Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2803/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2803/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 22-03-2013 în dosarul nr. 9608/3/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 2803/2013
Ședința publică de la 22 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. M.
Judecător S. A. C.
Judecător M. M.
Grefier G. D. L.
MINISTERUL PUBLIC a fost reprezentat de V. N., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
Pe rol judecarea recursului declarat de recurenta-reclamantă P. A.-M., împotriva sentinței civile nr.2525/08.11.2012 pronunțată de Tribunalul O. – Secția I Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE -DGFP O., având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică au fost lipsă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul este declarat și motivat în termenul legal, iar prin serviciul registratură s-a depus întâmpinare de către intimat.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, se constată recursul în stare de judecată și se acordă cuvântul pe fond.
Reprezentantul Parchetului de pe Lângă Curtea de Apel C. solicită respingerea recursului ca nefondat.
CURTEA
Asupra recursului de față constată:
Prin sentința civilă nr. 2525/08.11.2012 pronunțată de Tribunalul O. – Secția I Civilă, în dosarul nr._, s-a respins excepția lipsei calității reclamantei de beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 221/2009, invocată de pârât, ca neîntemeiată.
A respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei invocată de pârât, ca neîntemeiată.
A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la despăgubirile materiale solicitate de reclamantă, invocată de pârât.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamanta P. A.-M., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice O..
A constatat caracterul politic al măsurii administrative de internare în unitate de muncă a numitului C. A., luată de organele fostei securități.
A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale ca prescris.
A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune morale ca neîntemeiat.
A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de cheltuielilor de judecată ca nefondat.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut cu privire la excepția lipsei calități reclamantei de beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 221/2009, că aceasta este neîntemeiată, deoarece, din cercetarea înscrisurilor depuse la dosar, a rezultat că reclamanta P. A. M., are calitatea de descendent de gradul II al autorului Ceușean A. A. născut la data de 24.05.1898, decedat la data de 17.01.1970 (cunoscut sub numele de Ciușeanu Ș.).
Reclamanta P. A. M., fostă Ceușean este fiica lui Ceușeanu A. și Ceușeanu D. S. născută la data de 22.01.1966.
Tatăl reclamantei Ceușeanu A. este fiul lui Ceușeanu A. și al Ceușeanu E. –A. - D. - Z.-M., născut la data de 24.11.1934, decedat la data de 08.09.1988.
Conform art. 4 alin 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03._89, „Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată”.
Potrivit art. 5 alin (1) „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate”.
Din perspectiva dispozițiilor legale expuse mai sus, și în raport cu prevederile art. 109 și art. 112 Cod de procedură civilă, s-a constatat că reclamanta îndeplinește condițiile pentru a formula acțiunea în temeiul Legii nr. 221/2009, astfel că excepția invocată de către pârât a fost neîntemeiată.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul Stratul R., s-a constatat că aceasta este neîntemeiată.
Susținerile pârâtului potrivit cărora în cauză nu au fost aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009 și art. 998 și următoarele din Codul civil din anul 1864, au fost nefondate.
Din cercetarea actelor comunicate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, a rezultat că împotriva autorului reclamantei, respectiv numitul Ceușeanu A. s-a dispus măsura internării într-o colonie de muncă, fiind reținut la data de 16.08.1952 și eliberat la data de 17.06.1954 din Penitenciarul Văcărești, în baza Ordinului nr. 490/1952.
Conform art. 3 lit. d din Legea nr. 221/2009 „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne”.
Potrivit art. 5 alin (1) „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate”.
Față de aceste dispoziții legale, raportat la prevederile art. 6 CEDO și art. 21 din Constituția României care garantează dreptul de acces la justiție, s-a respins excepția inadmisibilității ca neîntemeiată.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune privind capătul de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri materiale, s-a constatat că aceasta a fost întemeiată.
Conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 „Termenul prescripției este de 3 ani”.
În cauza de față reclamanta a promovat acțiunea la data de 08.02.2011, iar Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin Legea nr. 287/2009 pentru aplicarea noului Cod civil, care a intrat în vigoare la data de 01.10.2011.
Acțiunile patrimoniale, potrivit art. 3 din decretul nr. 167/1958 sunt supuse termenului de prescripție de 3 ani, acesta fiind intervalul de timp stabilit de lege înăuntrul căruia trebuia exercitat dreptul la acțiune în sens material.
