Revendicare imobiliară. Decizia nr. 6429/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6429/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 12-06-2013 în dosarul nr. 453/54/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 6429
Ședința publică de la 12 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE TANIA ȚAPURIN
Judecător M. P.
Judecător P. P.
Grefier C. C.
x.x.x.
Pe rol, judecarea contestației în anulare formulată de contestatoarea T. I. împotriva deciziei civile nr. 1193 din 13 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel C. – Secția I Civilă în dosarul nr._/215/2010, în contradictoriu cu intimații I. N., M. G., G. M., B. M. Ș., L. Ș., I. R. E., Z. C., T. C., L. I., M. M..
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns contestatoarea T. I., asistată de avocat B. A. D., avocat T. D., reprezentându-i pe intimații M. G., M. M., avocat B. A. – cu delegație de substituire pentru avocat D. C., reprezentându-i pe intimații I. N., I. R. E. și T. C., avocat B. C., reprezentându-l pe intimatul B. M. Ș., lipsind intimații G. M., L. Ș., Z. C., L. I..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care Curtea, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra contestației în anulare.
Avocat A. D. B., pentru contestatoare, a susținut oral motivele contestației formulate în scris, întemeiate pe prevederile art. 318 C.p.c., arătând că cererea de recurs nu a fost analizată, partea fiind astfel lipsită de dreptul de acces la instanța de recurs. S-a făcut o încălcare a prevederilor art. 6,13 din C.E.D.O. și art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
A arătat că nu a fost analizată cererea părții privind încălcarea dreptului de proprietate, nerespectarea dreptului asupra bunurilor.
A pus concluzii de admitere a contestației în anulare, anularea deciziei civile contestate și stabilirea unui termen pentru rejudecarea recursului.
Avocat T. D., pentru intimații M. G., M. M., a considerat că nu există motive întemeiate pentru promovarea acestei căi de atac și a solicitat respingerea contestației în anulare, cu obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.
Avocat C. B., pentru intimatul B. M. Ș., a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 318 C.p.c., instanța de recurs analizând toate motivele de recurs și a solicitat respingerea contestației în anulare, cu obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.
Avocat B. A., pentru intimații I. N., I. R. E. și T. C., a solicitat respingerea contestației în anulare, cu obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.
CURTEA:
Asupra contestației în anulare de față:
Prin sentința civilă nr._/22.12.2011, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._/215/2010, a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamanta T. I. în contradictoriu cu pârâții I. N., M. G., G. M., B. M. Ș., L. Ș., Z. R. E., Z. C., T. C., L. I., M. M., ca neîntemeiată.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâților suma de 6.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta T. I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr.349/19.09.2012, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._/215/2010, s-a respins apelul declarat apelanta reclamantă T. I., împotriva sentinței civile nr._ din 22.12.2011, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/215/2010, în contradictoriu cu intimații pârâți I. N., M. G., G. M., B. M. Ș., L. Ș., I. R. E., Z. C., T. C., L. I. și M. M..
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta T. I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia nr.1193 din 13 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/215/2010, s-a respins recursul declarat de reclamanta T. I., împotriva deciziei civile nr.349/19.09.2012, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._/215/2010, în contradictoriu cu intimații pârâți I. N., M. G., G. M., B. M. Ș., L. Ș., I. R. E., Z. C., T. C., L. I. și M. M., având ca obiect revendicare imobiliară .
A fost obligată recurenta la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă M. M., la 300 lei cheltuieli de judecată către intimații pârâți L. Ș. și L. I. și la 500 lei către intimatul pârât B. M..
În speță, Curtea a constatat că tribunalul, în calea devolutivă a apelului, a răspuns criticii referitoare la omisiunea primei instanțe de a se pronunța privitor la cererea ce are ca obiect obligația de a face, arătând că judecătoria, după ce a constatat că pârâții nu au ocupat abuziv terenul reclamantei, a respins ca nefondată cererea în revendicare și, în temeiul acelorași considerente, a constatat nefondată și cea de a doua cerere, accesorie, respingând, în final, acțiunea în tot.
