Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 7784/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7784/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 03-07-2012 în dosarul nr. 7784/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 7784
Ședința publică de la 03 Iulie 2012
Președinte: - L. M. L.
Judecător: - N. D.
Judecător: - Florența C. C.
Grefier: - A. P.
Ministerul Public reprezentat de procuror D. T. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
Pe rol, judecarea recursurilor formulate de pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR P. A JUDEȚULUI D., PENTRU STATUL ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR P. și de P. DE PE L. T. D. împotriva sentinței civile nr. 77/26.03.2012, pronunțată de T. D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. I I., având ca obiect despăgubiri - Legea nr.221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns intimatul reclamant M. I I., personal și asistat de avocat P. M., lipsind recurenta pârâtă DIRECȚIA G. A FINANȚELOR P. A JUDEȚULUI D. PENTRU STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR P. și recurentul P. DE PE L. T. D..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat instanței întâmpinarea depusă de către intimatul reclamant M. I I., la data de 02.07.2012, după care;
Instanța a comunicat reprezentantului Ministerului Public un exemplar de pe întâmpinarea depusă la dosar de către intimatul reclamant M. I I..
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de admiterea recursului declarat de recurentul P. DE PE L. T. D., potrivit motivelor formulate în scris, modificarea sentinței civile recurate, apreciind că instanța de fond în mod greșit și-a întemeiat soluția de acordare a daunelor materiale, pe o expertiză tehnică efectuată de un expert care nu era abilitat să evalueze bunuri imobile. A arătat că expertul Nicolița L., neavând cunoștințe în specialitatea construcții civile, a stabilit pentru bunurile imobile sume care întrec cu mult valoarea de circulație a celor trei construcții civile evaluate de acest expert în cauză.
De asemenea, a solicitat admiterea recursului formulat de recurenta pârâtă DIRECȚIA G. A FINANȚELOR P. A JUDEȚULUI D. PENTRU STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR P. așa cum a fost formulat.
Avocat P. M., pentru intimatul reclamant M. I I., a pus concluzii de respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea sentinței civile pronunțată de instanța de fond ca fiind legală și temeinică, pentru motivele arătate prin întâmpinările depuse la dosar; fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față:
Prin acțiunea formulată la data de 07.04.2011 și înregistrată pe rolul Tribunalului D., sub nr._, reclamantul M. I. I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor P., obligarea acestuia la plata sumei de 50.000 euro în echivalent în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit de autorul său și constatarea caracterului politic a măsurii luate.
În esență, reclamantul a arătat că prin sentința penală nr.197/1958, a Tribunalului M. C., a fost condamnat autorul său la pedeapsa de 6 ani închisoare corecțională pentru deținerea de publicații interzise prevăzută și pedepsită de art.325 alin.3 Cod penal și deși, ulterior, s-a dispus achitarea pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale și înlocuirea pedepsei cu pedeapsa de 6 ani pentru delictul de deținere de publicații interzise, a fost menținută măsura complementară de confiscare a averii personale.
Reclamantul a solicitat, de asemenea, despăgubiri materiale reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a stării avansate de degradare și uzură în care i-au fost restituite imobilul construcție și anexele gospodărești ce au făcut obiectul confiscării.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.1 alin.2 și art.5 lit. a și b din Legea nr.221/2009.
Pentru termenul din 30.05.2011 a depus o cerere precizatoare, prin care a solicitat și daune morale în cuantum de 50.00 euro și a detaliat bunurile confiscate, anexând în copie un alt set de înscrisuri, filele 40-79.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor P., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, arătând în esență că reclamantul nu a făcut dovada că bunurile a căror contravaloare o solicită nu au fost restituite după încetarea măsurilor abuzive și invocând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații, în sensul că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art.115-118 Cod pr. civ.
Prin sentința civilă nr.77/26.03.2012, pronunțată de T. D., în dosarul nr._, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M. I. I., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR P., având ca obiect despăgubiri - Legea nr.221/2009.
S-a constatat caracterul politic al condamnării autorului reclamantului, M. I., prin sentința penală nr. 197/1958, a Tribunalului M. C..
A fost admisă în parte cererea privind acordarea daunelor materiale și obligat pârâtul la plata sumei de 118.954 lei, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate.
