Pretenţii. Decizia nr. 3027/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3027/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 28-03-2013 în dosarul nr. 3027/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 3027
Ședința publică de la 28 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. I.
Judecător E. B.
Judecător C. S.
Grefier A. C.
x.x.x.
Pe rol judecarea contestației în anulare formulată de contestatorul F. A. împotriva deciziei civile nr._ din 21 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel C. – Secția I Civilă în dosarul nr._ *, în contradictoriu cu intimații F. I., B. A., S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului D..
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns contestatorul F. A. asistat de avocat G. I. și intimatul F. I., lipsind intimații B. A., S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului D..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care a învederat timbrarea contestației în anulare cu taxă judiciară de timbru în valoare de 10 lei consemnată prin chitanța nr._-305-0072 din 01.11.2012 și timbru judiciar de 0,3 lei, după care;
Instanța constatând că nu mai sunt cereri de formulat și excepții de invocat, a apreciat cauza în stare de soluționare și a acordat cuvântul asupra contestației în anulare de față.
Avocat G. I., pentru contestatorul F. A., a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea deciziei contestate și rejudecând recursul să se respingă recursul Statului R. și să se mențină ca legală și temeinică decizia Tribunalului D., fără cheltuieli de judecată.
A invocat dispozițiile art. 318 Cod procedură civilă, arătând că hotărârea criticată este consecința unor greșeli materiale.
A arătat că, în declarația dată de martorul V. I., s-a reținut în mod greșit de Curte că, acesta avea vârsta de 4 ani la momentul aplicării măsurii administrative, precizându-se că la fila 42 din dosarul Tribunalului din primul ciclu procesual mai există o declarație a acestui martor unde este precizată vârsta acestuia, respectiv 75 ani.
Cu privire la reținerile instanței că martora M. I. ar fi cunoscut familia contestatorului doar în B. și nu ar cunoaște situația familiei acestuia, se arată că martora nu este din B. ci tot din M., așa cum rezultă din acte și declarații.
S-a mai arătat că atunci când au avut loc dislocările nu s-a putut face un inventar al bunurilor, dar există dovada că familia contestatorului a fost strămutată, că a avut gospodărie și că au fost chiaburi.
Intimatul F. I. a solicitat admiterea contestației în anulare.
CURTEA
Asupra contestației în anulare de față;
P. acțiunea introdusă la 21.12.2009, reclamantul F. A. a chemat în judecată S. R. prin M. Finanțelor, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile în sumă de_ Euro, reprezentând daune morale, precum și la plata unor despăgubiri, reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate.
În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că potrivit deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18.06.1951, întreaga sa familie a fost arestată și strămutată din domiciliul comun, în ținutul Dropia din Dobrogea, fiindu-le confiscate totodată bunurile și animalele enumerate în acțiunea formulată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La data de 25.05.2010 a formulat cerere de intervenție în interes propriu și intervenientul F. I., cerere admisă în principiu prin încheierea de ședință din data de 29.09.2010.
La data de 26.01.2011 a formulat cerere de intervenție în nume propriu intervenienta B. A., admisă în principiu la data de 09.03.2011.
P. sentința civilă nr. 213/2011 s-a respins acțiunea promovată de reclamant, reținându-se sub aspectul daunelor materiale că nu s-a făcut dovada bunurilor preluate printr-un inventar întocmit cu ocazia preluării, iar în privința petitului având ca obiect daune morale s-a apreciat că pretențiile sunt inadmisibile ca urmare a deciziei Curții Constituționale care a declarat neconstituționale dispozițiile ce reglementau acordarea daunelor morale.
P. decizia de casare nr. 1260/28.09.2011 pronunțată de Curtea de Apel C. s-a statuat că prima instanță nu a dezbătut pe fond cererile de intervenție și nu s-a pronunțat asupra acestora, nu s-a dat dovadă de rol activ în administrarea probelor pe capătul de cerere având ca obiect daune materiale, fiind necesară suplimentarea probatoriilor sub aspectul evaluării bunurilor indicate în acțiune ca fiind preluate abuziv.
