Obligaţie de a face. Decizia nr. 1241/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1241/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 10-07-2014 în dosarul nr. 3488/215/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1241/2014
Ședința publică de la 10 Iulie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. C. Ț.
Judecător F. D.
Judecător I. V.
Grefier N. D.
x.x.x.x
Pe rol, judecarea recursului declarat de recurenta reclamantă P. M. G., împotriva deciziei civile nr.454/06.11.2013, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă . DE P. și terțul dobânditor B. D. I.,având ca obiect obligație de a face .
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta reclamantă P. M. G., reprezentată de avocat L. F. și terțul dobânditor B. D. I., lipsind intimata pârâtă . DE P..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care,
Nemaifiind cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constatând cauza în stare de judecată a acordat cuvântul părții prezente pentru a pune concluzii asupra recursului de față.
Avocat L. F. pentru recurenta reclamantă P. M., a pus concluzii de admiterea recursului, conform motivelor depuse la dosarul cauzei,modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
A învederat instanței, că în situația când imobilul a fost preluat fără titlu valabil, idiferent de persoana care a edificat construcția neautorizată, proprietarul terenului său, după caz, succesorul acestuia este proprietarul construcției, încă de la data edificării ei. Imobilul teren a fost preluat fără titlu valabil(decret 111/1951) așa cum rezulta din sentința civilă nr.159/07.04.2010 pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, aflată la dosarul cauzei.
Terțul dobânditor B. D. I., a solicitat respingerea recursului ca nefondat, conform întâmpinării depusă la dosarul cauzei. Nu a solicitat cheltuieli de judecată. A depus concluzii scrise.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată sub nr._, la data de 16.02.2012, reclamanta P. M. G. a chemat în judecată pârâta . de P. prin Cabinet Individual de Insolvență UNPIR Filiala D.-P. V. S., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la desființarea celor două construcții situate pe terenul proprietatea sa în suprafață de 3950 mp, repunerea imobilului teren în situația anterioară, în cazul în care pârâta refuză desființarea construcției să fie autorizată să execute această operațiune, pe cheltuiala pârâtei, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că prin sentința civilă nr. 159/07.04.2010 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, definitivă și irevocabilă, Primarul comunei S. de P. a fost obligat să emită dispoziție motivată pentru restituirea în natură a imobilului teren intravilan în suprafață de 3950 mp, la data de 30.11.2011 fiind emisă dispoziția nr. 410 prin care s-a aprobat restituirea în natură a terenului în suprafață de 3950 mp, situat în intravilanul comunei S. de P..
Reclamanta a mai arătat că, așa cum rezultă din considerentele sentinței civilei nr. 159/07.04.2010 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, pe terenul în suprafață de 3950 mp, pârâta, cu rea credință a edificat construcții care o împiedică să folosească terenul conform destinației sale.
Dispozițiile art.582 alin.1 lit.b C.civ., reglementează situația proprietarului imobilului-teren, în ipoteza în care pe acesta se află lucrări autonome cu caracter durabil efectuate cu rea credință.
În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile noului C.civ. și a precizat că în cazul în care instanța apreciază că în privința accesiunii, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării, și cum în speță, lucrările de construcție au fost executate în perioada 1962-1965, își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 494 C.civ. vechi.
La data de 19.09.2012, reclamanta a depus la dosar o cerere completatoare prin care a solicitat să se constate că este proprietara construcțiilor (C 1 - birouri, având suprafața de 146 mp, C 2 – atelier, având suprafața de 123 mp) edificate pe terenul proprietatea sa, în suprafață de 3950 mp, așa cum rezultă din dispoziția nr. 410/30.11.2011, ca efect al accesiunii imobiliare, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că potrivit dispozițiile art.494 C.civ. vechi, proprietarul fondului devine automat proprietar al construcției din momentul efectuării acesteia și, ca orice proprietar, are dreptul de dispoziție asupra construcției, însă nu are dreptul să ceară demolarea construcției executată de către constructorul de bună credință. Astfel, textul art.494 C.civ. vechi acordă proprietarului opțiunea de a-i plăti constructorului de bună credință costul real al construcției, constând în valoarea materialelor și prețul muncii sau de a-i plăti o sumă egală cu plus valoarea dobândită de fond prin executarea construcției.
