Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 9175/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 9175/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 28-10-2013 în dosarul nr. 9175/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 9175/2013
Ședința publică de la 28 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE -A. M.
Judecător-S. P.
Judecător- R. M.
Grefier- F. I.
M. Public reprezentat prin procuror D. S. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel C.
*****
Pe rol, judecarea contestației în anulare formulată de contestatorul E. G., împotriva deciziei civile nr.6021 din 4 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R. prin M. FINANȚELOR P., având ca obiect contestație în anulare.
La apelul nominal a lipsit contestatorul E. G., prezentându-se pentru intimatul S. R.- prin M. Finanțelor P.- consilier juridic F. C..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefier, care a învederat următoarele: contestația a fost declarată și motivată în termenul legal, prin conținutul motivelor, contestatorul a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu dispozițiile art. 242 Cod procedură civilă, iar intimatul a formulat întâmpinare, ce a fost depusă la dosar, prin serviciul arhivă, după care:
Se ia act că, potrivit art.10 alin.2 din OUG nr.74/2013 și art.23 alin.1 din HG nr.520/2013, noua denumire a reprezentantului din teritoriu al Statului R. este Direcția Regională a Finanțelor P. C., ca urmare a reorganizării Agenției Naționale de Administrare Fiscală din cadrul Ministerului Finanțelor P..
Instanța, constatând că nu mai sunt formulate alte cereri sau invocate excepții, a apreciat cauza în stare de soluționare și a acordat cuvântul ;
Consilier juridic F. C., pentru intimatul S. R.- prin M. Finanțelor P., a solicitat respingerea contestației în anulare ca fiind neîntemeiată, arătând că, contestatorul nu a invocat niciunul din motivele de contestație în anulare, prevăzute de art.318 din Codul de procedură civilă, întrucât susținerile acestuia se referă la fondul cauzei.
Reprezentantul Ministerului Public, pune concluzii de respinge a constestație în anulare, formulată de contestator, ca fiind inadmisibilă, întrucât în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege.
CURTEA:
Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
La data de 3 iunie 2010 reclamantul E. G. a chemat în judecată pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata sumei de 200.000 lei, reprezentând acordarea despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit de E. D.B., decedat la data de 10.12.1983, cu ultimul domiciliu în localitatea Filiași, . și familia sa și a sumei de 100.000 lei, reprezentând acordarea despăgubirii pentru echivalentul valorii bunurilor confiscate.
În motivarea acțiunii, a arătat că în anul 1952, tatălui reclamantului, E. B. i s-au confiscat abuziv toate bunurile gospodărești, grâu, porumb, ceapă, arpagic, cartofi, mături, orz, băuturi alcoolice, fiind considerat chiabur de organele PCR, iar în timpul în care aceste bunuri erau confiscate, tatăl reclamantului a fost pus cu fața la zid, fiind păzit cu pistolul.
În drept, și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr.221/2009.
P. sentința nr.420 din 27 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul D., în dosarul cu nr._, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul E. G., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P..
S-a reținut că tatăl reclamantului E. B. a fost condamnat prin sentința penală nr.949/1952 (foaia matricolă penală, fila 7) pronunțată de Tribunalul Regional C., pentru infracțiunea de dare de mită, prevăzută de art. 250 Cod penal, la pedeapsa de 3 luni pentru că ,, a dat mită unui milițian ca să nu-i confiște porcul ,, .
Reclamantul nu și-a întemeiat însă acțiunea pe această sentință penală și nu a fpcut nicio referire la condamnarea penală, ci doar a arătat că tatălui său i-au fost confiscate abuziv anumite bunuri, fiind considerat chiabur.
Reclamantul nu a făcut însă dovada că bunurile aparținând autorului său au fost confiscate în baza unei hotărâri de condamnare sau ca urmare a aplicării unei măsuri administrative cu caracter politic.