În ceea ce privește soluționarea cauzei, Curtea a constatat că tribunalul, prin hotărârea apelată, și-a însușit aprecierea dată de prima instanță probelor administrate în cauză, reevaluând coroborat toate probatoriile administrate (expertiza, înscrisurile administrate în cauză), cu luarea în considerare a evoluției actelor normative privitoare la evidența suprafețelor de teren, a realității fizice de punere în aplicare a acestora precum și evoluția metodelor topometrice de măsurători.
Prin urmare, nu se poate susține că instanța de apel nu și-a exercitat rolului activ ori că în speță s-ar fi făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 480 Cod civil, cu consecința încălcării drepturilor fundamentale reglementate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește celelalte susțineri ale recurentei reclamante, Curtea a constatat că acestea vizează fondul cauzei și netemeinicia hotărârii, aspecte ce nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, atâta timp cât art. 304 cod. pr civ., menționează expres că „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate „.
Împotriva deciziei a formulat contestație în anulare contestatorul T. I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
A susținut că modul în care a fost "analizat" recursul în patru propoziții față de motivele exclusive de nelegalitate prezentate demonstrează fără putere de tăgadă că a fost lipsită de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la instanța de recurs care să statueze asupra recursului său ce viza drepturi și obligații cu caracter civil, fiind încălcate dispozițiile art.6 din CEDO, art.13 din CEDO, art.l din Protocolul Adițional nr.l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Convenție a arătat, că dreptul său la un recurs efectiv a fost încălcat prin faptul că i-a fost respins recursul fără să se fi analizat argumentele pe care eu le-a adus.
Art. 13 din Convenție, prevede următoarele: "Orice persoană, ale cărei
drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul
să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar
datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.
În aplicarea art. 20 alin. 2 și art. 148 alin. 2 din Constituția României, judecătorul național are nu doar dreptul dar și obligația asigurării aplicării reglementărilor și jurisprudenței europene, revenindu-i rolul de a aprecia cu privire la prioritatea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, precum și cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările ce vizează dreptul comunitar sau drepturile omului.
În calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, judecătorul național are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acestuia, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acestuia de către legiuitor în acest sens fiind cauza Vermeire împotriva Belgiei - hotărârea din 29 noiembrie 1991 - . nr. 214 p. 84CE26, hotărârea D. E. împotriva României - cererea_/01 - 103 publicată în Monitorul Oficial nr. 830 din 5.12.2007.
Potrivit art. 148 alin. 2 Constituția României, urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale UE precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare iar potrivit art. 20 alin. 2 dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale.
Așadar, potrivit Constituției, principiul priorității este consacrat atât pentru dreptul comunitar cât și pentru tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Drepturile și libertățile fundamentale conținute de CEDO sunt cuprinse și în Carta Drepturilor Fundamentale, Carta garantând atât drepturile fundamentale ale cetățenilor Uniunii Europene, cât și drepturi de natură procesuală.
În decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona care cuprinde o prevedere potrivit căreia Carta dobândește aceeași valoare legală ca și Tratatul (până în 2009 Carta nu avea valoarea unui instrument juridic obligatoriu).
Prin urmare, în ce privește drepturile de natură procesuală se impune atât recunoașterea Convenției Europene a Drepturilor Omului (pe tărâmul drepturilor omului), cât și a Cartei drepturilor fundamentale (pe tărâmul dreptului comunitar). Respectarea drepturilor cetățenilor UE este parte integrantă a principiilor generale de drept, apărate atât de CEDO cât și de Curtea de Justiție, aplicabilitatea directă a dreptului comunitar însemnând aplicarea deplină și uniformă a reglementărilor sale în toate statele membre (T. II) instanțele naționale având obligația să asigure efectul direct deplin înlăturând orice normă contrară internă (T. III), respectarea acestui principiu decurgând din ordinea juridică comunitară care a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre (cauza C.).
În aplicarea dreptului, judecătorul român se află atât sub jurisdicția Uniunii Europene, ținând cont de jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, dar și sub jurisdicția de la Strasbourg căreia România i s-a supus necondiționat la 20 iunie 1994 când a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aplicarea prioritară a Convenției și obligativitatea jurisprudenței CEDO sunt principii directoare în dreptul si jurisdicția internă a țării noastre, fixate clar prin art. 20 alin. 2 Constituție.
