Grăniţuire. Decizia nr. 1773/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1773/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 11-12-2014 în dosarul nr. 19808/215/2010*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1773
Ședința publică de la 11 Decembrie 2014
Președinte: - Florența C. C.
Judecător: - L. M. L.
Judecător: - N. D.
Grefier: - A. P.
Pe rol, rezultatul dezbaterilor din ședința publică din data de 02 decembrie 2014, privind judecarea recursului declarat de reclamanta R. M., împotriva sentinței civile nr. 49 din 6 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul D. - Secția I Civilă în dosarul nr._, în urma anulării deciziei civile nr. 7194/01.07.2013, pronunțată de Curtea de Apel C. – Secția I Civilă în dosarul nr._, prin decizia civilă nr. 8371/24.09.2013, Curtea de Apel C. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți B. T., B. M., având ca obiect grănițuire, revendicare imobil.
La apelul nominal, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Dezbaterile din ședința publică de la data de 02 decembrie 2014, au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei C., sub numărul_, reclamanta R. M., în contradictoriu cu pârâții B. G. T. și B. M., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate a 5 stânjeni de teren, la mutarea parului său de gard și delimitarea corectă a liniei de hotar dintre proprietăți.
Prin sentința civilă nr._ din 16.12.2011, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta R. M., în contradictoriu cu pârâții B. M. si B. T..
A fost admis capătul de cerere privind grănițuirea și s-a stabilit linia de hotar între punctele 50-9 distanța de 16.08 m, 9-10 distanța de 6 .13 m, 10-15 distanța de 23.40 m, potrivit planului de situație anexa 4 la raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit de experți G. M., D. V. A. și Bara M. .
S-au respins capătul de cerere privind revendicarea și obligația de a face și cererea reconvențională formulată de pârâți, ca neîntemeiată, fiind compensate cheltuielile de judecată în ceea ce privește capătul de cerere privind grănițuire și respinse cererile părților privind celelalte cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
La data de 25.03.1966, reclamanta prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2330, a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în C., ..15, jud. D. compus din teren în suprafața de 454 m.p., pe care se află construită o casă de cărămidă, acoperită cu țiglă, o bucătărie și o magazie.
Prin Decizia nr. 15/1992 cu anexe, emisă de Prefectura Județului D., s - a atribuit pârâților reclamanți în proprietate privată suprafața de teren de 498 m.p. situată în . C..
Art. 480 cod civil definește,, proprietatea ca fiind un drept ce are cineva de a se bucura si a dispune de un lucru in mod exclusiv și absolut, însă in limitele determinate de lege,,.
Acțiunea în revendicare, ca mijloc de apărare al dreptului de proprietate, este aceea acțiune reală prin care proprietarul,care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, iar grănițuirea este o acțiune petitorie ce are ca scop delimitarea proprietăților învecinate.
Instanța analizând în mod coroborat probele administrate în cauză respectiv: înscrisurile, depozițiile martorilor M. S. și Tecu M., raportul de expertiză tehnică completat întocmit de expertul N. C. și raportul de expertiza tehnica specialitatea topografie întocmit de experții D. V. A., G. M., Bara M., răspunsurile pârâților la interogatoriu, a rezultat fără putință de tăgada că suprafețele de teren ale părților nu se suprapun, că suprafața de 6 mp teren revendicată de către reclamanta pârâta nu face parte din titlu de proprietate al acesteia, că pârâții reclamanți nu ocupă din terenul reclamantei pârâte, că reclamanta pârâta nu ocupă din terenul pârâților reclamanți.
Instanța a reținut că în cauză, nu se impune compararea titlurilor de proprietate ale părților întrucât din probele administrate în cauză a reieșit că pârâții reclamanți nu ocupă din terenul reclamantei pârâte și nici aceasta din urmă nu ocupă din terenul pârâților reclamanți, chiar dacă aceștia dețin mai mult teren decât au în titlu de proprietate, iar reclamanta deține mai puțin teren decât rezultă din titlul său de proprietate, din raportul de expertiză întocmit de experții D. V. A., G. M., Bara M., reieșind că terenurile părților litigante deținute de acestea în baza titlurilor lor de proprietate nu se suprapun.