P. sentința civilă nr.228 din 17 septembrie 2012 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._ *, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul F. A. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat prin M. Finanțelor P., și cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții F. I. și B. A..
A fost obligat pârâtul la plata către reclamant și intervenienți a sumei de 152.581,50 lei daune materiale.
S-au respins cererile formulate de reclamant și intervenienți în ceea ce privește petitul având ca obiect daunele morale.
S-a reținut că la data de 18.06.1951 familia reclamantului și a intervenienților a fost dislocată din ., în ., în baza deciziei MAI nr.200/1951, restricțiile domiciliare fiind ridicate prin decizia MAI nr.6200/1955.
Măsura dislocării constituie, în condițiile art. 3 lit e din Legea nr.221/2009, măsură administrativă cu caracter politic și conferă reclamantului și intervenienților, în calitate de moștenitori, dreptul de a pretinde despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate ca efect al măsurii.
Cu certificatul nr.1021 din 6.12.1994 emis de Direcția Generală a Arhivelor Statului s-a făcut dovada că la data dislocării familia reclamantului deținea bunuri imobile, respectiv casă cu 3 camere, o altă casă mai veche, pătul, magazie, terenuri agricole, ceea ce generează prezumția simplă potrivit căreia gospodăria era dotată cu bunuri de uz casnic și animale.
Existența, în gospodărie, a bunurilor individualizate în precizarea depusă la fila 24 din dosar a fost confirmată cu depozițiile martorilor audiați în cele două cicluri procesuale, iar valoarea acestora s-a stabilit în baza expertizei dispusă în cauză.
Instanța a apreciat că în privința contravalorii reparațiilor aduse construcțiilor după revenirea în gospodărie, și a lipsei de folosință a terenului pe perioada dislocării, cererea nu este întemeiată, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.5 lit.b din Legea nr.221/2009.
Referitor la daunele morale solicitate, s-au invocat Deciziile Curții Constituționale nr.1354/2010, 1358/2010 și 1360/2010, prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art.5 lit.a din lege.
Împotriva sentinței au declarat recursuri reclamantul F. A. și S. R. prin M. Finanțelor P. – Direcția Generală a Finanțelor P. D..
Reclamantul a criticat soluția pentru neacordarea în totalitate a despăgubirilor materiale solicitate, susținând că noțiunea de „despăgubire” prevăzută de art.5 lit.b din lege, trebuie interpretată în sensul cuprins în art.998-999 Cod civil, care reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului, fără a face distincție între daunele materiale și cele morale.
Ca atare, prejudiciul suferit de familia sa include și contravaloarea reparațiilor care au fost necesare pentru readucerea imobilelor la starea existentă la data dislocării, dar și lipsa de folosință a terenurilor agricole, pe perioada celor 4 ani de restricție domiciliară.
În privința acordării daunelor morale, adoptarea Legii nr.221/2009 s-a făcut în concordanță cu Rezoluțiile APCE nr.1096/1996 și 1481/2006, iar potrivit prevederilor art.20 alin.(1) din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului se aplică și se interpretează conform Declarației Universale a Drepturilor Omului, pactelor și tratatelor la care România este parte.
În recursul Statului R. s-a arătat că hotărârea instanței este lipsită de temei probator, fiind pronunțată în baza unei prezumții simple, care nu este confirmată de alte probe.
Depozițiile martorilor audiați nu au fost interpretate prin raportare la conținutul lor concret, evaziv în privința bunurilor care existau în gospodăria autorilor la data dislocării, și la faptul că de la data aplicării măsurii administrative a trecut o perioadă îndelungată de timp.
De asemenea, evaluarea bunurilor nu a avut în vedere elemente pe baza cărora să stabilească starea reală a bunurilor, ci numai relatările martorilor.
