Expropriere. Decizia nr. 11/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 11/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 16-02-2015 în dosarul nr. 11/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 11 C
Ședința publică din 16 februarie 2015
PREȘEDINTE – VANGHELIȚA T.
JUDECĂTOR – M. G.
GREFIER - C. I.
Cu participarea reprezentantului Ministerul Public
Procuror – R. C.
S-a luat în examinare apelul civil formulat de apelanții reclamanți S. N. și S. U., ambii cu domiciliul în loc. Valul lui T., Calea Dobrogei nr. 129, jud. C., împotriva sentinței civile nr. 2336/07.10.2014 pronunțate de Tribunalul C. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. ROMÂN, PRIN DEPARTAMENTUL PENTRU PROIECTE DE INFRASTRUCTURĂ ȘI INVESTIȚII STRĂINE, cu sediul în București, . nr. 18, sector 1, având ca obiect expropriere.
Dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința publică din data de 09.02.2015, au fost consemnate în încheierea de la acea dată și face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a dispus amânarea pronunțării la data de 16.02.2015, pentru când:
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului C. la data de 12.02.2013 sub nr._, reclamanții S. N. și S. U. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. Român reprezentat de Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA, stabilirea cuantumului justei despăgubiri pentru expropriere cu privire la terenul situat în Medgidia, ./1 și ./1/3, având număr cadastral_/1 și_/3, cu suprafața totală de 2768 mp, categoria de folosință arabil extravilan, proprietatea reclamanților, și anularea parțială a HG nr.791/3.08.2011 poziția nr.284 și a Deciziei de expropriere nr.1651/28.11.2011 poziția 284 cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În considerentele de fapt, reclamanții au arătat că au fost convocați la data de 12.01.2011. Ulterior a fost emisă decizia de expropriere nr.1651/28.11.201 prin care s-a fixat un alt cuantum de despăgubiri în sumă de 1356 lei, fără a fi emisă hotărârea de stabilire a despăgubirilor. Cuantumul solicitat de reclamanți este de_ euro pentru suprafața de 2768 mp, motivat de faptul că terenul este situat în zona de rezervă a Ministerului Agriculturii, valoarea terenului pornind de la un minim de 6 euro/mp până la 15euro/mp.
În drept cererea a fost întemeiată pe disp. Legii nr.255/2010.
În susținerea cererii au fost depuse, în copie, înscrisuri (filele 13-30 vol.I).
Pârâtul a formulat întâmpinare (filele 33-36 vol.I) prin care a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere care vizează anularea parțială a Deciziei de expropriere nr.1651/28.11.2011 poziția 284. Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea cererii ca nefondată.
În susținerea întâmpinării au fost depuse, în copie, înscrisuri (filele 37-91 vol.I).
Prin încheierea din data de 3.12.2013, instanța a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului C. în privința capătului de cerere referitor la anularea parțială a HG nr.791/2011 poziția 234 din anexă, cu privire la cuantumul despăgubirii, disjungând acest capăt de cerere.
Pentru soluționarea cauzei instanța a încuviințat și administrat la solicitarea părților proba cu înscrisuri și proba cu expertiza tehnică imobiliară.
La termenul de judecată din data de 30.09.2014, instanța a rămas în pronunțare cu privire la excepția inadmisibilității capătului de cerere care vizează anularea parțială a Deciziei de expropriere nr.1651/28.11.2011 poziția 284 și fondul cauzei.
Soluționând excepția invocată și cuantumul despăgubirilor pentru suprafața de teren expropriată de 2.768 mp teren arabil extravilan, proprietatea reclamanților, Tribunalul C. a pronunțat sentința civilă nr. 2.336 din 7 octombrie 2014.
Conform acestei sentințe a fost admisă excepția inadmisibilității cererii privind anularea parțială a deciziei de expropriere nr. 1651 din 28 noiembrie 2011.
A fost respinsă cererea privind anularea parțială a deciziei de expropriere nr. 1651 din 28 noiembrie 2011.
