Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 909/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 909/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 04-06-2014 în dosarul nr. 4849/104/2011*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 909
Ședința publică de la 04 Iunie 2014
PREȘEDINTE TANIA ȚAPURIN
Judecător D. S.
Judecător M. P.
Grefier C. C.
x.x.x.
Ministerul Public a fost reprezentat de procuror C. N. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
x.x.x.
Pe rol, judecarea recursului declarat de pârâtul S. R. REPREZENTAT LEGAL DE MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C. - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE O. împotriva sentinței civile nr. 139 din 13 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul O. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă D. F., având ca obiect Despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns avocat Ș. T., reprezentând-o pe intimata reclamantă D. F., lipsind recurentul pârât S. R. REPREZENTAT LEGAL DE MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C. - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE O..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se următoarele: recurentul pârât a solicitat judecata în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 C.p.c., iar intimata reclamantă a depus întâmpinare.
Curtea, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra recursului.
Avocat T. Ș., pentru intimata reclamantă, a solicitat respingerea recursului și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței civile, ce a fost motivată suficient și pertinent, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public a considerat că recursul declarat de pârât este întemeiat în parte, considerând că nu au fost administrate probe decât în ceea ce privește bunul imobil casă din paiantă, acoperită cu stuf, ce figura în proprietatea autorului în inventarul din 1941, iar cu privire la celelalte bunuri confiscate nu s-a administrat probe, contravaloarea acestora nu a fost demonstrată. În privința terenului, există la dosar o adresă a Primăriei I. potrivit căreia moștenitorilor le-a fost restituită suprafața de 2,75 ha în baza Legii nr. 18/1991.
A mai arătat că instanța de fond a încuviințat proba cu martori, ce au fost menționați în încheierea de ședință, însă la termenul următor a fost audiat și un martor ce nu fusese încuviințat.
A considerat că trebuie admis recursul și modificată sentința în sensul reducerii despăgubirilor la valoarea de 7.180 lei, pentru casă.
Avocat T. Ș., pentru intimata reclamantă, a arătat că instanța de fond a încuviințat înlocuirea unuia dintre martorii propuși, iar de la Arhivele Statului au fost depuse dovezi pentru toate bunurile solicitate de reclamantă.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului O. – Secția I Civilă la data de 07.12.2011 sub nr._, reclamanta D. F. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București – Direcția Generală a Finanțelor Publice O., solicitând să se dispună obligarea Statului R. la plata sumei de 10.000 euro, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile și imobile confiscate de regimul comunist autorului său, P. M., care a fost condamnat politic, și 5.000 euro reprezentând prejudiciul cu caracter moral suferit de familie și implicit de autorul său, ca urmare a condamnării suferite.
În motivare, reclamanta a arătat că autorul său, P. M., născut la data de 3 iunie 1908 în ., în perioada 1952-1977 a fost condamnat la pedeapsa de 25 de ani de muncă silnică, la 10 ani degradare civilă și confiscarea averii personale, fiind declarat ,,culpabil pentru crima de favorizare a infractorului în baza dispozițiilor art.6 din Decretul 199/1950’’, așa cum reiese din sentința nr.232 din 11 noiembrie 1952 a Tribunalului M. Teritorial București, rămasă definitivă ca urmare a respingerii recursului formulat în cauză prin decizia nr.272/1953 de la 5 martie 1953 pronunțată de Tribunalul Suprem.
Reclamanta a precizeat că la data de 30 aprilie 1953, autorul său a fost înregistrat la colonia de muncă MAI Baia Sprie în vederea executării pedepsei la care a fost condamnat, fiind pus în libertate la data de 18 aprilie 1964, anterior împlinirii termenului privind măsura luată împotriva lui.
A arătat reclamanta că pe toată perioada detenției, autorul său a fost supus unor torturi crâncene, îndurând suferințe fizice și psihice și, având în vedere că prin această condamnare a fost considerat un pericol la adresa regimului comunist, i-a fost confiscată întreaga avere mobilă și imobilă, iar la data de 27 iulie 1985 a decedat în ..
