Reparare prejudicii erori judiciare. Decizia nr. 3852/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3852/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 22-10-2014 în dosarul nr. 5089/104/2011*
DOSAR Nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 3852
Ședința publică din data de 22 Octombrie 2014
Completul compus din:
Președinte: Judecător C. T.
Judecător L. E.
Grefier I. B.
Ministerul Public reprezentat de procuror Niculeanu C. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
*******
Pe rol, judecarea apelului declarat de reclamantul P. D. T., împotriva sentinței civile nr.30/23.01.2014, pronunțată de Tribunalul O. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice – DGFP O., având ca obiect reparare prejudicii erori judiciare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns apelantul reclamant reprezentat de avocat N. A., lipsind intimatul pârât.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în cadrul căruia a învederat că apelul este declarat și motivat în termenul legal, după care,
Instanța, dat fiind dispozițiile art. 131 alin.1 C.pr.civ., a constatat că acestei instanțe îi aparține competența generală de soluționare a prezentei cauze iar temeiul de drept pentru care se constată competența instanței este art.269 alin.2 Codul muncii coroborat cu art.208 din Legea nr. 62/2011 și art.96 pct.2 C.pr.civ.
Avocat N. A. pentru apelantul reclamant, a apreciat necesar efectuarea unei adrese către Judecătoria Tg J. pentru comunicarea sentinței penale prin care apelantul a fost liberat condiționat, fiind importantă pentru a se observa fracția de pedeapsă executată.
Reprezentantul ministerului public s-a opus cererii, apreciind că solicitarea nu este utilă soluționării cauzei, deoarece liberarea condiționată nu este obligatorie, este o vocație, nu un drept absolut.
Având în vedere și răspunsul Judecătoriei Tg J. existent la fila nr.93 dosar fond, unde se expune și conținutul dispozitivului sentinței, a apreciat că. nu se impune efectuarea adresei.
Instanța respinge cererea ca fiind inutilă în raport cu înscrisurile existenta deja la dosar și constatând cauza în stare de soluționare la acest termen, a apreciat că nu se mai impune estimarea duratei cercetării procesului potrivit art.238 alin.1 C.pr.civ., motiv pentru care, în baza art. 482 raportat la 244 și 394 C.pr.civ., a acordat cuvântul pe apel.
Avocat N. A. pentru apelantul reclamant, a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii.
Prin sentința penală 1561/27.06.1996, apelantul a fost condamnat la o pedeapsă de o lună închisoare și nu un an, cum greșit s-a reținut, pedeapsa totală trebuind să fie de 3 ani și o lună și nu 4 ani, durata privării de libertate fiind mai mare, aducându-i atingere drepturilor și libertăților fundamentale - a fost privat de dreptul de a munci și pricinuindu-i traume fizice și psihice – sănătatea grav afectată.
Reprezentantul Ministerului Public, a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală, apelantul fiind liberat după ce a executat mai puțin de 2 ani și jumătate de închisoare, fracție ce corespunde pedepsei ce se impunea executată pentru a fi liberat condiționat, din pedeapsa de 3 ani și o lună.
Apelantul nu a fost lipsit de libertate pe o perioadă mai mare de timp decât cea pe care trebuia să o execute efectiv, 3 ani și o lună.
CURTEA
Asupra apelului de față.
Prin încheierea din data de 17.01.2012, având în vedere obiectul cererii, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea spre competentă soluționarea Tribunalului O. – Secția I Civilă.
Cauza s-a reînregistrat pe rolul acestui tribunal – Secția I Civilă la data de 23.01.2012 sub nr._ .
La data de 09.02.2012 reclamantul a depus la dosar o precizare, prin care a solicitat să se constate că în mod nelegal a executat pedeapsa de 4 ani închisoare în loc de 3 ani și 1 lună și că în mod nelegal a fost privat de libertate, susținând că instanța care a pronunțat sentința penală nr. 2281/28.10.1997 în dosarul nr. 2584/1997 a săvârșit o gravă eroare judiciară prin cumularea pedepsei de 1 an închisoare în loc de 1 lună închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1561/27.06.1996, cu pedeapsa de 3 ani închisoare.