A fost respinsă cererea privind anularea parțială a deciziei de expropriere nr. 1651 din 28 noiembrie 2011 formulată de reclamanții S. N. și S. U. în contradictoriu cu S. Român reprezentat de Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine din Compania Națională de Autostrăzi Drumuri Naționale din România S.A., ca inadmisibilă.
A fost respinsă cererea privind stabilirea cuantumului justelor despăgubiri formulată de reclamanții S. N. și S. U. în contradictoriu cu S. Român reprezentat de Departamentul pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine din Compania Națională de Autostrăzi Drumuri Naționale din România S.A., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că prin decizia a cărui anulare se solicită a fost transferat dreptul de proprietate de la reclamanți la S. Român ca urmare a exproprierii suprafeței de teren în litigiu.
Reclamanții au contestat această deciziei, solicitând anularea acesteia sub aspectul cuantumului despăgubirilor cuvenite.
Din coroborarea dispozițiilor art. 9 alin. 1 cu art. 22 din Legea nr. 255/2010 rezultă că împotriva deciziei de expropriere se pot formula contestații vizând modalitatea în care se realizează transferul dreptului de proprietate, și expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirilor poate contesta hotărârea de stabilire a despăgubirilor.
În consecință sub aspectul cuantumului despăgubirilor, poate fi contestată doar hotărârea de stabilire a acestora.
În raport de cele reținute, a fost admisă excepția inadmisibilității și respinsă cererea privind anularea parțială a deciziei de expropriere nr. 1651 din 28 noiembrie 2011 formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul, ca inadmisibilă.
Pe fondul cauzei instanța de fond a reținut.
Cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3356 din 24 iulie 2009 de către Biroul Notarului Public V. reclamanții au făcut dovada că sunt proprietarii suprafeței de 2 hectare teren agricol extravilan din care face parte și suprafața de teren expropriată, situată în extravilanul comunei Valea Dacilor, municipiul Medgidia, județul C..
Prin decizia nr. 1651 din 28 noiembrie 2011 emisă de Compania Națională de Autostrăzi Drumuri Naționale din România S.A. în temeiul art. 2 și 9 din Legea nr. 255/2010 s-a dispus exproprierea pentru coridorul lucrării autostrada București – C. – tronsonul 6 Cernavodă –C..
Conform raportului de expertiză efectuat de comisia de expropriere s-a stabilit că valoarea despăgubirilor pentru terenul expropriat se ridică la suma de 1.356 lei.
La instanța de fond, în urma încuviințării probei cu expertiză tehnică și administrării acesteia s-a stabilit că valoarea terenului expropriat este în sumă de 23.824,17 lei.
În urma analizei probelor administrate în cauză, instanța de fond a reținut că, în speță, evaluarea terenului expropriat se raportează la nivelul anului 2011, luna iunie când experții au întocmit expertiza care a stat la baza emiterii deciziei de expropriere nr. 1651 din 28 noiembrie 2011.
Despăgubirea stabilită de comisia de experți potrivit art. 25 din Legea nr. 33/1994 se raportează la data efectuării acestei expertize (octombrie 2013).
Având în vedere dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, practica judiciară în materie și concluziile expertizelor efectuate în cauză, instanța de fond a reținut că despăgubirile stabilite de experții G. N. și G. N. sunt cele care respectă criterii prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994.
În termen legal, împotriva sentinței civile nr. 2336 din 7 octombrie 2014 au declarat apel reclamanții S. N. și S. U..
Motivează recursul arătând că prin admiterea excepției inadmisibilității, instanța de fond a eludat fondul dedus judecății, mai exact dreptul subiectiv dedus judecății.
Instanța de fond trebuia să analizeze cererea reclamanților de stabilire pe cale judecătorească a despăgubirilor datorate pentru exproprierea terenului în litigiu, și soluția pronunțată fiind de natură să încalce dreptul la un proces echitabil.
În continuare apelanții precizează că pentru realizarea lucrărilor de utilitate publică „Autostrada București-C., tronsonul 6 Cernavodă – C. C.N.A.D.N.R. S.A. a emis decizia de expropriere nr. 1651 din 28 noiembrie 2011 prin care s-a trecut în proprietatea statului suprafața de 2.768 mp teren extravilan, proprietatea acestora, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3316 din 24 iulie 2009 de către B.N.P. V. Diamanta E..
