Legea 10/2001. Decizia nr. 46/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 46/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 22-05-2015 în dosarul nr. 30/36/2002*
dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.46/C
Ședința publică din 22 mai 2015
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE – I. B.
JUDECĂTOR – G. L.
Grefier – A. B.
Pe rol soluționarea, după casare, a apelului civil declarat de apelanții reclamanți Ț. M.-C., domiciliat în București, .. 40, sector 1,Ț. R.-C., domiciliat în București, Calea Moșilor nr. 298, ., .,C. N. - S., domiciliat în București, ., ., ., C. C.și C. I. - A., domiciliați în București, .. 52–72, ., ., împotriva sentinței civile nr. 115 din 28 februarie 2002 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr. 4059/2001, având ca obiect contestație în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu intimata pârâtăS.C. M. C. S.A., cu sediul în C., ..
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 29 aprilie 2015 fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar completul de judecată, pentru ca părțile să depună la dosar concluzii scrise, în temeiul art. 156 alin.(2) Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 06 mai 2015.
La data de 04 mai 2015, apelanții reclamanți, prin apărător, au depus la dosar concluzii scrise (filele 78, 79).
La data de 05 mai 2015, intimata pârâtă a depus la dosar (filele 80 – 82) documente reprezentând dovada cheltuielilor de deplasare a apărătorului său, în sumă totală de 811,86 lei și dovada achitării onorariului de avocat în sumă de 4.400 lei. Se solicită, totodată, adăugarea cheltuielilor descrise, în sumă totală de 5.211,86 lei – cheltuieli de judecată și obligarea apelanților reclamanți la plata acestora.
La data de 06 mai 2015 intimata pârât a depus la dosar (filele 83-96) concluzii scrise și dovada dreptului de reprezentare al apărătorului, respectiv delegația nr. 47 din 05 mai 2015 emisă de S.C. M. C. S.A. din care rezultă că doamna avocat R. R. F., din cadrul Baroului București este delegată să reprezinte interesele intimatei pârâte în prezenta cauză.
La data de 06 mai 2015 Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul disp. art. 260 alin.(1) Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 13 mai 2015 și, respectiv, data de 15 mai 2015.
La data de 15 mai 2015 Curtea a apreciat că pentru justa soluționare a cauzei se impune atașarea dosarului nr._ (nr. în format vechi 2316/2006) în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 2022 din 15.XI.2007 al Tribunalului C., Secția Civilă și a dispus amânarea pronunțării pentru data de 20 mai 2015.
La data de 20 mai 2015 Tribunalul C. a înaintat Curții de Apel, C. dosarul solicitat – nr._ (nr. în format vechi 2316/2006), care are atașate următoarele dosare:_ al Curții de Apel C. și, respectiv, nr._ al Î.C.C.J.
La data de 20 mai 2015 Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul disp. art. 260 alin.(1) Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 22 mai 2015, dată la care a hotărât astfel:
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin contestația înregistrată la 25.10.2001, sub nr.4059/2001, pe rolul Tribunalului C. – Secția civilă, reclamanții Ț. M.-C., Ț. R.-C., C. N.-S., C. C. și C. I.-A. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta S.C. M. S.A., ca prin hotărâre judecătorească să anuleze decizia nr. 152/27.08.2001 și să oblige pârâta la restituirea în natură a imobilului situat în municipiul C., ., fost ., colț cu .>
Prin sentința civilă nr.115 din 28 februarie 2002 Tribunalul C. – Secția civilă a respins acțiunea ca nefondată.
La pronunțarea hotărârii s-a reținut că motivul pentru care societatea pârâtă a respins cererea de restituire, respectiv dobândirea în procesul de privatizare a imobilului, care este cuprins în capitalul social al societății, este dovedit cu contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr.241/1991, prin care S.C. M. S.A. a devenit o societate privatizată, prin cumpărarea acțiunilor de la F.P.S.
S-a făcut aplicarea prevederilor art.27 din Legea nr.10/2001, din a căror interpretare s-a reținut că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate și că persoana îndreptățită are dreptul doar la măsuri reparatorii, și s-a constatat că reclamanții nu au făcut dovada preluării imobilului fără titlu valabil.
