Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 530/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 530/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 12-03-2014 în dosarul nr. 5227/101/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 530
Ședința publică de la 12 Martie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE - M. M.
Judecător - M. P.-P.
Judecător - E. S.
Grefier - V. R.
x.x.x
Pe rol, rezultatul dezbaterilor din data de 5 martie 2014, privind judecarea recursului declarat de reclamantul P. I. împotriva sentinței civile nr. 85 din 1 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul M. – Secția I Civilă, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care a învederat depunerea de concluzii scrise din partea procuratorului M. C., pentru recurentul reclamant P. I., după care:
Mersul dezbaterilor au avut loc în ședința publică de la data de 5 martie 2014, au fost consemnate în încheierea inițială de amânare a pronunțării de la acea dată când instanța, pentru a se depune concluzii scrise de către recurentul reclamant, a amânat pronunțarea în cauză la data de 12 martie 2014.
În urma deliberărilor, s-a pronunțat următoarea soluție:
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea adresată Tribunalului M. și înregistrată sub nr._, reclamantul P. I. a chemat în judecată S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să fie obligat la plata sumei de 150.000 euro reprezentând despăgubiri materiale și suma de 210.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru pierderile și suferințele cauzate personal și autorilor săi defuncții P. D. (tatăl său), P. P. (bunica sa), cu moștenitori P. S. I. (fratele tatălui său).
În motivarea cererii a arătat că la 1.07.1954 a fost strămutat împreună cu întreaga familie în comuna Drăgotești, ., că în gospodărie s-a instalat Primăria și internatul școlii. La revenirea în . de 1.07.1956 au fost nevoiți să construiască o locuință nouă. Motivul strămutării a fost acela că tatăl său, preot, sfătuia consătenii să nu se înscrie în colectiv, fiind persecutat politic.
A susținut că la strămutare, părinți dețineau o casă de locuit și gospodăriile aferente unde s-a instalat Primăria Bîlvănești și internatul școlii și terenuri din care li s-au reconstituit 18 ha și 24 ha pădure.
Cât privește bunurile și animalele rămase în gospodărie, la întoarcere nu le-au mai găsit și nici nu au fost despăgubiți pentru ele.
A solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri materiale și morale, contravaloarea bunurilor preluate abuziv și despăgubiri morale în cuantumul solicitat ca o justă reparație a suferințelor, umilințelor, degradării morale pe care reclamantul și familia sa au fost nevoiți să le suporte.
Acțiunea a fost întemeiată în drept pe disp. art.112 c.pr.civ., art.3 lit. b din Legea 221/2009, art.5 din Legea 221/2009.
A depus în dovedirea cererii: hotărârea nr.740/30 iulie 1997 a Comisiei municipiului București pentru aplicarea DL 118/1990.
Pârâtul MFP prin DGFP M. a depus întâmpinare solicitând respingerea cererii.
La 25 septembrie 2012, reclamantul a depus precizare de acțiune, prin care a precizat care sunt bunurile mobile și imobile confiscate și nerestituite în natură și anume: căruța cu osii de fier cu 2 cai, plug, grapă de fier, târșitoare, cazan de țuică de 150 l din aramă, 2 streazuri de stejar (1000 l), 2 butoaie de stejar (400 l), 2 butoaie de dud de 300 l, una bucată cazalniță stejar de 600 l, trăsură cu roți de fier cauciucate, o bucată șaretă cu șa de piele, mobilă de nuc masivă compusă din pat dublu, șifonier, masă 12 persoane, 12 scaune cu spătar, două noptiere, 2 toalete, una masă stejar, 1 pat stejar, un dulap stejar, 4 scaune taburet, 15 oi, 5 capre, 4 porci de 150 kg, 12 purcei, peste 50 păsări, 500 l vin, 300 l țuică, 100 l vișinată.
A solicitat despăgubiri pentru terenurile ce au aparținut tatălui său P. D., pentru suprafața de 31,32 ha și bunicii sale P. P. pentru suprafața de 19,70 ha conform BAP-ului din anul 1951 acolo unde nu mai pot fi retrocedate în natură.