Conform H.G. nr. 791/2011 și deciziei de expropriere nr. 1651 din 28 noiembrie 2011 s-a stabilit lista bunurilor supuse exproprierii, sumele individuale cuvenite și dreptul de constatare a cuantumului despăgubirilor se naște abia după emiterea hotărârii în acest sens.
Din dispozițiile art. 44 al. 3 din Constituție și art. 481 cod civil rezultă că unul din principiile exproprierii care se înfățișează ca adevărată condiție fundamentală a acestei operațiuni judiciare este existența unei despăgubiri drepte și prealabile.
Prin urmare, exproprierea se poate face pe baza unei despăgubiri care trebuie să fie dreaptă, să acopere întreaga pierdere suferită de persoanele afectate de măsura exproprierii.
Despăgubirea trebuie să fie nu numai dreaptă, ci și prealabilă, caracterul prealabil al despăgubirii fiind o garanție importantă acordată persoanelor îndreptățite la despăgubire.
În lipsa unei înțelegeri, despăgubirea se stabilește prin hotărâre judecătorească.
Intervenția instanței este doar posibilă întrucât dacă există acordul părților (exprimat în vreo formă: fie urmare a discuțiilor de la sediul expropriatorului avute în vederea stabilirii unei juste despăgubiri art. 8 al. 2 din Legea nr. 255/2010, fie prin achiesarea la suma stabilită în raportul de evaluare întocmit conform art. 11 al. 8 din Legea nr. 255/2010 prin necontestarea hotărârii) referitor la sumele cuvenite titularilor drepturilor reale cu privire la un anumit imobil, plata acestor drepturi se face prin simpla cerere a celor îndreptățiți fără a mai fi necesară sesizarea instanței (transferul dreptului de proprietate făcându-se ex lege, în temeiul deciziei de expropriere, art. 9 din Legea nr. 255/2010 care nu poate fi contestată decât sub aspectul cuantumului despăgubirilor – art. 22 din aceeași lege.
Instanța de judecată nu a avut în vedere principiile exproprierii care trebuiau raportate la caracterul complex al acestuia, în speță nu au fost respectate etapele procedurii de expropriere prevăzute de art. 4 din Legea nr. 255/2010 și anume emiterea hotărârii pentru stabilirea despăgubirilor nu s-a realizat.
De altfel și intimatul a recunoscut că hotărârea pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor nu s-a emis și la instanța de fond nu s-a făcut dovada parcurgerii niciuneia dintre formalitățile prevăzute de art. 18-23 din Legea nr. 255/2010.
Exproprierea se poate realiza decât după o dreaptă și prealabilă despăgubire, principiu prevăzut nu numai de Codul civil și Constituția României dar și de acte internaționale precum Declarația Universală a Drepturilor Omului Protocolul 1 al C.E.D.O.
În speță pe lângă cererea de anulare a deciziei și a hotărârii de guvern, reclamanții au solicitat și stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru suprafața de teren expropriată.
Instanța de fond soluționând acțiunea a apreciat că este inadmisibilă și implicit neîntemeiată.
Prin urmare această hotărâre a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind greșită dintr-o dublă perspectivă:
-Pe de o parte este în contradicție cu regimul juridic al exproprierii și al efectelor acesteia;
-Pe de altă parte este contrară jurisprudenței C.E.D.O.
Primul efect al exproprierii este realizarea unor raporturi juridice obligaționale între expropriator în calitate de debitor și proprietarul în drept al despăgubirii în calitate de creditor.
Deoarece prevederile Legii nr. 255/2010 trebuie aplicate în satisfacerea principiului constituțional care instituie obligația unei „drepte și prealabile” despăgubiri, este evident că momentul nașterii acestor raporturi obligaționale este momentul emiterii deciziei de expropriere.
Fără a fi analizat regimul juridic al despăgubirilor datorate conform Legii nr. 255/2010 legiuitorul a stabilit două categorii de despăgubiri: provizorii, cele stabilite prin H.G. nr. 791/2011, emisă conform art. 5 și definitive, cele stabilite de instanțele judecătorești conform art. 22 și cele acceptate de expropriat conform art. 19 din Legea nr. 255/2010.