Apreciind, pe cale de consecință, că imobilul a fost preluat cu titlu valabil și că restituirea acestuia nu este posibilă, de vreme ce este inclus în capitalul social al unei societăți privatizate, cu privire la care nu s-a dovedit nelegalitatea privatizării, instanța a constatat că reclamanții au dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent, caz în care trebuie notificate instituțiile prevăzute în alin.2 al textului de lege menționat.
Apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamanți a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel C. prin decizia civilă nr.50/C/20.05.2013.
Pentru a hotărî în acest sens instanța de apel a reținut că reclamanții au ales să-și valorifice prerogativele ce decurg din calitatea de succesori ai numitului C. N., fostul proprietar al imobilului situat în C., ., pe calea dreptului comun, în condițiile art.480 Cod civil, iar acțiunea în revendicare astfel formulată a fost respinsă ca nefondată de Tribunalul C. prin sentința civilă nr. nr.704/01.11.2001, definitivă prin decizia civilă nr.15/C/2301.2012 a Curții de Apel C. și irevocabilă prin decizia civilă nr.7388/29.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, pronunțată în dosarul nr._ .
Raportat la această hotărâre judecătorească și în considerarea principiului ”electa una via” s-a apreciat că reclamanții nu mai pot solicita valorificarea dreptului lor și pe calea legii speciale de reparație.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, iar prin decizia civilă nr.825/13.03.2014 Înalta curte de Casație și Justiție l-a admis, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel C..
Sub un prim aspect s-a reținut că, în cazul contestațiilor împotriva dispozițiilor/deciziilor de respingere a notificării persoanei îndreptățite, formulate în temeiul art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, în forma actuală, nu funcționează principiul „electa una via”, raportat la o acțiune în revendicare formulată în legătură cu același imobil, anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparație.
Principiul sus enunțat desemnează regula potrivit căreia, în cazul în care o persoană are un drept de opțiune cu privire la sesizarea mai multor instanțe, odată făcută alegerea pentru o instanță, persoana nu mai poate reveni asupra deciziei sale, cu alte cuvinte nu își mai poate valorifica pretențiile într-o altă procedură, față de cea inițiată anterior.
S-a apreciat că Legea nr.10/2001 permite, însă, judecarea, în paralel, a ambelor proceduri, și anume cea de drept comun, în cazul acțiunii în revendicare introdusă anterior intrării în vigoare a acestei legi (14.02.2001), și cea demarată în condițiile art.26 alin.3 din legea specială, pentru persoana nemulțumită de soluția dată notificării adresată unității deținătoare a imobilului în discuție.
Concluzia a fost dedusă din dispozițiile art.46 alin.1 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, din interpretarea cărora s-a reținut că, în condițiile unei acțiuni formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 și aflată în curs de judecată, reclamantul din acea acțiune poate alege calea legii speciale, caz în care poate fie să renunțe la acea acțiune, fie să solicite suspendarea judecării ei până la finalizarea procedurii inițiate în baza legii speciale.
S-a constatat, în consecință, că acțiunea în revendicare promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 nu înlătură dreptul reclamantului din acea acțiune să încerce valorificarea pretențiilor sale, în legătură cu același bun, în cadrul procedurii legii speciale și că, în aceste condiții, principiul „electa una via” a fost aplicat de instanța de apel cu încălcarea dispozițiilor art.46 alin.1 din Legea nr.10/2001, în forma actuală, ceea ce atrage incidența motivului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Susținerea potrivit căreia soluția pronunțată prin decizia recurată, de respingere a acțiunii ca inadmisibilă, contravine soluției dată în apel, prin care s-a respins calea de atac și s-a menținut hotărârea instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată, a fost înlăturată cu motivarea că, deși întemeiată, nu poate conduce, în sine, la admiterea recursului, întrucât, pe de o parte, pentru argumentele expuse în precedent, decizia atacată se impune a fi casată, iar pe de altă parte, cum hotărârea primei instanțe este de respingere a acțiunii, nu se poate considera că soluția instanței de apel, care o confirmă, dar argumentează pe un aspect de inadmisibilitate, le-ar crea reclamanților o situație mai grea în propria cale de atac, cu încălcarea, în asemenea condiții, a art.296 teza a II-a Cod procedură civilă.