A susținut că dreptul la libertate și siguranță este garantat de art. 5 din CEDO, care în paragraf. 1 lit. c prevede că, nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
Dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat, de asemenea, de art. 5 paragraful 5 din Convenție, care condiționează acordarea de despăgubiri doar de existența unei arestări nelegale, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se constate nelegalitatea reținerii sau a arestării.
În drept, s-a întemeiat prezenta pe dispoz. art. 504 C.p.p.
Prin încheierea din data de 31.05.2012, pentru motivele acolo arătate, instanța a calificat juridic capătul de cerere privind constatarea nelegalității executării pedepsei cu închisoarea ca fiind contestație la executare, a admis excepția necompetenței materiale a Sectiei I Civile a Tribunalului O., invocată din oficiu, cu privire la soluționarea acestui petit, și a disjuns acțiunea introductivă având ca obiect obligarea pârâtului S. R. la repararea pagubei pentru privare de libertate, de capătul de cerere privind contestație la executare privind executarea pedepsei cu închisoarea.
În baza art. 99 alin. 2 din ROI a transpus cauza privind contestație la executare în temeiul art. 460 și art. 461 C.p.pen. la Secția penală din cadrul Tribunalului O..
În baza art.244 alin. 1 pct. 1 C.p.c. s-a suspendat judecata cererii formulate de reclamantul P. D. T. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice-DGFP O. cu sediul în Slatina, ., având ca obiect daune morale, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei privind contestația la executare în materie penală.
La data de 19.09.2013, urmare a cererii formulate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul O., s-a reluat judecata.
La data de 22.01.2014 reclamantul a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicită admiterea acțiunii așa cum a fost precizată, în sensul de a se constata că în mod nelegal prin sentința penală nr. 2281/28.10.1997 instanța a dispus să execute pedeapsa de 4 ani închisoare în loc de 3 ani și 1 lună închisoare și că, în mod nelegal a fost lipsit de libertate și să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 lei reprezentând daune morale ca urmare a faptului că a fost privat de libertate în mod nelegal.
A solicitat respingerea excepției inadmisibilității invocată de pârât în întâmpinare, ca neîntemeiată.
S-a susținut că în mod nelegal s-a dispus a se executa pedeapsa de 4 ani închisoare și că în mod nelegal a fost privat de libertate.
Deși eroarea judiciară nu a fost constatată de instanța penală a fost evident că a executat o pedeapsă mai mare decât cea legală, iar fracția de pedeapsă executată a fost raportată la pedeapsa de 4 ani.
A considerat că era necesar a cunoaște tot conținutul sentinței penale nr. 2597/22.07.1999 pronunțată de Judecătoria Tg. J. pentru a se observa temeiul de drept al liberării condiționate.
A mai arătat că a prestat și muncă, astfel că era important a cunoaște și durata pedepsei considerată executată pe baza muncii prestate.
Potrivit art. 504 alin. 2 și 3 C.p.p., are dreptul la repararea pagubei persoana căreia i s-a restrâns libertatea ori a fost privată de libertate în mod nelegal.
Dreptul la libertate și siguranță este garantat de art. 5 din CEDO, care în paragraf. 1 lit. c prevede că, nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
S-a precizat că dispoz. art. 504 C.p.p. sunt constituționale în măsura în care nu se limitează la cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 504 C.p.
A mai arătat că la data de 09.02.1012 a precizat că solicită ca instanța să constate și faptul că a executat o pedeapsă mai mare, fiind astfel privat de libertate în mod nelegal.
Prin decizia penală nr. 92/27.06.2013, Tribunalul O. în baza art. 385/15 pct.1 lit. b C.p.p. i-a respins recursul declarat, ca nefondat.
De la data la care s-a constatat nelegalitatea privării de libertate se naște dreptul la acțiune în repararea pagubei prev. de art. 504 C.p.p.
Reclamantul a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată.
Prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, termenul special de prescripției extinctivă prev. de art. 506 alin. 2 C.p.p. urmează să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care se constată nelegalitatea privării de libertate.
Conform art. 506 C.p.p., termenul de 18 luni se socotește de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului.
Așa cum a precizat, dispoz. art. 504 C.p. sunt constituționale în măsura în care nu se limitează la cazurile expres și limitativ prev. de art. 504 C.p.p. și prin urmare dreptul la acțiunea în repararea pagubei nu este prescris.