Art. 19 din Legea nr. 255/2010 prevede termene extrem de scurte pentru realizarea fazelor premergătoare determinării administrative a despăgubirilor (având la bază raționamentul ca, prin ipoteza, transferul dreptului de proprietate s-a produs): 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere pentru numirea comisiei; 10 zile (eventual prelungite cu maxim 15 zile) pentru dovedirea dreptului de proprietate și a pretențiilor privind despăgubirile.
Or, în speța de față, deși de la emiterea Deciziei nr. 1651/2011 a trecut mai bine de 3 ani, apelanții reclamanți lipsiți de proprietatea bunurilor lor, se văd în imposibilitate de a beneficia de o despăgubire justă (suma individuală din anexa H.G. nr. 791/2001, având în continuare, caracter estimat); pe lângă aceasta, instanța a respins fără a analiza în fond cererea de stabilire a cuantumului despăgubirilor având în vedere tocmai atitudinea culpabilă a expropriatorului care nu a emis hotărâre de stabilire a despăgubirilor, deși lucrarea de utilitate publică a fost demult finalizată.
Suma cuvenită apelanților ca despăgubiri pentru terenul expropriat a fost stabilită prin H.G. nr. 415/2010 și H.G. nr. 791/2011 doar o completează unde Guvernul României a acordat cu titlu de despăgubire suma de 22 lei/mp și pârâta a redus drastic acest cuantum al despăgubirilor.
În speță recurenții susțin că sunt incidente dispozițiile Deciziei XX /2007 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pentru cele relatate, a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Analizând sentința apelată în baza motivelor de apel invocate, Curtea constată că aspectul este fondat pentru următoarele:
Potrivit situației de fapt astfel cum a fost reținută de instanța de fond, pentru realizarea lucrării de utilitate publică „Autostrada București - C., Tronsonul 6, Cernavodă – C., C.N.A.D.N.R. a emis decizia de expropriere nr. 1651 din 28 noiembrie 2011, prin care s-au trecut în proprietatea statului, fără alte formalități, bunurile imobile aparținând persoanelor enumerate în anexă, printre care și reclamanții, la poziția 284, invocându-se și cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților apelanți.
În decizie s-a menționat că orice contestație împotriva acesteia nu suspendă transferul dreptului de proprietate și că, având în vedere că sumele aferente despăgubirilor au fost consemnate, transferul dreptului de proprietate operează de drept de la data emiterii deciziei.
Raționamentul instanței de fond, conform căruia H.G. nr. 791/2011 stabilește doar lista bunurilor supuse exproprierii și sumele individuale cuvenite, iar dreptul de contestare a cuantumului despăgubirilor se naște abia după emiterea unei hotărâri, este corect din punct de vedere formal, însă încalcă una dintre condițiile esențiale ale exproprierii, respectiv aceea a existenței unei drepte și prealabile despăgubiri, care să acopere întreaga pierdere suferită de persoana afectată de măsura exproprierii.
Conform dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 44 al. 3, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”. Această despăgubire se stabilește, potrivit art. 44 al. 6 din Constituție „de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție”.
Intervenția instanței de judecată este doar posibilă, deoarece, dacă există acordul părților, exprimat conform art. 8 al. 2 din Legea nr. 225/2010 în sensul discuțiilor la sediul expropriatorului în vederea stabilirii unei juste despăgubiri, sau prin achiesarea la suma stabilită conform raportului de evaluare întocmit în temeiul art. 11 al. 8 din Legea nr. 255/2010, plata sumelor cuvenite se face doar în baza cererii celor îndreptățiți, fără a fi necesară sesizarea instanței.
Prin urmare, transferul dreptului de proprietate se face ex lege, în temeiul deciziei de expropriere conform art. 9 din Legea nr. 255/2010, care nu poate fi contestată decât sub aspectul cuantumului despăgubirii, în acord cu art. 22 din actul normativ menționat.
Transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator se face cu respectarea procedurii prevăzute de Legea 255/2010, procedură ce debutează cu notificarea proprietarilor privind intenția de expropriere și lista imobilelor ce urmează a fi expropriate, conform art. 8 al. 1 din lege și art. 5 al. 3 din Normele metodologice de aplicare a acesteia.
În termen de 30 de zile lucrătoare de la primirea notificării, proprietarii imobilelor au obligația de a se prezenta la sediul expropriatorului în vederea stabilirii despăgubirii, conform art. 8 al. 2 din Legea nr. 255/2010 și a art. 5 al. 4 din Normele metodologice.
În termen de 5 zile lucrătoare de la expirarea perioadei de 30 de zile de la primirea notificării, expropriatorul are obligația emiterii deciziei de expropriere conform art. 9 al. 1 din lege, urmând ca transferul dreptului de proprietate să opereze de drept la data emiterii actului administrativ de către expropriator, ulterior consemnării sumelor aferente.
În speță, etapele de la lit. a) – c) ale procedurii de expropriere, reglementate prin art. 4 din Legea nr. 255/2010 au fost parcurse, inclusiv sub aspectul realizării integrale a lucrării de utilitate publică, însă hotărârea de stabilire a despăgubirilor nu a fost emisă.
Nici în faza procesuală a apelului nu s-a făcut dovada parcurgerii formalităților prevăzute la art. 18 – 23 din Legea nr. 255/2010, în tot acest timp, începând cu data de 28 noiembrie 2011, reclamanții – apelanți fiind lipsiți de dreptul de proprietate asupra imobilului lor, în condițiile în care dreptul de proprietate al Statului Român a fost intabulat, iar lucrarea de utilitate publică a fost finalizată în urmă cu 3 ani.
În acest mod, expropriații nu au posibilitatea contestării sumelor stabilite provizoriu cu titlu de despăgubiri și, în consecință, nu pot cere suplinirea inacțiunii Statului, a cărui atitudine culpabilă împiedică pronunțarea instanțelor asupra caracterului just al despăgubirilor propuse a fi acordate.
Așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Brumărescu contra României, lipsirea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică, a avut un temei legal și răspunde exigenței de proporționalitate între cerințele de interes general ale comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
În speță, Curtea va constata că, deși lipsirea de proprietate a fost justificată de o cauză de interes public, echilibrul rezonabil a fost rupt, reclamanții apelanți suportând o sarcină exorbitantă, în sensul că au fost lipsiți de bunul lor timp de peste 3 ani și nu au încasat o despăgubire al cărui caracter just să fie stabilit de o instanță.
Astfel, au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, accesul la justiție presupunând în mod necesar ca, după parcurgerea unei proceduri administrative, partea interesată să aibă posibilitatea de a se adresa unei instanțe judecătorești.
Deși, prin Legea nr. 255/2010 au fost reglementate procedurile administrative prealabile exproprierii și posibilitatea atacării în justiție a măsurilor dispuse în cadrul acestei proceduri, respectiv stabilirea despăgubirilor, în realitate expropriatul nu poate formula contestație conform art. 22 din lege, decât dacă expropriatorul emite hotărâre în acest sens (Cauza L. contra României).
Aplicarea unei asemenea condiții încalcă accesul liber la justiție consacrat în art. 21 din Constituție, imperativul existenței hotărârii prealabile formulării contestației afectând substanța dreptului garantat atât constituțional, cât și prin art. 6 al. 1 din C.E.D.O., proprietarul fiind astfel lipsit de posibilitatea de a sesiza, în mod concret, instanța, în ceea ce privește caracterul just al despăgubirilor.
Legea nr. 255/2010 utilizează două categorii de despăgubiri: despăgubiri provizorii stabilite prin hotărârea de guvern emisă conform art. 5 și despăgubiri definitive, stabilite de instanțele judecătorești, conform art. 22 și cele acceptate de expropriat conform art. 19.
În condițiile în care art. 19 din Legea nr. 255/2010 prevede termene scurte pentru realizarea fazelor premergătoare stabilirii administrative a despăgubirilor în considerarea faptului că transferul dreptului de proprietate s-a produs (5 zile de la emiterea deciziei de expropriere pentru numirea comisiei, 10 zile pentru dovedirea dreptului de proprietate și a pretențiilor privind despăgubirile), este evidentă atitudinea culpabilă a expropriatorului care nu a emis hotărârea de stabilire a despăgubirilor, deși lucrarea de utilitate publică a fost finalizată.