Referitor la relevanța deciziei în interesul legii nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dezlegarea problemei în discuție, a incidenței principiului „electa una via”, s-a arătat că această decizie dezleagă problema acțiunii în revendicare formulată după . Legii nr.10/2001, pentru imobile care cad sub incidența acestei legi, ipoteză care nu se regăsește în cauză deoarece instanța de apel a aplicat principiul menționat prin raportare la acțiunea în revendicare formulată anterior (la data de 16.11.2000 – copie de pe acțiune, înregistrată sub nr.5802/2000, pe rolul Tribunalului C. și fișa ECRIS a dosarului nr._, în care este menționat acest dosar, ca dosar component), soluționată irevocabil prin decizia nr.7388/29.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă.
A mai reținut instanța de recurs, pe de altă parte, că din interpretarea deciziei în interesul legii anterior menționată nu se poate deduce că este posibilă parcurgerea a două proceduri diferite, pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu același bun, ipoteza fiind schimbată doar în ceea ce privește momentul introducerii acțiunii de drept comun. S-a apreciat că o astfel de concluzie nu ar fi permisă în absența unei dispoziții legale exprese, în speță, cea din art.46 alin.1 din Legea nr.10/2001.
Criticile referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, în sensul textelor de lege invocate de recurenți, nu au fost reținute.
S-a apreciat că nu întotdeauna pretențiile formulate de o parte, pe cale judiciară, pot avea ca finalitate rezolvarea pe fond a acțiunii, pentru a se considera că, în aceste condiții, partea a beneficiat de un proces echitabil; că principiul „electa una via” este recunoscut în dreptul național și, dacă acesta este aplicat corect, efectul este cel al respingerii acțiunii, în mod firesc, pe aspecte care nu țin de fondul cauzei, ci de procedura aleasă; că art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înlătură nici explicit, și nici implicit, acest principiu, care, în cele din urmă, nu exprimă decât o regulă cu consecințe normale din punct de vedere juridic; că imposibilitatea urmării a două proceduri, pentru valorificarea aceluiași drept, este justificată, în cele din urmă, de înlăturarea riscului de a obține o dublă reparație pentru un singur drept, iar art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului poate fi invocat în legătură cu drepturi recunoscute în sistemul de drept național și, în principiu, „electa una via” are ca efect tocmai nerecunoașterea dreptului în procedura aleasă de parte, în paralel cu o altă procedură, de care aceasta a uzat.
Raportat la datele speței s-a subliniat că principiul în discuție a fost, cum s-a arătat deja, aplicat în mod greșit, și că acesta este motivul admiterii căii de atac, iar nu încălcarea art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În afara criticilor din recurs, astfel cum au fost expuse mai sus, Înalta Curte a pus în discuție și un aspect neelucidat de instanțele anterioare, dar determinant în soluționarea litigiului, referitor la identificarea imobilului și la excepția autorității de lucru judecat, invocată de intimata pârâtă.
S-a reținut că acțiunea de față vizează o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, privind imobilul situat în C., .>nr.125 (fost C. nr.147, colț cu .>
Acțiunea în revendicare în raport de care instanța de apel a aplicat principiul enunțat mai sus, considerând că se referă la același imobil cu cel din procesul de față, a fost cea finalizată prin decizia nr.7388/29.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă, pronunțată în dosarul nr._, în care s-a arătat că cererea de chemare în judecată are ca obiect revendicarea imobilului situat în C., ..147, compus din teren în suprafață de 530 mp și construcție.
În aceeași decizie s-a menționat că prin sentința civilă nr.2022/15.11.2007 a Tribunalului C. – Secția civilă, rămasă irevocabilă, Municipiul C., prin Primar, Consiliul local C. și Primarul municipiului C. au fost obligați să restituie reclamanților imobilul situat în C., ., compus din teren în suprafață de 530 mp și construcție – parter, situată în partea din spate a imobilului alipit corpului principal, cu intrare din ..10 bis, și corp de construcție – parter, situat în partea din spate a imobilului cu ieșire de pe . adresa poștală . A; potrivit aceleiași decizii, acțiunea soluționată prin sentința nr.2022/2007 nu a vizat și imobilul care constituia obiectul material al litigiului pe care aceasta l-a soluționat.