Din același raport de expertiză a rezultat că linia de hotar ce desparte proprietățile părților este între punctele 50-9 distanța de 16.08 m, 9-10 distanța de 6.13 m, 10-15 distanța de 23.40 m.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta susținând, în esență, că: 1). prima instanță și-a fundamentat soluția de respingere dată capătului de cerere în revendicare imobiliară, pe constatările și concluziile contraexpertizei administrate în cauză, în cadrul căreia experții au pornit de la o premisă greșită, în sensul că reclamanta a cumpărat un teren în suprafață de 5 stânjeni, ceea ce în opinia acestora ar presupune o lățime de 9,83 m, determinată prin pondere, în realitate lățimea de 5 stânjeni înseamnă de fapt 10 m, în condițiile în care chiar în actele de proprietate ale pârâților (contractul de v-c nr. 3880/13.10.1944 și decizia nr. 76/10.11.1978), lățimea de 6 stânjeni s-a transformat în 12 m; de asemenea, aceeași experți au statuat că reclamanta ocupă în fapt suprafața de 451 m.p., deși în titlul său de proprietate, reprezentat de contractul de v-c nr. 2330/23.03.1966, precum și certificatul de moștenitor nr. 14/26.04.1999, se atestă că este îndreptățită la o suprafață de 454 m.p., fără a se justifica în niciun fel lipsa constată în întinderea dreptului reclamantei; în ceea ce privește situația pârâților, experții rețin că aceștia dețin acte de proprietate numai pentru suprafața de 498 m.p., iar în urma măsurătorilor s-a constatat un plus de 40 m.p., aspect necenzurat și ignorat cu desăvârșire de instanță; totodată instanța a ignorat faptul că dimensiunile terenului reclamantei, constatate, atât în prima expertiză, cât și în ce-a de-a doua expertiză asigură acesteia suprafața de 454 m.p., prevăzută în actul său de proprietate; 2). Cu privire la capătul de cerere în grănițuire, de asemenea soluția este netemeinică, întrucât, respingând cererea în revendicare, stabilirea limitelor de hotar s-a făcut cu nesocotirea semnelor vechi de hotar, precum și cu nesocotirea întinderii dreptului de proprietate aparținând părților; or, în soluționarea cererii în grănițuire instanța trebuia să se raporteze, atât la asigurarea respectării dreptului de proprietate al proprietarilor limitrofi, dar și la respectarea vechilor semne de hotar, care sunt determinanta în stabilirea liniei de hotar; promovarea acțiunii a fost determinată de faptul că, gardul ce delimita proprietățile părților s-a deplasat în partea din față pe o lungime de aproximativ 15 m ( pe o lățime cuprinsă între 2 -8 cm), iar în partea din spate pe o lungime de 23 m ( pe o lățime cuprinsă între 0-30 cm), ocupând astfel suprafața de 6 m din terenul reclamantei; așadar, instanța de fond a ignorat cu desăvârșire vechile semne de hotar, mai exact un vechi gard din cărămidă, contesta de părți, al cărui amplasament s-a modificat în timp, în sensul deplasării spre interiorul proprietății reclamantei; 3). soluția instanței de fond este nelegală și în ceea ce privește compensarea cheltuielilor de judecată, în condițiile în care, așa cum rezultă din motivele de apel, culpa pentru generarea acestei situații de fapt aparține pârâților, care trebuiau obligați la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă.
Prin întâmpinare, pârâții au solicitat respingerea apelului, ca nefondat, expunând amplu situația de fapt, care, în accepția acestora, corespunde realității și adevărului.
În calea devolutivă a apelului, Tribunalul a dispus administrarea unui supliment la raportul de expertiză întocmit de aceeași experți care au efectuat contraexpertiza în fața primei instanțe, asistați de experții I. M. G., pentru apelanta-reclamantă și D. D. pentru intimații-pârâți.
De asemenea, a fost administrată proba cu acte, respectiv înscrisurile de la filele 25-38; 83-145 și 164-174, depuse de apelanta-reclamantă și 63-64 și 152-161, depuse de intimații-pârâți.
Prin decizia civilă nr.49 din 6 februarie 2013, s-a respins apelul declarat de apelanta reclamantă R. M., împotriva sentinței civile nr._ din 16.12.2011, pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți B. G.-T. și B. M...
Tribunalul a constatat că, în mod corect, prima instanță a analizat și interpretat materialul probator administrat în cauză, corelativ cu aplicarea conformă a dispozițiilor legale incidente în materie, soluția adoptată fiind astfel legală și temeinică, astfel că apelul este nefondat.
Dreptul la acțiune, întemeiat pe dispozițiile art. 584 Cod Civil, circumscrie posibilitatea pentru orice proprietar de a impune vecinului său grănițuirea proprietății, în raport de obiectul cererii, fiind calificată ca posesorie, atunci când se solicită restabilirea hotarului sau strămutarea semnelor de hotar, implicând astfel o revendicare a unei porțiuni din terenul învecinat și petitorie, în situația în care are ca obiect strict delimitarea fondurilor limitrofe prin marcarea acestora prin semne materiale vizibile.
Potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2330/25.03.1966 la notariatul de Stat al Regiunii Oltenia (fila 31 dos. fond), R. C., soțul reclamantei, decedat ulterior la data de 02.01.1988, moștenitoare legală fiind reclamanta, în calitate de soție supraviețuitoare, conform certificatului de moștenire autentificat sub nr. 4/26.04.1999 la BNP Bazgu M. (fila 30 dos. fond), a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor casă și teren în suprafață de 454m.p., situate în C., . Dorobănției), nr. 13 (fost nr. 15), cu mențiunea că imobilul-teren își are sorgintea în privința proprietății prin cumpărare în baza actului autentificat sub nr. 392 și transcris sub nr. 776/01.02.1939 de Grefa Tribunalul D. - Secția a III a (fila 34 dos. fond). Important în economia speței este faptul că, în acest din urmă act vechi de proprietate, nu este indicată în concret suprafața vândută, fiind descrisă doar ca reprezentând una bucată teren loc de casă, având lățimea de 5 stânjeni la ambele capete, de asemenea, fiind indicată proveniența proprietății ca fiind un act și mai vechi de vânzare-cumpărare, autentificat de Tribunalul D., Secția a III a, sub nr. 5409/08.12.1936.
Titlul de proprietate al pârâților este reprezentat de Decizia nr. 15/17.01.1992 și Anexei 2 la această decizie ( filele 338-340), emise de Prefectura Județului D. prin care, în baza art. 35 alin. 2 și 3 din Legea nr. 18/1991, s-a atribuit pârâților în proprietate privată terenul în suprafață de 498 m.p., situat în C., ., jud. D., având în vedere cererea acestora înregistrată sub nr. 4787/14.03.1991 la Primăria Municipiului C. (fila 335 dos. fond), formulată în baza contractului de donație autentificat sub nr. 9623/10.11.1978 la Notariatul de Stat Județean D. (fila 14 dos. fond) și Deciziei nr. 76/03.02.1979 a Consiliului Popular al Municipiului C. (fila 113 dos. fond), prin care se atestă că respectivul teren trecuse în proprietatea statului, conform art. 30 din Legea nr. 58/1974. De menționat că, acest teren a aparținut inițial bunicilor pârâților, dobândit în proprietate prin actul de vânzare, transcris sub nr. 9082/19.10.1936 de Grefa Tribunalul D. - Secția a III a, (fila 13 dos. fond), în acest act vechi de proprietate nefiind trecută, de asemenea, suprafața concretă, ci doar unele elemente de identificare și determinare a întinderii suprafeței, respectiv lățimea la ambele capete de 6 stânjeni, precum și vecinătățile sale.