A depus în dovedirea acțiunii hotărârea nr.179/17 martie 1997 a Comisiei Jud. C., decizia nr._/14.05.1997 a Direcției de Muncă și Protecție Socială, hotărârea nr.740/30 iulie 1997 a Comisiei municipiului București pentru aplicarea DL nr.118/1990, copia carnetului de muncă, cererile de reconstituire a dreptului de proprietate nr.177/7.03.1991 și 110/19.03.1998, declarația asupra suprafeței de teren în proprietate, acte de trecere în proprietatea statului din 18.11.1953, certificat de moștenitor nr.518/1956, eliberat de notariatul de Stat Raion T. S., Titlul de proprietate nr._/23 iulie 1993, Titlul de proprietate nr.5616 din 4.10.2004, Titlul de proprietate nr.5617/22.04.2004.
În cauză a fost administrată proba cu martorii B. E. și S. V. și expertiza tehnică având ca obiective evaluarea bunurilor solicitate prin acțiune și precizarea de acțiune.
Împotriva raportului de expertiză s-au formulat obiecțiuni, apreciindu-se că prețurile stabilite prin raportul de expertiză sunt exagerate față de nivelul mediu al acestora, că nu s-a stabilit uzura bunurilor la data preluării, nu s-au stabilit factorii care au dus la stabilirea gradului de uzură și nu au fost menționate caracteristicile bunurilor supuse evaluării.
Instanța a admis obiecțiunile formulate solicitând expertului să răspundă acestora. Suplimentul raportului de expertiză a fost depus la 9 mai 2013.
La 18.06.2013, reclamantul a formulat precizare de acțiune privind localizarea terenurilor și a vecinătăților acestora.
Terenurile au fost evaluate în raportul de expertiză tehnică depus la 28.06.2013.
Acțiunea a fost precizată din nou la 10 septembrie 2013, reclamantul solicitând plata recoltei neculese precum și despăgubiri sub formă de rentă pe toată perioada în care nu a folosit terenurile începând cu 1954.
Analizând cererea de chemare în judecată în raport de disp. art.5 al.1 lit.b din Legea 221/2009, tribunalul reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul P. I. a solicitat obligarea pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând despăgubiri materiale și 210.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru pierderile și suferințele cauzate personal reclamantului dar și autorilor săi defuncții P. D. (tatăl său), P. P. (bunica sa), cu moștenitori P. S. I. (fratele tatălui său). Acțiunea a fost precizată succesiv solicitându-se contravaloarea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv descrise în precizări, casa și terenuri, căruța cu osii de fier cu doi cai, plug, grapă, târșitoare, cazan de țuică de 150 l, 2 streazuri de stejar, 2 butoaie de stejar, 2 butoaie de dud, una bucată cazalniță stejar de 600 l, trăsură cu roți de fier cauciucate, o bucată șaretă cu șa de piele, mobilă de nuc masivă compusă din pat dublu, șifonier, masă 12 persoane, 12 scaune cu spătar, două noptiere, 2 toalete, una masă stejar, 1 pat stejar, un dulap stejar, 4 scaune taburet, 15 oi, 5 capre, 4 porci de 150 kg, 12 purcei, 50 păsări, 500 l vin, 300 l țuică, 100 l vișinată, despăgubiri pentru terenurile aparținând tatălui său P. D. pentru suprafața de 31,32 ha și bunicii sale P. P. pentru suprafața de 19,70 ha conform BAP-ului din anul 1951 descrise în precizarea de la pagina 178 dosar, plata recoltei neculese a anului 1954 și despăgubiri sub formă de rentă pe toată perioada în care nu a folosit terenurile.
Reclamantul este fiul autorului P. D.. La dată de 1.07.1954 a fost strămutat împreună cu întreaga familie din . locuiau în comuna Drăgotești, .. La revenirea în ..07.1956 au constatat că locuința le-a fost ocupată de către primărie și au construit o locuință nouă. Motivul strămutării a fost acela că tatăl său, preot, sfătuia consătenii să nu se înscrie în colectiv, fiind persecutat politic (hotărârea nr.179/17 mai 1997 a Comisiei Județului C. S.. Odată ajunși în satul Corăbiile, județul Gorj li s-a stabilit domiciliu obligatoriu fiind lăsați în câmp, condițiile de viață la care au fost siliți fiind extraordinar de grele.
