Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 7745/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7745/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 04-09-2013 în dosarul nr. 9710/63/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 7745
Ședința publică de la 04 Septembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. S.
Judecător M. P.
Judecător Tania Țapurin
Grefier C. C.
Ministerul Public reprezentat de procuror C. N. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamanții A. S. A., S. P. C. împotriva sentinței civile nr. 70 din 10 aprilie 2013, pronunțată de Tribunalul D. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se următoarele: prin cererea de recurs și prin cererea înregistrată sub nr._/30.08.2013 recurenții au solicitat judecata în lipsă, iar prin lucrarea înregistrată sub nr._/22.08.2013 recurenții au depus un set de înscrisuri în susținerea motivelor de recurs. S-a mai învederat întâmpinarea depusă de intimatul pârât, înregistrată sub nr._/08.08.2013, prin care s-a solicitat de asemenea judecata în lipsă.
Curtea, constatând cauza în stare de soluționare și luând act de cererile de judecată în lipsă, a acordat cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul Ministerului Public a considerat că recursul declarat de reclamanți este nefondat, având în vedere că daunele morale nu se mai acordă, prevederile legale fiind declarate neconstituționale, iar măsura confiscării averii a fost anulată. Totodată, reclamanților le-au fost acordate despăgubiri pentru bunurile din Calafat, iar pentru restul bunurilor trebuia să se urmeze procedura obișnuită, dacă nu au intrat în posesia acestora.
CURTEA:
Asupra recursului de față:
Prin acțiunea înregistrată sub nr._ /29.05.2012 la Tribunalul D., reclamanții A. S. A. și S. P. C. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile și imobile confiscate prin sentința penală definitivă nr. 209/20.04.1960 a Tribunalului M. C..
În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut, în esență că, prin sentința penală definitivă nr. 209/20.04.1960 a Tribunalului M. C. autorul acestora, S. G. F., a fost condamnat la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) Cod penal din 1936, ce constituie de drept condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. 2 din legea nr. 221/2009. Ulterior, prin decizia nr. 858/05.04.1996 a CSJ, pronunțată în dos. nr. 2558/1995 a fost admis recursul în anulare, fiind casată respectiva hotărâre penală și înlăturată măsura confiscării averii autorului reclamanților.
De asemenea, a susținut că, prin aceeași hotărâre de condamnare penală s-a dispus confiscarea în întregime a averii condamnatului, din Calafat, fiind confiscate, bunurile mobile și imobile individualizate, în procesul-verbal de confiscare încheiat la data de 08.02.1959, ce se completează cu procesul-verbal de sechestru din data de 28.03.1960, respectiv: două paturi de culoare unul maro și altul alb, un șifonier de culoare maro cu 3 uși, o mașină de cusut marca Singer, un pian marca Bruther (pianină)și un cabinet dentar cu toată aparatura, compus din: o scuipătoare, un dulap de fier cu uși, un scaun medical și măsuță de metal, precum și în procesul-verbal de confiscare încheiat la data de 31.08.1960, respectiv: un teren vatră de . 400 m.p., situat Calafat, . cu C. V., o bucătărie construită din cărămidă și acoperită cu țiglă, două magazii din scândură, un teanc de cărămidă arsă-circa 500 bucăți, circa 1500 bucăți de țiglă, 2 metri cubi de lemne de diferite dimensiuni, un șifonier vopsit maro cu 3 uși, o toaletă cu oglindă culoare maro, două noptiere-culoare maro, un bufet bucătărie culoare bleu.
De asemenea, reclamanții au mai susținut că, au mai fost confiscate, în aceleași împrejurări și averea aceluiași condamnat, aflată în București, respectiv: un teren în suprafață de 1372 m.p., situat în zona Spitalului Floreasca, pe care au fost edificate o clădire cu 4 camere, una cu 6 camere și una cu 10 camere, demolată în anul 1961, construindu-se un . fiind demolate ulterior anului 1962, o bucătărie din scândură și două magazii; tot în zona Floreasca, pe ., un teren în suprafață de 148 m.p., pe acre a fost edificată o clădire cu destinația de locuință, compusă din: un vestibul, patru camere, baie, bucătărie și pivniță, demolată, de asemenea, de vechiul regim comunist.
În drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1 și 5 din Legea nr. 221/2009.
La dosarul cauzei au fost depuse în scop probator, în copie, înscrisurile invocate în acțiunea introductivă (filele 11-32 dos.).