Solicitarea sa este de a fi aplicat art.6 CEDO art-13 din CEDO, art.l din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului de către instanța care judecă această contestație în anulare pentru următoarele considerente:
Constituția României nu definește ceea ce se înțelege prin sintagma „proces echitabil" însă, potrivit art. 20 alin. 1 dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie să fie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului cu pactele și cu tratatele la care România este parte. Prin art. 6 din CEDO (ratificat prin Legea nr. 30/94) a fost consacrat dreptul la un proces echitabil, aceasta presupunând în abordarea Curții Europene printre altele și „egalitatea armelor" și „motivarea hotărârii".
Din perspectiva egalității organelor, Curtea Europeană a reținut în cauza Dombo
E. B.V. contra Olandei din 27.10.1993 că acest principiu cere ca „fiecare parte la un
proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața
instanței în condiții în care să nu o dezavantajeze semnificativ vizavi de partea
adversă".
Prin art. 318 teza II Cod procedură civilă s-a consacrat pentru recurent posibilitatea de a-și valorifica susținerile formulate prin cererea de recurs și necercetate sau omise de instanță, legiuitorul deschizând calea contestației în anulare pentru a-și valorifica susținerile omise a fi cercetate.
Prin art.318 s-au avut în vedere ipotezele în care recurentului nu i s-a acordat „satisfacție echitabilă și s-a respins recursul sau i s-a admis doar în parte recursul, iar instanța de recurs a omis să cerceteze toate motivele.
Dreptul de a invoca „omisiunea cercetării motivelor" este un drept garantat pentru părți. Omisiunea aceleiași instanțe în a cerceta argumentele sale nu poate rămâne fără consecințe juridice decât cu înfrângerea principiului egalității armelor.
Un alt argument pentru care se impune aplicarea directă a art. 6 CEDO și care este de natură a duce la concluzia că lipsa de analiză a motivelor de recurs și apărărilor îl constituie dreptul la un proces echitabil din perspectiva motivării hotărârii.
Omisiunea instanței de a cerceta argumentele părților a fost analizată de Curtea Europeană în cauzele S.-Troija vs. Spania, Perez vs. Franța, E. der Hurk vs. Olanda, Albina vs. România, curtea europeană reținând „art. 6 implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor, elementelor de probă ale părților".
Față de cele arătate anterior a solicitat ca în speță Curtea de Apel C. să aplice direct dispozițiile art.6 CEDO deoarece din hotărârea pronunțată în recurs rezultă fără echivoc o lipsă de analiză a tuturor motivelor de recurs.
Omisiunea de a cerceta argumentele părților nu poate fi diferențiată și trebuie să producă efecte similare pentru toate părțile.
Pe cale de consecință, în respectarea dreptului la un proces echitabil pentru menținerea „egalității armelor", a solicitat să se constate admisibilă contestația în anulare prin care invocă omisiunea cercetării argumentelor solicitate prin cererea de recurs.
Pe fondul contestației în anulare, se poate constat fără dubiu că prin decizia a cărei retractare o solicită, respingându-se recursul, nici măcar nu s-a procedat la evocarea fondului.
În speță este vorba de un defect fundamental (în acest sens fiind și cauza S. E.), iar Curtea Europeană a recomandat redeschiderea unor procese ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile derulate în fața instanțelor nu au respectat cerințele art. 6 (cauza L. vs. România).
Un alt argument pentru care se impune aplicarea directă a art. 6 CEDO și care
este de natură a duce la concluzia că s-a omis a se analiza toate apărările îl constituie
dreptul la un proces echitabil. Omisiunea instanței de a cerceta argumentele părților a fost analizată de Curtea Europeană în cauzele S.-Troija vs. Spania, Perez vs. Franța, E. der Hurk vs. Olanda, Albina vs. România, curtea reținând „art. 6 implică în sarcina instanței (de fond) obligația de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor, elementelor de probă ale părților".