Curtea de Apel C. – Secția I Civilă prin decizia civilă nr._ din 21 noiembrie 2012 pronunțată în dosarul nr._ * a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul F. A., a admis recursul declarat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. - Direcția Generală a Finanțelor P. D. și a modificat sentința în sensul că a respins acțiunea în totalitate.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:
Dispozițiile art.5 lit.b din Legea nr.221/2009, prevăd dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6.03._89, ori al moștenitorilor, de a cere acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu le-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legilor nr.10/2001 și nr. 247/2005.
Rezultă din redactarea textului, că acordarea daunelor materiale pentru bunurile deținute de persoanele vizate de actul normativ, este condiționată de dovedirea faptului confiscării (preluării) lor, fie prin hotărârea de condamnare, sau, după caz, ca efect al măsurii administrative cu caracter politic.
În cauză nu s-a făcut dovada că la data dislocării autorilor reclamantului, statul a preluat bunurile deținute de aceștia, mai mult, nu s-a probat cu dovezi concludente, existența bunurilor mobile a căror contravaloare s-a solicitat.
Existența imobilelor a fost dovedită cu certificatul eliberat de Arhivele Statului dar, așa cum au recunoscut în mod constant reclamantul și intervenienții, după încetarea măsurii restricției domiciliare, familia a reintrat în posesia lor, efectuând reparațiile necesare unei folosințe utile.
Înscrisurile de la dosar, coroborate cu recunoașterile părților, fac așadar dovada că măsura confiscării nu a fost aplicată asupra bunurilor, imobile sau mobile, care au aparținut autorilor acestora.
Hotărârea instanței de fond se întemeiază pe prezumția simplă, rezultată din faptul existenței unei gospodării în proprietatea autorilor reclamantului, coroborată cu depozițiile martorilor audiați.
Prezumția simplă, este lăsată la aprecierea judecătorului, dar pentru a preveni orice arbitrariu, art.1203 cod civil impune condiția ca această prezumție să aibă forța necesară pentru a naște probabilitatea.
Împrejurarea existenței unei gospodării, prin ea însăși, în lipsa altor probe, nu este de natură a face dovada bunurilor mobile în proprietatea autorilor reclamantului, întrucât chiar dacă se acceptă că funcționarea normală a oricărei gospodării presupune existența bunurilor de utilitate casnică, și pe de altă parte, este de notorietate că în mediul rural în orice gospodărie se cresc animale, este necesară individualizarea acestor bunuri, determinarea lor concretă.
La dislocarea familiei reclamantului însă nu s-a întocmit un proces verbal de inventariere a bunurilor rămase, iar depozițiile martorilor audiați în cele două cicluri procesuale nu sunt concludente.
Martora M. I., audiată în primul ciclu procesual, a cunoscut familia reclamantului în B., așadar nu are cunoștință de situația gospodăriei acesteia, iar martorul V. I., audiat în ambele cicluri procesuale, avea vârsta de 4 ani la data aplicării măsurii administrative, astfel că nu se poate discuta despre o reală percepție cu privire la compunerea unei gospodării, declarația sa fiind subiectivă.
În aceste condiții, este neîndoielnic că prezumția simplă avută în vedere de instanță nu are forța necesară pentru a naște probabilitate, constatându-se că soluția pronunțată în temeiul acestor probe este nelegală și netemeinică.
Pentru considerentele expuse, a fost admis recursul Statului R., potrivit art.304 pct.9 Cod pr.civilă și art.3041 Cod pr.civilă, a fost modificată sentința și a fost respinsă în totalitate acțiunea.
Pe cale de consecință, recursul reclamantului a fost respins, conform art.312 alin.(1) Cod pr.civilă.
Privitor la critica soluției asupra cererii de acordare a daunelor morale, s-a reținut că prima instanță a soluționat acțiunea conform învestirii sale, respectiv în raport de prevederile art.5 lit.a din Legea nr.221/2009, invocate de parte ca temei juridic, normă cu caracter special, derogatorie de la dreptul comun și care se aplică prioritar față de acesta, astfel că nu examinarea cererii nu putea fi raportată la prevederile art.998-999 Cod civil.