S-a menționat că niciuna dintre părțile din prezentul litigiu nu au avut întocmită documentație cadastrală pentru terenurile deținute de acestea, singura schiță întocmită vreodată anterior declanșării litigiului, fiind cea reprezentată de Planul de situație, anexă la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2330/25.03.1966 la Notariatul de Stat al Regiunii Oltenia, ce atestă lățimea fronturilor stradale ale terenurilor limitrofe, respectiv 9,80 ml pentru foștii proprietari Murero Guglielmo și Musina A., de la care a cumpărat soțul reclamantei, R. C. și 11,80 ml pentru proprietarii-vecini de la acea dată, bunicii pârâților, T. C. și Tudorița. De asemenea, cu puțin timp înainte de declanșarea litigiului, a existat intenția pârâților de începe demersurile în vederea întocmirii documentație cadastrale pentru imobilul proprietatea acestora, situat în C., ., jud. D., însă procesul-verbal de vecinătate, încheiat la data de 17.06.2010, nu a fost semnat de reclamantă, în calitate de proprietară-vecină, motivat de faptul că nu a recunoscut ca reală linia de hotar dintre proprietăți, propusă de expertul-cadastrist, potrivit schiței întocmite cu acel prilej.
Tribunalul a relevat că, de principiu, suprafața menționată într-un act de proprietate nu are, în sine, o forță probantă absolută în ceea ce privește întinderea obiectului material al acelui drept. Aceasta întrucât, nu puține au fost situațiile în care s-au comis erori de măsurare, chiar cu toate mijloacele tehnice de ultimă generație folosite la efectuarea măsurătorilor în vederea întocmirii documentației cadastrale și înscrierii în cartea funciară, realitățile sociale dovedind, nu de puține ori, că suprafețele din acte nu au cum să corespundă, la milimetru, cu realitatea fizică, conferind așadar un caracter aproximativ și relativ suprafețelor menționate în acte.
Dreptul de proprietate trebuie să fie, deci, raportat la obiectul său material, care are întotdeauna anumite limite fizice, pentru că el constituie „bunul” susceptibil de apropriațiune juridică, iar numai prin încălcarea acestor limite se aduce atingere acestui drept, și nu prin simplul fapt că unul dintre vecini posedă mai mult decât în acte, iar celălalt mai puțin, câtă vreme nu se dovedește modificarea abuzivă a liniei de hotar dintre terenurile limitrofe.
Astfel, în raport de obiectul acțiunii dedusă judecății, instanța de apel a apreciat că se impune în mod absolut necesar analizarea și verificarea titlurilor de proprietate ale părților în litigiu, sub aspectul întinderii și amplasamentului concret al terenurilor limitrofe, având în vedere, bineînțeles, și reperele materiale, existente la data judecării cauzei.
În consecință, instanța de apel a dat eficiență constatărilor și concluziilor raportului de expertiză în specialitatea topografie, întocmit în cauză în fața instanței de fond de cei trei experți-ing. G. M., D. A. și Bara M., precum și suplimentului la acel raport, întocmit de aceeași experți în fața instanței de apel, mijloc de probă a cărui forță probantă relevantă a fost determinată și apreciată în raport de măsurătorile riguroase efectuate, susținute de argumente adecvate și pertinente.
În speță, în concret, nu s-a dovedit vreo extindere nejustificată a terenului deținut de pârâți, pe latura ce se învecinează cu terenul reclamantei și nu s-a făcut dovada faptului juridic al deposedării reclamantei, nici de suprafața de 6 m.p., cât a susținut pe parcursul procesului, nici de suprafața de 3 mp. (reprezentând diferența dintre suprafața de 454 m.p. din acte și 451 m.p. din măsurători), cât s-a constatat că-i lipsește, conform expertizei administrate în cauză.
De altfel, reclamanta nici nu a putut furniza date concrete sub aspectul împrejurărilor în care s-ar fi produs modificarea semnelor vechi de hotar dintre proprietatea sa și cea a pârâților, făcând, atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, trimiteri ambigue și incerte sub aspectul momentului în care s-ar fi produs, respectiv: existența la frontul stradal a unei suprafețe de 10 cm, rămasă neîngrădită încă de la data dobândirii terenului, adică din anul 1966; existența unor cotețe și pomi pe aliniamentul ce despărțea proprietățile, tot din acea perioadă, fapt ce făcea încă de atunci ca linia despărțitoare să fie curbă și nu dreaptă, cum și-ar fi dorit reclamanta; după decesul foștilor proprietari T., actualii proprietari, în speță pârâții, au mutat gardul cu aproximativ ½ m la frontul stradal, acaparând astfel cei 10 cm rămăși neîngrădiți de la gardul neterminat, precum și alți aproximativ 10 cm prin plantarea unui alt semn material (par); existența unui gard vechi din cărămidă, al cărui amplasament s-a modificat în timp și, nu în ultimul rând susținerea că echivalentul unui stânjen, ca unitate de măsură veche, este de 2 ml, situație în care frontul său stradal ar trebui să aibă 10 ml și nu mai puțin cum au calculat și stabilit experții desemnați să efectueze expertiza topografică în cauză.
