Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 8520/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 8520/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 30-09-2013 în dosarul nr. 1406/54/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 8520/2013
Ședința publică de la 30 Septembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE- S. P.
Judecător- R. M.
Judecător -A. M.
Grefier- F. I.
Ministerul Public reprezentat prin procuror D. Ștanță din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
000
Pe rol, judecarea contestației în anulare formulată de contestatoarele T. S. și C. A., împotriva deciziei civile nr.5818 din 3 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._ *, în contradictoriu cu intimații S. R.- reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR București și T. R..
La apelul nominal s-a prezentat contestatoarea C. A., fiind lipsă celelalte părți.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, care învederează că prin încheierea de ședință din data de 3 septembrie 2012, judecata cauzei a fost suspendată și că, potrivit referatului întocmit de grefă la data de 4 septembrie 2013 s-a dispus, din oficiu, repunerea pe rol a cauzei pentru constatarea perimării.
Curtea, pune în discuția părții prezente excepția perimării.
Contestatoarea C. A., arată că nu sunt îndeplinite condițiile excepției perimării și solicitând repunerea cauzei pe rol.
Reprezentantul Ministerului Public arată că sunt îndeplinite condițiile de admitere a excepției de perimare și să se constate că acțiunea este perimată.
Constatând cauza în stare de soluționare a trecut la deliberare.
CURTEA:
Asupra cauzei de față constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 5818 din 3 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._ *, s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă T. S. și recurenta intervenientă C. A. împotriva sentinței civile nr. 80 din 24 februarie 2012, pronunțată de Tribunalului M. în dosarul nr._ *, în contradictoriu cu intimatul reclamant T. R. și intimatul pârât S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor M., având ca obiect Legea nr.221/2009 .
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Critica din recurs care a vizat depășirea cadrului procesual, stabilit prin decizia de casare, a fost nefondată, fiind evident că recurentele s-au aflat în eroare în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor art. 315 Cod procedură civilă și înțelegerea conținutului deciziei de casare.
Astfel, instanța de recurs a analizat trei probleme de fapt și de drept, apreciind că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a fi dezlegate fiecare dintre acestea și anume:
- să se stabilească dacă reclamanții și intervenienta au formulat acțiunea în nume propriu sau în calitate de moștenitori, caz în care trebuia să se dovedească faptul că autorul comun nu mai are și alți moștenitori care să fi promovat același tip de acțiunea;
- să se stabilească dacă măsurile administrative ce au determinat promovarea acțiunii sunt definite prin lege ca având caracter politic sau dacă se invocă și alte tipuri de măsuri administrative pentru care se cere constatarea caracterului politic, caz în care este obligatorie participarea reprezentantului parchetului;
- să se facă o cercetare completă a aplicabilității în cauză a prevederilor art.5 alin.1 lit.b din Legea 221/2009, deoarece nu a lămurit dacă este vorba de bunuri confiscate ca efect al măsurii administrative cu caracter politic și care nu au fost restituite, luând în considerare, la pronunțarea soluției, numai probe din care rezultă bunurile rămase în gospodărie, conform declarațiilor martorilor și valoarea acestora, conform expertizei.
Curtea a stabilit expres că, față de acest ultim motiv de casare, se impunea ca instanța să pună în discuția părților, completarea probatoriilor, pentru o corectă aplicare a legii și a dispus ca la rejudecare să se aibă în vedere considerentele prezentei decizii, celelalte critici, susțineri și apărări ale părților, pentru pronunțarea unei sentințe legale și temeinice.
Din simpla lectură a considerentelor deciziei de casare a rezultat că sentința pronunțată în primul ciclu procesual a fost desființată în totalitate și că limitele casării au fost stabilite la întreaga situație de fapt și de drept dedusă judecății, urmând ca instanța să stabilească temeinicia și legalitatea pretențiilor din acțiunea precizată și din cererea de intervenție în interes propriu.
Rejudecând pricina în fond, tribunalul a respectat prevederile art. 315 Cod procedură civilă și a stabilit cadrul procesual sub aspectul calității reclamanților și intervenientei, al temeiului de drept al pretențiilor, punând în discuție și suplimentarea probelor.
Astfel, din declarațiile părților și actele de stare civilă a rezultat că reclamanta T. S. a promovat acțiunea în nume propriu și ca moștenitoare a soțului său, T. A.. T. R., născut în anul 1952, în perioada deportării, și C. A. ( fostă T.), în vârstă de 4 luni la data deportării, au solicitat de asemenea despăgubiri în nume propriu și ca moștenitori.
Toate părțile au invocat că față de familia lor s-a luat măsura administrativă a stabilirii domiciliului potrivit deciziei nr.200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, aspect rezultat și din Hotărârea 339/1991 și Hotărârea 341/1991 prin care s-au stabilit drepturile de care beneficiază T. R. și T. S. în temeiul Decretului Lege 118/1990.