De asemenea, s-a mai arătat că tatălui său i-au fost confiscate bunurile mobile și imobile, respectiv: 0,50 ari și casă de locuit; 2 boi, 2 cai; car, plug și alte utilaje folosite de familie la munca câmpului.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr.221/2009.
Au fost depuse la dosar, în copie, CI, acte de stare civilă, sentința nr. 232 din 11 noiembrie 1952 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București în dosarul nr.390/1952, adeverință eliberată de Penitenciarul C., decizia nr.272 din 5 martie 1953 pronunțată de Tribunalul Suprem – Colegiul M., adresa nr.895/1953 a Penitenciarului Baia Sprie, proces verbal nr.895 din 30 aprilie 1953 a CNSAS-SIPRD, dosarul CNSAS, mandat de arestare nr.272 din 7 martie 1953, certificat nr._ din 1 februarie 1993 eliberat de Direcția Generală a Arhivelor Statului.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice O. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii formulată de reclamanta D. F..
Față de capătul de cerere prin care s-au solicitat despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea autorului reclamantei, pârâtul a arătat că prin decizia nr.1360 din 21.10.2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate invocată, constatând că prevederile art.5 alin.1, lit.(a) teza I (privind acordarea unor despăgubiri morale) din Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03._89, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Mai mult, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.12 a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Referitor la daunele materiale solicitate, pârâtul a precizat că legea a instituit ca măsură reparatorie acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, ținându-se seama dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 sau ale Legii 247/2005.
Pentru acordarea acestor despăgubiri se impune a se face dovada calității de proprietar asupra acestor bunuri, dovada confiscării bunurilor respective (este necesar ca această confiscare să fie făcută prin hotărârea de condamnare, aceasta fiind o condiție imperativă pentru a putea beneficia de despăgubiri pentru bunurile confiscate și nerestituite), dovada nerestituirii bunurilor, dovada faptului că nu a fost obținută nicio despăgubirile prin echivalent, etc.
În drept, au fost invocate prevederile art.115 cod procedură civilă.
Prin sentința civilă nr. 869/23.05.2012 Tribunalul O. a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei D. F., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București – DGFP O..
S-a reținut, relativ la primul capăt de cerere, că dovada condamnării politice a autorului reclamantei s-a făcut în cauză prin sentința nr. 232 din 11 noiembrie 1952 pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București în dosarul nr.390/1952 (filele 23-34 dosar) și decizia nr.272 din 5 martie 1953 pronunțată de Tribunalul Suprem – Colegiul M. (filele 37-45), potrivit cărora autorul P. M. a fost condamnat în temeiul dispoz. art.6 din Decr.199/1950 comb. cu art.284 pct.1 și final C.P.
Potrivit art.5 al.1 lit.b) din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
În speță, pentru a beneficia de despăgubirile solicitate reclamanta era ținută potrivit dispoz art.1169 C.civ din 1864, a face dovada calității de proprietar a autorului său asupra acestor bunuri, dovada confiscării bunurilor respective (este necesar ca această confiscare să fie făcută prin hotărârea de condamnare), dovada nerestituirii bunurilor, dovada faptului că nu a fost obținută nicio despăgubirile prin echivalent.
Prin sentința de condamnare a defunctului Pătrascu M. s-a dispus și confiscarea averii personale a acestuia, însă la dosarul cauzei nu s-a depus nici un înscris din care să rezulte în concret bunurile ce au făcut obiectul confiscării.
Cu privire la cel de-al doilea petit, s-a reținut că prin Decizia 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, dispoz. art.5 alin.1 din Legea nr.221/2009 care stabileau un drept la despăgubiri pentru persoanele condamnate și moștenitorii acestora, și pe care reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată, au fost declarate neconstituționale, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere art. 31 alin. 1 din Legea 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție potrivit cărora, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept. La data soluționării cererii de față termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, astfel că cererea este lipsită de temei juridic.
În condițiile stabilite de art. 31 alin.1 și 3 din Legea 47/1992 și art.147 alin.4 din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.
Caracterul obligatoriuopozabil tuturoral deciziilor Curții Constituționale, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, implică antrenarea răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii, răspundere similară cu aceea a nerespectării unei legi adoptate de către Parlament sau a unei ordonanțe emise de Guvern, care decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art.1 alin.(3) din Constituție, potrivit cu care România este stat de drept. Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică norma declarată neconstituțională având obligația să nu aplice în acea cauză dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.