Conform art. 6 alin. 1 din Convenție, care prevede următoarele in partea sa relevanta: "Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public si într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independenta si imparțiala, instituita de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații in materie penală îndreptate împotriva sa. (...)"
Practic instanța care s-a pronunțat asupra recursului său nu a răspuns deloc motivelor acestui recurs, întemeiate, în special, pe lipsa de motivare a sentinței pronunțate în primă instanță.
Exercitarea dreptului la apărare ocupă un loc esențial în organizarea și în derularea unui proces echitabil. Dreptul la apărare include dreptul pârâtului de a fi ascultat. Prin urmare, se aduce atingere dreptului fundamental la un proces echitabil atunci când, într-un proces civil, reclamantul nu dispune de nici o posibilitate efectivă de a demonstra cererea în justiție.
Chiar dacă expunerea în 4 fraze a judecății poate constitui o motivare prin preluarea motivelor instanței inferioare în sensul Cauzei Helle împotriva Finlandei, ar fi fost necesară o hotărâre motivată în detaliu și completă pentru a putea considera drept echitabilă procedura îndreptată împotriva sa. Or, nu aceasta a fost situația în speță.
Lipsa de imparțialitate în judecarea cauzei prin respingerea recursului, inechitatea procedurilor, nemotivarea hotărârilor judecătorești în speță sunt evidente.
Neexaminarea în mod echitabil a cererii de probatorii de instanța de apel în dosar, lipsa motivării Tribunalului D. cu privire la probele solicitate, i-au produs vătămare și au încălcat dreptul la un proces echitabil.
Practic prin răspunderea numai parțială și generică, neconcretă fără analiza argumentelor principale, reprezintă o ingerință semnificativă în drepturile ocrotite de CEDO.
Pierderea parțială pentru 116 mp.. a proprietății restrângerea dreptului de folosință a proprietății și obligarea la plata cheltuielilor de judecată în condițiile în care dispun de un titlu valabil aflat în circuitul civil intră în sfera de protecție a art.l alin 1 din Primul Protocol Ia CEDO și privește bunuri existente și speranțe 1egitime privind proprietatea.
Deși a plătit și plătește statului român taxe pentru această proprietate, instanța l-a privat parțial de acest drept, dar și de folosința acestuia în folosul celorlalți intimați, el demonstrând cu probele existente în dosar - respectiv înscrisuri, expertize și martori inexistența titlurilor pentru posesia exercitată de aceștia nelegitimă.
Aceasta reprezintă o sarcină specială, exorbitantă, disproporționantă, excesivă și incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
În speța dedusă judecății dezlegarea dată este rezultatul unei evidente greșeli materiale, motiv ce se circumscrie contestației în anulare și este prevăzut de art.318 alin 1 din codul de procedură civilă deoarece conform cuprinsului recursului am formulat numai motive de nelegalitate iar nu de netemeinicie iar în drept am invocat art.304 pct.6, 7, 8, 9 din C.pr.civ, art.312 C.pr.civ..
Raportat la această chestiune este cât se poate de evident că pe cele 6 pagini a invocat numai motive de nelegalitate însă fără nici o justificare Și fără să arate cel puțin care sunt acele motive de netemeinicie.
Lecturând actele și lucrările dosarului este evident că instanța a fost investită prin cererea înregistrată sub nr._/215/2010.
În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cauzei deduse judecății. Aceasta este expresia aplicării principiului disponibilității părților în procesul civil, iar nerespectarea lui și pronunțarea unei soluții care nu vizează obiectul cauzei echivalează cu necercetarea fondului.
Acesta vizează limitele în care urmează să se pronunțe instanța, adică pronunțarea ei omnia petita (numai in legătura cu ceea ce i s-a cerut).
Deși obiectul cauzei, conturat conform principiului disponibilității, l-a constituit acțiunea în revendicare și două petite pe obligația de face respective 1-obligarea pârâților de a-și retrage gardul dintre proprietăți în raport de actele de proprietate și suprafețele rezultate la expertiză și 2-obligarea pârâților de a-și demola construcțiile anexele existente pe terenul său, iar în cazul în care aceștia refuză, să fie autorizată să demoleze construcțiile pe cheltuiala lor.