În ipoteza reglementată de dispozițiile art. 494 C.civ. vechi, constructorul de bună credință nu este titularul unui drept de proprietate asupra lucrării edificate pe terenul altuia, ci în urma exercitării dreptului de accesiune de către proprietarul terenului el devine titularul unui drept de creanță.
În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 494 C.civ.
Prin sentința civilă nr._/3.07.2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată și completată de reclamanta P. M. G., în contradictoriu cu pârâta . DE P. prin Cabinet Individual de Insolvență UNPIR filiala D., după cum urmează:
A fost respins petitul având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor ca efect al accesiunii ca inadmisibil.
A fost respinsă cererea privind desființarea construcțiilor situate pe terenul proprietatea reclamantei și repunerea acestuia în situația anterioară ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Printr-o sentință civilă anterioară a Tribunalului D., pronunțată la 07.04.2010 și intrată în puterea lucrului judecat, respectiv prin sentința civilă nr. 159/2010 s-a constatat nulitatea absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate a asupra terenului . O7 nr. 1151 emis la data de 16.01.1996 de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale cu privire la suprafața de 3950 mp, individualizată în raportul de expertiză întocmit de către expertul A. D. M.. De asemenea, prin aceeași hotărâre s-a dispus obligarea pârâtului Primarul comunei S. de P. sa restituie în natură reclamantei terenul intravilan în suprafața de 3950 m.p.
Referitor la cererea ce a făcut obiectul analizei judecătorești aceeași hotărâre a considerat că reclamanta a formulat cererea de restituire în cadrul procesului edictat de dispozițiile Legii nr. 10/2001 urmărind în principiu restituirea în natura a imobilului pentru care apare ca o chestiune prejudicială necesitatea de a obține pe cale judecătorească desființarea actelor juridice de înstrăinare a imobilului de către stat Societății A. SA S. DE P..
Din considerentele hotărârii în discuție a rezultat, însă, că pe suprafața de teren menționată mai sus se afla două construcții, respectiv C1 cu destinație inițială de birouri, în prezent parțial degradată și folosită pentru creșterea păsărilor, având o suprafață construită la sol de 111,50 mp, realizată din cărămidă cu un singur nivel și acoperită cu țiglă și C2, cu destinație inițială de atelier mecanic, folosit în prezent pentru creșterea animalelor(grajd) cu suprafața construită de 124 mp, realizată din bolțari cu un singur nivel și acoperit cu placă de beton.
Cu privire la construcțiile menționate instanța a reținut că potrivit adresei nr. 66/01.03.2010 a Primăriei comunei S. de P., aceasta nu deține date și documente cu privire la edificarea acestor construcții în perioada 1962-1965.
În temeiul hotărârii de mai sus, la data de 30.11.2011 a fost emisă dispoziția nr. 410 a Primăriei comunei S. de P.(fila 13) prin care s-a aprobat restituirea în natură a terenului în suprafață de 3950 mp, situat în intravilanul comunei S. de P. către reclamanta P. M.-G.. Iar la data de 30.11.2011 a fost întocmit procesul-verbal de punere sub executare a dispoziției primarului nr. 410 din 30.11.2011(fila 49), în conținutul căruia s-a arătat că pe terenul delimitat din perimetru curții fostului . află amplasate două construcții în stare avansată de uzură, inutilizabile, care aparțin . sunt amplasate pe terenul care face obiectul restituirii în natură către D-na P. M. G..
Din cuprinsul raportului de expertiză tehnico-judiciară întocmit de către expertul D. N. în prezentul dosar(aflat la filele 63-71) s-a confirmat faptul că pe terenul proprietatea reclamantei în suprafață de 2421 mp, aflat la marginea comunei S. de P. pe DJ 606, situat în T 82, P 1, se află construcțiile C1 - sediu de birouri( care nu a mai fost folosit de 10-15- ani) și C 2 – atelier mecanic (folosit în prezent cu destinație de grajd pentru creșterea animalelor). Expertul a stabilit că acestea au fost edificate în anul 1962.
Referitor la construcțiile în litigiu, pârâta a arătat că acestea au fost edificate în temeiul autorizației de construire nr.16/29.01.1973(fila 31) conform proiectului nr.392/1972 al CSEAL București, dreptul de proprietate fiind înscris în cartea funciară, înscrierea dispusă prin încheierea nr._ al OCPI. Însă, doar această din urmă susținere poate fi reținută, având în vedere încheierea nr._/16.12.2009 al OCPI (fila 33).