Pârâtul a solicitat respingerea capătului de cerere privind acordarea daunelor materiale, ca neîntemeiată, pentru argumentele amplu formulate în cadrul apărărilor din întâmpinarea formulată în cauză.
Prin sentința civilă nr.70 din 10 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, s-a respins cererea formulată de reclamanții A. S. A., și S. P. C., în contradictoriu cu pârâtul S. R. Prin Ministerul Finanțelor Publice.
S-a reținut că prin sentința penală definitivă nr. 209/20.04.1960 a Tribunalului M. C., autorul reclamanților, S. G. F., a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) Cod penal din 1936, ce constituie de drept condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. 2 din legea nr. 221/2009. Ulterior, prin decizia nr. 858/05.04.1996 a CSJ, pronunțată în dos. nr. 2558/1995 a fost admis recursul în anulare, fiind casată respectiva hotărâre penală și înlăturată măsura confiscării averii autorului reclamanților.
De asemenea, prin aceeași hotărâre de condamnare penală s-a dispus confiscarea în întregime a averii condamnatului, din Calafat, fiind confiscate, bunurile mobile și imobile individualizate, în procesul-verbal de confiscare încheiat la data de 08.02.1959, ce se completează cu procesul-verbal de sechestru din data de 28.03.1960, respectiv: două paturi de culoare unul maro și altul alb, un șifonier de culoare maro cu 3 uși, o mașină de cusut marca Singer, un pian marca Bruther (pianină)și un cabinet dentar cu toată aparatura, compus din: o scuipătoare, un dulap de fier cu uși, un scaun medical și măsuță de metal, precum și în procesul-verbal de confiscare încheiat la data de 31.08.1960, respectiv: un teren vatră de . 400 m.p., situat Calafat, . cu C. V., o bucătărie construită din cărămidă și acoperită cu țiglă, două magazii din scândură, un teanc de cărămidă arsă-circa 500 bucăți, circa 1500 bucăți de țiglă, 2 metri cubi de lemne de diferite dimensiuni, un șifonier vopsit maro cu 3 uși, o toaletă cu oglindă –culoare maro, două noptiere-culoare maro, un bufet bucătărie –culoare bleu.
De asemenea, reclamanții au mai susținut că, au mai fost confiscate, în aceleași împrejurări și averea aceluiași condamnat, aflată în București, fără însă a invoca sau depune un înscris doveditor în acest sens, respectiv: un teren în suprafață de 1372 m.p., situat în zona Spitalului Floreasca, pe care au fost edificate o clădire cu 4 camere, una cu 6 camere și una cu 10 camere, demolată în anul 1961, construindu-se un . fiind demolate ulterior anului 1962, o bucătărie din scândură și două magazii; tot în zona Floreasca, pe ., un teren în suprafață de 148 m.p., pe acre a fost edificată o clădire cu destinația de locuință, compusă din: un vestibul, patru camere, baie, bucătărie și pivniță, demolată, de asemenea, de vechiul regim comunist.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 :”Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:…b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”
Din perspectiva acestor dispoziții legale instanța a constatat că, reclamanții au solicitat despăgubiri materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate, astfel cum au fost indicate în acțiunea introductivă.
În privința tuturor bunurilor mobile pretinse a fi fost confiscate, deși există înscrisurile reprezentate de procesele-verbale de inventariere menționate, instanța a constatat că nu sunt suficiente pentru a forma convingerea instanței asupra temeiniciei acțiunii dedusă judecății, atât timp cât reclamanții, pe de o parte, nu au solicitat administrarea niciunei probe, pe tot parcursul procesului, pentru a se putea determina și stabili echivalentul valoric al acestor bunuri, iar, pe de altă parte, imposibilitatea chiar a reclamanților de a furniza informații de natură a conduce la determinarea și individualizarea concretă a acestora, pentru a se putea stabili, chiar și cu aproximație, valoarea bunurilor confiscate, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Referitor la bunurile imobile pretinse, de asemenea a fi fost confiscate, instanța a constatat că, pentru imobilele din București, există notificări la Legea nr. 10/2001, nefiind încă finalizată procedura administrativă specială a acestei legi reparatorii, astfel cum rezultă din corespondența purtată între reclamanți și Primăria Sectorului 1 București (filele 53 – 55 dos.), precum și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (fila 56 dos.), astfel că cererea de acordare a despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii acestor bunuri se înfățișează, ca neîntemeiată.