Extrasul de la arhivele statului (fila 15), potrivit căruia E. B. figura în tabelul nominal de chiaburi (care au fost scoși după tabloul din anul 1949 în anul 1950, deținând 7,50 ha), a făcut doar dovada faptului că în anii 1949 -1950, acesta era considerat chiabur.
Nu a rezultat însă din nici un înscris depus la dosar că față de autorul reclamantului s-ar fi luat măsura administrativă a confiscării bunurilor, în considerarea calității acestuia de chiabur.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul E. G..
În motivarea apelului apelantul a susținut că prevederile Legii nr.221/2009 se aplică și persoanelor față de care au fost luate măsuri administrative abuzive de către regimul comunist. Categorisirea tatălui său B. E. ca fiind chiabur constituie o măsură administrativă abuzivă a regimului comunist în baza căreia o anumită categorie socială, respectiv cei mai gospodari oameni din mediul rural au fost persecutați politic și le-au fost confiscate bunurile.
A precizat că a solicitat proba cu martori la fond, probă care a fost respinsă, situație în care a solicitat instanței de apel administrarea acestei probe.
P. decizia civilă nr.86/09.02.2011, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._, a fost respins apelul declarat de reclamantul E. G., împotriva sentinței civile nr. 420 din 27 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul D. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul S. R. P. M. Finanțelor P..
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că potrivit art.3 din Legea nr.221/2009 „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative…”.
Față de prevederile legale menționate mai sus este indiscutabil că acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.221/2009 are în vedere numai acele măsuri administrative cu caracter politic în baza căreia s-a dispus „dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu”. Această enumerare conținută în art.3 din Legea nr.221/2009 nu are caracter exemplificativ ci limitativ, situație în care nu este posibilă extinderea aplicării prevederilor Legii nr.221/2009 la alte situații care exced acestei enumerări.
Întrucât situația expusă de apelantul reclamant prin cererea de chemare în judecată excede cazurilor avute în vedere de art.3 din Legea nr.221/2009 în mod corect instanța de fond a conchis că cererea este neîntemeiată și a dispus respingerea acesteia. Pentru aceleași considerente administrarea de probatorii nu este utilă cauzei.
P. decizia civilă nr.223/18.11.2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei pronunțată în apel, fiind casată atât această decizie, cât și sentința nr.420/27.10.2010 a Tribunalului D., cu trimiterea cauzei acesteia din urmă instanțe pentru rejudecare.
Instanța de recurs a reținut, în esență, că instanțele de fond au interpretat restrictiv dispozițiile legale incidente în cauză, ceea ce nu corespunde scopului și rațiunii legii și că se impune a se stabili situația de fapt, pe baza probelor administrate, ulterior urmând a se face considerații cu privire la dreptul reclamantului de a primi daune morale și materiale pentru bunurile confiscate.
În rejudecarea cauzei, reclamantul a depus la dosar o precizare a acțiunii prin care a solicitat instanței să constate caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de tatăl său de a fi categorisit chiabur, potrivit art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009, acordarea unor despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate în valoare de 100.000 lei, conform art.5 alit.b din lege, precum și acordarea unor daune morale în sumă de 200.000 lei în temeiul art.5 lit.a din lege.
În cauză, s-a administrat proba testimonială, fiind audiați martorii S. N. și M. Ș..
P. sentința civilă nr. 272/09.11.2012, pronunțată de Tribunalul D., s-a respins acțiunea formulată reclamantul E. G., în contradictoriu cu pârâtul S. R. P. M. FINANȚELOR P..
S-a reținut că reclamantului i-a revenit sarcina probei în dovedirea susținerilor și pretențiilor sale, conform regulii "actori incumbit probatio".
S-a constatat că susținerea privind caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de tatăl reclamantului, care a fost considerat "chiabur" de autoritățile vremii, este neîntemeiată, întrucât nu este susținută de probe concludente.
Nu au fost îndeplinite condițiile impuse de art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009 pentru admiterea acestui capăt de cerere deoarece acest text de lege se impune a fi interpretat sistematic prin raportare la art.1, alin.1 din lege, în care se face vorbire despre "fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945."