În ceea ce privește construcțiile stipulate în autorizația de construcție nr. 16/29.01.1973, cu ocazia efectuării expertizei în cauza de față expertul a constatat(astfel cum reiese din completare la raportul de expertiză aflat la fila 77-78) că acestea nu se regăsesc pe amplasamentul construcțiilor din litigiu, fiind situate în partea opusă a comunei față de amplasamentul construcțiilor din litigiu.
În cauza de față instanța a fost sesizată de către reclamanta, în calitate de titulara dreptului de proprietate asupra terenului, restituit în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, cu cererea de demolare a construcțiilor menționate care au fost edificate pe acest teren după preluare abuzivă de către stat și înainte de restituire în natură, precum și cu solicitarea de a se constata dreptul de accesiune a reclamantei asupra edificiilor din litigiu pe calea dreptului comun.
În ceea ce privește petitul având ca obiect desființarea construcțiilor din litigiu, dată fiind starea de fapt mai sus expusă, în vederea stabilirii faptului dacă pârâta are calitatea de constructor de bună sau de rea credință a edificiilor aflate pe terenul proprietatea reclamantei, instanța a apreciat că, în cauza de față, trebuie analizată aplicabilitatea dispozițiilor care reglementează instituția accesiunii imobiliare artificiale, respectiv verificarea tuturor împrejurărilor, de fapt și de drept, care au dus la nașterea conflictului.
În primul rând, având în vedere că în conformitate cu art. 58 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, " în toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării", instanța a constatat că în cauza de față sunt aplicabile dispozițiile Codului civil din 1864.
Astfel, dispozițiile art. 494 alin.1-2 si alin.3, cod civil din 1864 reglementează cazul de accesiune imobiliară artificială privind accesiunea construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări făcute de o persoana cu materialele sale pe un teren, aflat în proprietatea altuia. Conform acestor dispoziții legale, proprietarul terenului are dreptul de a opta pentru una din următoarele două posibilități: - fie să invoce accesiunea devenind proprietar al construcției, plantației ori lucrării respective, cu obligația de a plăti constructorului de rea-credință valoarea materialelor si prețul muncii, - fie să-l oblige pe constructorul de rea-credință să procedeze la desființarea sau ridicarea construcției, plantației sau lucrării respective, pe propria lui cheltuiala, și de a pretinde daune-interese, dacă a suferit un prejudiciu, in condițiile răspunderii civile delictuale.
În speță, reclamanta, în calitatea lor de proprietar a terenului pe care se află construcțiile de mai sus, pe de o parte a cerut obligarea pârâtei la desființarea construcțiilor, iar pe de altă parte a invocat dreptul de accesiune.
Referitor la cererea privind desființarea construcțiilor se impune analizarea bunei sau relei credințe a constructorului în efectuarea lucrărilor, așa cum se deduce din prevederile art.494 alineat 3 Cod civil.
În doctrină s-a statuat că, prin constructor de bună-credință se înțelege acea persoană care ridică o construcție, face o plantație sau altă lucrare pe un teren, având convingerea fermă, dar eronată că acel teren se află în proprietatea sa.
Prin urmare, buna-credință trebuie să existe în momentul când s-au făcut lucrările, chiar dacă după terminarea lor a devenit de rea-credință. Astfel, nu se poate deduce reaua-credință numai din faptul că cel care a construit, plantat sau executat lucrări nu are vreun titlu asupra terenului.
Sub acest aspect, articolul 487 Cod civil dispune că, posesorul terenului ,, încetează de a fi de bună credință din momentul în care îi sunt cunoscute viciile ,, titlului său translativ de proprietate.
Prin urmare, prin constructor de rea-credință se înțelege acea persoana care ridica o construcție sau face o plantație sau altă lucrare pe un teren, cunoscând că terenul în cauză nu-i aparține, ci este proprietatea altuia.
Or, în cauza de față, raportat la momentul edificării construcțiilor C1 și C2, respectiv perioada 1960-1962, terenul se afla în proprietate statului, iar pârâta . dobândit dreptul de proprietate prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului . O7 nr. 1151 emis la data de 16.01.1996 de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.