De asemenea, în ceea ce privește bunurile imobile, pretinse a fi fost confiscate, situate în Calafat, instanța a constatat că, potrivit deciziei civile irevocabile nr.263/08.09.2008, pronunțată de Curtea de Apel în dos. nr._, reclamanta A. S. A. a obținut dreptul la acordarea de măsuri reparatorii pentru respectivele imobile teren intravilan în suprafață de 137 m.p. și construcții: o bucătărie și două magazii din scândură, astfel că o asemenea solicitare se înfățișează ca inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții A. S. A. și S. P. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Au solicitat admiterea recursului, casarea în întregime a hotărârii atacate pentru a se asigura o judecată unitară, obligarea STATULUI R. în calitate de pârât-intimat, la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea
condamnare.
În fapt, în practica instanțelor de judecată s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema de drept vizând:„Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.5 alin.(l) lit.b) din Legea nr.221/2009, cu modificările si completările ulterioare, în referire la bunurile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al masurilor administrative cu caracter politic, ce pot fi restituite prin echivalent .
Astfel, într-o orientare jurisprudențială s-a apreciat că potrivit art.5 alin.(l) lit. b) din Legea nr.221/2009, persoanele prevăzute de acest act normativ, pot solicita despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condiții în care bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 si Legii nr.247/2005, ambele cu modificările și completările ulterioare.
Prin condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii ar.10/2001 și Legii nr.247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art.5 alin.1 lit. b) din Legea nr.221/2009.
Or, în domeniul de reglementare al Legii nr.10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr.247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natura), precum și utilajele si instalațiile ce au fost preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Așadar, chiar dacă art.5 alin.(l) lit. b) din Legea nr.221/2009, nu se referă în mod expres numai la imobile, aria sa de aplicare vizează exclusiv astfel de bunuri și eventual, bunurile mobile devenite imobile prin destinație care fac obiectul legilor speciale de reparație respectiv Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005 cu modificările si completările ulterioare si pentru care nu s-au obținut încă masuri reparatorii.
Aceasta deoarece, în cuprinsul dispoziției enunțate se arată că pot fi solicitate despăgubiri reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate dacă bunurile confiscate nu i-au fost restituite persoanei îndreptățite, în temeiul Legii nr.10/2001 sau ale Legii nr.247/2005, sub imperiul cărora partea interesata trebuie să nu fi obținut nici-o reparație, obiect al pretențiilor materiale formulate în temeiul Legii nr.22l/2009 nu îl pot constitui decât bunurile imobile prin natura lor sau prin destinație.
În concluzie, pretențiile care vizează orice alte bunuri mobile confiscate,
nu se subsumează sferei de aplicare a dispozițiilor art.5 alin.(l) lit. b) din Legea nr.221/2009.
Într-o altă orientare jurisprudențială, dimpotrivă, s-a susținut că Legea nr.221/2009, constituie temei legal pentru restituirea prin echivalent, atât a bunurilor imobile preluate în urma aplicării măsurilor abuzive prevăzute de acest act normativ, cât și a bunurilor mobile, întrucât legiuitorul s-a referit în cuprinsul art.5 alin.(l) lit. b) la bunuri confiscate, nu la bunuri imobile confiscate, or ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, regula de interpretare logică a legii civile potrivit căreia unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa generală, fără a introduce distincții pe care acesta nu la conține.
Așadar, din analiza Legii ar.221/2009 în cadrul normativ reprezentat de legile de reparație, se constată că, dacă pentru restituirea imobilelor confiscate abuziv de stat au fost adoptate succesiv, în timp, diferite acte normative, pentru restituirea bunurilor mobile confiscate ca efect al condamnărilor sau măsurilor administrative cu caracter politic nu a existat până la apariția Legii 22l/2009 nici un alt act normativ similar, astfel încât nu se poate afirma, în mod rațional că aceasta categorie de bunuri nu ar face obiectul ei de reglementare.
Trimiterea din art.5 alin.(l) lit.b) din Legea nr.221/2009, la Legea nr.10/ 2001 și Legea nr.247/2005, vizează situația în care intre bunurile confiscate s-au aflat și imobile pentru care persoanele îndreptățite au obținut despăgubiri în temeiul acestor acte normative și urmărește a se evita situația în care s-ar putea obține o dublă despăgubire pentru același imobil.
Nicidecum, norma de trimitere nu poate fi interpretată în sensul că ar exclude din categoria bunurilor pentru care se pot acorda despăgubiri materiale, pe cele mobile.
