, să o vadă pe minoră o dată pe lună, iar ulterior plecării din țară, respectiv în perioada 2007-2012, a interacționat cu minora doar de 3 ori în aproximativ cei 5 ani scurși de la data plecării din țară, împrejurări, care denotă o lipsă totală de interes și de determinare în ceea ce privește intențiile intimatei de a o vizita pe minoră, de a construi o relație normal fără a petrece efectiv timp cu minora, mult mai mult decât s-a dovedit că a reușit să acorde intimata fiicei sale, în privința consolidării și conservării relațiilor părinte-copil, timpul fiind elementul fundamental care trebuie să fie avut în vedere de către persoanele care se bucură de calitatea de părinte.
Mai mult, intimata a recunoscut, de asemenea, că în momentele în care consideră ca ar fi oportun sa o vadă pe minoră, reușind sa sacrifice în acest scop momente importante din viața ei, nu înțelege să petreacă timp singură cu aceasta și vine de fiecare dată însoțită de o cunoștință sau de o prietenă, condiție în care dezvoltarea unei relații normale de tipul părinte-copil apare ca fiind aproape imposibilă.
Totodată, minora, in vârstă de 12 ani, ascultată fiind în Camera de consiliu la data de 21.02.2012, a arătat că de fiecare dată când se vede cu mama sa, aceasta este însoțită de o altă persoana, că se înțelege bine cu tatăl, având o relație închegată, în schimb, mama sa îi impune diferite lucruri fără a-i cere părerea, unul dintre acestea fiind îndrumarea în vederea vizionării filmelor pentru adulți, spunându-i că așa fac adulții și trebuie să învețe și ca, arătând, de asemenea, că nu dorește să aibă un program impus de mama sa, întrucât nu se simte apropiată de aceasta.
Astfel, în mod corect instanța fondului a apreciat ca, raportat la dispozițiile art. 398 alin. 1 și 2 C.civ., conform cărora "dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părinteasca să fie exercitată numai de către unul dintre părinți" și "celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modulul de creștere, și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia" și constatând că recurentul este conștient de rolul pe care trebuie să-l aibă în viața minorei, de obligația de a-i asigura acesteia un trai decent și o îngrijire corespunzătoare, a dispus exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către acesta, evitându-se astfel posibilitatea exercitării unor presiuni sau șantaje de către intimată împotriva recurentului ori de câte ori acesta va avea de luat decizii în legătură cu minora, toate acestea reprezentând un motiv suficient de întemeiat raportat la interesul superior al minorului, acordând totodată mamei posibilitatea de a păstra legătura cu minora prin stabilirea unui program de vizita, la care recurentul nu s-a opus niciodată.
Aspectele evidențiate în fața instanței de fond, au fost reconfirmate și în fața instanței de apel, așa cum rezultă și din probațiunea administrată și reținută în considerentele deciziei atacate.
Astfel:
Cu ocazia audierii minorei în Camera de consiliu (aspect consemnat la fila 66 din dosarul de apel), instanța a constatat că dorința copilului H. M. A. este de a locui împreună cu tatăl său și nici nu și-ar imagina o altă situație, relația minorei cu mama sa fiind descrisă ca fiind una nu prea bună, arătând că nu i se pare normal ca mama sa să plece și să o lase la vârstă de 4 ani, percepția minorei fiind de abandon din partea mamei;
Din declarația martorului P. V. F. I., audiat în fața instanței de apel, instanța reține faptul că și tatăl său o îndeamnă pe M. A. să-și întâlnească mama ori de câte ori are posibilitatea, martorul arătând, de asemenea, că are cunoștință de faptul că mama s-a întâlnii ar fiica sa.
Conform dispozițiilor instituite de Noul cod civil este statuată regula, conform căreia, autoritatea părintească se exercită de către ambii părinți (art. 397 pentru copilul din căsătorie, respectiv art. 505 pentru copilul din afara căsătoriei), dar, conform dispozițiilor art., 398, pentru motive întemeiate, se poate dispune exercitarea ei doar de către unul dintre părinți, textul nefiind în măsură să lămurească sfera de aplicare a motivelor temeinice.
Totodată art. 507, la rândul său, enumera situații general valabile care vor conduce la exercitarea autorității părintești de un singur părinte, fiind aplicabil deopotrivă atât pentru ipoteca părinților căsătoriți, cât și pentru cei divorțați.
Dificultatea rezidă astfel, în aprecierea „motivelor întemeiate", altele decât cele menționate la art. 507 din Codul civil, fiind lăsate la libera apreciere a instanțelor de judecată, urmând a fi analizate în funcție de fiecare caz particular in parte.