Prin urmare, față de cele mai sus menționate, instanța a constatat că nu se poate reține reaua-credința a pârâtei, dacă construcțiile nu au fost edificate de către aceasta, cu atât mai mult cu cât, in momentul când au fost edificate terenul a fost proprietatea statului, neavând relevanță (asupra bunei sau relei credințe) împrejurarea că terenul a fost preluat în mod abuziv de către stat, precum și faptul că prin sentința civilă nr. 159/2010 a Tribunalului D. s-a constatat nulitatea absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
În consecință, având în vedere că în sarcina pârâtei nu s-a reținut calitatea de constructor de rea-credință, instanța constată netemeinicia cererii de obligare să ridice construcțiile aflate pe terenul proprietatea reclamantei.
Referitor la cererea privind constatarea intervenirii accesiuni imobiliare, în contextul situației de fapt reținute, instanța a apreciat că acest demers procesual al reclamantei tinde să lămurească situația incertă a construcțiilor, în condițiile în care reclamanta are titlul de proprietate asupra terenului, iar pârâta . în continuare proprietara construcțiilor situate pe acest teren. Astfel, raportat la scopul cererii de chemare în judecata cu care a fost sesizată, instanța a apreciat ca fiind fără echivoc faptul că titulara dreptului de proprietate asupra terenului – drept recunoscut în procedura legii speciale – dorește să reglementeze și situația juridică a clădirilor ce nu îi aparțin, dar care îi afectează terenul.
Însă, invocând ca temei dispozițiile clasice ale Codului civil, reclamanta eludează o normă specială derogatorie de la dreptul comun și care îi permite formularea unei astfel de cererii întemeiate pe dispozițiile art.10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, instanța nu ar putea să constate dobândirea de facto a dreptului de proprietate asupra acestor construcții, fără a verifica îndeplinirea premiselor faptice si a condițiilor legale impuse prin dispozițiile art. 10 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 care au următorul conținut: ,,Se restituie în natura și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității destinatoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilita potrivit standardelor internaționale de evaluare’’.
Legiuitorul a urmărit, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 – care se înscrie în sfera actelor normative cu caracter reparatoriu pentru actele abuzive ale statului, săvârșite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 – asigurarea unei reparații pe cât posibil în natura pentru persoanele îndreptățite, stabilind ca restituirea în aceasta modalitate a bunului imobil constituie regula si se aplica în mod prevalent fata de orice alta despăgubire echivalenta. Ca din aceasta perspectiva legea a permis restituirea în natura câtre foștii proprietari sau moștenitorii acestora inclusiv a acelor terenuri care sunt afectate de construcții cu caracter definitiv, edificate cu autorizație, dar care nu mai sunt în prezent necesare unității destinatoare, cum este cazul în speță.
In aceste condiții, se ridica într-adevăr problema dacă este admisibilă acțiunea promovată pe dreptul comun, în situația în care realizarea dreptului este reglementata prin lege specială care prevede proceduri și condiții distincte.
Prin urmare, pentru a determina admisibilitatea acțiunii, în raport de temeiul de drept invocat de reclamanta, este necesară rezolvarea cu prioritate mai înainte de analiza pe fond, a concursului dintre legea generala si legea speciala.
În speță, chiar dacă reclamanta nu poate fi considerată ope legis titulara dreptului de proprietate asupra construcțiilor, iar situația juridica a edificiilor nu a fost tranșata în procesul anterior, aceasta nu își poate valorifica acest drept printr-o acțiune pe dreptul comun pe calea accesiunii imobiliare, întrucât, analizarea dreptului pretins de către reclamantă, exclusiv din perspectiva dreptului comun ignora existenta unei reglementari speciale în materia dedusa judecații.
Așadar, câtă vreme Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 constituie lege speciala reparatorie, precum si de imediata aplicare, deoarece interesează ordinea publica, iar Codul civil, are un caracter general fata de această lege specială, înseamnă ca dispozițiile art. 494 si urm. Codul civil nu sunt aplicabile acțiunii de față care a fost introdusă după . legii speciale.
Deci, concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea speciala.