Asupra despăgubirilor morale:
Prin decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, despre art.5 al.1 din Legea nr.221/2009 care stabileau și moștenitorii acestora și pe care reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, au fost declarate neconstituționale, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere art.31 al.1 din Legea 47/1992 și disp. art.147 din Constituție potrivit cărora decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial iar pe durata acestui termen, dispozițiile sunt suspendate de drept.
La data soluționării acțiunii, termenul de 45 de zile prevăzut de textul constituțional a expirat astfel că, în lipsa unei intervenții legislative, acțiunea este lipsită de temei juridic.
În condițiile stabilite de art.31 al.1 și 3 din Legea 47/1992 și art.147 alin.4 din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care vor fi soluționate în viitor.
Caracterul obligatoriu opozabil tuturor al deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe implică antrenarea răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu acea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al disp. art.1 alin.3 din Constituție potrivit cu care România este stat de drept. Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.
De altfel, prin decizia în interesul legii 12/19.02.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că declararea neconstituționalității disp. art.5 al.1 lit.a Teza 1 din Legea 221/2009 a avut drept consecință atât încetarea efectelor juridice ale acestora cât și imposibilitatea de a le invoca drept temei juridic în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Față de toate acestea, având în vedere și caracterul obligatoriu al deciziilor pronunțate în interesul legii consacrat de art.330 ind.7 c.pr.civ., luând în considerare că dispozițiile legale invocate de reclamant în promovarea acțiunii nu mai sunt aplicabile fiind contrare constituției, legiuitorul nerecunoscând dreptul reclamantului la acordarea de daune morale, cererea acestuia va fi respinsă.
În privința restituirii bunurilor mobile solicitate, tribunalul constată că prin decizia nr.6 din 15 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii s-a stabilit că: „în interpretarea și aplicarea disp. art.5 al.1 lit.b din Legea 221/2009 cu modificările și completările ulterioare” pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea 10/2001 și Legea 247/2005 sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Prin urmare, despăgubirea reprezentând echivalentul valoric al bunurilor mobile confiscate nu poate fi acordată întrucât în baza acestei legi se pot acorda despăgubiri reprezentând echivalent bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al celor două acte normative la care face referire art.5 (respectiv terenuri și construcții – imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Cu privire la capătul de cerere privind restituirea suprafețelor de 31,32 ha ce a aparținut tatălui său P. D. și 19,70 ha conform BAP-ului din 1951 ce au aparținut bunicii P. P., se reține că urmare cererilor 177/7.03.1991, 110/19.03.1998 adresate Comisiilor de aplicare a fondului funciar s-au eliberat titlurile de proprietate nr._/23 iulie 1993 pentru 1 ha teren, Titlul de proprietate nr.5616 din 4.10.2004 pentru 10 ha teren forestier, Titlul de proprietate nr.5617/22.04.2004 pentru 9 ha teren forestier, prin urmare susținerea potrivit căreia suprafața confiscată nu a fost restituită nu poate fi primită atâta vreme cât nu a solicitat-o ulterior în temeiul Legii 247/2005 și nu a făcut dovada că autorul a avut o suprafață de teren mai mare decât cea pentru care au fost eliberate titlurile. Reclamantul nu a făcut nici dovada că ar fi urmat procedura reglementată de Legea 247/2005 în cadrul căreia nu a obținut restituirea acestora în natură sau prin echivalent condiție ce rezultă din interpretarea Tezei a II-a art.5 lit.b.
De asemenea, se constată că, reclamantul nu a urmat procedura instituită de Legea 10/2001, condiție obligatorie pentru a putea uza de disp. Legii 221/2009, această condiție fiind impusă de legiuitor în art.5 și anume ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001.
În acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție într-o decizie de speță reținând pe de o parte că bunurile mobile datorită naturii lor nu intră în sfera de reglementare a Legii 10/2001, iar pentru bunurile imobile care intră în sfera de reglementare a acestei legi, reclamantul trebuia să facă dovada că a urmat procedura reglementată de Legea 10/2001 în cadrul căreia nu a obținut restituirea acestora în natură sau prin echivalent.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul P. I., susținând că este nelegală și netemeinică.
În motivele de recurs, reclamantul a susținut în esență că:
- în mod greșit instanța de fond a concluzionat că reclamantul a beneficiat deja de măsuri reparatorii pentru suferințele pricinuite, în temeiul Decretului lege nr.118/1990, împrejurare ce nu exclude acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material în baza legii noi; aceeași motivare vine în contradicție cu dispozițiile art.5 alin.4 conform cărora legea se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul lege 118/1990 R;
- instanța de fond a interpretat în mod greșit Decizia nr.6/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în RIL, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, concluzionând că reclamantul este exceptat de la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul material suferit prin măsura administrativă aplicată, motiv pentru care a constituit o premisă de lucru greșită, în sensul inadmisibilității acțiunii și nu a analizat pe fond acțiunea sub aspectul întinderii prejudiciului și a măsurii în care acesta a fost acoperit prin măsuri reparatorii anterioare (respectiv terenuri, construcții, utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul);
- în mod greșit instanța de fond a apreciat că a beneficiat de măsuri reparatorii cu privire la imobilele terenuri ce au aparținut tatălui său P. D., în contextul în care se observă că aceste titluri au fost obținute în baza Legii nr.18/1991 și nu în baza Legii nr.10/2001 sau 247/2005;
- instanța de fond a motivat greșit că nu a uzat de procedura instituită de Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005 pentru a beneficia de reparațiile prevăzute de Lg.221/2009.
Concluzionează recurentul că legea nu prevede acordarea de drepturi noi, ci reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri care puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de art.6 din CEDO, Constituție României, Codul civil, motiv pentru care solicită admiterea recursului, modificarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii în sensul obligării pârâtului la suma de 150.000 Euro cu titlu de prejudiciul material.
În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7 și 9 cod procedură civilă.
Recursul este fondat.
Motivul de recurs prev.de art.304 pct.7 cod procedură civilă, ce se poate invoca atunci când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau sunt străine de natura pricinii” este incident în speță.
Cele trei situații cuprinse în acest motiv de recurs vizează o chestiune unică, concretizată în nemotivarea unei hotărâri judecătorești.
Motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să fie în concordanță cu probele administrate, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, adică să respecte exigențele art.261 pct.5 cod procedură civilă și art.6 din CEDO.
Analizând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că aceasta nu respectă exigențele mai sus menționate.
Astfel, prin decizia nr.6/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în RIL, s-a statuat că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale, de reparație, respectiv Legea 10/2001 și Legea nr.247/2005, sub imperiul cărora partea să nu fi obținut deja o reparație.
Din considerentele acestei decizii rezultă că intenția legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri rezultă și din expunerea de motivare care a însoțit proiectul Legii 221/2009, și este în deplin acord cu art.1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO și cu jurisprudența CEDO.
Instanța de fond nu a verificat dacă reclamantul a obținut reparații materiale prin procedurile speciale prevăzute de Legea 10/2001 și Legea 247/2005, lipsa suplinită în recurs prin declarația autentificată a reclamantului (fila 34), în care acesta menționează că nu a formulat notificare pentru imobile, terenuri sau alte bunuri conform Legii 10/2001, nu a obținut despăgubiri pentru imobile, construcții, terenuri și alte bunuri conform Legii 247/2005 până la data prezentei cauze.
Este greșită motivarea instanței de fond că reclamantul trebuia să uzeze de procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, pentru a demara procedura prevăzută de Legea nr.221/2009, legea condiționând dovedirea depunerii notificării prevăzută de această lege specială, pentru evitarea dublei despăgubiri, nefiind necesară parcurgerea celor două etape, administrativă și jurisdicțională a Legii nr.10/2001.