S-a constatat că, în cauză, reclamanții nu au indicat compunerea imobilului pentru care au formulat contestație, din susținerile formulate în primă instanță (filele 90-91 dosar tribunal), rezultând că litigiul poartă asupra unui spațiu comercial de la parterul imobilului din ., deținut de pârâtă.
Raportat la toate aceste elemente, Înalta Curte a constatat că în rejudecare trebuie lămurit, în primul rând, dacă imobilul din prezentul litigiu a format și obiectul acțiunii în revendicare, soluționată prin decizia nr.7388/29.11.2012, câtă vreme există diferențe de numere poștale în adresele indicate în cele două cauze, iar Înalta Curte a arătat, în acel proces, că revendicarea nu poartă asupra imobilului din . (adresă indicată și în contestația de față), care a făcut obiectul unui alt proces, respectiv cel soluționat prin sentința nr.2022/2007 a Tribunalului C., rămasă irevocabilă.
S-a constatat că problema reprezintă o chestiune de fapt, incompatibilă cu structura recursului, și care, în consecință, nu poate fi verificată de instanța de recurs; că această chestiune este importantă nu pentru examinarea legalității aplicării principiului „electa una via”, care a fost deja rezolvată, ci pentru identificarea completă și corectă a imobilului care formează obiectul dosarului de față și pentru stabilirea consecințelor juridice pe care le-ar putea avea hotărârile pronunțate între părți, în legătură cu imobilul din prezentul litigiu (dacă este cazul), în alte procese (cel soluționat prin decizia nr.7388/2012, cel soluționat prin sentința nr.2022/2007), sub aspectul efectului pozitiv al lucrului judecat (art.1200 pct.4 și 1202 Cod civil).
Având în vedere că avocatul intimatei a invocat excepția autorității de lucru judecat, dar nu și hotărârea în raport de care susține excepția sau alte elemente care să permită identificarea litigiului despre care este vorba, s-a stabilit în sarcina instanței de trimitere obligația de a verifica acest aspect, prioritar oricăror alte chestiuni ce vizează fondul cauzei.
Revenind asupra principiului „electa una via”,Înalta Curte a constatat că dezlegarea acestei probleme nu împietează asupra modalității de soluționare a litigiului deoarece, și în ipoteza în care, în rejudecare, se va ajunge la concluzia că imobilul din cauza de față nu este același cu cel din procesul judecat în mod irevocabil prin decizia sus-menționată, consecințele sunt aceleași, în ceea ce privește aplicarea principiului menționat; că, într-un asemenea caz, nu ar exista niciun concurs între procedura Legii nr.10/2001, care formează obiectul litigiului de față, și procedura de drept comun, iar principiul enunțat nu ar opera, reclamanții neaflându-se în situația de a fi optat pentru două proceduri diferite, în intenția lor de a obține bunul în natură.
Reluând judecata apelului declarat împotriva sentinței civile nr.115/28 februarie 2002 a Tribunalului C., Curtea a reținut că reclamanții au criticat hotărârea menționată pentru nelegalitate și netemeinicie și au invocat greșita aplicare a prevederilor Legii nr.10/2001 și interpretarea eronată a probatoriilor administrate.
Sub un prim aspect s-a susținut că existența titlului de proprietate al intimatei pârâte a fost în mod greșit justificată prin raportare la contractul de vânzare cumpărare de acțiuni nr.241/1996, deoarece acțiunile nu reprezintă decât valori imobiliare, supuse unui alt regim juridic, ori potrivit mențiunilor acestui contract, intimata a cumpărat de la FPS un număr de 15.053 acțiuni nominative, nu imobilul în litigiu, asupra căruia nici Statul Român nu a deținut un titlu legal de proprietate.
S-a mai arătat că lista cu imobilele trecute în 1991 din administrarea R.A. Confort U. C. în administrarea S.C. R. O., care include și imobilul în litigiu, nu constituie un act conform prevederilor art.644-645 din Codul civil, ci o continuare a abuzurilor de după 1989, astfel că nu este posibilă acreditarea ideii că lista de transferare a administrării între două societăți comerciale poate fi echivalentă titlului de proprietate și nici nu poate fi opusă, prin urmare, unui titlu autentic de proprietate.