In acest sens sunt si cele statuate prin Decizia 33 din 9 iunie 2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, în recurs în interesul legii (chiar dacă se refera la revendicare, sunt aplicabile și în cauza de față, întrucât se referă la aceleași principii de drept), în sensul ca potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială, se rezolva în favoarea celei din urmă.
In același sens, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție și prin Decizia nr. 27/2011 din_ Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 120 din_ privind recursul în interesul legii ce a format obiectul Dosarului nr. 28/2011
Prin aceasta decizie s-a hotărât ca acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natura si pentru care se prevăd masuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.
Deci, promovarea acțiunii de către reclamantă în temeiul dreptului comun nu este admisibila fata de caracterul special al actelor normative aplicabile în materia atribuirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate de stat după preluarea abuzivă a terenurilor in perioada de referința .
Această soluție nu contravine prevederilor art. 20 alin.1 și 2 și art. 44 alin.3 din Constituție, precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului si Libertăților Fundamentale.
Este adevărat că în situația în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala și Convenția Europeană a Drepturilor Omului aceasta din urmă are prioritate, însă, în cauza de față, nu există astfel de neconcordante .
În concluzie, formularea de câtre reclamantă a unei acțiunii în constatarea dreptului de accesiune asupra construcțiilor care îi afectează terenul restituit în natura în temeiul dreptului comun nu este admisibilă, cât timp în aceasta materie a fost adoptata o lege speciala - Legea 10/2001 - care prevede în ce condiții persoanei îndreptățite i se pot atribui și clădirile edificate pe terenurile respective, întrucât ignorarea procedurii reglementate de aceasta lege si a aplicarea dreptului comun, înseamnă a încălca principiul specialia generalibus derogant, cu consecința pronunțării unei hotărâri nelegale.
Împotriva sentinței civile nr._/3.07.2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, a formulat recurs, calificat drept apel reclamanta P. M. G., prin care a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În esență, apelanta a arătat că deși instanța de fond a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art.10 alin.5 din Legea nr.10/2001 este cert că legiuitorul a înțeles să extindă domeniul de aplicare al restituirii în natură și pentru imobilele terenuri pe care s-au ridicat construcții neautorizate în perioada 06.03.1945 – 01.01.1990. Chiar dacă textul face referire expresă doar la terenuri lăsând incertă situația construcțiilor ridicate fără autorizație, din perspectiva art.9, este cert că existența sau inexistența unei autorizații de construire constituie un element ce se răsfrânge asupra situației juridice a întregului fond imobiliar. Cum, sub acest aspect, legea specială este lacunară, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun din materia accesiunii imobiliare artificiale (art.492 și art.494 C.civil) potrivit cărora orice construcție aparține celui care la data edificării era proprietarul fondului. Ca atare, este imperios necesar a se stabili cine era proprietarul de drept al terenului la data ridicării construcției neautorizate, dacă imobilul a fost preluat cu sau fără titlu. Distincția este esențială din perspectiva art.2 din lege potrivit căruia persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire. Ca atare, în situația când imobilul a fost preluat fără titlu valabil, indiferent de persoana care a edificat construcția neautorizată proprietarul terenului sau după caz, succesorul acestuia este proprietarul construcției însă de la data edificării ei.
Prin decizia civilă nr.454/06.11.2013, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, s-a respins apelul.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele:
În speță, fiind vorba despre un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr.10/2001, în mod corect, prima instanță a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 494 Cod Civil, invocate de reclamantă în acțiune.
Obiectul de reglementare al Legii nr.10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul Civil care constituie dreptul comun, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, fiind inexistența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Apelantei-reclamante i-a fost recunoscut calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură a terenului intravilan în suprafață de 3950 m.p. situat în ., fiind emisă în acest sens Dispoziția nr.410/30.XI.2010, pe care se află construcțiile în discuție.
Potrivit probelor administrate în cauză, construcțiile au fost edificate cu bună-credință de o societate de stat care, la data construirii, avea în proprietate și terenul, în mod corect instanța dând eficiență în stabilirea bunei-credințe a constructorului, autorizației de construire a lucrărilor emisă la 29.01.1973, coroborate cu adresa de înaintare către fosta societate a documentației pentru construirea stațiunii de mecanizare și încheierea de intabulare în CF, respectiv încheierea nr._/16.XII.2009.