De altfel prin Decizia în interesul Legii nr.12/19.09.2011 pronunțată de ÎCCJ, s-a statuat că declararea neconstituționalității dispozițiilor art.5 alin. (1) lit.a) teza I din Legea nr.221/2009 a avut drept consecință atât încetarea efectelor juridice ale acestora, cât și imposibilitatea de a le invoca drept temei juridic în cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Constatând această situație de fapt, tribunalul a reținut că cererea reclamantei născută din dispozițiile normei invocate mai sus nu poate fi primită, atâta timp cât legiuitorul nu a modificat sau completat dispozițiile art. 5 ce a fost declarat neconstituțional, situație ce a impus respingerea și a celui de-al doilea capăt de cerere, ca neîntemeiat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta D. F. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cale de atac admisă prin decizia nr._/29.11.2012 pronunțată de Curtea de Apel C., prin care s-a casat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
S-a reținut de instanța de recurs că s-a solicitat de către reclamant administrarea probei cu înscrisuri, proba cu expertiză tehnică de specialitate pentru a putea fi expertizate bunurile precizate ca fiind confiscate, aceste probatorii nu au mai fost administrate, fără nici o motivare în acest sens din partea instanței de fond.
Aceasta echivalează cu o nesoluționare a fondului cauzei și, pentru a nu lipsi părțile de un grad de jurisdicție se impune rejudecarea cauzei în fața aceleiași instanțe.
Cauza s-a reînregistrat pe rolul Tribunalului O. sub nr._ la data de 21.01.2013.
La rejudecare, tribunalul a încuviințat și a administrat proba cu martori și proba cu expertiză.
Administrația Județeană a Finanțelor Publice O. pentru DGFP C. în numele Ministerului Finanțelor Publice București, reprezentant legal al Statului R., a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
Față de capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat daune morale, a apreciat că cererea nu poate fi soluționată favorabil de către instanța de fond, fără a-și depăși limitele puterii judecătorești acordate și fără a-și aroga atribuții de legiferare, având în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor invocate, respectiv a dispoz. art. 5 alin. 1 lit. a din legea nr. 221/2009.
În privința despăgubirilor materiale, legea a instituit că măsura reparatorie, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, fiind necesar a se ține seama dacă bunurilor respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Pentru acordarea acestor despăgubiri se impunea a se face dovada calității de proprietar asupra bunurilor a căror contravaloare s-a solicitat, dovada confiscării bunurilor respective.
A considerat că, având în vedere înscrisurile de la dosar nu este dovedită proprietatea bunurilor, nu este dovedită confiscarea și mai mult decât atât nu pot fi acordate despăgubiri pentru bunurile solicitate dar care nu se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001.
De asemenea, subliniază faptul că prin încheierea din data de 14.02.2013, s-a pus în vedere reclamantei să depună la dosarul cauzei o listă cu bunurile mobile și imobile a căror contravaloare s-a solicitat și inventarul agricol la momentul confiscării bunurilor.
S-a mai arătat că, prin încheierea din data de 18.04.2013 s-a reținut precizarea reclamantei, în sensul că lista solicitată este la fila 21 din dosarul C.A. C., însă la fila 21 așa cum se poate observa nu este decât Buletinul clădirilor și locuințelor pe anul 1941, ., ceea ce nu reprezintă un act de proprietate ori o dovadă a confiscării, nicidecum o listă a bunurilor ori inventar agricol la data confiscării.
S-a susținut că nu se poate reține ca bunuri confiscate la data arestării, respectiv anul 1941, bunurile care erau menționate în Buletinul de clădiri și locuințe aferent anului 1941, între perioade existând o diferență mai mare de 10 ani.
Reclamantei i-au fost efectiv confiscate doar bunurile reținute în fișa personală întocmită la data arestării, bunuri care se aflau în proprietatea autorului reclamantei la data arestării, respectiv teren – 0,50 ari și o casă.