A fost contestată și incidența prevederilor art.27 din Legea nr.10/2001, cu motivarea că aceste norme reglementează situația imobilelor preluate cu titlu valabil, care în cauză nu se regăsește.
În combaterea constatărilor referitoare la lipsa probelor din care să rezulte că autorii reclamanților apelanți erau exceptați de la naționalizare s-a arătat că imobilul a fost preluat din posesia proprietarilor la 29.06.1945, prin procesul verbal de rechiziție depus la dosar, și pus la dispoziția Unității militare sovietice nr._ fără forme legale, și că la momentul naționalizării, autorii apelanților erau persoane modeste – M. Ț. era profesoară, iar N. C. muncea pentru întreținerea familiei - iar nu exploatatori, exponenți ai regimului burghezo moșieresc, cum prevedea art.1 din Decretul nr.92/1950.
S-a concluzionat că, în consecință, privatizarea imobilului este lipsită de relevanță în soluționarea cererii de restituire în natură câtă vreme această operațiune a fost făcută de un non dominus, iar privatizarea privește transmiterea de acțiuni, nu de proprietate, și nu este opozabilă apelanților proprietari.
În scopul lămuririi aspectelor relevate în considerentele deciziei de casare, Curtea a dispus atașarea dosarelor ce au avut ca obiect demersurile judiciare efectuate de reclamanții apelanți cu privire la imobilul în litigiu, respectiv dosarele nr._, nr.10.36.2002 și nr.1474/118.2006 ale Tribunalului C..
Au fost, de asemeni, depuse la dosar decizia civilă nr.5873/2011 pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr._, sentința civilă nr. 2022/15.11.2007 a Tribunalului C. și notificarea adresată intimatei pârâte pentru restituirea imobilului din C., ., fostă ., colț cu . la B. D. V. sub nr.604/02.07.2001.
Prin precizările depuse la termenul din 28.01.2015, intimata pârâtă S.C. M. S.A. a arătat că excepția autorității de lucru judecat este invocată în raport cu sentința civilă nr.1575/10.12.2008, pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, irevocabilă prin decizia civilă nr.5873/2011 a ÎCCJ.
La același termen de judecată, apelanții reclamanți, prin apărător ales, au precizat, la solicitarea instanței, că atât în litigiul de față, cât și în cel soluționat prin decizia civilă nr.7388/2012 a ÎCCJ, este vorba de imobilul situat pe ., că referirea la o altă adresă reprezintă o eroare materială și că imobilul aflat în prezent la adresa . este, de fapt, imobilul care în trecut era menționat ca fiind situat la adresa din ., aflat la intersecția fostei străzi C. cu .>
Prin încheierea pronunțată la termenul din 25.03.2015, Curtea a respins excepția autorității de lucru judecat ca nefondată și a reținut, în esență, că tripla identitate cerută de art.1201 din Codul civil nu este îndeplinită.
S-a constatat că, atât în litigiul de față, cât și în cel înregistrat sub nr._ pe rolul Tribunalului C., finalizat irevocabil prin decizia civilă nr.5873/2004 a ÎCCJ, sau cel înregistrat pe rolul tribunalului sub nr.5802/2000, soluționat irevocabil prin decizia civilă nr.7388/2012, pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr._, reclamanții au urmărit aceeași finalitate, respectiv restituirea imobilului din C., fosta ., colț cu . condiția identității de obiect și de cauză nu este îndeplinită.
Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în raport cu criticile formulate de reclamanți, Curtea a constatat că apelul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Imobilul situat în C., ., fosta ., colț cu . aparținut în proprietate autorilor reclamanților, M. Fonugea (căsătorită Ț.) și N. G. (nume schimbat în C., conform M.O. din 25.11.1937), fiind dobândit prin ordonanța de adjudecare din 12.06.1933.
Probatoriile administrate confirmă faptul că bunul intră în sfera de aplicare a art.2 lit. a din Legea nr.10/2001, fiind preluat abuziv în proprietatea statului în perioada de referință a legii speciale de reparație, ca efect al Decretului de naționalizare nr.92/1950, în a cărui anexă autorii reclamanților au fost înscriși la poziția nr.257.