În atare situație, având în vederea acțiunea, astfel cum a fost precizată de reclamant, făcându-se dovada că acesta împreună cu familia a fost strămutat din . Drăgotești, ., de la data de 01.07.1954 până la 01.07.1956, fiind persecutat politic (hotărârea 179/1997 a Comisiei județului C. S. ), precum și a preluării bunurilor imobile ca urmare a acestei măsuri administrative, Curtea constată întemeiată cererea privind acordarea despăgubirilor materiale pentru imobile.
Acestea au fost evaluate prin expertiza ordonată la fond la suma de 33.547 lei, sumă la care urmează să fie obligat pârâtul, reprezentând contravaloare casă și dependințe, 25.594 lei, grajd = 3818 lei, pătul și magazie = 4135 lei (fila 103 fond).
Capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru terenuri a fost corect respins, întrucât reclamantul a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate în natură pentru terenuri arabile și forestiere, urmare a Legii 18/1991, în situația în care acesta a fost nemulțumit de suprafețele restituite avea posibilitatea complinirii diferențelor solicitate prin Legea nr.10/2001 și Legea 247/2005, legi de care nu a uzat, cum de altfel recunoaște și în declarația autentificată depusă la instanța de recurs.
Motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 cod procedură civilă, ce se poate invoca atunci când „hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, nu este incident în speță.
În speță s-a invocat teza a-II-a, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art.5 alin.1 lit.,b din Legea nr.221/2009, în ceea ce privește acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile.
Instanța de fond a motivat corect respingerea acestui petit, în raport de Decizia nr.6/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în RIL.
Critica reclamantului privind interpretarea și aplicarea greșită a Deciziei nr.6/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în RIL, în ceea ce privește categoria de bunuri ce pot face obiectul dispozițiilor art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, respectiv numai a bunurilor imobile este neîntemeiată.
Prin Decizia nr.534/12.12.2013, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra dispozițiilor art.5 alin.1, lit.b din Legea nr.221/2009, prin raportare la Decizia 6/2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în RIL, care limita categoria de bunuri pentru care se pot acorda despăgubiri materiale numai la bunurile imobile.
În interpretarea și aplicarea acestor dispoziții, instanța supremă a stabilit că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr.10/2001 și Legea nr.247/2005.
Utilizând metodele de interpretare logică, gramaticală și sistematică a dispozițiilor art.5 alin.1, lit.b din Legea 221/2009, instanța supremă a demonstrat că despăgubirile materiale se pot acorda numai pentru bunurile imobile preluate abuziv, astfel cum acestea sunt definite în art.6 coroborat cu art.2 alin.1 lit.b din Legea nr.10/2001.
Curtea Constituțională a avut în vedere în motivarea excepției. „Expunerea de motive ce a însoțit proiectul de lege privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora”, respectiv obiectivele reținute de aceasta, printre care se numără și cel privind posibilitatea acordării prin instanță a despăgubirilor suplimentare, complementare, pentru prejudiciul moral suferit, dacă se apreciază că reparația obținut prin Decretul Lege nr.118/1990 și OUG 214/1999 nu este suficientă.
Curtea a apreciat că în considerarea suferințelor la care au fost supuși condamnații politici, legiuitorul a urmărit reglementarea unor măsuri reparatorii mai eficiente, complementare, având în vedere caracter moral care vizează demnitatea persoanelor în cauză dar și despăgubiri materiale în subsidiar, despăgubiri materiale care vizează exclusiv bunurile imobile.
Analizând legislația generală și specială cu caracter reparatoriu, Curtea a arătat că acestea se raportează la bunuri imobile preluate prin diverse metode abuzive, exemplificând cu legile de reparație (Legea nr.18/1991, Legea 112/1995, Legea 1/2000, Legea 10/2001, Legea 247/2001), iar când legiuitorul a dorit să extindă sfera bunurilor supuse restituirii și la alte bunuri, a făcut acest lucru expres și explicat.