In practica, astfel de motive au fost considerate consumul de alcool, de droguri, violențele exercitate de către unul dintre părinți, aspecte dovedite prin certificate medico-legale, declarații de martori, chiar recunoașterea părintelui care a exercitat violențele, precum st un eventual dezinteres fată de copil manifestat până la despărțirea părinților și chiar după acest moment, (ca și în cazul de față), aceste motive putând fi apreciate ca temeinice pentru dispunerea exercitării autorității părintești doar de către unul dintre părinți,
Nu trebuie pierdută din vedere nici împrejurarea că autoritatea părintească este definită de dispozițiile art. 483 din Noul Cod Civil ca fiind un ansamblu de drepturi ale minorului, părinții urmând ca aceștia să exercite autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate, instituindu-se, de asemenea, în sarcina părintelui, conform dispozițiilor art. 487 din Noul Cod Civil, atât dreptul, cât și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihica" si intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri însușirilor si nevoilor copilului: ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.
In acest context chiar și Noul Cod Civil instituie prin art. 488 îndatoririle specifice autorității părintești:
"(1) Părinții au îndatorirea (de a crește copilul în condiții care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială în mod armonios.
(2) în acest scop, părinții sunt obligați:
a)să coopereze cu copilul și să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea;
b)să prezinte și să permită informarea și lămurirea copilului despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta, și să ia în considerare opinia acestuia;
c)să ia toate măsurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului;
d) să coopereze, cu persoanele fizice și persoanele juridice eu atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului”.
Astfel, exercițiul comun al autorității părintești presupune consultarea părinților în luarea deciziilor importante cu privire la creșterea și educarea copilului, fără însă a încălca, în același timp dreptul copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socio-afectiv, la viața de familie, drept afirmat și prin art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Or, în condițiile în care mama a fost dezinteresată de soarta minorei în ultimii 8 ani, și și-a stabilit domiciliul în străinătate, unde muncește momentan, iar tatăl a fost singura persoană care i-a asigurat minorei fundamentul afectiv, moral și suportul material de care avea nevoie pentru creștere și educare, apreciem că este justificată măsura luată de instanța de fond în sensul ca exercitarea drepturilor părintești sa fie exercitată în mod exclusiv de față.
In stabilirea exercitării autorității părintești de către un singur părinte trebuie avute în vedere doar fapte concrete.
Probatoriul trebuie să poarte asupra, următoarelor elemente cumulative: dovada de către soțul solicitant a suferinței copilului care se află sub autoritatea ambilor părinți; stabilirea unei legături de cauzalitate între suferința copilului si exercitarea în comun a autorității părintești; demonstrarea faptului că soluția constă în exercitarea autorității părintești exclusiv de către părintele solicitant.
In speța de față, recurentul apreciază că aceste împrejurări au fost dovedite, rezultând în mod indubitabil în special din atitudinea mamei față de minoră, din atitudinea minorei față de mama sa, care s-a simțit efectiv abandonată pe parcursul ultimilor aproximativ 8 ani, când mama a decis că este în interesul tuturor părților implicate de a părăsi domiciliul comun, inițial pentru a locui în altă parte, iar ulterior de a pleca din țară, lăsând-o pe minoră în grija exclusivă a tatălui și manifestând dezinteres față de creșterea și educarea sa, iar la momentul minimei implicări în viața fiicei sale, nu a ținut cont de dorințele acesteia, așa cum în mod direct arată minora, ori de câte ori a fost audiată de instanțele de judecată.
Minora este un copil cuminte, echilibrat, urmează cursurile școlii „N. S." din Baia M., în clasa a VII-a, învață bine, face sport și are o viață liniștită, fără certuri și derapaje de comportament, având o . activități comune împreună cu tatăl său, aceștia fiind foarte atașați unul de celalalt.
Începând cu anul 2008 pârâtul s-a căsătorit, minora având o relație foarte bună cu soția recurentului, aceasta îngrijindu-se de minoră și manifestând interes în crederea și educarea acesteia, sunt compatibile, au pasiuni comune, minora trăind și dezvoltându-se într-un mediu stabil în care se simte bine.
Singurele sincope care apar în comportamentul minorei, aceasta devenind anxioasă și închisă în sine, sunt în momentele în care este nevoită să ia legătura cu mama sa, între acestea existând o răceală evidentă și o respingere din partea minorei pentru mama sa, cele două neavând o punte stabilă de comunicare, datorită lipsei afectivității și a interesului scăzut manifestat de mamă în legătură cu minora, pe parcursul mai multor ani, situație care, față de starea de fapt relevată ar putea conduce la un dezechilibru psihic al minorei, prin nerespectarea chiar a drepturilor instituite de lege în favoarea copilului.
Mai mult, chiar și minora, personal, apreciază că persoanele alături de care își desfășoară viața de zi cu zi sunt cei mai în măsură să decidă asupra modalității de creștere și educare îh ceea ce o privește, reproșându-i totodată marnei că "a uitat", pentru o lungă perioadă de timp de aceleași obligații pe care atât Codul civil, cât și Legea nr. 272/2004, le instituie în sarcina părinților față de copiii lor minori.