Față de această investire, în conformitate cu art. 129 alin 6 din C.pr.civ. raportat la an 261 pct.5 din C.pr.civ., Judecătoria C., Tribunalul D. și Curtea de Apel C. erau obligate să analizeze pe fond fiecare cerere, respectiv fiecare motiv de apel sau recurs și să răspundă argumentat fiecărei susțineri în parte, cu referire la materialul probator administrat în cauză.
Această obligație a instanței derivă așa cum a arătat atât din normele legale prevăzute în dreptul intern, dar și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Buryo contra României din 4 martie 2008, cauza Rache și O. contra României din 31 martie 2009) având drept scop cercetarea pe deplin a fondului pretențiilor deduse judecății Și implicit asigurarea dreptului la un proces echitabil în sensul art.6 din CEDO și art.21 alin 3 din Constituția României.
Atât instanța fond nu a analizat integral cererea sa, dar și cea de apel cât și de recurs în căile de atac a încălcat normele anterior citate, nesocotind totodată jurisprudența Curții Europene a Drepturilor omului deoarece nu au fost analizate la fond toate cererile sale iar în apel și recurs toate criticile invocate.
Din cele trei hotărâri judecătorești rezultă fără echivoc în speță că Judecătoria C. nu a analizat cele două petite ce vizau obligarea pârâților de a-și retrage gardul dintre proprietăți în raport de actele de proprietate și suprafețele rezultate la expertiză și obligarea pârâților de a-și demola construcțiile anexele existente pe terenul reclamantei, iar în cazul în care aceștia refuză, să fie autorizată să demoleze construcțiile pe cheltuiala lor, ci doar revendicarea, Tribunalul D. a examinat doar doua critici iar Curtea de Apel C. practic a preluat în mod generic și în patru propoziții fără o argumentare nu a răspuns tuturor criticilor sale, toate aceste aspecte fiind evident și de natură să demonstreze examinarea incompletă atâta vreme cât nu au fost analizate toate susținerile sale.
Judecătoria C. nu a făcut nici un fel de referire la cele doua petite cu privire la obligația de a face, iar Tribunalul D. conform apelului înaintat a avut critici pornind de la punctul a până la punctul f deci 6 puncte ce trebuiau analizate și asupra cărora instanța de apel trebuia să se pronunțe, însă din lecturarea deciziei civile nr.349 din 19 septembrie 2012 se poate constata că nu au fost analizate și instanța nu s-a pronunțat cu privire la 2 din acestea este vorba de litera b și f din motivele de apel, Curtea de Apel C. nu a analizat recursul aspect evidențiat de cuprinsul deciziei, astfel încât au fost ignorate investirile făcute, ceea ce contravine prevederilor art.129 alin 6 din C.pr.civ.
Necercetarea pe fond a cauzei în prisma cererilor sale și a motivelor invocate în apel rezultă fără echivoc din cuprinsul celor două hotărâri a împiedicat instanța de recurs să exercite controlul și de aceea nici nu a putut face o analiză și o motivare în recurs.
Încă odată arătă că a dovedit cu înscrisuri, martori și expertiză că pârâții ocupă din terenul proprietatea sa 116 m.p. după cum urmează: pârâții L. Ș. și L. I. dețin în proprietate suprafața de 9 m.p, teren care în partea de S, conform anexei 2, între punctele 4,80,81,2,3, și 4 este proprietatea sa, actul acestora de proprietate vizează 480 m.p, iar din expertiză a rezultat suprafața de 489 m.p.; pârâtul B. M. Ș. deține conform actului de proprietate suprafața de 540 m.p, iar conform documentației cadastrale 566 m.p., iar din expertiză rezultă 583 m.p. deci are în plus față de actul său de proprietate 43 m.p., iar conform expertizei s-au identificat 13 m.p., conform anexei nr.2, între punctele 81,82,1,2,81, pârâții Z. C. și Z. E. deși conform actului de proprietate suprafața de 1500 m.p., iar din expertiza a rezultat o suprafață de 1650 m.p, având teren în plus față de acte o suprafață de 150 m.p, însă din expertiza s-a identificat o suprafață de 66,26 m.p conform anexei 2 între punctele 84,85,20,24,84, constatându-se în același timp că pârâții au zidit și un gard cu o lungime de 51,Im, între punctele 20,24.