Capătul de cerere privind daunele materiale a fost neîntemeiat, deoarece din proba testimonială administrativă în cauză nu s-a putut reține decât că autorului i-ar fi fost confiscate niște bunuri mobile în perioada regimului totalitar, fără ca martorii să poată furniza detalii suficiente în vederea individualizării acestor bunuri.
Oricum, acest capăt de cerere are o soartă juridică accesorie capătului de cerere principal, privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative, întrucât dispozițiile art.5 alin.1 lit.b) din Legea nr.221/2009 nu pot fi aplicate decât în măsura în care ar fi incidente și dispozițiile art. 4 alin.2 din lege, invocate de reclamant.
În ceea ce privește capătul de cerere privind daunele morale, în speță, își produce efectele decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-au constatat neconstituționale prevederile art.5, alin.1, lit.a, teza întâi din legea nr.221/2010, precum și decizia nr.12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că respectivul temei legal și-a încetat efectele și nu poate constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv până la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul E. G., susținând că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea atât cu privire la capătul de cerere privind prejudiciul moral cât și cel material, deoarece prin probele administrate a făcut dovada că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009.
Necesitatea acordării de daune morale a fost reglementată atât de dispozițiile Vechiului cod civil cât și de prevederile Noului Cod civil care prevăd despăgubiri pentru pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru limitarea sau evitarea prejudiciului.
P. decizia nr.6021 din 4 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._, s-a respins ca nefondat, recursul declarat de reclamantul E. G., împotriva sentinței civile nr. 272 din 09.11.2012, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. P. M. FINANȚELOR P., având ca obiect „Despăgubiri Legea nr.221/2009”.
S-a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a susținut că, în anul 1952 autorului său i-au fost confiscate abuziv toate bunurile gospodărești, fiind considerat chiabur, de către organele de miliție, fapte pe care înțelege să le dovedească prin proba cu martori.
În dovedirea temeiniciei și legalității cererii, reclamantul a invocat existența unei hotărâri judecătorești de condamnare a autorului său, hotărâre prin care s-a dispus și confiscarea averii.
Potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestuia, soțul sau descendenții acestei până la gradul al II - lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi obligația statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri în echivalent.
Caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative nelegale se constată de către instanța judecătorească.
Din actele depuse în dosarul cauzei a rezultat că autorul reclamantului a fost condamnat prin sentința penală 949/1952 pronunțată de Tribunalul Regional C. pentru infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 250 Cod penal, la pedeapsa de 3 luni pentru că „a dat mită unui milițian ca să nu-i confiște porcul…”.
Reclamantul și-a întemeiat, însă, cererea prin care a solicitat despăgubiri morale și materiale pe faptul că tatăl său a fost chiabur și nu pe această hotărâre judecătorească.
Cum, în cauză, reclamantul nu a probat prin înscrisuri că, autorul său a suferit condamnări cu caracter politic în perioada martie 1945 – 22 decembrie 1989 și că i-au fost confiscate bunuri ca urmare a hotărâri de condamnare cu caracter politic sau a unei măsuri administrative, întemeiat prin sentința pronunțată la instanța de fond a fost respinsă acțiunea.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare, contestatorul E. G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Susține că prin Decizia nr.6021/2013 a Curții de Apel C. a fost respins apelul formulat împotriva sentinței nr.272/2012, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._ .
A formulat apel împotriva sentinței nr.272/2012, însă instanța de judecată a calificat această cale de atac ca fiind recurs, fără a da nicio motivație acestui fapt, deși a introdus cererea inițială de chemare în judecată în primul ciclu procesual, sub nr._ .
Consideră că în speța de față sunt întrunite condițiile art.318 C..
În motivele de apel, referitoare la acordarea de daune morale, a invocat Deciziile Curții Constituționale nr.1354/2010 și 1344/2008, precum și hotărârile CEDO Kiladze contra G. (2010) și BLECIC contra Croația (2006).