Totodată, legea instituie, conform dispozițiilor art. 36 alin. 5 din Legea nr. 272/2004, dreptul părintelui, indiferent dacă exercită sau nu autoritatea părintească, de a solicita și de a primi informații despre copii din partea unităților școlare, unităților sanitare sau a oricăror ailor instituții ce intră în contact cu copilul.
Mai mult, Curtea Europeană a decis că, în executarea unor păsuri care țin de legătura părinților cu copiii trebuie sa se țină seama de interesul superior al copilului și, în ipoteza în care contactele cu părinții ar risca să amenințe aceste interese sau să aducă atingere drepturilor sale, autoritățile naționale au îndatorirea de a veghea Ia asigurarea unui just echilibru între toate interesele părților (cauza Ignaccolo – Zenide contra României).
Astfel, dreptul mamei de a avea legături personale cu minora nu se dorește a fi îngrădit și nu i se refuză acesteia, motiv pentru care recurentul a și fost de acord cu stabilirea unui program de vizită, timp în care să se poată crea legătura mamă-fiică firească.
Insă, în condițiile în care în legătură cu minora este necesar ca tatăl să ia decizii zilnic, în momentul în care aceasta își desfășoară viața de zi cu zi lângă tatăl său, iar din partea celuilalt părinte se constată că s-a manifestat un dezinteres accentuat în legătură eu copilul, pe parcursul mai multor ani, se apreciază că exercitarea drepturilor părintești în mod exclusiv de către tată, apare ca o măsură ce vizează interesul superior ai minorului, criteriul principal în legătură cu ocrotirea minorilor, instituit prin prevederile Legii nr. 272/2004, in interesul unei dezvoltări psihice pozitive.
Astfel, a atribui exercitarea autorității părintești în mod exclusiv tatălui nu trebuie privită ca fiind o sancțiune pentru unul dintre părinți, în speța de față mama, așa cum a privit-o instanța de apel și nici ca o favoare exclusivă dată tatălui, ci trebuie privită ca fiind o măsură admisibilă și aplicabilă în respectarea interesului superior al copilului, care are dreptul de a crește și de a se dezvolta într-un mediu stabil în care i se respectă drepturile instituite de lege în favoarea sa pentru o bună dezvoltare fizică și psihică.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata reclamantă B. C., a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că, în mod temeinic s-a reținut in considerentele deciziei atacate, ca in cauza autoritatea părinteasca trebuie sa fie exercitata de către ambii părinți, întrucât din probele administrate in cauza nu exista motive întemeiate pentru a sancționa pe unul dintre părinți si a stabili ca autoritatea părinteasca in ceea ce o privește pe minora trebuie sa fie exercitata doar de către tata.
Din acest punct de vedere, instanța considera ca sentința atacata trebuie schimbata in sensul stabilirii ca autoritatea părinteasca sa fie exercitata in comun de către ambii părinți.
Atunci când părinții sunt despărțiți, fie ca sunt divorțați, fie ca sunt părinți naturali care nu conviețuiesc, exercițiul autorității părintești este prevăzut de lege aparținând ambilor părinți in comun deoarece exercitarea autorității părintești presupune exercitarea drepturilor si îndeplinirea obligațiilor părintești.
Exercițiul comun al autorității părintești fundamentează prezumția mandatului tacit reciproc intre părinți, reglementata de art.503 alin. 2 cod civil).
Astfel de decizii care vor organiza viata copilului (alegerea scolii la care copilul va studia, a medicului de familie, a religiei a cursurilor extrașcolare) aparțin ambilor părinți, indiferent de părintele la care locuiește copilul.
Având in vedere conținutul noțiuni de autoritate părinteasca, împrejurarea ca exercitarea autorității părintești presupune de fapt exercitarea drepturilor si îndeplinirea obligațiilor referitoare la minor, iar regula consacrata de lege este cea a exercitări in comun, soluția data de către instanța de apel cu privire la acest capăt de cerere este temeinica si legala, interesul superior al copilului fiind acela de a fi crescut si educat de ambii părinți.
Prin reglementarea regulii conform căruia exercitarea autorității aparține ambilor părinți s-a urmărit alinierea reglementarii romanești Ia majoritatea sistemelor din Europa, care prevăd ca ambii părinți indiferent daca sunt sau nu împreuna trebuie sa-si asume obligațiile părintești.
In codul civil este statuata regula conform căruia autoritatea părinteasca se exercita de ambii părinți (art.397), pentru motive întemeiate se poate dispune exercitarea autoritarii de către un singur părinte, ori in speța de fata, in absenta oricăror probe si a reținerii unor motive întemeiate exercitarea autorității părintești de către unul dintre părinți, nu se poate deroga de la regula conform căruia autoritatea părinteasca se exercita in comun.
ART.507 cod civili, la rândul sau, enumera situații general valabile care vor conduce la exercitarea autorității părintești de către un singur părinte care nu sunt aplicabile in cauza.