Regula generală privind începutul cursului prescripției dreptului la acțiune este consacrată de art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, care în acord cu prevederile art. 1886 din Codul Civil din anul 1864 prevede că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
În cauza de față data începerii curgerii termenului de prescripție este 31.12.1989, dată la care prin Decretul nr. 33/1989 s-a desființat fostul Departament al Securității Statului.
Pe cale de consecință, s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale ca prescris.
Analizând pe fond acțiunea civilă pe baza probatoriului și în raport cu dispozițiile Legii nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03._89, s-a constatat că aceasta este în parte întemeiată.
Din cercetarea înscrisurilor administrate în cauză, instanța a reținut că autorul C. A. (S.) cunoscut și sub numele de C. născut la data de 24.05.1898, în localitatea Reghin, județul M., decedat la data de 17.01.1970, a fost reținut la data de 16.08.1952, în baza ordinului nr._, deținut în formațiunea nr. 0951/C București, încadrat în CM conform procesului verbal nr. 23/1952, pentru faptul că în calitate de membru al PNȚ M. a ținut discursuri, a pregătit membrii în vederea campaniei electorale și a mers în propagandă în raza Regiunii M., fiind eliberat la data de 17.06.1954 din formațiunea Văcărești, București.
Conform art. 3 din Legea nr. 221/2009 „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului”.
Din perspectiva acestor dispoziții legale, raportat la situația de fapt a autorului C. A., instanța a reținut că împotriva acestuia s-a dispus de către organele fostei securități internarea într-o colonie de muncă în baza Ordinului nr. 490/1952, care constituie o măsură administrativă cu caracter politic, având în vedere că din actele dosarului comunicate de CNSS rezultă că autorul a desfășurat activități politice în cadrul fostului PNȚ M..
Susținerea reclamantei potrivit căreia autorul său C. A. a avut domiciliul forțat după ce a fost internat într-o colonie de muncă, a fost nefondată întrucât reclamanta nu a făcut dovezi în acest sens.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtului S. R. la plata sumei de 774.000 lei cu titlu de daune morale pentru faptul că autorul C. A. a fost internat în colonie de muncă și apoi a avut domiciliul forțat, s-a constatat că acțiunea civilă sub acest aspect a fost neîntemeiată.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a)*) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea”.
Din interpretarea textului de lege expus mai sus, a rezultat că aceste măsuri se referă la existența unei hotărâri judecătorești de condamnare cu caracter politic, condiție care nu este îndeplinită în cauza de față.
În același timp instanța a observat că sunt relevante în cauză și deciziile Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010 și nr. 1360/21.10.2010 prin care s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, sunt neconstituționale.
De asemenea, prin decizia nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
. Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră dreptul de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudența CEDO s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întruniri condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul proceduri judiciare și administrative promovate”.
În jurisprudența CEDO s-a statuat că „O creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (cauza Fernandez – Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei hotărârea din 18.10.2002.
În cauza de față, reclamanta nu a putut invoca nici principiul nediscriminării prev. de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece prin pronunțarea deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 de către Curtea Constituțională nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care reclamanta beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
Situația de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate definitiv la momentul pronunțări deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât a rezultat din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme im precise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabil a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare).
Pentru considerentele de fapt și de drept prezentate mai sus, tribunalul a respins capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune morale ca neîntemeiat.
În baza art. 274 Cod de procedură civilă, instanța a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de cheltuielilor de judecată ca nefondat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs P. A.-M..
În motivele de recurs, arată că instanța a admis excepția prescripției dreptului de a cere acordarea de daune materiale, față de momentul nașterii dreptului prevăzut de Decretul nr.167/1958, însă nu a explicat de ce nu face aplicarea art.16 din Decretul 167, susținând că în mod cert S. R. a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru daunele suferite, deși a arătat chiar prin cererea de chemare în judecată că se consideră repus în termenul de prescripție de trei ani prin adoptarea Legii nr.221/2009.
Cu privire la motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod proc.civ., arată că, art.16 raportat la art.17 alin.1 și 2 din Decretul 167/1958 dispune că prin recunoașterea dreptului de către cel în folosul căruia curge prescripția, prescripția este ștearsă și începe să curgă o nouă prescripție.