Prin urmare, în cazuri bine determinate, bunurile mobile au constituit obiectul unor legi speciale, legiuitorul precizând natura, elementele de identificare sau, după caz, enumerând în mod expres acele bunuri supuse revendicării.
Această opțiune a legiuitorului nu este de natură să încalce dreptul de proprietate deoarece statul dispune de o marjă largă de apreciere, care să corespundă cu posibilitățile sale reale de compensare și să asigure în același timp un echilibru între interesele particularilor și interesul general în considerentele deciziei făcându-se trimitere la Hotărârea pilot din 12 octombrie 2010, în cauza „M. A. și alții „ împotriva României.
Curtea a explicat faptul că opțiunea legiuitorului de a limita acordarea despăgubirilor prin echivalent numai la bunurile imobile preluate abuziv are, nu în ultimul rând, considerente de ordin practic: perisabilitatea bunului mobil și capacitatea sa de transmitere în sens fizic; în cazul bunului mobil, art.919 alin.3 din Noul cod civil valorează proprietatea, iar pentru a fi revendicat, bunul mobil trebuie să existe, să fie individualizat, proprietarul să fie identificat, iar împotriva acestuia să existe probe care să conteste aparența de deținere legală a bunului, caracteristici care fac imposibilă restituirea în unele cazuri.
Prin comparație, în cazul bunurilor imobile, cerințele obligatorii de înscriere în cf, evidența acestora, durabilitatea unui astfel de bun oferă posibilitatea restituirilor în natură sau în echivalent mai ușor.
Curtea Constituțională a concluzionat că S. Român, în exercitarea dreptului său suveran de reglementare în limitele marjei sale de apreciere acordate de CEDO și în acord cu jurisprudența CEDO, a optat pentru adoptarea unor legi cu caracter reparatoriu numai în materie imobiliară, fără ca prin aceasta să încalce vreun drept ocrotit prin normele constituționale ori convenționale.
Nu poate fi primită critica reclamantului referitoare la motivarea greșită a instanței de fond privind excluderea sa de la acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr.221/2009, fiindcă a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul lege nr.118/1990, motivare ce pretinde reclamantul că vine în contradicție cu dispozițiile art.5 alin.4 din Legea nr.221/2009.
Potrivit acestui text de lege, „Legea 221/2009 se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul Lege 118/1990, OUG 214/1990, aprobată prin Legea nr.568/2001…..”, ceea ce înseamnă că scopul acestui act normativ este să completeze cadrul legislativ referitoare la acordarea reparațiilor morale și materiale și altor categorii de persoane și să înlăture consecințele condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Instanța de fond face trimitere în considerentele hotărârii despre faptul că tatăl reclamantului a fost persecutat politic, despre Hotărârea nr.740/1997 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Decretului lege nr.118/1990 pe numele reclamantului, dar nu acesta este motivul pentru care respinge acțiunea promovată de reclamant, ci pentru considerentele ce au fost explicitate.
Față de cele ce preced, apreciind în cauză incidența motivului de recurs prev.de art.304 pct.7 cod procedură civilă, raportat la art.312 alin.1 cod proc4eduzră civilă, urmează să se admită recursul, să se modifice sentința, în sensul admiterii în parte a acțiunii și obligării pârâtului la suma de 33.547 lei reprezentând despăgubiri civile pentru imobilele preluate abuziv, menținându-se sentința pentru celelalte capete de cerere corect respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul P. I. împotriva sentinței civile nr. 85 din 1 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul M. – Secția I Civilă, în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Modifică sentința, în sensul că admite în parte acțiunea.
Obligă pârâtul la suma de 33.547 lei reprezentând despăgubiri civile pentru imobilele preluate abuziv.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 Martie 2014.
Președinte, M. M. | Judecător, M. P.-P. | Judecător, E. S. |
Grefier, V. R. |
Red.jud.M.M.
Tehn.MC/2 ex.
Data red.
j.f. L.Bîrbănțan
| ← Servitute. Decizia nr. 1066/2014. Curtea de Apel CRAIOVA | Strămutare. Sentința nr. 33/2014. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