Nici un argument de principiu nu poate înlătura exercitarea autorității in comun, împrejurările neîntemeiate, domiciliul si locul de munca al mamei din Irlanda, nu poate constitui un impediment de natura a o exclude pe aceasta de la exercitarea drepturilor sale ca părinte al copilului, timpul si distanta fiind noțiuni relative raportat la posibilitățile de comunicare si de deplasare din prezent, si din potriva se impune ca părinții despărțiți sa mențină o relație de colaborare amicala reciproca si de afecțiune in ce privește minorul pentru-ca este vorba doar de contribuția unui părinte la luarea deciziilor privitoare la copil.
Minora provine dintr-o relație de concubinaj care a durat o perioada de 8 ani.
P. la vârsta de 3 ani minora împreuna cu mama au locuit in mare parte la bunici materni, după vârsta de 3 ani minora locuind împreuna cu părinții săi pana in anul 2005 când părțile s-au despărțit, datorita faptului au început conflictele si disensiunile numeroase, mai ales din cauza comportamentului abuziv al recurentului.
Din anul 2007 intimata locuiește si lucrează cu contract de munca in Irlanda de unde expediază lunar bani si diverse bunuri minorei, existând intre mama si fiica legături de afecțiune reciproca. întrucât recurentul nu i-a permis mamei sa aibă legături personale aceasta a fost nevoita sa promoveze acțiune civila.
In cauza nu s-a făcut dovada ca apelanta ar avea o atitudine necorespunzătoare fata de minora, ca ar fi consumatoare de droguri sau alcool, ca ar pune in pericol grav dezvoltarea minorei, nefiind incidente nici o alta situație similara care sa justifice exercitarea autorități doar de către tata, interesul minorei nefiind acela de a fi separata de mama.
Cele solicitate de către recurent prin motivele de recurs ca autoritatea părinteasca fata de minora sa fie exercitata exclusiv de către tata, sunt neîntemeiate, in primul rând pentru-ca recurentul nu a invocat vreun „motiv temeinic" așa cum acestea se regăsesc in accepțiunea prev. art. 397 NCC, si in al doilea rând pentru faptul ca nici probele administrate in cauza nu au reliefat un asemenea motiv.
Astfel din depozițiile martorilor audiați P. V. F. I.(fila 68-dos.apel); Galatean D. (fila 67 dos. apel) reiese ca pana la plecarea la munca in străinătate a mamei intimate, aceasta este cea care s-a ocupat de îngrijirea si educare fetitei, fiind ajutata de bunicii materni, acordând o atenție maxima minorei si in special a relației de afectivitate cu aceasta, acest aspect rezultând si din declarațiile martorilor audiați de Judecătoria Baia M., respective V. M. (fii. 101); P. I. ( fii. 102) respective R. R. D. (fii. 103).
Nici după despărțirea pârtilor care s-a datorat comportamentului violent al recurentului, mama nu si-a schimbat atitudinea fata de minora devenind mai responsabila si îndeplinindu-si astfel obligațiile parentale.
Odată cu plecarea ia munca in străinătate, a menținut legătura cu minora conturându-se in mod cert legătura de afectivitate fiind contactata telefonic de 2-3 ori săptămânal, interesându-se de situația sa școlara si extrașcolara, obligația de întreținere fiind îndeplinita prin trimiterea lunara de bani si pachete.
La întoarcerea in tara in concediu intimata reușea in condițiile in care ii permitea recurentul sa se întâlnească cu minora si sa petreacă cu aceasta mai mult timp in sensul consolidări si conservări relațiilor părinte-copil.
Vârsta minorei s-au împrejurarea ca mama este plecata in străinătate la munca nu justifica înlăturarea celuilalt părinte de la luarea deciziilor importante care ii privesc fiind esențiala pentru dezvoltarea fireasca a copilului si pentru respectarea interesului sau superior, ca mama sa fie o prezenta constanta in viata sa si sa își exercite in mod corespunzător drepturile si obligațiile părintești, care îi revin.
In mod corect a apreciat Tribunalul Maramureș ca in cauza nu sunt incidente dispozițiile art. 36 alin. 7 din Legea nr. 272/2004 modificata, in care se arata situațiile in care instanța ar putea dispune ca exercitarea autorității părintești sa fie exercitata doar de către unul din părinți, având in vedere si interesul superior al copilului.
Astfel potrivit articolului mai sus amintit se considera motive întemeiate pentru ca instanța sa decidă ca autoritatea părinteasca sa se exercite de către un singur părinte, „alcoolismul, boala psihica, dependenta de droguri a celuilalt părinte, violenta fata de copil sau fata de celalalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viata sexuala, infracțiuni de violenta precum si orice alt motiv legat de riscurile pentru copii care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești."