Însă toate aceste aspecte nu au putut fi confirmate de niciun mijloc de probă administrat în cauză. Aceasta în condițiile în care, nici cu proba testimonială și nici cu proba cu expertiză tehnică judiciară de specialitate, nu s-a putut face dovada că pârâții ar fi modificat în vreun fel semnele materiale vechi de hotar, ambele părți dobândind drepturile lor de proprietate asupra terenurilor limitrofe, în limitele materiale existente la data dobândirii, fără să se fi produs vreo modificare a acestora, ca urmare a exercitării vreunei acțiuni de ocupare din partea pârâților-vecini, asupra proprietății reclamantei.
Așadar, în mod cert, aliniamentul actual al hotarului ce desparte proprietățile părților în litigiu este cel dintotdeauna, reprezentat, de la frontul stradal și până în spatele gospodăriilor acestora, de semne materiale reprezentate de gard - zidul unei magazii din cărămidă și iarăși - gard, în privința cărora nu s-a făcut dovada modificării în vreun fel, de către pârâți, astfel cum se concluzionează, atât în contraexpertiza efectuată la fond, cât și în suplimentul la aceasta efectuat în apel. De altfel, chiar expertul-asistent, I. M. G., al reclamantei, este la unison cu toți ceilalți experți numiți de instanță, precum și expertul-asistent D. D., al pârâților, în a concluziona că nu există alte semne vechi de hotar, de genul unui zid din cărămidă pe hotarul comun, într-adevăr, existând un zid din cărămidă cu o vechime de peste 30 de ani, ce constituie latura unei construcții improvizate cu destinația de magazie, ce aparține reclamantei și edificată pe terenul acesteia, însă acest semn material de hotar este recunoscut de ambele părți ca rămas nemodificat astfel cum a fost construit după anul 1977, în concret neexistând litigiu pe acea porțiune de hotar.
În consecință, s-a constatat ca fiind neîntemeiate atât susținerile din cadrul acțiunii dedusă judecății, cât si criticile reclamantei din cadrul motivelor de apel. Aceasta întrucât, cu certitudine, Tribunalul nu a putut stabili o altă stare de fapt decât cea reținută și de prima instanță, chiar în urma suplimentării probatoriului în calea devolutivă a apelului, în sensul că, frontul stradal, nu a avut niciodată altă dimensiune decât cea găsită în urma măsurătorilor efectuate cu prilejul administrării contraexpertizei administrate în cauză, având în vedere că, pe de o parte, nu s-a putut dovedi o modificare în timp a acestuia, iar, pe de altă parte, susținerea că echivalentul unui stânjen, ca unitate veche de măsură, este de 2 ml, ceea ce ar fi făcut ca cei 5 stânjeni menționați în actul său vechi de proprietate să fi echivalat exact 10 m.l., nu a fost confirmată de nicio dovadă certă indicată sau depusă la dosar. De altfel, analogiile prezentate prin raportare la cei 6 stânjeni, menționați în celălalt act vechi de proprietate al pârâților, ca reprezentând lățimea frontului stradal al acestora, ce ar fi dat, în urma transformării în noua unitate metrologică, suprafața de 12 m.p., nu a fost confirmat, de asemenea, de nici un mijloc de probă administrat în cauză. Aceasta în condițiile în care, atât pentru reclamantă, cât și pentru pârâți, experții au aplicat aceeași valoare de 1,662 ml sau 1,665 ml pentru un stânjen, conform Legii sistemului metric din anii 1838-1840 și 1864, atât pentru lățimea terenului reclamantei, cât și pentru lățimea terenului pârâților, concluzia fiind cât se poate de justă, raportat la acele valori metrologice, în sensul că la frontul stradal, lățimea terenului reclamantei trebuie să fie de 9,80 ml - 9,83 ml, în concret aceasta fiind găsită la fața locului de 9,85 ml, în timp ce lățimea terenului pârâților trebuie să fie de 11,79 ml – 11,80 ml, în concret aceasta fiind găsită la fața locului de 11,75 ml.
Față de înscrisul reprezentat de Planul de situație, anexă la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2330/25.03.1966 la Notariatul de Stat al Regiunii Oltenia (fila 379 dos. fond), care, chiar dacă este întocmit într-o formă mai empirică, ce nu inspiră certitudinea absolută a unor măsurători tocmai riguroase, atestă totuși că și în trecut, la acea vreme, lățimea fronturilor stradale ale terenurilor limitrofe era tot de 9,80 ml pentru foștii proprietari Murero Guglielmo și Musina A., de la care a cumpărat soțul reclamantei, R. C. și 11,80 ml pentru proprietarii-vecini de la acea dată, bunicii pârâților, T. C. și Tudorița, așadar valori de măsurare sensibil egale cu cele stabilite de experți în urma transformărilor unităților vechi (stânjeni) în unități noi de măsură (metri) și găsite de aceeași experți în concret la fața locului.
De altfel, reclamanta în motivele de apel și-a întemeiat nemulțumirea față de soluția primei instanțe, de respingere a cererii în revendicare, și pe concluziile experților că, față de terenul din actul său de proprietate în suprafață de 454 m.p., deține în fapt 451 m.p., așadar cu 3 m.p. mai puțin. Însă, în mod cert, aceste concluzii ale experților sunt irelevante și nu pot fi apreciate ca fiind concludente, câtă vreme nu s-a probat ceea ce era cu adevărat esențial în cadrul unei cereri în revendicare imobiliară, și anume ocuparea terenului de către pârâți.
Prin urmare, deși proprietățile părților în litigiu, sunt delimitate cu semne vizibile de hotar, pentru tranșarea definitivă a disputei juridice cu privire la acest hotar, în mod just prima instanță a admis capătul de cerere în grănițuire și a stabilit că hotarul existent este cel real ca aliniament și corespunde unei delimitări corecte a celor două proprietăți învecinate, situație în care soluția pronunțată se înfățișează ca pe deplin legală și temeinică.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta R. M. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivele de recurs, s-a susținut că, prin decizia recurată s-a dispus respingerea apelului declarat împotriva sentinței civile nr._ din 16.12.2011, pentru considerentul că în cauză recurenta reclamantă nu ar fi făcut dovada ocupațiunii terenului revendicat de către intimații pârâți, iar față de modul de soluționare a cauzei de către instanța de apel, s-a apreciat că în cauză sunt incidente cauze de nelegalitate care atrag deopotrivă casarea, dar și modificarea deciziei recurate.