Cum dispoz. art.4 alin.5 din Lg.221/2009 prevăd că participarea procurorului la judecata cauzei se impune doar dacă măsura luată față de reclamanți nu este definită prin lege ca având caracter politic iar în speță stabilirea caracterului politic al măsurii administrative este prevăzut expres în art.3 din Lg.221/2009, lit.e), nu s-a impus participarea procurorului la judecata în prima instanță.
Cât privește cea de a treia problemă ce se cerea a fi dezlegată în cauză, Curtea de apel a stabilit, cu putere de lucru judecat, că la acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile confiscate de stat la data strămutării familiei reclamanților nu pot fi avute în vedere doar probele din care rezultă bunurile rămase în gospodărie și valoarea acestora. S-a impus, prin aceeași decizie, să se pună în discuție completarea probatoriilor.
Potrivit art.5 alin.1 lit.b) din Legea nr.221/2009 se poate solicita de către persoanele îndreptățite acordarea de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Producerea prejudiciului material, cauzat prin confiscarea mobilelor deținute în proprietate de familia recurentelor este de necontestat, însă acestea aveau obligația de a dovedi faptul că bunurile au fost deținute anterior aplicării măsurii, că au fost confiscate de stat și că nu au fost restituite.
Sarcina probei revine evident reclamanților, potrivit art. 1169 cod civil deoarece vizează exclusiv dovedirea condițiilor impuse de lege.Astfel a fost nefondată susținerea recurentelor în sensul că aparținea pârâtului sarcina de a proba faptul că bunurile nu au fost restituite, deoarece acesta a susținut restituirea.
Prima problemă de fapt ce se cerea a fi dovedită nu era cea a restituirii, ci aceea a preluării efective, nefiind suficient să se dovedească existența în gospodărie a anumitor bunuri. Dovada s-a impus prin chiar considerentele deciziei de casare și se cerea a fi făcută, în condițiile art. 315 Cod procedură civilă.
În ședința publică de la 24 februarie 2012, când s-a pronunțat sentința supusă recursului instanța a pus în discuție completarea probatoriului, însă reprezentantul convențional al recurentelor ( reclamanta și intervenienta) a arătat că nu înțelege să propună alte probe.
Așadar, instanța a respectat prevedrile art. 129 Cod procedură civilă, manifestând rol activ, însă părțile au arătat că nu doresc administrarea unor noi probe, caz în care nu pot invoca în recurs propria lor culpă, mai ales în condițiile în care au beneficiat de apărare calificată și au cunoscut considerentele deciziei de casare, care impunea completarea probelor.
Analizând probele administrate în primul ciclu procesual, instanța a constatat că din declarațiile martorilor a rezultat doar faptul că familia reclamanților și intervenientei au avut anumite bunuri în gospodărie, dar nu s-a stabilit dacă aceste bunuri existau la data părăsirii forțate a domiciliului, dacă au fost preluate de stat ca efect al aplicării măsurii administrative cu caracter politic și dacă o parte din acestea au fost regăsite în domiciliu în anul 1956, când măsura strămutării a încetat.
În aceste condiții, nu se poate cere acordarea de despăgubiri materiale, recurentele fiind în culpă pentru că nu au administrat probele impuse de instanță și nu au dovedit pretențiile lor, deși le revenea sarcina probei.
Instanța a apreciat că nu constituie motiv de nelegalitate faptul că tribunalul a consemnat în preambulul hotărârii că acesta este o decizie, deși, ca primă instanță, pronunță sentințe, așa cum a susținut în recurs reprezentantul parchetului, fiind vorba doar de o eroare materială care poate fi îndreptată potrivit art. 281 cod procedură civilă.
Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare T. S. și C. A..
Verificând actelor de la dosar rezultă că ultimul act de procedură a fost efectuat la data de 3 septembrie 2012, când cauza a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 242 pct.2 C.p.civ. pentru lipsa părților.
Se constată că de la data încheierii de suspendare prezenta cauză a rămas în nelucrare mai mult de un an din vina părților, nemaîndeplinindu-se nici un act de procedură în vederea judecării pricinii, iar în conformitate cu dispozițiile art. 248 C.p.civ. orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, iar potrivit dispozițiilor art. 252 C.p.civ perimarea se poate constata și din oficiu.
Instanța, în baza art.248 și urm C.p.civ., urmează a constata perimat recursul de față.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art.248 Cod pr.civilă și art.252 Cod pr.civilă constată perimată contestația în anulare formulată de contestatoarele contestatoarele T. S. și C. A., împotriva deciziei civile nr.5818 din 3 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._ *, în contradictoriu cu intimații S. R.- reprezentat de MINISTERUL FINANȚELOR București, S. R.- reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice- prin Direcția Generală a Finanțelor M. și T. R..
Pronunțată în ședința publică de la 30 Septembrie 2013.
Președinte, S. P. | Judecător, R. M. | Judecător, A. M. |
Grefier, F. I. |
Red.jud. A.M./30.09.2013
Teh.F.I./2 ex.
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 1834/2013. Curtea de... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 35/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