Rezulta așadar ca regula in materia exercitări autorității părintești prevăzuta de N. C. civ. este aceea ca ambii părinți exercita deopotrivă autoritatea părinteasca asupra copiilor lor minori, exercitarea autorității doar de către unul dintre părinți constituie o situație de excepție.
A devenit lipsit de importanta faptul ca in cazul in care părinții divorțează, se despart, nu mai conviețuiesc împreuna, aceștia nu se despart de copil, ei continua sa aibă aceleași drepturi si obligații fata de acesta, iar copilul are același drept de a fi crescut de ambii părinți astfel încât si după despărțire autoritatea părinteasca trebuie exercitata in comun.
Interesul superior al minorului trebuie sa primeze in orice acțiune pe care o întreprind, iar nu disensiunile si conflictele care s-au instalat intre părți.
Părinții trebuie sa treacă peste neînțelegerile dintre ei, sa conștientizeze ca acest copil nu este al unuia sau a altuia, el este al amândurora si mai întâi este un copil adolescent cu nevoi si drepturi de sine stătătoare, unul dintre acestea fiind si dreptul de a petrece timpul cu ambii părinți.
Pe de alta parte chiar daca intimata locuiește si muncește in Irlanda, trăim . care exista suficiente posibilități de comunicare astfel încât acest lucru sa nu se constituie . mama de a lua legătura cu minora ori de cate ori este nevoie sa ia decizii in legătura cu creșterea si educarea minorei.
Evident ca o relație cat mai apropiata si continua cu mama nu poate decât sa ajute minora in vârsta de 14 ani, iar faptul ca locuiește . cum este Irlanda este de natura sa deschidă minorei noi oportunități.
Potrivit art. 487 Cod civil, părinții au dreptul si îndatorirea de a creste copilul, îngrijind de sănătatea si dezvoltarea lui fizica, psihica si intelectuala, de educația, învățătura si pregătirea profesionala a acesteia potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor si nevoilor copilului.
Despărțirea părinților si stabilirea locuinței minorului la unul dintre aceștia nu trebuie sa afecteze exercițiul autorității părintești comune. Ambii părinți trebuie sa aibă, în mod constant, în vedere interesul copilului lor si sa ia împreună deciziile importante legate de creșterea și evoluția acestuia, spre exemplu cele referitoare la religia copilului, Ia asistenta medicala, întreținere si educație.
Autoritatea părinteasca . despărțiți reprezintă modalitatea de responsabilizare a amândurora cu privire la minor si de garantare atât a prezentei mamei cat si a tatălui în viata copilului, independent de faptul ca aceștia nu mai conviețuiesc.
Aceasta prevedere are la baza prezumția ca este în interesul superior al copilului ca autoritatea părinteasca sa se exercite în comun si în caz de despărțire a părinților, custodia . la grija părinteasca normala si permanenta din partea ambilor părinți.
Recursul este nefondat.
Cu privire la motivele de recurs de netemeinicie.
Cu privire la acele motive de recurs care vizează netemeinicia deciziei recurate, Curtea, din oficiu, la termenul de judecată din data de 10.10.2014, a invocat excepția inadmisibilității, excepție care urmează să fie admisă în temeiul art. 316 C.pr.civ., rap. la art. 137 alin. 1 C.pr.civ., motivat pe următoarele considerente:
Departe de a cuprinde doar critici de strictă nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel, memoriul de recurs conține, aproape în cvasitotalitatea sa, motive de netemeinicie, fără să facă o analiză doar a nelegalității deciziei instanței de apel, limitându-se practic la o reproducere a stării de fapt a cauzei, o analizare a probațiunii administrate și o expunere a diferitelor probe administrate în cauză – depoziții testimoniale, raportul de anchetă socială, procesul-verbal privind audierea minorei H. M. A., etc. -, cu trimitere exhaustivă la împrejurările de fapt ale cauzei.
Recurentul a apreciat că nelegalitatea deciziei recurate derivă din perspectiva modalității în care instanța de apel a apreciat probele administrate în fața instanței de fond și de apel – cu trimitere expresă la: raportul de anchetă socială, procesul-verbal de audiere a minorei în camera de consiliu (f. 66 dosar apel), depoziția martorului P. V. F. I., interogatoriul administrat în cauză, etc. -, recurentul detaliind în mod precis și expres întreaga stare de fapt a cauzei, cu trimitere la întreaga evoluție a relațiilor dintre minoră și fiecare din cei doi părinți ai săi, relații care au fost exhaustiv dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs, aprecierea greșită a acestor probe de către instanța de apel fundamentând, în opinia recurentului, soluția nelegală cu privire la modalitatea în care s-a dispus exercitarea autorității părintești asupra minorei.
Curtea constată, însă, că din perspectiva considerentelor pentru care recurentul a apreciat în acest mod, respectiv nelegalitatea deciziei recurate, decurgând din modalitatea de analizare a probelor de către instanța de apel -, toate aceste motive de recurs de netemeinicie, sunt inadmisibile, întrucât, în aceste limite, recursul se circumscrie prevederilor art. 304 pct. 11 C.pr.civ., abrogate la data formulării recursului pendinte.