Astfel, din actele dosarului, inclusiv din constatările irevocabile ale instanțelor care au soluționat celelalte litigii referitoare la imobilul în litigiu, care se impun în cauză, sub acest aspect, cu autoritate de lucru judecat (decizia civilă nr.7388/29.11.2012 a ÎCCJ, unde s-a reținut că autoarei reclamanților, Fonugea M., nu îi erau aplicabile dispozițiile art. I din Decretul nr.92/1950, dar și cele ale sentinței civile nr.2022/15.11.2007 a Tribunalului C., irevocabilă prin decizia civilă nr.8222/12.10.2009 a ÎCCJ, care a reținut caracterul abuziv al naționalizării imobilului situat în C., . în privința terenului în suprafață de 530 mp și a părții din construcție cu destinație locativă), rezultă că proprietarii imobilului notificat nu se încadrau în sfera marilor industriași, exploatatori de imobile, bancheri, moșieri, pe care statul a înțeles să îi deposedeze de bunuri la acel moment, pentru că M. Tînțăreanu (fostă Fonugea) lucra ca profesor de matematică, inclusiv în perioada aplicării decretului de naționalizare, iar C. N. a avut calitatea de angajat al unei întreprinderi de construcții, după care a fost trimis la Canal ca deținut politic.
Se impune a se sublinia, totodată, că prezumarea preluării cu titlu valabil a imobilului de către stat, obliga pârâta, iar nu reclamanții, cum în mod greșit a reținut instanța de fond, să facă dovada întrunirii condițiilor de aplicare a art. I din Decretul nr.92/1950, cu atât mai mult cu cât actul normativ menționat contravenea Constituției în vigoare la acel moment, care în art. 8 prevedea că proprietatea particulară și dreptul de moștenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucură de o protecție specială.
Mai mult, România ratificase din 10.12.1948 Declarația Universală a Drepturilor Omului, care în art.17 alin.1 și 2 dispunea că orice persoană are dreptul la proprietate atât singur, cât și în asociere cu alții și că nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.
Nu se poate afirma că Decretul nr. 92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietății imobilului nici din perspectiva Codului civil pentru că din interpretarea prevederilor art.480 rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit art.481 din același cod, nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Cum naționalizarea imobilului notificat în cauză s-a făcut cu încălcarea tuturor prevederilor legale amintite, statul se află în situația juridică de a nu fi dobândit în mod valabil acest drept, pentru a-l putea opune cu eficiență juridică proprietarului, astfel că pretenția de acordare a unei reparații corespunzătoare, menită să asigure respectarea proporționalității între ingerința în dreptul individului și "utilitatea publică" se impune a fi recunoscută, în aplicarea art.1 din Protocolul nr.1 la C.E.D.O., cu consecința restabilirii situației anterioare săvârșirii abuzului.
Apreciind asupra naturii dreptului invocat de intimata pârâtă asupra imobilului în litigiu și a naturii măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților pentru acest bun, în calitate de persoane îndreptățite conform Legii nr.10/2001, Curtea a constatat că, ulterior preluării, imobilul a fost transmis în administrarea R.A. Confort U. C. – regie specializată în administrarea locuințelor din fondul locativ de stat – și apoi în administrarea societății nou înființate S.C. R. O. S.A., autoarea pârâtei S.C. M. C. S.A., prin decizia nr.124/1991 a Prefecturii județului C., prin care s-a dispus transmiterea mai multor imobile, inclusiv a celui în litigiu.
În susținerea calității sale de proprietar al imobilului în litigiu, intimata a invocat prevederile Legii nr.15/1990 dar, deși potrivit art.645 din Codul civil în vigoare la data introducerii acțiunii, legea este unul din modurile în care se poate dobândi proprietatea, trebuie avut în vedere că potrivit art.20 alin.2 din legea menționată, societățile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unități economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu. Ori prin decizia nr.124/1991 a Prefecturii județului C. imobilul care face obiectul cauzei a fost transmis recurentei în administrare, iar în raport de norma legală anterior menționată, acest drept nu s-a transformat în drept de proprietate la momentul intrării în vigoare a legii.
Pe cale de consecință, nu se poate susține că la data constituirii S.C. M. C. S.A. – succesoare a unei alte societăți comerciale cu capital integral de stat - statul i-a transferat un drept de proprietate care să poată fi opus cu succes dreptului reclamanților pentru că „nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse habet”.