Motivele prevăzute de art.3041 Cod proc.civ. și art.304 pct.8 Cod proc.civ. în sensul că instanța a reținut eronat natura raportului juridic și starea de fapt, arată că instanța de fond nu a reținut că nu s-a făcut dovada domiciliului forțat al autorului acestuia, dar această dovadă rezultă din situația de fapt dovedită în dosar.
Motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod proc.civ., în sensul că hotărârea este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, arată că instanța de fond a reținut că măsurile prevăzute de Legea nr.221/2009 sunt adresate numai celor care au fost condamnați și susține că cei care au suferit măsuri administrative nu pot beneficia de prevederile acesteia, fiind profund eronată.
Mai arată că instanța a respins ca nefondată cererea de acordare a despăgubirilor morale, reținând că prevederile relevante din Legea nr.221/2009 au fost declarate neconstituționale, existând și o decizie pronunțată de Î.C.C.J. în acest sens.
Solicită să se rețină că dreptul la acțiune conform prevederilor art.998 și următoarele cod civil vechi nu este prescris, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre continuarea judecății la instanța de fond.
Recursul este fondat.
Instanța de fond fie a soluționat capetele de cerere cu care a fost învestită în raport de alte temeiuri de drept decât cele invocate prin acțiune, fie nu a cercetat toate apărările care au fost formulate în speță, iar procedând astfel a încălcat principiul disponibilității care guvernează procesul civil.
Astfel, tribunalul a analizat capătul de cerere având ca obiect daune morale numai în raport de dispozițiile legii nr. 221/2009, cu toate că reclamantul, în formularea acestui capăt de cerere s-a întemeiat în drept pe cu totul alte dispoziții legale, respectiv pe disp. art. 998-999 din codul civil.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect daune materiale, prima instanță l-a soluționat pe excepția prescripției dreptului la acțiune, prin raportare exclusivă la dispozițiile art. 998-999 c. civ., coroborate cu prevederile decretului nr. 167/1958.
Cu toate acestea, reclamantul a invocat faptul că prin . legii nr. 221/2009 a fost repus în termenul de prescripție, apărare pe care instanța de fond era în primul rând obligată să o cerceteze, după care trebuia să o califice în drept, eventual să ceară lămuriri de la cel care a formulat-o, respectiv dacă s-a înțeles să se invoce fie un caz de întrerupere a prescripției – și atunci în ce măsură ar fi aplicabil – sau fie dacă s-a înțeles de fapt capătul de cerere având ca obiect daune materiale a fi întemeiat pe dispozițiile legii nr. 221/2009 – iar atunci urma a fi analizat acest capăt de cerere în raport de acele dispoziții.
Nici capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurilor administrative luate împotriva autorului reclamantului nu a fost precizat de către reclamant pentru a putea fi soluționat în mod temeinic de către instanța de fond, ceea ce a determinat instanța să presupună care ar fi măsura administrativă a cărei constatare se solicită în speță, cu toate că numai reclamantului îi revine sarcina de a determina obiectul acțiunii, potrivit principiului disponibilității, instanța neavând dreptul de a extrage din oficiu dintr-o acțiune aparent neclară numai aspectele pe care le-ar considera relevante, fără a le pune în discuția părților.
Prin urmare, în raport de disp. art. 312 cpc, Curtea consideră că instanța de fond nu a cercetat pe fond capetele de cerere având ca obiect daunele morale și materiale, nu a fost soluționată excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de toate apărările formulate, iar capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurilor administrative a fost soluționat cu încălcarea dispozițiilor art. 129 cpc.
Potrivit alin. 3 al art. 312 cpc, „Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară.”
În raport de toate aceste considerente va fi admis recursul, va fi casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă P. A.-M., împotriva sentinței civile nr.2525/08.11.2012 pronunțată de Tribunalul O. – Secția I Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE -DGFP O..
Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 22 Martie 2013.
Președinte, I. M. | Judecător, S. A. C. | Judecător, M. M. |
Grefier, G. D. L. |
04 04 2013/ Red.jud. St.A. C./ 3ex/ G.L.
J.F. S. M.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 6429/2013. Curtea de Apel... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