Astfel, textul art. 304 pct. 11 C.pr.civ. a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Anterior abrogării sale, pct. 11 al art. 304 C.pr.civ. prevedea că se poate cere casarea unei hotărâri când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.
Prin urmare, modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate nu mai poate fi cenzurată de către instanța de recurs, dat fiind că o atare cenzură, ca urmare a abrogării pct. 11 al art. 304 C.pr.civ., este inadmisibilă în actuala reglementare legală a recursului.
Oricum, prin prisma art. 295 alin. 1 și 2 C.pr.civ. raportat la art. 129 alin. 4 și 5 C.pr.civ. instanța de apel era în drept să administreze orice probe pe care le considera îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, respectiv, era îndreptățită să facă aprecierea acestor probe potrivit propriei convingeri.
În ceea ce privește acele motive de recurs prin care se face trimitere concretă la anumite probe – raportul de anchetă socială, procesul-verbal de audiere a minorei în camera de consiliu (f. 66 dosar apel), depoziția martorului P. V. F. I., interogatoriul administrat în cauză, etc. -, Curtea constată că aceste motive se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 10 C.pr.civ., în prezent abrogate prin art. I pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005.
Anterior abrogării sale, art. 304 pct. 10 C.pr.civ. prevedea că se poate cere casarea unei hotărâri când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Urmare a abrogării pct. 10 și 11 ale art. 304 C.pr.civ., instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probațiunea administrată în cauză.
Se constată, așadar, de către Curte că, în cauză, își găsește incidență excepția inadmisibilității acestor motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, excepție fundamentată pe împrejurarea că, în marea lor majoritate, motivele de recurs conțin critici de netemeinicie a hotărârii recurate, reproduceri ale evoluției istoricului cauzei, ale relațiilor relativ tensionate dintre minoră și reclamantă, ale stării de fapt, ale probațiunii administrate în cauză, etc., singurul eventual motiv de nelegalitate conținut în memoriul de recurs, și care s-ar putea circumscrie punctului 9 al art. 304 C.pr.civ., fiind cel referitor la încălcarea de către instanța de apel a interesului superior al minorului.
Toate celelalte motive de recurs, referitoare la: reproduceri ale stării de fapt, ale probațiunii administrate în cauză, reiterări ale istoricului cauzei, modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele, etc., intră sub incidența excepției inadmisibilității, întrucât vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte care s-ar fi încadrat în punctele 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., în prezent abrogate.
Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
În consecință, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanțe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părți, ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanța de recurs fiind ținută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanțe și fiind obligată de a se abține de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
Așa fiind, Curtea constată că excepția inadmisibilității, invocată din oficiu de către instanță, este fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecința neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.
Cu privire la motivele de recurs de nelegalitate.
Recurentul a susținut că este nelegală soluția instanței de apel prin care s-a dispus ca autoritatea părintească în privința minorei H. M. A., născută la 15.03.2000, să fie exercitată în comun de către reclamanta B. C. și de către pârâtul H. M., această nelegalitate decurgând din încălcarea dispozițiilor art. 398 alin. 1 și 2 C.civ., art. 397 C.civ., art. 507 C.civ., art. 483 C.civ., art. 488, art. 487 C.civ., art. 8 C.E.D.O., art. 36 din Legea nr. 272/2004, și prin care s-a nesocotit interesul superior al minorei.
Curtea constată că aceste critici din recursul recurentului sunt nefondate pentru motivele ce urmează a fi expuse:
Art. 2 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, actualizată, prevede că orice reglementări adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu, se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului, alin. 2 al aceluiași articol precizând că principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai acestuia, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.
În conformitate cu art. 2 alin. 3 din aceeași lege, principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.
Prin urmare, în toate situațiile în care instanța judecătorească este chemată să dispună asupra vreunei măsuri în legătură cu un minor, ceea ce primează în mod absolut este interesul superior al minorului, orice decizie dispusă de instanța de judecată trebuind să aibă în vedere cu prioritate acest interes superior al minorului.
Art. 263 alin. 1 NCC, consacră principiul interesului superior al copilului, prevăzând că orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.
Raportând principiul interesului superior al minorului, la starea de fapt stabilită în cauză de către instanța de apel, Curtea constată că interesul superior al minorei este acela de a păstra legături permanente sau măcar constante și regulate nu doar cu tatăl său, ci și cu mama sa, fiind preferabil, în măsura în care situația obiectivă o permite, ca amândoi părinții să se ocupe în mod egal de creșterea, îngrijirea, educarea și întreținerea minorului.