Calitatea de proprietar a intimatei nu poate fi dedusă nici din împrejurarea realizării cu plată a transferului dispus prin decizia Prefecturii județului C., pentru că obiect al acestuia a fost dreptul de administrare asupra bunurilor transmise, iar nu dreptul de proprietate, dat fiind că societatea în favoarea căreia a intervenit avea capital integral de stat, ori în lipsa oricărui act translativ de proprietate care să-și aibă temeiul într-un act normativ care să permită vânzarea bunului litigios către societatea intimată la nivelul anului 1992, existența dreptului de proprietate al acesteia nu poate fi reținută.
Pretinsa finalizare a procesului de privatizare anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 nu conduce la concluzia inexistenței obligației de restituire în natură a imobilului, cum în mod nefondat susține intimata, pentru că încorporarea imobilului în capitalul social înstrăinat de FPS sub formă de acțiuni și întocmirea actelor specifice procesului de privatizare cu respectarea dispozițiilor legale nu au relevanță în cauză și nu atrag în mod automat incidența prevederilor art.27 (actual 29) din lege. Aceasta deoarece una din condiții, esențială pentru aplicarea textului de lege menționat, care limitează dreptul persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii stabilite prin echivalent, este ca bunul să fi fost preluat de stat cu titlu valabil. Prin urmare, pentru imobilele preluate fără titlu valabil, cum este cazul în speță, nu se aplică art.29 din lege, chiar dacă bunul este evidențiat în patrimoniul societății comerciale privatizată integral prin cumpărarea pachetului de acțiuni.
De altfel, imposibilitatea respectării art.21 din lege în condițiile finalizării procesului de privatizare anterior sesizării societății cu notificarea reclamanților, invocată în considerentele deciziei atacate în cauză, prin care a fost respinsă cererea de restituire formulată prin notificarea reclamanților apelanți, constituie o apărare neîntemeiată întrucât, din încheierea nr._/25.11.2003 a Judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul C. (fila 72 din dosarul nr._ al Tribunalului C., atașat în scopul soluționării cauzei), rezultă că modificarea capitalului societății pârâte în capital privat 100% s-a realizat abia în 2003, când Fondul Proprietății de Stat s-a retras din calitatea de acționar al societății.
Această împrejurare de fapt, a nefinalizării procesului de privatizare al S.C. M. S.A. până la . Legii nr.10/2001 a fost reținută în mod constant în hotărârile judecătorești care au soluționat litigiile promovate împotriva societății în temeiul legii speciale de reparație, inclusiv prin decizia civilă 2020/21.03.2012 a ÎCCJ (filele 112-117 din dosarul nr.704/C/2002, număr în format nou_ ) care a reținut că la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 S.C. M. S.A. nu era integral privatizată, deoarece la 12.02.2001 APAPS deținea cel mai mare număr de acțiuni în cadrul societății, respectiv 155.050 acțiuni.
Așa fiind, existența obligației de restituire în natură a imobilului notificat trebuie analizată prin prisma prevederilor art.21 din Legea nr.10/2001, a căror aplicare nu este condiționată de constatarea nulității actului juridic în baza căruia imobilul a intrat în patrimoniul societății deținătoare.
Soluția legislativă se bazează pe ideea că, statul fiind în culpă pentru preluarea abuzivă, restituirea în natură de către societățile la care acesta este acționar trebuie realizată fără îndeplinirea unor formalități prealabile și trebuie suportată din cota parte de acțiuni pe care acesta o deține.
Întrucât în cadrul procesului de privatizare pârâta a cumpărat acțiuni (corespondent al capitalului social) și nu active (corespondent al patrimoniului) nu s-ar putea reține nici încălcarea prevederilor art.45 din Legea nr.10/2001 pentru că sub incidența acestui text de lege intră doar actele juridice de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, nu și privatizarea prin cumpărarea pachetului de acțiuni, ori societatea nu a opus apelanților reclamanți niciun contract încheiat cu bună credință pentru apărarea dreptului său de proprietate asupra imobilului notificat.