S-a respins cererea privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
A fost admisă în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin sentința penală nr.197/21.05.1958, pronunțată de T. M. C., rămasă definitivă în urma respingerii recursului, prin decizia nr.1627/21.08.1958, a Tribunalului M. de Regiune Militară București, a fost condamnat autorul reclamantului – M. I. la închisoare corecțională și confiscarea în întregime a averii personale.
Ulterior, ca efect al recursului în supraveghere declarat de Procurorul General al Republicii Populare Române, sentința a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare sub aspectul infracțiunii prevăzute de art.209 pct.2 lit. „a” Cod pen.
Prin sentința nr.61/27.03.1962, pronunțată în dosarul nr.196/1961, definitivă prin decizia nr.407/13.06.1962, a Tribunalului M. de Regiune Militară București, s-a menținut executarea în continuare a pedepsei de 6 ani închisoare corecțională aplicată prin sentința nr.197/1958, pentru delictul de deținere de publicații interzise.
În considerentele hotărârii de condamnare s-a reținut că autorul reclamantului M. C.I. a fost trimis în judecată pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art.209 pct.2 lit.”a” C.pen. și deținere de publicații interzise în vederea răspândirii lor în public, prevăzută de art.325 lit. „c” C.pen, deoarece a desfășurat alături de alți participanți activități cu caracter dușmănos cu prilejul alegerilor de deputați, a creat agitații ce puteau deveni periculoase pentru securitatea statului. S-a avut în vedere că autorul reclamantului era un fost militant al unuia dintre cele mai cunoscute partide istorice, interpretându-se că deținerea de publicații propagandistice interzise nu are și nu poate avea un alt scop decât acela al răspândirii în public.
Condamnarea numitului M. C. I. pentru fapta prevăzută de art.209 pct.2 lit.”a” C.pen., respectiv uneltire contra ordinii sociale, face parte dintre cele prevăzute de art.1 alin.2 lit.”a”din Legea nr.221/2009, ca fiind, de drept, condamnări cu caracter politic. O astfel de condamnare penală, prin natura sa, nu poate avea decât un caracter politic, aspect pentru care a și fost considerat de legiuitor, în cuprinsul art.1 alin.2 lit. „a” din Legea nr.221/2009, ca fiind, de drept, o condamnare cu caracter politic.
În ceea ce privește acțiunea precizată a reclamantului referitoare la acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate și nerestituite, potrivit dispozițiilor art.5 alin.1 lit.b, din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Legea nu prevede o procedură distinctă, fiind aplicabile regulile dreptului comun în sensul art. 1169 Cod Civil.
Așa cum s-a reținut anterior, prin sentința penală nr.197/1958, a Tribunalului M. C., în dosarul nr.181/1958, față de autorul reclamantului, în afară de condamnarea suferită, s-a dispus și confiscarea averii personale, ca urmare a aplicării pedepsei complimentare pe lângă cea principală.
Potrivit procesului-verbal întocmit cu ocazia confiscării bunurilor urmare a sentinței penale mai sus menționate, au fost luate din gospodăria autorului reclamantului un fânar cu grajd, o magazie, un hambar din lemn, piese de mobilier, bunuri ce formau inventarul agricol al gospodăriei sale, un șopron învelit cu șită veche, un cal, o vacă, un juncan.
Bunurile confiscate menționate în procesul-verbal întocmit la momentul confiscării se identifică cu cele precizate de martorii audiați în cursul judecării prezentei cauze, ca făcând obiectul confiscării, în acest sens fiind depozițiile martorilor D. F. (f 135) și D. M. (f 139).
Aceștia au menționat că autorul reclamantului avea o gospodărie înstărită, compusă din 12-13 ha pământ, tot inventarul agricol necesar pentru cultivarea terenului, casă cu 6 camere, șopron, magazie, fânar, animale (cal, vacă, junică), întreaga avere fiindu-i confiscată cu prilejul arestării.
În cauză, s-a efectuat raportul de expertiză având ca obiective evaluarea bunurilor ce au format obiectul confiscării, instanța de judecată neavând posibilitatea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice decât luând cunoștință de propunerile expertului desemnat, bazate pe cunoștințe de specialitate.
Prin răspunsul la obiecțiuni, expertul desemnat în cauză și-a menținut punctul de vedere expus în raportul de expertiză inițial, precizând că evaluarea bunurilor s-a făcut ținând cont de valoarea de circulație actuală a acestora, iar gradul de uzură a fost stabilit având în vedere procesul-verbal de confiscare.