Nu este permis nici unuia dintre părinți să pună pe prim plan relațiile tensionate dintre ei și să permită ca acestea să se repercuteze negativ asupra dezvoltării psihice, fizice și afective normale a minorei, după cum nu este permis nici unuia dintre părinți să o manipuleze ori să o instige pe minoră de maniera în care aceasta să aibă resentimente față de celălalt părinte, prin prezentarea celuilalt părinte într-o lumină negativă.
Chiar dacă, prin forța împrejurărilor, minora, care a crescut alături de tatăl său – acesta fiind cel care s-a ocupat cu toată responsabilitatea unui bun părinte de creșterea și îngrijirea minorei, în timp ce prezența mamei în viața minorei a fost mai redusă sau sporadică -, este în mod firesc mai atașată de tatăl său, prin comparație cu atașamentul probabil mai redus față de părintele pe care îl vede mai rar, nu trebuie omis din vedere faptul că în realitate copilul, chiar dacă nu conștientizează efectiv acest lucru, își iubește la fel de mult ambii părinți și că niciodată un copil nu ar putea să aleagă definitiv și exclusiv un părinte, în detrimentul celuilalt.
Esențial este faptul că, nu numai părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul are dreptul, prevăzut de art. 401 NCC, de a păstra legături personale cu minorul, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională, dar și că minorul are dreptul, conferit de art. 14 din Legea nr. 272/2004, republicată, de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, cu rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.
Astfel, art. 14 din Legea nr. 272/2004, republicată, prevede următoarele:
„(1) Copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament.
(2) Copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, precum și cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior.
(3) Părinții sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relațiile personale ale acestuia cu bunicii, frații și surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie, decât în cazurile în care instanța decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului”.
Art. 15 din aceeași lege precizează care sunt modalitățile concrete prin care se pot realiza relațiile personale ale minorului, relații despre care face vorbire art. 14 mai sus citat, stipulând următoarele:
„(1) În sensul prezentei legi, relațiile personale se pot realiza prin:
a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relații personale cu copilul;
b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
c) găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit;
d) corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul;
e) transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menține relații personale cu copilul;
f) transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul.
(2) Transmiterea informațiilor prevăzute la alin. (1) lit. e) și f) se va face cu respectarea interesului superior al copilului, precum și a dispozițiilor speciale vizând confidențialitatea și transmiterea informațiilor cu caracter personal”.
Spre deosebire de art. 401 NCC, care face vorbire despre drepturile părintelui separat de copil, de a avea legături personale cu acesta, Legea nr. 272/2004, republicată, punând accent pe interesul superior al copilului, reglementează în mod concret dreptul copilului, care a fost separat de un părinte, de a menține relații personale cu acesta, prevăzând în art. 16 cum anume urmează să fie exercitat acest drept al copilului:
„(1) Copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.
(2) Instanța judecătorească, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, poate limita exercitarea acestui drept, dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului”.
Prin prisma textelor legale mai sus invocate, Curtea constată că este în interesul superior al minorei să aibă legături personale nu doar cu tatăl său, dar și cu mama sa, evident în condițiile prescrise de dispozițiile art. 483, art. 487, art. 488 NCC.
Astfel, potrivit art. 483 alin. 2 NCC, ambii părinți exercită autoritatea părintească – care este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului, și care aparțin în mod egal ambilor părinți (alin. 1 al art. 483 NCC) -, numai în interesul superior al copilului, asociindu-l pe copil la toate deciziile care îl privesc, însă, ținând cont de vârsta și gradul său de maturitate.
Art. 483 alin. 3 NCC dispune în mod categoric ca ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori.
Art. 487 NCC reglementează conținutul noțiuni de autoritate părintească, precizând că aceasta constă în dreptul și îndatorirea părinților de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și de pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului, ei fiind datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.
Art. 488 NCC reglementează îndatoririle specifice ce intră în conținutul autorității părintești, prevăzând că părinți au îndatorirea de a crește copilul în condiții care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială în mod armonios, iar pentru realizarea acestui scop părinții sunt obligați să respecte toate îndatoririle specifice prevăzute de art. 488 alin. 2 lit. a, b, c și d NCC.
Din întreaga economie a textelor art. 483, 487 și 488 C.civ. se desprinde concluzia conform căreia ambii părinți sunt obligați să crească copilul, ambilor părinți revenindu-le răspunderea pentru creșterea copiilor lor minori.
Și este firesc să fie așa întrucât copilul are nevoie de amândoi părinții, fiind greu de presupus că un părinte, oricât ar fi de dăruit creșterii și îngrijirii copilului său, ar putea să îl suplinească în totul pe celălalt părinte.
Acesta este și considerentul pentru care regula reglementată în mod expres cu dispozițiile Noului Cod civil este aceea a exercitării autorității părintești în comun.
Astfel, în conformitate cu art. 397 NCC, după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel.
În același sens, art. 503 alin. 1 NCC prevede că părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească, iar față de terții de bună credință, oricare dintre părinți, care îndeplinește singur un act curent pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, este prezumat că are și consimțământul celuilalt părinte.