S-a arătat că soluția astfel pronunțată este dată fără o cercetare corectă și completă a fondului cauzei, soluția pronunțată fiind consecința vădită a unei greșite calificări date de către instanța de apel a unor aspecte esențiale pentru o justă soluționare a cauzei. Astfel, deși instanța de apel a reținut în mod corect faptul că în cazul unei acțiuni în revendicare, în care ambele părți opun titluri de proprietate s-ar impune o analiză prin raportare și la titlurile aparținând autorilor parților, la stabilirea situației de fapt reală în ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate asupra terenurilor deținute de fiecare dintre părțile litigante, instanța nu corelează datele din actele vechi de proprietate cu realitățile din teren și nu reține valoarea corectă a unităților de măsură folosită în actele vechi de proprietate.
Mai mult, s-a arătat ca fiind incomplete datele furnizate de expertiza efectuată în fața instanței de fond, în apel fiind încuviințată efectuarea unei noi expertize, al cărei scop a fost acela de a oferi recurentei reclamante posibilitatea de a dovedi susținerile sale.
Așa cum s-a învederat în fața instanței de apel, și expertiza efectuată în aceasta fază procesuală prezintă aceleași deficiente semnalate și prin motivele de apel, deficiențe care au constituit și argumentul ce a justificat administrarea în calea de atac a apelului unei noi expertize tehnice.
S-a susținut că aspectul esențial pentru dezlegarea pricinii, față de care instanța de apel s-a mulțumit a prelua punctul de vedere nemotivat al experților, a privit stabilirea echivalentului în metri liniari a unui stânjen ca unitate de măsură. În acest sens, se face trimitere la Legea sistemului metric din anii 1838-1840 și 1864, deși, în cauză, actele translative de proprietate ale autorilor părților au fost încheiate mult mai târziu, începând cu anul 1939. Clarificarea acestui aspect se impunea cu atât mai mult cu cât instanța de apel, analizând actele de proprietate ale autorilor părților a reținut faptul că în conținutul acestora nu este menționată suprafața, ci doar dimensiunile, care sunt exprimate în stânjeni și nu în metrii liniari, și vecinătățile, context în care determinarea corectă a echivalentului în metri a unui stânjen este absolut esențială pentru a soluționa prezenta cauză.
Or, în această privință, s-a arătat că este de menționat faptul că în anul 1855 un stânjen reprezenta 2 metri liniari, iar mai târziu, la nivelul Primăriei mun. C., pentru un stânjen era recunoscută aceeași valoare metrică. Relevant în acest sens este un contract de vânzare cumpărare din anul 1944 în care se precizează că terenul avea lățimea de 10 metri, adică exact 5 stânjeni.
Concluzionând, în condițiile în care instanța a reținut faptul că în actele de proprietate nu este menționată suprafața de teren ci doar dimensiunile și vecinătățile acestuia, elementul hotărâtor pentru dezlegarea pricinii era reprezentat de stabilirea corectă a dimensiunilor.
S-a mai arătat că argumentarea instanței de apel, potrivit căreia un stânjen ar reprezenta 1,662 ml sau 1, 665 ml, fără determinarea unei valori exacte, nu poate conduce la o justă soluționare a cauzei, asta cu atât mai mult cu cât diferențele de teren pretinse de către recurenta reclamantă nu reprezintă o suprafață mare.
Pe de altă parte, s-a învederat instanței de apel faptul că experții au folosit metode diferite pentru determinarea dimensiunilor terenului pe cele două laturi Nord și Sud, astfel, pentru latura de nord experții au apelat la metoda ponderării, metodă pe care nu au aplicat-o și pentru latura de sud, deși situația era una identică. Aplicarea unor metode diferite de determinare a dimensiunilor unui teren este vădit nejustificată, și este cert că aceasta nu poate conduce decât la o concluzie eronată.
Nu în ultimul rând, s-a solicitat instanței ca experții la determinarea amplasamentului real al suprafețelor pentru care părțile dețin titlu de proprietate să se raporteze și la alte elemente menite să asigure o corectă încadrare în zona a terenurilor dobândite de către autorii parților, solicitări respinse de către instanță ca fiind lipsite de relevanță.
Față de aceste considerente, a apreciat că soluționarea cauzei de către instanța de apel s-a făcut pornind de la o stare de fapt fundamental greșită, aspect ce a determinat ignorarea unor aspecte esențiale, precum corecta determinare a dimensiunilor terenurilor pentru care părțile dețin titluri de proprietate.
Față de criticile expuse mai sus și întrucât probatoriile ce s-ar impune pentru dezlegarea pricinii nu pot fi administrate în calea de atac a recursului, cu prioritate, se solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru o corectă dezlegare a aspectelor mai sus expuse, prin administrarea probei cu expertiza tehnică, expertiză care să răspundă tuturor aspectelor evidențiate prin cererile și obiecțiunile formulate în fața instanței de apel.
S-a susținut că decizia recurată este nelegală fiind rezultatul greșitei aplicări a dispozițiilor legale incidente în cauză, precum și a schimbării interesului vădit neîndoielnic a actelor juridice ce constituie titlurile de proprietate opuse de către părți, cauze de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct.8 și 9 Cod proc. civ.