Susținerea reclamantului privind neevaluarea tuturor bunurilor confiscate sunt neîntemeiate pentru că raportul de expertiză a răspuns obiectivelor stabilite de instanță, având drept reper principal procesul-verbal întocmit cu ocazia confiscării bunurilor în care sunt menționate în mod detaliat coroborat cu declarațiile martorilor audiați în cauză, fiind supuse evaluării nu numai piesele de mobilier, inventarul agricol și animalele, ci și bunurile imobile – șopron învelit cu șiță veche, un grajd (fânar și magazie, coteț păsări legat de magazie).
Nu poate fi primită cererea reclamantului privind acordarea contravalorii casei confiscate sau cel puțin a gradului de uzură al acesteia, întrucât din probele administrate a rezultat că aceasta i-a fost restituită, reclamantul nefăcând dovada, potrivit art.1169 Cod civil, a unei stări de deteriorare atât de avansate încât să o facă improprie întrebuințării potrivit destinației.
Instanța a avut în vedere că, potrivit adresei nr.1901/22.09.2011, nu i-au fost restituite reclamantului bunurile confiscate menționate în procesul-verbal, însă în ceea ce privește casa, chiar reclamantul a învederat în ședința publică din 07.11.2011, că aceasta i-a fost restituită în anul 1975, fără a fi însoțită de un proces-verbal de predare-primire.
Deși a menționat că i-a fost restituită într-o stare avansată de degradare, reclamantul nu a făcut dovada în acest sens și nici demersurile din oficiu întreprinse de instanță sub acest aspect nu converg spre o altă concluzie. Prin adresa nr.2458/29.12.2011 Primăria . că nu are în arhiva instituției documentației cu privire la bunurile confiscate ale autorului reclamantului sau starea acestora la momentul respectiv.
În temeiul dispozițiilor art.5 alin.1 lit „b” din Legea nr.221/2009, reclamantul, în calitate de descendent de gradul I al autorului M. I., este o persoană îndreptățită la acordarea de către pârât a despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare și nerestituite, astfel că s-a admis în parte cererea privind acordarea daunelor materiale și a obligat pârâtul la plata sumei de 118.954 lei, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate.
În ceea ce privește cererea privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, T. a reținut că prevederile art.5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009 au fost declarate neconstituționale, prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010, a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuia să se raporteze la dispozițiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituție, o normă de drept care a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen dispozițiile sunt suspendate de drept.
În consecință, întrucât cele 45 de zile au expirat, iar Parlamentul nu a pus în acord dispozițiile declarate neconstituționale cu prevederile Constituției, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009 nu mai pot fi aplicate, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului menționat, dispozițiile legale își încetează efectele.
În condițiile stabilite de art. 31 alin. 1 și 3 din Legea nr.47/1992 și art. 147 alin. 4 din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.
Decizia Curții Constituționale este general obligatorie, opozabilă „erga omnes”, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.
De altfel, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 186/18 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.151/12 aprilie 2000, a statuat că obligativitatea deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul înscris în art.51 din Constituție în redactarea de la data respectivă, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie.
Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată în Monitorul Oficial partea I la data de 15.11.2010, astfel că, începând cu această dată dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 au fost suspendate de drept, iar după expirarea acestui termen de 45 zile în care Parlamentul nu a modificat aceste prevederi legale în sensul arătat, acestea și-au încetat efectele juridice.
Prin urmare, în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii, putând fi acordate în continuare despăgubirile la care se referă art.5 alin.1 lit. „b” și „c” din Legea nr.221/2009.
Față de obligativitatea deciziei nr.1358/21.10.2010, pronunțată de Curtea Constituțională, s-a constatat că Statul nu datorează despăgubiri cu titlu de daune morale, astfel încât, în lipsa unui temei de drept, a fost respinsă cererea privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, așa cum a fost precizată.
În ceea ce privește cererea reclamantului referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, instanța a reținut că potrivit art.274C.pr.civ, partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
Fără a se contesta activitatea reprezentantului reclamantului, s-a constatat că munca apărătorului ales al acestuia a constat doar în prezentarea la proces la ultimul termen de judecată și formularea concluziilor la finalul dezbaterilor pe fondul cauzei, astfel încât la aprecierea cuantumului onorariului s-a ținut seama de complexitatea relativ redusă a cauzei și munca depusă de avocat.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâta Direcția G. a Finanțelor P. a Județului D., pentru Statul Român, prin Ministerul Finanțelor P. și P. de pe lângă T. D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, Direcția G. a Finanțelor P. a Județului D., pentru Statul Român, prin Ministerul Finanțelor P., a susținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art.304, pct.6, 7, 8, și 9 Cod procedură civilă.