Față de situația de fapt rezultată din înscrisurile depuse și raportul de expertiză efectuat, în mod evident în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin.5 din Legea nr.10/2001 care reglementează situația construcțiilor autorizate edificate ulterior preluării abuzive pe terenul ce se restituie în natură, oferind posibilitatea persoanei îndreptățite la teren să achite o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Așadar, fiind vorba despre construcții autorizate, reclamanta nu s-ar fi putut adresa pe dreptul comun urmând calea accesiunii imobiliare, în cauză singurul text legal incident fiind cel mai sus menționat, din economia căruia rezultă că Legea nr.10/2001, face distincție în privința construcțiilor noi, după cum edificarea lor s-a făcut cu sau fără autorizație și raportat la data când au fost edificate.
Susținerile apelantei-reclamante ar fi fondate numai în ipoteza construcțiilor noi neautorizate al căror regim juridic, nu este într-adevăr stabilit de Legea nr.10/2001, pentru aceste construcții rămânând aplicabile normele dreptului comun din materia accesiunii imobiliare artificiale.
Importanța stabilirii persoanei care a edificat construcțiile neautorizate este esențială numai din această perspectivă, întrucât în situația imobilului preluat fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar persoana proprietar de la data preluării pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire.
Așadar, legea specială este lacunară doar în cazul construcției edificată fără autorizație pe teren, în perioada 06.03._90, devenind aplicabile dispozițiile dreptului comun din materia accesiunii imobiliare artificiale, ceea ce nu este cazul în speță, unde fiind vorba despre construcții autorizate, devin incidente prevederile art.10 alin.5 din Legea nr.10/2001.
Obligația persoanelor îndreptățite de a achita o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcțiilor este prevăzută de art.10 alin.5 din Legea nr.10/2001 și se referă la situația în care se restituie în natură un teren pe care, ulterior preluării abuzive, au fost edificate construcțiile autorizare, care nu mai sus necesare unității deținătoare.
Așadar, cum în speță, s-a făcut dovada edificării construcțiilor în baza unei autorizații, în mod legal prima instanță a considerat ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.10 alin.5 din Legea nr.10/2001, temeiul juridic pentru promovarea acțiunii deduse judecății regăsindu-se în dispozițiile legii speciale iar nu a dreptului comun.
Având în vedere aceste considerente, în baza art.296 C.proc.civ,., Tribunalul a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P. M. G., criticând-o pentru nelegalitate pentru următoarele considerente.
Instant de apel a respins apelul ca nefondat cu motivația că în speța sunt incidente dispozițiile legii speciale, respectiv Legea 10/2001 deoarece potrivit probelor administrate in cauza, construcțiile au fost edificate cu buna credința de o societate de stat care, la data construirii, avea in proprietate si terenul, în mod corect instanța de fond dând eficiență, în stabilirea bunei credințe a constructorului, autorizației de construirea lucrărilor emisă la 29.01.1973, coroborate cu adresa de înaintare către fosta societate a documentației pentru construirea stațiunii de mecanizare și încheierea de intabulare în CF, respectiv încheierea nr._/16.12.2009.
Instanța de apel retine ca in speța dedusa judecații sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. 5 din Legea 10/2001, dispoziții conform cărora: „Se restituie in natura si terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, daca persoana îndreptățită achita acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piața a construcției respectiv, stabilita potrivit standardelor internaționale de evaluare."
La fila 4 din considerentele hotărârii instanței de apel se retine ca din cuprinsul raportului de expertiza tehnico judiciara întocmit de către expertul D. N. (aflat la filele 63-71 din dosarul instanței de fond) s-a confirmat faptul ca pe terenul proprietatea reclamantei in suprafața de 2421 mp, aflat la marginea comunei S. de P. peDJ606, situat in tarlaua 82, . construcțiile CI - sediu de birouri (care nu a mai fost folosit de 10-15 ani) si C2 - atelier mecanic (folosit in prezent cu destinația de grajd pentru creșterea animalelor, expertul stabilind că acestea au fost edificate în 1962.
În ceea ce privește construcțiile stipulate in autorizația de construire nr. 16/29.01.1973 cu ocazia efectuării expertizei expertul a constatat (astfel cum reiese din completarea la raportul de expertiza aflat la filele 77-78 din dosarul instanței de fond) ca acestea nu se regăsesc pe amplasamentul construcțiilor din litigiu, fiind situate în partea opusă a comunei față de amplasamentul construcțiilor din litigiu.