A mai solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat, de asemenea, de art. 5 paragraful 5 din Convenție, care condiționează acordarea de despăgubiri doar de existența unei arestări nelegale, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se constate nelegalitatea reținerii sau a arestării.
Ca urmare a faptului că a executat o pedeapsă mai mare, a fost privat de dreptul de a munci, i-a fost îngrădit dreptul la muncă, la libertate și i-a fost vătămată grav sănătatea.
A susținut că orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu a fost lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor și potrivit căilor legale.
A mai arătat că, instanța care a pronunțat sentința penală nr.2281/28.10.1997 a cumulat pedeapsa de 1 an închisoare cu pedeapsa de 3 ani închisoare și a dispus să execute pedeapsa de 4 ani închisoare, durata privării de libertate a fost în mod evident mai mare decât cea legală, chiar dacă a fost liberat condiționat, astfel că prejudiciul moral suferit este dincolo de orice îndoială.
În cauză, la cererea reclamantului, instanța a încuviințat și a administrat proba cu înscrisuri.
Prin sentința nr.30/23.01.2014, pronunțată de Tribunalul O. – Secția I Civilă în dosarul nr._ s-a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată.
S-a respins excepția tardivității, ca neîntemeiată.
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul P. D. T., domiciliat în Scornicești, ., în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice –DGFP O., cu sediul în Slatina, ., având ca obiect reparare prejudicii erori judiciareAnalizând cererea reclamantului, în considerarea dispozițiilor legale incidente în cauză, tribunalul reține următoarele:
Accesul liber la justiție constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic fiind consacrat într-un număr important de documente internaționale, astfel că el are semnificații deosebite și pentru dreptul procesual, dar și pentru dreptul constituțional.
Facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acțiune in justiție, implicând astfel obligația corelativă a statului, ca prin instanța competentă, să soluționeze aceste acțiuni, reprezintă practic liberul acces al persoanei la justiție.
Orice condiționare a accesului liber la justiție, ar reprezenta o nesocotire a unui principiu constituțional fundamental și a unor standarde internaționale universale, în orice democrație reală. Pe plan procesual, accesul liber la justiție se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acțiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică oricărei persoane fizice sau juridice.
Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994, România a ratificat Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.), precum și protocoalele adiționale la aceasta nr. 1, 4, 6, 7, 9, 10.
Ca o garanție a respectării drepturilor omului, Convenția prevede, în art. 6 pct. 1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil: ”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil...”
În explicitarea acestui drept, în doctrina dreptului european dreptul de acces la un tribunal este înțeles ca un drept de acces concret și efectiv, care presupune ca justițiabilul „să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta atingerea adusa drepturilor sale.”
Pornind de la premisa că drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă și reală, iar nu iluzorie și teoretică, imposibilitatea concreta de sesizare a unei instanțe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiție (Bellet împotriva Franței din 4.12.1995).
În lumina celor expuse anterior, reclamantului nu i se poate opune inadmisibilitatea acțiunii, cele susținute de pârât putând avea relevanță pe fondul pricinii, cu privire la temeinicia sau netemeinicia cererii.
Tot astfel, și excepția tardivității cererii, invocată de pârât, a fost apreciată de tribunal ca neîntemeiată, considerentele pentru care instanța a respins această excepție fiind următoarele:
Într-adevăr, potrivit art. 506 alin. 2 C.p.p., acțiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504.
Însă, în cauză, nu a existat o hotărâre definitivă de achitare, ori o ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, sau ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, și hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j), astfel cum sunt enumerate limitativ de art. 504 C.p.p., astfel că nu se poate aprecia că termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. 2 C.p.p. s-a împlinit în speță.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că temeiul legal al acțiunii promovată de reclamant l-a constituit dispozițiile art. 504 alin. 2 din C.p.p., text care prevede expres că are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
În speță, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 1561/27.06.1996, pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. 4771/1006, definitivă prin neapelare, reclamantul a fost condamnat în baza art. 30 alin. 1 din legea nr. 2/1987 la pedeapsa de o lună închisoare, iar în baza art. 81, 82 C.p. s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe o durată de 2 ani și 1 lună.