S-a arătat că, în mod greșit, instanța de fond a dispus obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor P., la plata sumei de 118.954 lei, reprezentând echivalentul bunurilor confiscate de la autorul reclamantului.
A învederat faptul că, în cuprinsul raportului de expertiză, expertul a stabilit gradul de uzură al bunurile mobile la data efectuării raportului de expertiză și nu la data preluării acestora ca efect al măsurii confiscării, iar pe de altă parte, acesta s-a raportat numai la informațiile obținute de reclamant, care nu putea avea decât o opinie subiectivă în acest sens. Prin urmare, expertul trebuia să aibă în vedere gradul de uzură la data confiscării pentru a putea stabili ulterior o valoare în funcție de aceasta, valoare care apoi trebuia comparată cu valoarea lor actuală.
De asemenea, a criticat raportul de expertiză deoarece expertul a stabilit valoarea actuală a bunurilor raportat la prețurile practicate pe piața liberă, a aplicat coeficient de uzură de 50% sau de 90 % fără ca să precizeze ce considerente a avut în vedere când a aplicat aceste procente.
La raportul de expertiză nu au fost atașate nici un fel de înscrisuri din care să rezulte care sunt prețurile practicate pe piața liberă la aceste bunuri, cu atât mai mult cu cât aceasta a scăzut considerabil în actualul context social.
A apreciat că hotărârea instanței de fond nu respectă dispozițiile prevăzute de art.261 Cod procedură civilă, care nu instituie condiții particulare în legătură cu forma sau conținutul considerentelor. Art.261 alin 1, pct.5 Cod procedură civilă se referă doar la necesitatea redactării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Prin urmare, instanța trebuia să se refere în motivare la toate capetele de cerere formulate și la considerentele pentru care s-au respins unele cereri, să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acțiune și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretențiilor ridicate de părți. Aceasta înseamnă că motivele invocate de instanță nu trebuie să fie contradictorii sau dubitative, ele trebuie să ofere părților și instanțelor de control judiciar o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.
În temeiul dispozițiilor art. 1169 Cod civil, instanța de fond apreciază că declarațiile martorilor audiați în cauză sunt relevante în soluționarea cauzei.
A susținut însă că aceste declarații nu sunt determinante, de natură să convingă instanța cu privire la bunurile mobile a căror contravaloare se solicită.
Un alt motiv de recurs se referă la faptul că, în mod greșit, instanța de fond a dispus obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor P., la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 lei, cu toate că prin considerente a reținut împrejurarea că se impune reducerea onorariului apărătorului reclamantului la suma de 300 lei, deoarece s-a constatat că acesta a reprezentat reclamantul în proces numai la ultimul termen de judecată, la finalul dezbaterilor pe fondul cauzei.
S-a apreciat că pentru dovedirea cuantumului cheltuielilor de judecată, trebuie respectate dispozițiile art. 112 alin. 1 pct. 5, alin. 2, art.116, art.138 Cod pr. civ.
A solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în ceea ce privește obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor P., la plata despăgubirilor materiale și a cheltuielilor de judecată.
În drept, și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.304 pct.6,7,8 și 9 Cod procedura civilă și art. XIII din Legea nr.202/2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor.
În recursul său, P. de pe lângă T. D. a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de fond este nelegală, întrucât, în mod greșit, instanța și-a întemeiat soluția de acordare a daunelor materiale, în sumă de 118.954 lei, pe o expertiză tehnică efectuată de un expert care nu era abilitat să evalueze bunurile imobile, fiind încălcate dispozițiile art.201 Cod pr. civ., potrivit cărora „când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști va numi, la cererea părților sau din oficiu, unul sau trei experți..."
Din redactarea acestui text de lege a rezultat că, în mod obligatoriu, cel care trebuie să efectueze expertiza, trebuie să aibă cunoștințe de specialitate.
A apreciat astfel, că, în cauză, se impunea înlăturarea concluziilor raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul Nicolița L., câtă vreme instanța nu dispusese în cauză efectuarea unei expertize în specialitatea construcții civile, iar expertizarea bunurilor imobile a fost făcută de un expert care nu era autorizat să efectueze expertize în specialitatea construcții civile.