Prin urmare, a arătat recurenta că nu ne aflam in prezenta unor construcții autorizate așa cum prevăd dispozițiile art. 10 alin. 5 din Legea 10/2001, ci in prezenta unor construcții neautorizate, situație nereglementata de Legea 10/2001, si, in consecința, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun.
Ca atare, in asemenea situație, este imperios necesar a se stabili cine era proprietarul de drept al terenului, la data edificării construcției neautorizate si, respectiv, daca imobilul a fost preluat cu titlu sau fără titlu.
Distincția este esențiala din perspectiva dispozițiile art. 2 din Legea 10/2001, conform cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avuta la data preluării, pe care o exercita după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire.
Ca atare, concluzia ce se impune este ca, în situația când imobilul a fost preluat fără titlu valabil, indiferent de persoana care a edificat construcția neautorizata, proprietarul terenului sau, după caz, succesorul acestuia, este si proprietarul construcției, încă de la data edificării ei.
În speța dedusa judecații, imobilul teren a fost preluat fără titlu valabil (Decret 111/1951) așa cum rezulta din sentința civila nr. 159/7.04.2010 pronunțata de Tribunalul D., secția civila, in dosarul nr._ aflata la dosarul cauzei.
Având in vedere cele mai sus menționate recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate in sensul admiterii acțiunii.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Intimata . P. SA, prin lichidator judiciar C.I.I. P. V. S., a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
A arătat intimata că in cadrul procedurii de insolvență, construcțiile au fost
valorificate - vândute in data de 27.12.2013, adjudecatarul declarând expres in scris că i s-a adus la cunoștință de existenta prezentului litigiu.
Așa cum temeinic au reținut instanțele anterioare, S.C. A. S. de P. S.A. a fost constructor de bună credință și acțiunea formulată nu are temei legal.
Buna-credință constă în convingerea greșită pe care o are o persoană cu privire la temeinicia dreptului pe care îl invocă sau îl exercită și de care legea ține seama, pentru a-i recunoaște fie dreptul însuși, fie alte efecte juridice. Jurisprudența a statuat că principiul bunei-credințe reprezintă regula care exprimă cerința ca interesele celor ce participă astfel la raporturile juridice civile să fie mai eficient protejate decât acelea ale participanților de rea-credință, care pot fi sancționați pentru conduita lor.
Jurisprudența și doctrina au considerat că buna-credință a celui care construiește pe terenul altuia trebuie dedusă exclusiv din existența unui titlu de proprietate ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute, aplicând aici dispozițiile art. 486-487 Civ. Ținând seama de buna-credință a constructorului, art. 494 Cciv., partea finală, prevede că proprietarul terenului, care devine prin accesiune și proprietar al construcțiilor, nu-l poate sili pe acesta să demoleze și să-și ridice lucrările. Chiar și în situația în care constructorul este de rea-credință proprietarul poate, potrivit art. 494 alin. 1-2 și alin. 3 (prima parte) Cciv., să opteze între a invoca accesiunea cu obligația de a-i plăti valoarea materialelor și prețul muncii sau a-l obliga pe constructor să desființeze și să ridice construcțiile efectuate.
În ipoteza în care în care se alege soluția demolării construcției, fosta instanță supremă statuat că: a) instanța trebuie să cerceteze condițiile concrete în care s-au făcut lucrările respective, fără a putea deduce reaua-credință numai din faptul că cel care a construit nu are vreun titlu asupra terenului; soluția neeconomică a demolării construcțiilor sau desființării plantațiilor ori altor lucrări ar trebui, pe cât posibil, înlocuită printr-o despăgubire în bani, ori de câte ori această rezolvare este mai echitabilă și de natură a pune în concordanță interesele individuale ale părților din proces cu cele economice generale; în cazul în care pentru desființarea unei construcții sau amenajări este necesară autorizația unui organ de stat competent, instanța nu poate hotărî astfel de măsuri fără existența acelei autorizări.
În dovedirea susținerilor, . P. SA, prin lichidator judiciar C.I.I. P. V. S., a depus la dosar înscrisuri.