Din analiza art.5 alin.(l) lit.b) din Legea nr.221/2009, rezultă că legiuitorul a impus o dublă condiționare pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate și anume: ca aceste bunuri să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive; bunurile confiscate să nu fi fost restituite persoanei îndreptățite sau aceasta să nu fi obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr.247/2005 cu modificările și completările ulterioare.
Așadar, trimiterea expresă a legiuitorului la prevederile Legii nr.10/2001 și ale Legii nr.245/2005 conduce la concluzia că persoana îndreptățită, poate solicita echivalentul valoric al bunurilor ce vizează numai domeniul de aplicare al acestor acte normative.
Or, în sfera de aplicare a Legii nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005, se circumscriu, prin excelența, numai bunurile imobile.
Prin urmare, persoana îndreptățită poate solicita despăgubiri, reprezentând echivalentul valoric, numai pentru terenuri cu sau fără construcții (imobile prin natura), bunuri mobile devenite imobile prin incorporare în construcții și pentru utilaje si instalații preluate odată cu imobilul, cu condiția ea acestea să existe fizic la data solicitării, reglementarea în materie fiind de strictă interpretare și aplicare în sensul că bunurile mobile confiscate să nu fie înlocuite, casate sau distruse.
Pe de altă parte, prin art.5 alin(5) din Legea nr.221/2009, se prevede că:„Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute de alin.(1) lit.b) al acestui articol, atrage încetarea pe drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările cu completările ulterioare, sau Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
Prin această modalitate de reglementare legiuitorul a urmărit să delimiteze natura bunurilor ce pot fi restituite prin echivalent în procedura Legii 10/2001 cu înlăturarea posibilității derulării unor proceduri paralele, având aceeași finalitate.
Intenția legiuitorului, de a limita sfera bunurilor cu privire la care se pot acorda masuri reparatorii prin echivalent rezultă și din expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr.221/2999 și în care inițiatorul proiectului arată că adoptarea acestei soluții legislative a fost justificată de dificultățile legate de procesul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, ceea ce făcut ca unele persoane care au făcut obiectul persecuțiilor regimului totalitar și din proprietatea cărora au fost preluate abuziv unele bunuri calificate de art.2 lin.(l) lit.b) din Legea nr.10/2001, republicată, modificată și completată să nu obțină vreo despăgubire concretă.
În speță, timp de peste 12 ani de zile, nu au primit nici-o sumă concretă reprezentând despăgubiri în echivalentul valoric al bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare, notificările depuse în baza Legii ar. 10/2001, nefiind soluționate nici în prezent, tergiversându-se la infinit în mod nejustificat.
Ca atare, pe calea Legii nr.22l/2009 s-a urmărit o derogare de la Legea 10/2001, în sensul acordării posibilității persoanelor îndreptățite de a le fi acordat despăgubiri pentru aceste bunuri direct de instanța de judecată, fără a se intenționa o extindere a obiectului legilor anterioare de reparație.
Analizând orientările jurisprudențiale, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, în această chestiune de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii din 8 februarie 2013, formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă IGCJ și a statuat că „În interpretarea și aplicarea disp.art.5 alin.(l) lit.b) din Legea 221/2009 cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr.247/2005 sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja reparație.
Decizia nr.6 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost pronunțată în data de 15 apr. 2013 în dosarul nr.3/2013 și este obligatorie.
În speță, având în vedere orientările jurisprudențiale sesizate în recurs în interesul legii de procurorul general al Parchetului de pe lângă IGCJ, precum și de soluția data de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia sus-citată ca respingerea acțiunii pe către instanța de fond, reprezintă o soluție singulară, nejustificată și abuzivă, hotărârea recurată fiind netemeinică și nelegală, judecătorul încălcând cu rea-credință, dispoziția art.129 alin.(5) din Codul de procedură civilă, cu privire la rolul activ al instanței .
Netemeinicia și nelegalitatea hotărârii primei instanțe, este criticabilă pentru următoarele considerente:
Hotărârea este motivată subiectiv și superficial, folosindu-se un mod de exprimare nereal incert și tendențios, lăsând impresia unor supoziții nicidecum a unor certitudini dovedite prin înscrisuri și constatate de instanța.
Mai grav este că instanța de fond, a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
Că este așa, o demonstrează cu prisosința și fără putere de tăgadă, faptul că judecătorul nu a studiat și nu a analizat dovezile administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, hotărârea pronunțată fiind lipsită de temei legal, încălcând disp.art.304 pct.9 și 10 și disp.art.312 alin.(3) Cod pr.civ.