Prin urmare, acțiunea reclamanților apelanți nu este inadmisibilă, inadmisibilitate care implicit a condus la respingerea capătului de cerere privind stabilirea cuantumului despăgubirilor, contrar celor reținute de instanța de fond, soluția atacată fiind de natură să încalce dreptul acestora la un proces echitabil, în condițiile refuzului examinării cererii de stabilire pe cale judecătorească a despăgubirilor pentru terenul expropriat.
Un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui ce se consideră îndreptățit de a se adresa instanței competente, în acord cu principiul constituțional reglementat prin art. 21 al. 2.
În acest context, se va constata că există similitudini între ipoteza care a condus la declanșarea prezentului litigiu și jurisprudența divergentă care a condus la pronunțarea Deciziei nr. XX/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că „respingerea acțiunii ca inadmisibilă și implicit ca neîntemeiată contravine și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”.
Având în vedere cele relatate, Curtea constată că instanța de fond – pe lângă faptul că a încălcat principiile exproprierii și în special cel cu privire la o dreaptă despăgubire, a respins acțiunea ca inadmisibilă și implicit ca neîntemeiată, nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei.
În mod greșit a reținut că despăgubirile stabilite de experții G. N. și G. N. care făceau parte din comisia de evaluare au respectat criteriile stabilite de art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubiri care au fost calculate la data emiterii deciziei de expropriere și nu la data pronunțării hotărârii.
Conform deciziei nr. 23 din 21 ianuarie 2014a Curții Constituționale, evaluarea imobilului supus exproprierii se face în raport de prețurile de tranzacționare a unor imobile similare de la data întocmirii raportului de expertiză, adică la o dată cât mai apropiată de momentul pronunțării hotărârii prin care se stabilește cuantumul despăgubirii și de momentul transferului dreptului de proprietate.
Or, contrar acestei decizii, care este obligatorie, instanța de fond la respingerea capătului de cerere privind stabilirea cuantumului despăgubirilor ca neîntemeiat, a avut în vedere evaluarea făcută de experți la momentul exproprierii, anul 2011 și nu la momentul pronunțării hotărârii, anul 2014.
Deși în speță a fost efectuat un raport de expertiză tehnică imobiliară instanța de fond nu l-a avut în vedere la soluționarea prezentei cauzei și nici nu l-a analizat critic. De altfel, la stabilirea despăgubirilor experții au avut în vedere tranzacții din perioada 2010-2012 și nu cele de la nivelul anilor 2013-2014.
În atare situație, se impune administrarea de noi probatorii pentru a se stabili cuantumul despăgubirilor pentru suprafața de teren expropriată ce a aparținut reclamanților, conform dispozițiilor art.26 din Legea nr. 33/1994 și Deciziei nr. 23/2014, a Curții Constituționale.
Pentru considerentele expuse și având în vedere împrejurarea că Tribunalul C. nu a intrat pe fondul cauzei, Curtea va anula hotărârea apelată și va reține cauza spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanții reclamanți S. N. și S. U., ambii cu domiciliul în loc. Valul lui T., Calea Dobrogei nr. 129, jud. C., împotriva sentinței civile nr. 2336/07.10.2014 pronunțate de Tribunalul C. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. ROMÂN, PRIN DEPARTAMENTUL PENTRU PROIECTE DE INFRASTRUCTURĂ ȘI INVESTIȚII STRĂINE, cu sediul în București, . nr. 18, sector 1.
Anulează hotărârea apelată și reține cauza spre rejudecare.
Termen 9 martie 2015, cu citare părți.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 16.02.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, Vanghelița T. M. G.
Grefier
C. I.
Jud.fond: F.M.I.
Red.dec.jud. V.T./03.03.2015/
Tehnored.gref.I.C./04.03.2015/5ex.
| ← Expropriere. Decizia nr. 21/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA | Legea 10/2001. Decizia nr. 119/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA → |
|---|