Un alt motiv de recurs se referă la faptul că, în mod neoportun, s-a acordat reclamantului M. I. I. suma 118.954 lei, cu titlu de daune materiale, sumă prea mare în raport cu valoarea reală a bunurilor confiscate și gradul de uzură al acestora la data confiscării.
A susținut că raportul de expertiză întocmit în cauză nu a avut la bază înscrisuri din care să reiese elemente de bază asupra bunurilor supuse expertizării, respectiv: data fabricației, data achiziției și starea tehnică a acestor bunuri la data confiscării.
Pentru evaluarea acestor bunuri era stabilirea perioadei în care acestea au fost exploatate de proprietar pentru a se calcula uzura fizică, tehnologică și economică pe perioada exploatării acestora, uzuri care reduc valoarea acestora față de valoarea lor inițială, fiind necesară stabilirea valorii de piață până la data confiscării.
Totodată, dat fiind faptul că nu au fost identificate dovezi referitoare la caracteristicile bunurilor și animalelor deținute de autorul reclamantului în gospodărie combinat cu trecerea unui număr foarte mare de ani de la momentul confiscării bunurilor, perioadă îndelungată care exclude păstrarea în memoria martorilor a unor date detaliate referitoare la caracteristicile bunurilor confiscate, a apreciat că nu poate fi reținută valoarea calculată de expert, aceasta fiind exagerat de mare.
În lipsa acestor elemente de bază asupra bunurilor supuse expertizării, a apreciat că valoarea acestor bunuri a fost stabilită de expert în mod arbitrar, pe criterii subiective, fără a preciza metoda de calcul folosită, potrivit reglementărilor legale în vigoare la data efectuării expertizei.
În temeiul dispozițiilor art. 299, art. 304 pct. 9 teza I-a, art. 3041 și art. 312 alin. 1 și 3 Cod pr. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței instanței de fond și pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.
Recursurile declarate sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:
Prin sentința penală 197/1958 a Tribunalului M. C. ,în afara condamnării suferite de autorul reclamantului,care a fost constatată ca fiind o condamnare politică ,s-a dispus și confiscarea averii personale a condamnaților.
Potrivit art 5 al2 lit b legea 221 /2009 ,acesta are dreptul la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;
Stabilirea concretă a bunurilor deținute și confiscate de la autorul reclamantului în baza sentinței de condamnare rezultă din conținutul procesului verbal întocmit de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Comunei Urși ,Raionul V..
Așadar se observă că reclamantul este îndreptățit să primească în baza art.5 al.2 lit b legea 221/2009 echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare și care nu au fost restituite în temeiul altei legi speciale.
Reclamantul este îndreptățit la restituirea valorii de piață a bunurilor confiscate așa cum rezultă din expertiza de evaluare efectuată în cauză.
Criticile aduse raportului de expertiză de către recurentul P. de pe lângă T. D. ,nu pot fi avute în vedere ,acestea fiind formulate direct în recurs ,fără ca în prealabil să fie formulate obiecțiuni ,în conformitate cu dispozițiile art 212 al.2 cod procedură civilă.
În ceea ce privește criticile formulate de recurenta DGFP D. ,și acestea sunt neîntemeiate,prin răspunsul la obiecțiunile formulate experta precizând că evaluarea bunurilor s-a realizat ținând seama de valoarea de circulație actuală dar de gradul de uzură care rezultă din procesul verbal de confiscare ,la cele mai multe bunuri în funcție de valoarea fierului vechi.
În privința criticilor ce vizează cheltuielile de judecată ,se observă că și acestea sunt neîntemeiate. Din considerentele sentinței recurate rezultă într-adevăr că onorariul de avocat a fost redus la suma de 300 lei dar la această sumă a fost adăugat și onorariul de expert 500 lei.
Față de toate aceste considerente ,recursurile formulate urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR P. A JUDEȚULUI D., PENTRU STATUL ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR P. și de P. DE PE L. T. D., împotriva sentinței civile nr.77/26.03.2012, pronunțată de T. D., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. I. I., având ca obiect despăgubiri - Legea nr.221/2009.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 03 Iulie 2012
Președinte, L. M. L. | Judecător, N. D. | Judecător, Florența C. C. |
Grefier, A. P. |
Red. jud. L. M. L./09.07.2012
Tehn. E.O.
2 ex.
J.f. I. G. P.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 5390/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 61/2012. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