Conform cu raportul de expertiză topografică efectuat de expertul B. dar și I. I. eu trebuia să dețin 1800 m.p. iar suprafața aflată în folosința mea este cu 116 m.p. mai puțin. S-a constatat raportat la actele de proprietate că pârâții ocupă 116 m.p. din terenul subsemnatei aspect ce reiese fără putere de tăgadă din cuprinsul expertizei.
Conform raportului de expertiză întocmit de către d-1 expert I. I. este precizat cu certitudine că pârâții Z. C. și Z. R. E. au un plus de 150 m.p., L. Ș. și L. M. un plus de 9m.p., B. M. Ș. un plus de 43 m.p raportat la actele lor de proprietate.
Acțiunea în revendicare este acea acțiunea reala și petitorie prin care proprietarul,care a pierdut posesia bunului cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar, precum și recunoașterea dreptului său de proprietate.
Practic instanța de judecată a respins acțiunea ca neîntemeiată, dar și în căile de atac nu s-a cercetat fondul, deoarece și-a limitat considerentele, fără să analizeze titlul de proprietate pe care l-a exhibat și fără să lămurească aspectele esențiale.
Ori, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, și fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al reclamantei, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză. (CEDO, Cauza Albina contra România, hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia G. V. contra România, hotărârea din 8 iunie 2006).
Nesocotind dreptul de proprietate și considerându-l unul relativ cu privire la întinderea justificată prin act, instanța de apel și recurs a încălcat inclusiv art. 44 din Constituția României, avându-se în vedere că reclamanta conform actului său de proprietate este îndreptățită sa se bucure de exercitarea tuturor atributelor dreptului de proprietate.
A considerat că este inadmisibil ca într-o o revendicare să se exproprieze o parte în detrimentul uneia dintre părți, practic expropriere pentru un interes privat așa cum se întâmplă în speța dedusă judecății.
Ceea ce este cert și rezultă din raportul de expertiză, este faptul că în cadrul acestei spețe întinderea dreptului său de proprietate nu a fost luat în considerare în raport de pârâți instanța de fond si apel încălcând principiul egalității părților prin nesocotirea celor 116 m.p. pentru care dețin titlu valabil și se află în circuitul civil.
Potrivit art. 41 din Constituție, statul garantează dreptul de proprietate si ca proprietatea privata este ocrotita in mod egal de lege, indiferent de titular.
De asemenea, art. 135 alin. 1 al Legii fundamentale proclama ocrotirea proprietății de către stat, pentru ca, alin. 6 al aceluiași articol sa prevadă ca „proprietatea privata este in condițiile legii, inviolabile”.
Potrivit legii „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege”. Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Conform art. 11 din Constituția României, statul român are obligația de a îndeplini întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Urmare a acestei prevederi constituționale, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele anexă se aplică în ordinea juridică internă a statelor contractante.
Potrivit principiului subsidiarității, garantarea drepturilor consacrate de Convenție, care presupune atât respectarea acestora de către autoritățile naționale, cât și înlăturarea consecințelor eventualelor încălcări suferite de titularii lor, se asigură, în primul rând, de fiecare stat contractant.
În consecință, primul judecător al Convenției este judecătorul național, care urmează să aplice direct prevederile convenționale, normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern.
Așa cum s-a enunțat mai sus, potrivit prevederilor art.11 alin.2 din Constituția României revizuită, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern,ceea ce înseamnă că, după ratificare Convenția a devenit parte integrantă a sistemului roman de drept Și a dobândit în cadrul acestuia, aplicabilitate directă, dispozițiile Convenției având forță constituțională și supralegislativă.
Articolul 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor Omului și libertăților fundamentale prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică Și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
CEDO a arătat că noțiunea de bun se referă la orice valoare patrimonială, ca ansamblu de interese care decurg din raporturile cu conținut economic, pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească.
A considerat că s-a creat un precedent periculos ce trebuie îndreptat deoarece reglementările privind dreptul de proprietate să fie în întregime iluzorii și teoretice.