S-a apreciat că pentru restul bunurilor solicitate nu este dovedită proprietatea, nu este dovedită confiscarea și mai mult decât atât nu pot fi acordate despăgubiri pentru bunurile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001.
S-a solicitat judecarea cauzei în condițiile art. 241 alin. 2 C.p.civ.
Prin sentința nr.139 din 13 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul O. în dosarul nr._, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta D. F., domiciliată în ., cu domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la C.. Av. Ș. T., cu sediul în C., .. F4, ., Județul D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București – DGFP O., cu sediul în Slatina, ., județul O..
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 27.511,5 lei, cu titlu de despăgubirii civile reprezentând daune materiale.
S-a respins capătul 2 de cerere.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-a reținut că potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (denumită în continuare Legea nr. 221/2009), orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit art.1 din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
În speța de față, defunctul P. M., autorul reclamantei, a fost condamnat pentru fapta prevăzută și pedepsită de art. 6 din D. 199/1950 comb. cu art. 284 pct. 1 și al. final C.P. la o pedeapsă de 25 ani muncă silnică, condamnare dispusă prin sentința nr. 232/11.11.1952, pronunțată de Tribunalul M. Teritorial București în dosarul nr.390/1952 (f. 23-34 dosar), si decizia nr.272 din 5 martie 1953 pronunțată de Tribunalul Suprem – Colegiul M. (f. 37-45), prin care s-a dispus și confiscarea averii personale.
Această condamnare se încadrează în dispozițiile art. 1 din Legea nr. 221/2009, fiind de drept o condamnare cu caracter politic, astfel încât, reclamanta este îndreptățită să beneficieze de prevederile acestei legi speciale de reparație.
Din coroborarea înscrisurilor de la dosar (dosar de penitenciar f. 49, buletinul clădirilor și locuințelor din satul I., plasa Dunărea, județul Romanați f. 36, 37) cu depozițiile martorilor C. D. și Angeriu F. (f. 18, 19), tribunalul a reținut că, anterior condamnării, autorul P. M. avea în proprietate o casă cu două camere, un grajd, magazie, o anexă cu două camere, care avea și beci, împreună cu terenul aferent de 0,50 ari, doi boi, un car, un plug, grapă, prășitoare, butoaie, întrucât era dogar.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză de specialitate agricultură, completat (f. 62, 63), valoarea terenului ce a aparținut autorului este de 302,5 lei, iar potrivit concluziilor raportului de expertiză de specialitate construcții, completat (f. 94), valoarea de piață pentru imobilele construcții sus-menționate este de 27.209 lei.
În aceste condiții, primul petit formulat de reclamantă a fost apreciat întemeiat în parte, aceasta fiind îndreptățită a primi contravaloarea imobilelor confiscate autorului său, urmând ca pârâtul să fie obligat la plata sumei de 27.511,5 lei.
Deși reclamanta a solicitat, prin primul capăt de cerere, obligarea pârâtului și la plata contravalorii bunurilor mobile confiscate, această pretenție nu poate fi primită de tribunal.
S-a avut în vedere în acest sens Decizia nr. 6/15 aprilie 2013, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, modificată și completată, în referire la bunurile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic, ce pot fi restituite prin echivalent, pronunțată de ÎCCJ, prin care s-a statuat, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.
Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură) și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinație). În acest sens sunt dispozițiile art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:
„(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții.
(2) Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.”
În consecință, în baza art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
În cauză însă, bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamantă (2 boi, 3 cai, car, plug și alte utilaje folosite la munca câmpului) sunt bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, nefiind astfel îndeplinită condiția impusă în acest sens de art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, pentru acordarea despăgubirilor solicitate.
Cât privește cel de-al doilea petit, privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale, tribunalul a constatat că problema de drept care se pune în speță este dacă dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate în baza lor și dacă mai pot constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. 4 C.proc.civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune respingerea celui de-al doilea capăt de cerere.
Tribunalul a reținut că potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin.(4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării lor în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
Or, în speță, cererea reclamantei a fost înregistrată pe rolul Tribunalului O. la data de 07.12.2011, ulterior deci publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Este de necontestat că măsura arestării și condamnării la 25 de ani muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea totală a averii luată împotriva autorului P. M. prin sentința penală nr. 232/11.11.1952 i-a generat prejudicii de netăgăduit și că aceasta, în baza textului inițial al legii era îndreptățită la a primi daune morale pentru prejudiciul creat (făcând aplicarea art. 5 alin. (1) lit. a) raportat la art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009).