Lipsa de incidență a prevederilor art.45 alin.2 din lege în referire la contractul de vânzare cumpărare de acțiuni nr.241/1996 încheiat de societatea pârâtă cu FPS a fost reținută, de altfel, și prin alte hotărâri judecătorești, pronunțate în litigii vizând alte imobile transmise acesteia prin decizia nr.124/1991 a Prefecturii județului C., printre care și decizia civilă nr.791/23.02.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a statuat că obiectul acestui contract a constat în transmiterea proprietății asupra unui număr de acțiuni nominative ce au aparținut statului, și nu asupra unor active imobiliare, și că o astfel de privatizare a societății, prin transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor ce au aparținut statului, nu este echivalentă cu o înstrăinare a activelor, situație în care verificarea legalității și valabilității acestui contract nu se încadrează în actele pe care legiuitorul le-a avut în vedere prin art.46 (în numerotarea inițială a legii) din Legea nr. 10/2001.
Nu prezintă relevanță în aprecierea calității de proprietar a pârâtei și în existența obligației sale de restituire a imobilului în natură nici recunoașterea validității contractului de vânzare cumpărare de acțiuni prin hotărâre irevocabilă anterioară litigiului de față, atât pentru considerentele expuse în precedent, referitoare la caracterul transmisiunii bunurilor în patrimoniul societății, cât și ca urmare a faptului că obiect al contractului validat nu a fost imobilul în litigiu, ci dreptul asupra unei părți a capitalului social, respectiv un drept de proprietate mobiliară corporală.
Prin urmare, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 statul deținea cel mai mare număr de acțiuni în cadrul societății pârâte, iar argumentele expuse justifică posibilitatea restituirii în natură a imobilului aflat în litigiu, Curtea va face aplicarea art.1 alin.1, art.7 alin.1 și art.9, coroborat cu art.21 din Legea nr.10/2001 și, urmare a admiterii apelului reclamanților, va anula decizia nr.152/2001 emisă de pârâta S.C. M. S.A. și va obliga pârâta să restituie reclamanților, în natură, spațiul comercial format din parter și subsol situat la adresa din C., ., identificat în raportul de expertiză efectuat în dosarul nr._ al Tribunalului C. (filele 132-136 din dosarul menționat), care nu a fost restituit reclamanților în cauza respectivă, ce a avut ca obiect soluționarea notificării formulată în temeiul Legii nr.10/2001 pentru acea parte a imobilului din C., ., compusă din teren și construcție, deținută de Municipiul C..
În temeiul art.274 alin.1 din Codul de procedură civilă, intimata pârâtă va fi obligată la 1900 lei cheltuieli de judecată către reclamanți, reprezentând onorariu avocat achitat în primul dosar de apel și în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelanții reclamanți Ț. M.-C., domiciliat în București, .. 40, sector 1,Ț. R.-C., domiciliat în București, Calea Moșilor nr. 298, ., .,C. N. - S., domiciliat în București, ., ., ., C. C.și C. I. - A., domiciliați în București, .. 52–72, ., ., împotriva sentinței civile nr. 115 din 28 februarie 2002 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul civil nr. 4059/2001, având ca obiect contestație în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu intimata pârâtăS.C. M. C. S.A., cu sediul în C., ..
Schimbă în tot sentința apelată în sensul că admite contestația.
Anulează decizia nr. 152/27.08.2001 emisă de pârâta ..A. și obligă pârâta să restituie reclamanților în natură spațiul comercial format din subsol și parter situat la adresa din C-ța, ., care nu a fost restituit în litigiul care a format obiectul dosarului civil nr._ .
Obligă pârâta intimată la plata către apelanți a sumei de 1900 lei cheltuieli de judecată.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică azi, 22 mai 2015.
Președinte ptr. Judecător
I. B. G. L.
aflat în C.O., conform,
art. 261 al.2 C.pr.civ.,semnează
Vicepreședinte instanță
N. S.
ptr. Grefier
A. B., aflată în C.O.
conf.art. 261 al.2 C.pr.civ.,
semnează,
Grefier șef,
M. D.
Jud. fond – M.C.
Red.dec.- jud.IB/29.07.2015
| ← Pretenţii. Decizia nr. 120/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA | Legea 10/2001. Decizia nr. 50/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA → |
|---|