În concepția jurisprudenței CEDO, instituțiile de drept public sunt asimilate, în dreptul intern într-o mare măsură statului, așa încât ignorarea dreptului de proprietate se constituie în încălcarea art.l din Protocolul 1 și art.6 din Convenție, dacă nu poate fi justificată printr-una din excepțiile prevăzute în acest articol.
Concluzionând a solicitat în baza art. 6 și art.13 CEDO, art.l din Protocolul adițional nr.l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și a art.317 și 318 din Codul de pr.civilă admiterea contestației, și anularea deciziei cu stabilirea unui termen pentru soluționarea recursului pentru soluționarea recursului.
Intimații depun la dosar întâmpinare solicitând respingerea contestației.
Contestația este nefondată pentru următoarele considerente;
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de atac, de retractare prin care se cere instanței ce a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și condițiile prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.
Motivele pentru care instanța poate fi investită cu o astfel de cale de atac sunt expres și limitativ prev.de art.317 și 318 Cod pr.civilă.
Potrivit disp.art.317 alin.1 Cod pr.civilă, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii și când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului și recursului.
Deși contestatoare își întemeiază în drept contestația și pe aceste dispoziții, în motivarea contestației nu invocă neîndeplinirea procedurii de citare sau încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
Potrivit disp.art.318 Cod pr.civilă, hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
Primul motiv are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință darea unor soluții greșite. Al doilea motiv al contestației vizează omisiunea instanței de recurs de a cerceta vreunul din motivele de casare sau modificare prev.de art.304 Cod pr.civilă.
Argumentele de fapt și de drept expuse, de contestatoare conduc la conduc la concluzia că, dispozițiile pe care își întemeiază contestația în anulare sunt inaplicabile în cauză întrucât, hotărârea pronunțată de instanță de recurs nu este rezultatul unor greșeli materiale, textul legal vizând greșeli de fapt involuntare iar nu greșeli de judecată respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale, iar instanța de recurs a răspuns criticilor ce vizau nelegalitatea deciziei recurate, invocate de contestatoare.
Curtea constată că prin contestația formulată contestatoarea deși își întemeiază contestația pe disp. art.318 Cod pr.civilă, invocă de fapt aspecte legate de soluționarea greșită a recursului, și calificarea greșită a motivelor de recurs în motive de nelegalitate și netemeinicie de către instanța de recurs.
Împrejurarea că instanța de recurs a apreciat că anumite critici vizează netemeinicia deciziei recurate, nu se circumscrie tezei I vizate de art.318 Cod pr.civilă, nefiind vorba de o greșeală materială și nici tezei a II-a care vizează doar omisiunea instanței de recurs de a cerceta vreunul din motivele de casare sau modificare prev.de art.304 Cod pr.civilă .
Decizia pronunțată de instanța de recurs sub acest aspect nu poate face obiectul contestației în anulare întrucât instanța investită cu soluționarea contestației în anulare nu este instanță de control judiciar.
Sunt considerentele pentru care Curtea respinge contestația formulată ca nefondată.
În temeiul disp.art.274 Cod pr.civilă, se vor acorda intimaților I. N., T. C., I. R. E., B. Mădlin Ș., M. M. și G., L. Ș. și I., cheltuielile de judecată reprezentând onorariu apărător.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea T. I., împotriva decizia nr.1193 din 13 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/215/2010, în contradictoriu cu intimații pârâți I. N., M. G., G. M., B. M. Ș., L. Ș., I. R. E., Z. C., T. C., L. I. și M. M..
Obligă contestatoarea la cheltuieli de judecată în sumă de câtre 400 lei către intimații I. N., T. C. și I. R. E., 500 lei către intimatul B. Mădlin Ș. și 700 lei către M. M. și G., 200 lei către L. Ș. și I..
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 Iunie 2013.
Președinte, T. Ț. | Judecător, M. P. | Judecător, P. P. |
Grefier, C. C. |
Red.jud.M.P./27.06.2013
Tehn.M.D.2 ex
J.r.L.E.
P.B.
C.T.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 1661/2013. Curtea de Apel CRAIOVA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2803/2013. Curtea de... → |
|---|