Prin sentința penală nr.2281/28.10.1997, pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. 2584/1997, definitivă prin decizia penală nr. 218/10.03.1998 a Tribunalului O., conform mențiunilor făcute pe aceasta de grefa judecătoriei, reclamantul a fost condamnat în baza art. 192 alin. 2 C.p. cu aplicarea art. 75 lit. a C.p. și art. 37 lit. c C.p. la pedeapsa de 2 ani închisoare, în baza art. 208, 209 lit. a, i C.p. cu aplic. art. 75 lit. c și art. 37 lit. a C.p. la pedeapsa de 3 ani închisoare, în baza art. 33 lit. a și 34 lit. b C.p. s-a dispus să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare.
Prin aceeași hotărâre, în baza art. 83 C.p. instanța a revocat beneficiul suspendării condiționate a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1561/27.06.1996, urmând să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani.
Astfel cum s-a stabilit prin decizia penală nr.27.06.2013, pronunțată în dosarul nr._/311/2012, în executarea pedepsei aplicată prin sentința penală nr.2281/1997, reclamantul a fost încarcerat la data de 18.02.1997 și a fost liberat condiționat la data de 26.07.1999, conform sentinței penale nr. 2597/1999, emisă de Judecătoria Tg. J., executând așadar în mod efectiv 2 ani și 5 luni de închisoare.
S-a stabilit prin aceeași decizie penală că perioada în care reclamantul a fost privat de libertate corespunde fracției de pedeapsă ce se impunea a fi executată, conform art.59 alin. 1 C.p. pentru a fi liberat condiționat, din pedeapsa de 3 ani și o lună.
În atare situație, în speță nu au fost incidente prevederile art. 504 C.p.p., reclamantul neaflându-se în situația de a fi lipsit de libertate pentru o perioadă mai mare de timp decât cea pe care trebuia s-o execute efectiv.
Pentru a putea pretinde acordarea de daune morale, era necesar ca reclamantul să îndure suferințe și privațiuni pe nedrept, prin lipsirea de libertate în mod nelegal, ceea ce nu este cazul în speță.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul P. D. T., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Instanța de fond în mod eronat a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispoz. art.504 C., întrucât condamnatul nu s-ar afla în situația lipsirii de libertate în mod nelegal, din probele administrate, precum și din sentințele penale anexate rezultând că a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare în loc de 3 ani și o lună.
Susține că sentința penală prin care a fost liberat condiționat era importantă pentru ca instanța să observe fracția de pedeapsă executată în raport cu pedeapsa de 4 ani, durata privării de libertate fiind mai mare decât cea legală.
Arată că, prin sentința penală nr.2281/28.10.1997, pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. 2584/1997 s-a săvârșit o gravă eroare judiciară, întrucât prin prin sentința penală nr. 1561/27.06.1996 a fost condamnat la pedeapsa de 1 lună închisoare și nu 1 an, astfel cum în mod greșit s-a reținut, pedeapsa rezultată trebuia să fie de 3 ani și 1 lună închisoare și nu de 4 ani.
Prejudiciul moral suferit de apelant prin privarea de libertate o perioadă mai mare decât cea legală i-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale. În acest sens invocă art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 5 paragr. 5 din această convenție.
Solicită admiterea apelului, modificarea sentinței civile atacată, în sensul admiterii acțiunii.
În drept invocă dispoz. art. 282 C.P.C.Vechi.
Apelul este nefondat și se va respinge ca atare pentru considerentele ce se vor arăta în continuare :
Potrivit art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuia stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j).
Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din Constituția României.
Or, dreptul la libertate și siguranță este garantat de art. 5 din Convenție, care în paragraful 1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că săvârșit o infracțiune, ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, iar dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiași articol.
În concordanță cu prevederile art. 5, paragraful 5 din C.E.D.O., scopul art. 504 C. proc. pen. este acela de a materializa principiul constituțional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale și de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal.
Conform textului legal anterior citat, privarea sau restrângerea de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare ori de încetare a procesului penal.
Dreptul la repararea pagubei revine și persoanei care a fost privată de libertate, după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 45/1998 au fost declarate neconstituționale dispozițiile conținute în art. 504 C. proc. pen., care limitau la numai două cazuri posibile angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare din procesele penale, și anume, când persoana condamnată nu a săvârșit fapta, ori fapta imputată nu există, urmând ca dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., să fie constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile de angajare a răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare intervenite în cursul proceselor penale.