S-a mai arătat că, în mod corect, instanța de apel a reținut că obiectul cererii principale este reprezentat de o cerere în revendicare. De asemenea, în mod corect instanța de apel a reținut faptul că elementul esențial de probat în cazul unei acțiuni în revendicare este faptul ocupațiunii. Instanța de apel însă a omis a se apleca și asupra celeilalte condiții de admisibilitate a unei acțiuni în revendicare, respectiv dovada calității de proprietar asupra terenului revendicat.
În acest sens, s-a susținut faptul că decizia recurată este fundamentată pe elemente stabilite cu aproximație de către instanța de apel, și nu pe date exacte, menite să stabilească atât întinderea suprafețelor de teren pentru care părțile justifică titluri de proprietate, dar și amplasamentul acestora. Astfel, în privința valorii metrice a unui stânjen, instanța de apel a stabilit cu aproximație că aceasta poate fi 1, 662 ml sau 1 665 ml, în ceea ce privește deschiderea la frontal stradal se arată că aceasta ar trebui sa fie de 9, 80 sau 9, 83 ml, iar în realitate este de 9, 85 ml. Or, așa cum a mai arătat, suprafața de teren revendicată nu este una foarte mare, în discuție fiind aproximativ 6 mp. Toate aceste aproximări conduc în mod evident la o lipsire a recurentei de o suprafață de teren pentru care justifică un titlu de proprietate valabil. S-a susținut că, dacă instanța de apel ar fi reținut valoarea metrică corectă pentru un stânjen, ca fiind de 2ml, pretențiile recurentei s-ar fi dovedit a fi întemeiate. Însă toate aceste aproximări, ce nu pot fi admise in cazul unei acțiuni în revendicare, cu atât mai mult cu cât recurenta deține un titlu de proprietate, constituie un mod deficitar de interpretare si aplicare a dispozițiilor legale aplicabile in cauza de față.
Prin modul de interpretare a clauzelor conținute în actul de proprietate al recurentei reclamante, în mod nejustificat instanța de apel a limitat întinderea efectelor juridice produse de acesta, ceea ce a condus implicit la o vătămare a dreptului de proprietate relevat de un titlu de proprietate valabil.
S-a mai susținut că decizia conține motive contradictorii, cauză de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în acest sens constatându-se cu ușurință faptul că argumentația teoretică inclusă în considerentele deciziei este contrară raționamentului pe care instanța de apel îl expune în justificarea soluției de respingere a apelului.
F. de acest considerente, într-o teză subsidiară, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, iar pe fond admiterea acțiunii, cu omologarea variantei a II- a din expertiza efectuată de comisia de experți, precum și cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr.7194/01.07.2013, pronunțată de Curtea de Apel C. – Secția I Civilă, în dosarul nr._, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R. M., împotriva sentinței civile nr. 49 din 6 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul D.-Secția I Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți B. T. și B. M., având ca obiect grănițuire, revendicare imobil.
Pentru a pronunța astfel, instanța de recurs a reținut că, deși recurenta a invocat în drept, în susținerea recursului, prevederile art.304 pct.7,8 și 9 Cod procedură civilă, în realitate motivele invocate nu pot fi încadrate în aceste dispoziții legale, aceasta întrucât, prin motivele de recurs, se critică probatoriul administrat în cauză, ceea ce presupune aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate.
Or, odată cu abrogarea prevederilor art.304 pct.11 Cod pr. civ., pe calea recursului hotărârile pot fi criticate numai sub aspectul legalității acestora, nu și sub aspectul netemeiniciei lor.
Sub acest aspect, criticile formulate de recurentă nu pot fi analizate, întrucât, așa cum s-a arătat, nu îmbracă aspecte de nelegalitate, ci de temeinicie.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatoarea R. M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art.318 teza a II-a Cod pr. civ.
În motivarea contestației a arătat că instanța de recurs nu a analizat toate criticile de nelegalitate expuse prin cererea sa de recurs, motivată, criticile de nelegalitate au fost structurate în cadrul cererii de recurs pe două teze, fiecare fiind argumentată pe critici distincte. Motivarea instanței de recurs răspunde într-o singură frază, fără nicio argumentare concretă tuturor acestor critici, menționându-se faptul că motivele invocate prin cererea de recurs privesc aspecte ce țin de netemeinicia și nu de nelegalitatea deciziei recurate
A susținut că prima critică expusă în cererea de recurs a privit faptul că soluția instanței de apel a fost pronunțată fără o cercetarea a fondului cauzei, acesta fiind motivul pentru care s-a solicitat într-o primă teză casarea decizie recurate și trimiterea spre rejudecare. Stabilirea întinderii dreptului de proprietate cuvenit părților litigante în cauza de față presupunea analiza evoluției sistemului metric din România, iar prima critică expusă în recurs a privit tocmai greșita interpretare și aplicare a legii sub acest aspect.
Faptul că în motivarea acestei critici s-au făcut trimiteri la starea de fapt, astfel cum aceasta a fost reținută de către instanță prin soluția recurată, nu atrage calificarea criticii formulate ca fiind una de netemeinicie, instanța de recurs nerăspunzând în niciun fel acestor critici expuse prin cererea de recurs la punctul I.
La punctul II al cererii de recurs a invocat schimbarea înțelesului vădit neîndoielnic al actelor juridice deduse judecății, precum și greșita interpretare și aplicare a legii. A susținut în acest sens faptul că instanța de apel nu a analizat îndeplinirea condiției calității de proprietar a părților litigante, cerință obligatorie pentru admisibilitatea unei acțiuni în revendicare.
De asemenea, la punctul 3 al cererii de recurs a invocat dispozițiile
art. 304 pct. 7 Cod pr. civ., respectiv faptul că hotărârea recurată conține
motive contradictorii, iar instanța de recurs a reținut în mod nejustificat faptul că prin cererea formulată ar fi solicitat în mod expres ca decizia să fie analizată și sub aspectul netemeiniciei, deși prin cererea de recurs, criticile aduse au fost unele ce au privit nelegalitatea și nu netemeinicia.