Astfel, în Decizia nr. 1354/20.10.2010, prin care s-a declarat neconstituționalitatea OUG 152/2010, se arată: "Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr.221/2009, nemodificată prin Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr.62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar OUG nr.62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic Croația, paragraful 81)."
La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr.221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art.5 alin. 1 lit.a) din Legea -.121/2009, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Potrivit Constituției României, a Legii nr.47/1992 modificată și completată, precum și a
jurisprudenței constante a Curții Constituționale, deciziile acesteia împreună cu considerentele (motivările) deciziilor, sunt obligatorii.
Dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, ca principiu general au forța constituțională și supralegislativă, potrivit art.20 din Constituția României, iar hotărârile CEDO constituie izvor de drept pentru instanțele naționale.
În Decizia nr. l344 din 09 decembrie 2008, Curtea Constituționala a reținut faptul că nu are atribuția de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supra-națională, aceasta revenind instanțelor judecătorești, arătând că: "instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta”.
Dacă deciziile pronunțate de Curtea Constituțională sunt în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, acestea nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea, atât timp cât instanțele judecătorești sunt obligate sa ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementarii internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate, astfel încât nu se poate reține depășirea atribuțiilor de către instanța de judecată prin aplicarea cu prioritate a reglementarilor internaționale.
În hotărârea CEDO Kiladze contra G. (2010), se reține că existența unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, reprezintă o "speranță legitimă”, aflându-se sub protecția art 1 Protocolul nr.l al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului, chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe legea în cauză făcea trimitere la un alt act normativ, care sa detalieze condițiile obținerii unei reparații morale.
Situația este asemănătoare cu cea a Legii nr. 221/2009 pentru persoanele care au depus cereri în baza acesteia pentru despăgubiri morale, înaintea publicării deciziilor Curții Constituționale nr.1358 și 1360/2010 (15.11.2010).
Instanța de judecată, prin decizia nr.6021/2013, a respins acest motiv de apel referitor la acordarea daunelor morale, invocând faptul că tatăl său, E. B., a fost condamnat prin sentința penală 949/1952, pronunțată de Tribunalul Regional C. pentru infracțiunea de dare de mită, prevăzută de art.250 Cod penal.
Aceasta infracțiune însă nu a fost anulată de Legea nr.221/2009, motiv pentru care a solicitat recunoașterea caracterului politic pentru măsura administrativă de categorisire ca fiind "chiabur" a tatălui, caracter politic care însă se poate recunoaște de către instanță, potrivit art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009.
Consideră că în speța de față sunt întrunite condițiile art.318 C..
În motivele de apel a menționat faptul că, lui E. B. i-au fost confiscate 14 tone grâu, 2 tone porumb, 10 tone ceapa, 6 tone arpagic, 6 tone cartofi, 3 tone orz, 1000 litri vin, 200 litri țuica precum si alte bunuri mobile, valoarea de piața actuala a acestora fiind de_ lei.
Instanța de judecată a respins acest capăt de cerere, deși s-a folosit de proba testimonială. Consideră că în speța de față sunt întrunite condițiile art.318 C..
În drept, își întemeiază prezenta cerere pe dispozițiile art.317-321 Cod de procedură civilă.
Intimatul S. R. depune la dosar întâmpinare solicitând respingerea cererii.
Contestația în anulare nu este fondată, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 317 și 318 Cod pr. civ., contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi promovată pentru patru motive expres prevăzute de lege și anume: lipsa de procedură cu părțile la data judecării recursului, încălcarea normelor imperative de competență a instanțelor, nepronunțarea instanței pe unul din motivele de recurs, săvârșirea unei erori materiale.
În afara acestor motive stricte, părțile nu pot solicita anularea hotărârilor judecătorești irevocabile pentru motive de fond, care ar presupune reluarea judecății și stabilirea unei alte situații de fapt sau de drept, pentru că s-ar încălca astfel principiul securității raporturilor juridice și autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești irevocabile.