Art. 504 NCC reglementează exercitarea autorității părintești în caz de divorț, în timp ce, art. 505 alin. 3 NCC, prevede că în cazul copilului din afara căsătoriei – cum este și cazul minorei din speța pendinte, minora fiind rezultată din relația părților, care nu au fost căsătorite niciodată -, instanța sesizată cu o cerere în care se discută și chestiunea exercitării autorității părintești, va dispune asupra modului de exercitare a autorității părintești, aplicând prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț.
Or, în materie de divorț regula, instituită de art. 397 NCC, rap. la art. 503 alin. 1 NCC, este aceea a exercitării autorității părintești împreună și în mod egal de către ambii părinți.
Situația de excepție, în care autoritatea părintească se exercită de către un singur părinte, este reglementată de art. 507 NCC, text legal care prevede că dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a-și exprima voința, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.
Cu alte cuvinte, doar în situațiile limitativ prevăzute de art. 507 NCC se poate dispune ca autoritatea părintească să fie exercitată doar de către un singur părinte.
De asemenea, potrivit art. 398 alin. 1 NCC, dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, în timp ce, celălalt părinte păstrează, conform art. 398 alin. 2 NCC, dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.
Este bine cunoscut faptul că excepțiile sunt întotdeauna de strictă interpretare, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi extrapolate la situații generale, o excepție putând fi aplicată doar dacă sunt întrunite cerințele expres prevăzute de lege pentru incidența respectivei excepții.
Altfel spus, exercitarea autorității părintești de către un singur părinte poate fi dispusă doar dacă este prezentă vreuna dintre ipotezele expres reglementate de art. 507 C.civ., respectiv, dacă unul dintre părinți este decedat, este declarat mort prin hotărâre judecătorească, este pus sub interdicție, este decăzut din drepturile părintești, sau dacă din orice motiv se află în neputința de a-și exprima voința.
În speță, conform stării de fapt reținute de Tribunal, nu s-a făcut dovada că reclamanta s-ar găsi în vreuna din situațiile de excepție prevăzute de art. 507 NCC, astfel încât, în cauza pendinte, se impune aplicarea regulii de principiu instituită de art. 397 rap. la art. 503 C.civ., respectiv exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți.
Corect a reținut Tribunalul că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 36 alin. 3 și 4 din Legea nr. 272/2004, republicată, text legal care prevede următoarele: „În situația în care ambii părinți exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învățăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenții chirurgicale, reședința copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinți. (4) În situația în care, din orice motiv, un părinte nu își exprimă voința pentru luarea deciziilor prevăzute la alin. (3), acestea se iau de către părintele cu care copilul locuiește, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.”
Rezultă așadar, din textul legal anterior citat că doar în ipoteza în care ar fi vorba despre aspecte real importante din viața copilului, deciziile vor fi luate împreună de către părinți, iar în situația în care unul dintre părinți nu își exprimă în niciun fel dorința, părintele la care a fost stabilit domiciliul copilului, va decide unilateral cu privire la aspectele importante din viața copilului.
Pe cale de consecință, Curtea constată că aceste critici din recursul pârâtului sunt nefondate, urmând să fie respinse ca atare.
În ceea ce privește invocarea art. 8 C.E.D.O. pentru prima dată prin memoriul de recurs, Curtea constată că aceasta intră sub incidența excepției inadmisibilității, întemeiată pe dispozițiile art. 316 C.pr.civ., rap. la art. 294 alin. 1 C.pr.civ., în fața instanței de fond recurentul invocând în susținerea cererii sale reconvenționale doar dispozițiile art. 97 alin. 2, art. 101 și 107 C.fam., Legea nr. 272/2004, (f. 15 dosar fond), iar mai apoi dispozițiile art. 505 alin. 2, art. 398, 396, 264, 400, 401, 402, 525, 529, C.civ., și Legea nr. 272/2004 (f. 66-68 dosar fond).
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat prezentul recurs.
În temeiul art. 274 C.pr.civ., față de căderea sa în pretenții în raport cu reclamanta intimată, recurentul va fi obligat să îi plătească intimatei suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial justificat prin chitanța de plată nr. 1/04.10.2014 (f. 45), aferent contractului de asistență juridică nr._/03.10.2014 (f. 42, 45).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul H. M. D. împotriva deciziei civile nr. 145/A din 02 aprilie 2014 a Tribunalului Maramureș pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Obligă pe numitul recurent să plătească intimatei B. C. suma de 1.000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 10 octombrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
A.-A. P. C.-M. C. I.-D. C.
GREFIER
A. A. M.
Red.CMC/dact.MS
2 ex./14.10.2014
Jud.fond: C.C.P.
Jud.apel: D.W./M.B.P.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Partaj bunuri comune solicitat de asociația de proprietari... → |
|---|