Pe de altă parte, cum fiecare dintre motivele de recurs a privit
elemente distincte și a fost argumentat în mod diferit, se impunea ca instanța
de recurs să răspundă fiecăruia dintre ele, iar motivarea printr-o frază generică, fără argumente concrete privitoare la elementele cauzei de față, poate fi asimilată unei necercetări a acestor critici.
Prin decizia civilă nr. 8371/24.09.2013, Curtea de Apel C. – Secția I Civilă în dosarul nr._, s-a admis contestația în anulare formulată de contestatoarea R. M. împotriva deciziei civile nr. 7194/01.07.2013, pronunțată de Curtea de Apel C. – Secția I Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații B. T., B. M..
S-a anulat decizia civilă nr. 7194/01.07.2013, pronunțată de Curtea de Apel C. – Secția I Civilă, în dosarul nr._ și s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 22 octombrie 2013.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut că, deși recurenta nu a precizat în mod expres încălcarea dispoz. art.480 Cod civil, întreaga argumentație vizează nelegala rezolvare a acțiunii în revendicare întemeiată pe acest text de lege și în consecință, stabilirea greșită a hotarului despărțitor.
D. urmare, s-a constatat că s-a invocat nelegala soluționare a acțiunii în revendicare, motiv întemeiat pe art.304 pct. 9 Cod civil, asupra căruia instanța de recurs nu s-a pronunțat, astfel că, aplicând dispozițiile art.320 Cod pr. civ., s-a admis contestația, s-a anulat decizia civilă nr. 7194/01.07.2013, pronunțată de Curtea de Apel C. – Secția I Civilă, în dosarul nr._ și s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 22 octombrie 2013.
În rejudecarea recursului, cauza a fost suspendată ca urmare a măsurii dispuse în temeiul art.40 alin.2 C.pr.civ. de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea cererii de strămutare formulate de pârâți, suspendarea fiind constatată prin încheierea de ședință din 12.11.2013. Judecata recursului a fost reluată la data de 18.11.2014, după respingerea cererii de strămutare, ca urmare a cererii de repunere de rol formulată de recurenta reclamantă la data de 20.10.2014.
Curtea, examinând sentinta atacată, prin prisma criticilor formulate, apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Referitor la critica recurentei circumscrisă disp. art.304 pct.9 C.pr.civ., motiv a cărui neexaminare a determinat anularea primei decizii de recurs în cadrul contestatiei în anulare, Curtea constată că recurenta invocă o analiză gresită a conditiilor actiunii revendicare.
Ca un prim aspect, recurenta sustine că, în cadrul examinării apelului, deși s-a procedat la compararea titlurilor părtilor și la analiza titlurilor autorilor acestora, la stabilirea întinderii drepturilor de proprietate asupra terenurilor deținute, nu s-au corelat datele din actele vechi de proprietate cu realitătile din teren. Aceasta sustinere nu poate fi primită, însă, ca întemeiată, cât timp instanta de apel a făcut o corectă aplicare a regulilor consacrate de doctrină si jurisprudentă sub aspectul dovedirii existenței și întinderii dreptului de proprietate în cadrul actiunii în revendicare, în raport de disp. art.480 C.civil 1864.
Astfel, plecând de la constatarea că obiectul cererii deduse judecătii îl constituie o revendicare în cadrul căreia ambele părti invocă titluri de proprietate, instanta de apel a procedat la o comparare a acestor titluri si a analizat proveniența terenurilor deținute în prezent de către părți, mergând pe firul transmisiunilor succesive până la actele vechi de vânzare care au constituit titlurile autorilor părților, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.392 și transcris sub nr.776/01.02.1939 de Grefa Tribunalului D. pentru reclamantă și actul de vânzare transcris sub nr.9082/19.10.1936 de Grefa Tribunalului D. pentru pârâți.
Totodată, instanța de apel s-a preocupat de corelarea datelor din aceste acte vechi de proprietate cu realitățile actuale din teren, argumentând în considerentele sentinței că se “impune în mod absolut necesar analizarea și verificarea titlurilor de proprietate ale părților în litigiu, sub aspectul întinderii și amplasamentului concret al terenurilor limitrofe, având în vedere, bineînțeles, și reperele materiale, existente la data judecării cauzei “.
În acest sens, soluția adoptată de instanta de apel s-a bazat pe constatările si măsurătorile efectuate de experți, plecând de la actele vechi de proprietate, dar și pe suplimentul la raportul de expertiză întocmit în faza apelului având ca obiectiv verificarea în teren a existentei unor eventuale vechi semne materiale de hotar, cu indicarea vechimi acestora.
În aceste condiții, nu se poate reține că instanța de apel, în stabilirea întinderii drepturilor de proprietate asupra terenurilor deținute de părți, nu a corelat datele din actele vechi de proprietate cu realitătile din teren, această primă critică fiind apreciată ca nefondată.
În ceea ce priveste sustinerea recurentei în sensul că stabilirea întinderii suprafețelor de teren pentru care părțile justifică titluri de proprietate s-a bazat pe date care nu sunt exacte, decurgând din transformarea metrică a stânjenului ( unitate de măsură folosită în vechile acte de proprietate), Curtea constată, în primul rând, că valorile de 1,662 ml sau 1,665 ml pentru un stânjen, la care Tribunalul a făcut referire în motivarea deciziei de apel, sunt erori materiale strecurate în considerentele acestei decizii, în realitate expertiza căreia instanta de apel i-a dat eficiență stabilind un echivalent al stânjenului cuprins între 1, 962 ml și 1,9665 m.l. ( filele 369-378 dosar Judecătoria C.-vol.II).