Prin decizia nr. 45/1998 nu a fost însă înlăturată condiția privind existența unei hotărâri definitive de achitare ori de încetare a procesului penal, de a cărei îndeplinire depinde și în continuare incidența sau nu a art. 504 C. proc. pen., în cauzele având un asemenea obiect, condiție care în speță nu este îndeplinită.
Din această perspectivă, menționarea eronată a pedepsei rezultante de 4 ani în loc de 3ani și 1 lună prin ea însăși nu demonstrează că reclamantului i s-a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, ci el trebui trebuia să dovedească traumele psihice și suferințele fizice provocate de o asemenea măsură.
Dispozițiile art. 504 C. proc. pen., reglementează cazurile care dau drept la repararea pagubei, însă, reclamantului din cauza de față nu-i poate fi acordată o satisfacție echitabilă neîncadrându-se în niciuna dintre situațiile reglementate de acest text.
În privința reclamantului există o hotărâre de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, cu executare, definitivă, din modul de redactare a acțiunii, respectiv a motivelor de apel rezultând că acesta reclamă faptul că în raport cu pedeapsa de 4 ani s-a dispus liberarea sa condiționată și tot în raport cu această pedeapsă au încetat decăderile și interdicțiile rezultate din condamnare neconfirmându-se ipoteza condamnării pe nedrept, ori a nelegalei privări sau restrângeri a libertății.
Indiferent de modificarea în timp a conținutului dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., scopul urmărit constant de acest text de lege a fost și este de materializare a principiului constituțional, potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.
Judecătorii instanței europene au decis chiar și au considerat că și în situația în care reclamantul își păstrează calitatea de victimă, dacă nu a suferit un prejudiciu din modul de derulare a procedurilor - astfel cum rezultă și în speța de față, nu va avea loc nici o despăgubire în lipsa unei daune morale sau materiale”(vezi cazul Wassink contra Olanda).
Ori în cauză, astfel cum s-a reținut și în cuprinsul deciziei penale nr. 92 din 27 iunie 2013 pronunțată de tribunalul O. în dosarul_/311/2012 din adresa de la locul de detenție unde a fost reclamantul încarcerat rezultă că, perioada executată este 18.02_99 acesta având un rest de 572 de zile, deci liberarea condiționată s-a realizat după executarea fracției de 2 ani și 5 luni corespunzătoare chiar pedepsei legale de 3 ani și o lună.,fracția corespunzătoare pedepsei de 4 ani fiind de 2 ani și 8 luni.
Pe de altă parte, liberarea condiționată nu se dispune automat la împlinirea fracției corespunzătoare din pedeapsă ci numai dacă instanța apreciază, pe bază de probe și în anumite condiții că, prin conduita condamnatului, scopul educativ și preventiv al pedepsei a fost atins. Liberarea condiționată nu este acordată întotdeauna, imediat după executarea efectivă a fracțiunilor de pedeapsă corespunzătoare prevăzute de codul penal, ci numai dacă, în urma unei cercetări amănunțite a modului de comportare a condamnatului în timpul executării pedepsei și a antecedentelor sale penale, instanța își face convingerea că îndreptarea condamnatului este posibilă și fără executarea efectivă a întregii pedepse.
Prin urmare, cum în cauză reclamantul nu a făcut dovada că a fost lipsit de libertate pe o perioadă mai mare decât cea pe care trebuia efectiv să o execute - aceea de 3 ani și o lună -, ci dimpotrivă, a executat mai puțin decât pedeapsa aplicată, fiind liberat condiționat după executarea unei fracții corespunzătoare acestei pedepse - 2 ani și 5 luni - în mod corect instanța de fond a constatat că dispozițiile art. 504 alin.2 C.P.pen. nu-și găsesc aplicare, criticile aduse sentinței fiind nefondate .
Pentru aceste considerente, curtea va respinge apelul ca fiind nefondat cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței civile .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de reclamantul P. D. T., împotriva sentinței civile nr.30/23.01.2014, pronunțată de Tribunalul O. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice – DGFP O..
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 22.10.2014.
Președinte,Judecător,
C. T. L. E. Grefier,
I. B.
Red.Jud.C.T./22.11.2014
Tehn.I.C./ex.4
Jud.Fond/ S. O.
| ← Strămutare. Sentința nr. 56/2014. Curtea de Apel CRAIOVA | Legea 10/2001. Sentința nr. 118/2014. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