Materialul probator administrat în dosarul cauzei, constă în înscrisuri oficiale, înscrisuri autentificate, hotărâri judecătorești, suficient, relevantpentru reținerea corectă a stării de fapt și de drept și concludent pentru formarea convingerii instanței.
Cu toate acestea, judecătorul nu a analizat înscrisurile doveditoare
în acest sens.
Referitor la bunurile imobile despre care se face vorbire în penultimul
al paginii a 3-a, instanța nu a analizat art.5 alin.(5) din Legea nr.221/2009 potrivit căruia acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin.(l) lit.b) al aceluiași articol, atrage încetarea de drept a procedurilor pe soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr.10/2001, republicată, și Legii nr.247/2005 ambele cu modificările și completările ulterioare.
Adoptarea acestei soluții legislative a fost justificată pe dificultățile
legate de procesul de punere în aplicare a Legii nr.10/2001.
În speță, timp de peste 12 ani, notificările nu au fost soluționate.
De altfel, practica judiciară CEDO a statuat că, deși în materia imobilelor preluate de stat în mod abuziv, exista lege specială, pentru reglementarea situației juridice a acestora, o acțiune pe calea dreptului comun e admisibilă deoarece procedura, administrativă este o alternativă pentru foștii proprietar care s-a dovedit a fi un instrument ineficient.
Ca atare, pe calea Legii nr.221/2009, s-a urmărit o derogare de la prev. Legii nr.10/2001, în sensul acordării posibilității persoanei îndreptățite, de a fi acordate despăgubiri pentru bunurile preluate de stat în mod abuziv, direct de instanța de judecata, fără a se intenționa o extindere a obiectului legilor anterioare de reparație.
Cât privește paragraful ultim al paginii a 3-a din hotărâre, se comite o greșeală gravă de judecător dovedind încă o dată că nu s-au studiat probele administrate constând în înscrisuri doveditoare, în mod tendențios, scopul fiind respingerea acțiunii, deoarece, prin Decizia Curții de Apel C. nr.263/08.09.2008 irevocabilă, prin decizia ICCJ nr.3217/18.05.2009 (filele 62-65), s-a constatat doar dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunurile imobile confiscate, fără a se acorda despăgubiri.
Întrucât, toate instanțele care au judecat cauza (fond,apel si recurs), au constatat lipsa calității procesuale pasive a Statului R., calitatea procesuală pasivă revenind unității deținătoare a imobilului a cărei restituire se cere s-a acționat în judecată Primăria Municipiului Calafat, acțiunea fiind întemeiată peprev. Legii nr. 10/2001, Legea nr.247/2005 și pe decizia sus-citată, constituind titlu executor.
S-a format dosarul nr._/65/2011, judecătorul cauzei fiind tot domnul D. F. S., care a pronunțat sentința civilă nr.94/04 Aprilie 2012, prin care a respins acțiunea (filele 91-92).
Concluzia finală din motivarea acestei sentințe, este următoarea.
„ Or, practica judiciară poate fi coerentă atunci când se întemeiază pe norme de drept a căror aplicare este chemată să o facă și nu atunci când creează ea norme care pot fi diferite de la o speță la alta (având în vedere că rolul firesc al legiuitorului este preluat de către judecătorul cauzei, deși situațiile sunt comparabile."
În speță, există norma de drept a cărei aplicare, practica judiciară, este chemată să o facă și anume: art.5 alin.(l) lit. b) și alin.5 din Legea 221/2009, și totuși domnul D. F. S., a respins acțiunea fără o motivare corectă bazată pe înscrisurile doveditoare din dosarul cauzei, pronunțând o hotărâre a cărei soluție este netemeinică.
Prin controlul judiciar, s-a solicitat să se constate că motivarea hotărârii este necorespunzătoare și hotărârea este lovită de nulitate.
S-a învederat instanței de recurs că acțiunea directă împotriva Statului R. în temeiul Legii nr.221/2009, întrunește toate condițiile impuse de legiuitor în Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, redate în detaliu în concluziile scrise, depuse instanței de fond în ședința de judecată din 27 Martie 2013, fiind inutil să le reproducă în textul motivelor prezentului recurs.