Expertii au explicat în cuprinsul raportului întocmit că efectuarea transformării aproximative, iar nu exacte se datorează valorilor diferite ale stânjenului ca unitate arhaică de măsură folosită în vechile regiuni istorice ale tării si chiar în cadrul aceleiasi zone, de la o perioadă la alta.
Sub acest aspect, Curtea observă și faptul că valoarea de 1,9665 m.l. pentru un stânjen, una dintre valorile la care s-au raportat expertii în efectuarea măsurătorilor, este prevăzută în tabelul anexă la Legea pentru adoptarea Sistemului Metric de măsuri și greutăți din 1964, publicată în Monitorul Oficial nr.11/16.01.1865, pentru transformarea stânjenilor în metri, în Ț. Românească.
Ceea ce este cert este că, în conditiile în care vechile acte de proprietate ale părtilor datează din aproximativ aceeasi perioadă si folosesc stânjenul ca unitate de măsură, transformarea stânjenilor în metri pentru determinarea de către experți a întinderii terenurilor pentru care părtile îsi dovedesc dreptul de proprietate s-a realizat prin folosirea acelorasi valori atât pentru reclamantă, cât si pentru pârâti, astfel că niciuneia dintre părti nu i s-a recunoscut o suprafată mai mare decât aceea dobândită de către autori si transmisă succesiv prin actele ulterioare.
Pe de altă parte, în stabilirea întinderii terenurilor, instanta de apel nu s-a raportat exclusiv la aceste valori aproximative determinate de experti, făcând trimitere în argumentarea soluției adoptate și la semnele materiale vechi de hotar găsite în teren, reprezentate de gard, zidul unei magazii din cărămidă și iarăși gard, la imposibilitatea reclamantei de a furniza date concrete sub aspectul împrejurărilor în care s-ar fi produs modificarea semnelor vechi de hotar dintre cele două proprietăți și la neconfirmarea susținerilor reclamantei privind ocupațiunea terenului său de mijloace de probă administrate, inclusiv proba testimonială.
Referitor la critica recurentei, în sensul că instanta de apel nu a verificat toate conditiile actiunii în revendicare, mai precis conditia calitătii de proprietar al terenului revendicat, Curtea retine că, în considerarea art.1169 C.civ.1864, reclamantul este cel care trebuie să facă dovada nu numai a calitătii sale de proprietar al respectivului teren, dar si a unei ocupatiuni abuzive din partea pârâtului.
Or, în conditiile în care, în spetă, ambele părti au invocat titluri de proprietate asupra terenului în litigiu, iar instanta de apel a apreciat, pe baza întregului material probator administrat în cauză, că acestea au dobândit drepturile lor de proprietate asupra terenurilor limitrofe în limitele materiale existente la data dobândirii și că nu s-a produs vreo modificare a acestora, ca urmare a unei acțiuni de ocupare din partea pârâților, în mod corect s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea actiunii în revendicare.
Prin urmare, nu se poate retine o aplicare gresită a dispozitiilor legale privind actiunea în revendicare.
În ceea ce priveste celelalte critici, cum sunt cele vizând aprecierea valorii probatorii a expertizei, comparativ cu înscrisurile prezentate ( contractul de vânzare din anul 1944) din care ar rezulta o altă echivalare metrică a stânjenului decât cea avută în vedere de experti, acestea se referă la aprecierea probatoriilor de către instanta de apel, astfel încât sunt motive de netemeinicie, neîncadrându-se în cele prevăzute limitativ de art.304 pct.1-9 c.pr.civ.
Totodată, se retine că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.pr.civ., cât timp instanta de apel a avut în vedere efectele actelor vechi de vânzare-cumpărare a terenurilor, a transmisiunilor succesive în urma cărora părtile au dobândit terenurile pe care le ocupă în prezent, precum si forta probantă a acestor acte sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate în cadrul actiunii în revendicare.
Este nefondat și motivul de recurs întemeiat pe art.304 pct.7 C.pr.civ., de vreme ce întreaga argumentatie a instantei de apel sustine concluzia finală expusă în considerentele deciziei, în sensul că nu s-a probat o ocupatiune din partea pârâtilor si solutia de respingere a apelului.
Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că recursul este nefondat, astfel încât în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., îl va respinge ca atare.
În baza art.274 C.pr.civ, recurenta, căzând în pretentii, va fi obligată la plata către intimatii pârâti a cheltuielilor de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat conform chitantei atasate, urmând ca în privinta cuantumului acestuia instanta de recurs să facă aplicarea disp. art.274 alin.3 C.pr.civ., având în vedere volumul de muncă îndeplinit de către avocat (angajarea acestuia la ultimul termen de judecată si formularea doar de concluzii orale la acest termen). În raport de acestea, se va reduce onorariu avocatului la suma de 1.000 de lei, cheltuieli de judecată pe care recurenta va fi obligată să le suporte în faza recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R. M., împotriva sentinței civile nr. 49 din 6 februarie 2013, pronunțată de Tribunalul D. - Secția I Civilă în dosarul nr._, în urma anulării deciziei civile nr.7194/01.07.2013, pronunțată de Curtea de Apel C. – Secția I Civilă în dosarul nr._, prin decizia civilă nr. 8371/24.09.2013, Curtea de Apel C. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți B. T., B. M., având ca obiect grănițuire, revendicare imobil.
Obligă recurenta la 1000 lei cheltuieli de judecată în recurs către intimați, conform art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 11 Decembrie 2014.
Președinte, Florența C. C. | Judecător, L. M. L. | Judecător, N. D. |
Grefier, A. P. |
Red.jud.Fl.C.C.
Tehn.MC/2 ex.
Data red.16.12.2014
| ← Pretenţii. Decizia nr. 736/2014. Curtea de Apel CRAIOVA | Pretenţii. Decizia nr. 702/2014. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