La solicitarea instanței, intimata a depus la dosar precizări și înscrisuri.
Față de înscrisurile depuse de intimată, la termenul din data de 10.04.2014 Curtea, apreciind că în cauză a intervenit o transmisiune convențională cu titlu particular a calității procesuale pasive deoarece cele două imobile ce fac obiectul litigiului au fost vândute la licitație publică, a dispus introducerea în cauză a terțului dobânditor B. D. I.
Analizând actele și lucrările dosarului, dispozițiile legale aplicabile în cauză, decizia tribunalului prin prisma motivelor de recurs, Curtea va reține că recursul este întemeiat, față de următoarele considerente.
Prin cererea de recurs, recurentul a invocat în esență faptul că în mod greșit au reținut atât prima instanță cât și tribunalul incidența în cauză a dispozițiilor art. 10 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care imobilele ce fac obiectul litigiului au fost ridicate fără autorizație de construcție.
Referitor la acest aspect, prima instanță, în considerentele sentinței, a reținut în mod expres că, deși pârâta a arătat că construcțiile în litigiu au fost edificate în temeiul autorizației de construire nr.16/29.01.1973 (fila 31), cu ocazia efectuării expertizei expertul a constatat (conform completării la raportul de expertiză aflat la fila 77-78) că construcțiile menționate în respectiva autorizație nu se regăsesc pe amplasamentul construcțiilor din litigiu, fiind situate în partea opusă a comunei față de amplasamentul acestora.
Cu toate acestea, deși constată că singura autorizație de construcție depusă de intimată se referă la alte construcții, instanța reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 10 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, care fac referire expres la construcțiile autorizate.
Astfel, potrivit acestor dispoziții legale, se restituie în natura și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității destinatoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilita potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Deși aceste critici au fost invocate prin intermediul motivelor de apel, instanța de apel, și-a însușit raționamentul primei instanțe, dând eficiență autorizației de construire nr.16/29.01.1973, încheierii de intabulare în CF nr._/16.12.2009 și raportului de expertiză, ignorând însă aspectele reținute de expert în cuprinsul completării la raportul de expertiză, constatate de altfel și de către prima instanță, din care rezulta tocmai contrariul
În consecință, în mod greșit au reținut instanțe aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 10 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care pentru construcțiile ce fac obiectul litigiului nu au fost prezentate autorizații de construcție.
În condițiile în care regimul juridic al construcțiilor neautorizate nu era expres reglementat de dispozițiile legii speciale, anume Legea nr. 10/2001, cererea reclamantei privind constatarea dreptului de proprietate ca efect al accesiunii imobilelor trebuia analizată prin prisma dispozițiilor dreptului comun din materia accesiunii imobiliare artificiale.
Reținând inadmisibilitatea cererii privind constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor ca efect al accesiunii imobiliare în baza unui text de lege care nu era aplicabil în cauză, instanțele nu au mai cercetat fondul acestei cereri.
Pentru aceste considerente, constatând incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., văzând dispozițiile art. 312 alin. 5 C.pr.civ. și având în vedere și împrejurarea că prin cererea de apel recurenta solicitase trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, Curtea va admite recursul, va modifica în tot decizia tribunalului în sensul că va admite apelul declarat de reclamantă, va anula în parte sentința primei instanțe și va trimite pentru rejudecare primei instanțe cererea privind constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor ca efect al accesiunii imobiliare, urmând a fi păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurenta reclamantă P. M. G., împotriva deciziei civile nr.454/06.11.2013, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă . DE P. și terțul dobânditor B. D. I.,având ca obiect obligație de a face .
Modifică în tot decizia nr. 454/06.11.2013, pronunțată de Tribunalul D. în sensul că admite apelul declarat de apelanta reclamantă P. M. G.
Anulează în parte sentința primei instanțe
Trimite pentru rejudecare primei instanțe cererea privind constatarea dreptului de proprietate asupra construcțiilor ca efect al accesiunii imobiliare.
Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 10 Iulie 2014.
Președinte, M. C. Ț. | Judecător, F. D. | Judecător, I. V. |
Grefier, N. D. |
17.07.2014
Red.jud.M.C. Târlea
AS/3 ex.
Data red.
j.a. I.G. P.
M.N.
j.f. R.S.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1485/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