Cu toate acestea, textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
În acest context al analizei, s-a reținut că ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. 1 C.proc.civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011 a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează”.
Împotriva sentinței a declarat recurs Statul Român prin Ministerul de Finanțe reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice O. pentru Direcția Regională a Finanțelor Publice C., criticând soluția de admitere a acțiunii în totalitate, în condițiile în care potrivit dispozițiilor Legii nr.221/2009, reclamanta avea obligația de a face dovada confiscării bunurilor imobile a căror contravaloare a solicitat-o în cauză.
A susținut că măsura confiscării a fost dovedită numai pentru teren în suprafață de 0,50 ari și o casă, menționate în fișa personală întocmită la data arestării autorului reclamantei, nu și pentru celelalte construcții, cuprinse în Buletinul clădirilor și locuințelor pe anul 1941, înscris care nu constituie nici titlu de proprietate, nici act de confiscare.
Reclamanta a formulat întâmpinare, prin care a cerut respingerea recursului.
Examinând criticile invocate se constată nefondat recursul, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 dec.1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, cât și după decesul acesteia, soțul sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv, pot cere instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr.247/2005.
Confiscarea averii personale a autorului reclamantei - P. M. - s-a dispus prin sentința nr.232 din 11.11.1952 a Tribunalului M. Teritorial București (filele 23-34 din dosar nr._ al Tribunalului O.) menținută prin decizia nr.272/1952 a Tribunalului Suprem – Colegiul M. (filele 37-45 din același dosar).
Măsura confiscării a vizat întreaga avere aflată la momentul condamnării în patrimoniul persoanei condamnate, aplicându-se atât cu privire la mobile cât și la imobilele din proprietatea acestuia.
Susținerea recurentului că autorul reclamantei deținea în proprietate numai terenul de 0,50 ari și o casă, menționate în fișa personală întocmită la data arestării, act depus la fila 49 din dosarul nr._ al Tribunalului O., nu este justificată.
Dacă s-ar accepta acest punct de vedere, ar însemna să se acorde putere doveditoare absolută și exclusivă numai înscrisurilor întocmite de organele de cercetare penală, înlăturându-se orice alte mijloace de probă de natură a dovedi proprietatea asupra imobilelor sau aplicarea măsurii confiscării.
Or, din Buletinul clădirilor și locuințelor nr.680, depus la filele 36-37 din dosarul nr._ al Tribunalului O., înscris în măsură să facă dovada reală a situației averiii imobiliare deținută la acel moment de P. M., rezultă că, în afara locuinței menționate și în fișa personală, acesta avea în proprietate și anexele gospodărești descrise la pct.”B. – Descrierea dependințelor”, și a căror contravaloare a fost stabilită de expert și acordată de instanță.
Cum, prin hotărârea de condamnare s-a dispus confiscarea întregii averi aflată în proprietatea condamnatului, este evident că măsura a privit toate construcțiile din gospodăria acestuia, așadar și dependințele.
În aceste condiții, se apreciază că întemeiat prima instanță a admis acțiunea și cu privire la contravaloarea dependințelor, astfel că recursul este nefondat și urmează să fie respins, conform art.312 alin.(1) Cod pr.civilă.
În baza art.274 Cod pr.civilă, recurentul va fi obligat la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul S. R. REPREZENTAT LEGAL DE MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C. - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE O. împotriva sentinței civile nr. 139 din 13 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul O. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă D. F..
Obligă recurentul la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă D. F...
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 04 Iunie 2014.
Președinte, T. Ț. | Judecător, D. S. | Judecător, M. P. |
Grefier, C. C. |
Red.jud.T.Ț.
Tehn.M.D.2 ex
J.f.S.O.
13.06.2014
| ← Strămutare. Sentința nr. 127/2014. Curtea de Apel CRAIOVA | Grăniţuire. Decizia nr. 729/2014. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