În esență, condițiile cerute de lege sunt îndeplinite și anume, bunurile confiscate au fost proprietatea autorilor săi (filele 15,26 62-65, 71,72,109,110); reclamanții, aveau calitate procesuala activă, fiind descendenți gradul I (Filele 10-19); bunurile au fost confiscate prin hotărâre de condamnare cu caracter politic (Filele 20-23), iar confiscarea executată conf. proceselor-verbale de confiscare (Filele 24, 28-30), P.V.nr.325/1989 și adev.1629/2011 depuse la 30.1.2013; bunurile confiscate au intrat în sfera de activitate a Legii nr.10/2001 și Legii nr.247/2005 (filele 59,60-61,62-65,91-92) pentru imobilele din CALAFAT și Dosarele nr.15.308, 33.158 si 35.868, depuse instanței în ședința din 27.03.2013 pentru imobilele din București; bunurile confiscate nu au fost restituite, fiind demolate în anii 1960-
1967 (Pilele 24,30,68-72,109-112 și procesul-verbal nr.325/1989 coroborat cu adeverința nr.l629/l7.11.2011, depuse instanței în ședința din 30.01.2013; nu s-au primit despăgubiri, sub imperiul Legii nr.10/2001 și Legii nr. 247/2005 (fila 109), adresa nr.2350/03.01.2013 și adresa nr.9850/03.01.2013, ambele depuse în ședința din 30.01.2013; evaluarea imobilelor s-a efectuat conform grilelor notariale (filele 113-115,116, 117-119 si 120), pentru imobilele din București și conform raportului de evaluare al Primăriei Calafat (Filele 82-83 si 84-86).
În drept, își întemeiază recursul pe disp.art.301,302,304 pot.7,8,9 si 10, și art.312 alin.3 și art.304 indice 1, Cod pr.civ, art.1 și art.5 alin. 1, lit.b) și alin(5) din Legea nr.221/2009, Decizia nr.6/15.04.2013 a ICCJ și pe normele juridice, invocate în primă instanță.
Intimatul depune la dosar întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Recursul este nefondat.
Referitor la critica ce vizează neacordarea despăgubirile materiale solicitate de recurenți, pentru bunurile mobile, Curtea reține următoarele;
Prin decizia nr.6/15.04.2013 pronunțată de ICCJ în soluționarea recursului în interesul legii s-a statuat:” În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație”.
Ca urmare, prin această decizie s-au stabilit în concret categoriile de bunuri pentru care solicitanților li se pot acorda despăgubiri materiale în condițiile Legii nr.221/2009, iar în raport de disp.art.3307 alin.4 din Codul de procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin decizia pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe.
Având în vedere că în domeniul de reglementare al actelor normative speciale de reparație menționate în această decizie, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură)și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul(imobile prin destinație)rezultă că bunurile mobile nu intră sub incidența Legii nr.221/2009.
Întrucât despăgubirile materiale solicitate prin acțiune vizează și bunurile mobile solicitarea recurenților privind acordarea de despăgubiri materiale pentru astfel de bunuri este neîntemeiată.
Neîntemeiată este și critica recurenților privind neacordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile imobile pretinse, de asemenea a fi fost confiscate, în raport de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009 care condiționează acordarea despăgubirilor de neobținerea altei reparații pentru aceleași bunuri.
Astfel în mod corect prima instanță a respins acțiunea reținând că pentru imobilul situat în Calafat, recurenta reclamantă A. S. A. a obținut dreptul la acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul intravilan în suprafață de 137 m.p. și construcții: o bucătărie și două magazii din scândură, iar pentru imobilele din București nu a fost finalizată procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001 care este tot o lege specială de reparație.
Dispozițiile Legii nr.221/2009 au caracter de complinire față de legile anterioare instituind dreptul la despăgubiri pentru bunurile confiscate, în favoarea persoanelor care nu au obținut măsuri reparatorii.
Procedura Legii nr.10/2001 presupune parcurgerea mai multor etape, prima fiind finalizată prin emiterea dispoziției de restituire sau de stabilire a îndreptățirii la acordarea de despăgubiri, iar cea de a doua prin calcularea și plata despăgubirilor.
Sunt considerentele pentru care Curtea în temeiul disp.art.312 alin.1 Cod pr.civilă respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. S. A. și S. P. C., împotriva sentinței civile nr.70 din 10 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 04 Septembrie 2013.
Președinte, D. S. | Judecător, M. P. | Judecător, T. Ț. |
Grefier, C. C. |
Red.jud.M.P./26.09.2013
Tehn.M.D.2 ex
J.f.D.F.S.
| ← Strămutare. Hotărâre din 19-07-2013, Curtea de Apel CRAIOVA | Pretenţii. Decizia nr. 3486/2013. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