Acest principiu trebuie respectat chiar în ipoteza în care partea nemulțumită ar susține că s-au săvârșit erori de judecată și ar pune în discuție legalitatea unei hotărâri. Concluzia se desprinde și din practica instanței europene de contencios al drepturilor omului, care a afirmat constant că unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul siguranței raporturilor juridice, potrivit căruia soluția definitivă pronunțată de instanțe la orice controversă nu trebuie să mai fie rejudecată ( Hotărârea din 8 nov. 2007 în cauza R. c. României) iar anularea unei hotărâri judecătorești definitive nu poate fi justificată numai pe pretinsa apreciere injustă a probelor de către instanța care a statuat în ultimă instanță ( Hotărârea din 15 nov. 2007 în cauza Belasin c. României).
În cauza P. contra României, Hotărârea din 27 ian. 2009, Curtea a reținut că respectarea dreptului la un proces echitabil și a principiului securității raporturilor juridice impune ca nicio parte să nu poată solicita desființarea unei decizii definitive și executorii într-o cale extraordinară de atac cu singurul scop de a obține reexaminarea cauzei și o nouă hotărâre cu privire la același litigiu.
Eroarea materială la care face referire art. 318 Cod pr. civ. nu trebuie confundată cu o eroare de judecată, pentru că s-ar ajunge astfel la rejudecarea fondului pricinii într-o cale extraordinară de atac și la soluționarea unui recurs la recurs, cale de atac neprevăzută de Codul de procedură civilă.
Eroarea materială privește îndeosebi aspecte care țin de investirea instanței, de procedură, nicidecum erori de fond, care ar duce la cercetarea argumentelor de drept avute în vedere de instanța de recurs.
În speță, nu se încadrează în noțiunea de eroare materială, astfel cum a fost mai sus definită, susținerile contestatorului potrivit cărora instanța de recurs nu a avut în vedere: că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, că există o situație diferită pentru persoanele care au depus cereri în baza Legii nr. 221/2009 pentru despăgubiri morale, înaintea publicării deciziilor Curții Constituționale nr.1358 și 1360/2010 (15.11.2010), că infracțiunea de dare de mită, prevăzută de art.250 Cod penal nu a fost anulată de Legea nr.221/2009, că greșit s-a respins acest motiv de apel referitor la acordarea daunelor morale, în condițiile în care aceste aspecte țin de temeinicia hotărârii pronunțate de către instanța de recurs, de aprecierea mijloacelor de probă administrate în cauză, de aprecierea asupra legalității și temeiniciei sentinței recurate.
În privința celorlalte motive invocate de către contestator, referitoare la calificarea, fără motivare, a căii de atac ca fiind recurs, prin încheierea de ședință din 30 aprilie 2013 (fila 24, dosar recurs) Curtea a calificat calea de atac exercitată de reclamant ca recurs, în baza dispozițiilor art.XXVI raportat la art.XIII pct.1 din Legea nr.202/2010, modul de calificare și soluționare a căii de atac neputându-se încadra în noțiunea de „ greșeală materială”.
Curtea constată că motivele invocate în contestația formulată vizează legalitatea si temeinicia deciziei a cărei anulare se solicită, aspecte ce nu pot fi supuse cenzurii în această cale extraordinară de atac.
Față de considerentele expuse, constatând că niciuna din criticile formulate de contestator nu se încadrează în condițiile prevăzute de art.317 și art. 318 Cod pr.civ., invocate ca temei de drept al contestației, urmează a se respinge ca nefondată contestația în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul E. G., împotriva deciziei civile nr.6021 din 4 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul S. R. prin M. FINANȚELOR P., ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 28 Octombrie 2013.
Președinte, A. M. | Judecător, S. P. | Judecător, R. M. |
Grefier, F. I. |
Red.jud. A.M./25.11.2013
Teh.F.I./2 ex.
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 07/2012. Curtea de... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 9183/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