Având în vedere că prevederea din legea specială, pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile, a fost constatată neconstituțională, ea și-a încetat efectele, și nu mai poate constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Cât privește conformitatea Legii nr.221/2009, în forma actuală, cu legislația internațională, aceasta a făcut obiectul analizei Curții Constituționale, prin Deciziile nr.1358/2010 și 1360/2010, dar și al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr.12/2012, dată în recursul în interesul legii, atât sub aspectul respectării dreptului la un proces echitabil, ocrotit de art.6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și al dreptului la un bun în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, statuându-se că prin actuala reglementare nu sunt încălcate drepturile fundamentale ale omului, prevăzute de nomele internaționale invocate de recurent în cauză.
La data de 24 ianuarie 2013, F. A. a formulat contestație în anulare împotriva acestei decizii, întemeiată pe prevederile art. 318 Cod procedură civilă, invocând faptul că hotărârea criticată este consecința unei greșeli materiale evidente.
A arătat că instanța de recurs a apreciat că nu a făcut dovada existenței bunurilor și nici a pierderii acestora, a confiscării sau a preluării lor de organele statului comunist.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de recurs a reținut, în pag. 4, alin. 4 din considerente, că:
1. martora M. I. ar fi cunoscut familia contestatorului doar în Bărăgan și nu ar cunoaște ceva despre familia acestuia.
2. martorul V. I., audiat în ambele cicluri procesuale, nu ar fi putut avea o reală percepție la data aplicării măsurii administrative pentru că avea vârsta de 4 ani.
Acestea sunt două greșeli materiale evidente, deoarece primul martor nu este din B., este tot din M., familia sa a fost deportată și a suportat aceleași consecințe, astfel că depoziția sa trebuia luată în considerare.
A susținut că, dacă asupra declarației acesteia se mai poate discuta dacă ar fi ori nu greșeală materială, în cazul martorului V. I., greșeala este mai mult decât evidentă.
S-a reținut de Curte că martorul ar fi avut vârsta de 4 ani, iar contestatorul poate face dovada cu actul de stare civilă că nu avea 4 ani ci era născut în 1935, deci avea 17-18 ani și nu se mai poate înlătura declarația acestuia pentru argumentul reținut de Curte.
Există dovada că au fost strămutați, că au avut gospodărie, că nu au fost chiaburi, este de notorietate că cel puțin inventarul agricol (animale de muncă, unelte și mașini agricole, etc.) a fost luat și dus ori la CAP ori la IAS; există prezumția că niște chiaburi aveau și păsări și animale și inventar agricol – așa cum a prezumat Tribunalul.
Contestația în anulare este nefondată.
Contestația în anulare reprezintă calea extraordinară de atac prin intermediul căreia aceeași instanță își poate retracta propria hotărâre.
Nefiind o cale de cenzură judiciară, contestația în anulare nu poate fi exercitată decât în cazurile strict prevăzute de lege prin dispozițiile art.317 și 318 Cod.pr.civilă, nefiind posibilă repunerea în discuție a unor probleme de fond ori a unor motive care au fost rezolvate de instanță.
În speță, contestatorul F. A. a indicat ca temei legal al contestației sale dispozițiile art. 318 teza 1 Cod proc. civilă care arată că, „ hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale”.
În sensul acestei teze a art. 318 Cod procedură civilă, greșelile materiale nu sunt greșeli de judecată a fondului pricinii, ci erori care țin de investirea instanței, de formularea cererilor în termen, de procedură.
În speță, contestatorul deși vorbește de greșelile săvârșite de instanța de recurs, nu face trimitere la greșeli în sensul dispozițiilor art. 318 teza 1 Cod procedură civilă, ci la modalitatea de interpretare a probatoriilor de către instanța de recurs, implicit la modalitatea de soluționare a cauzei pe fond.
Aspectele sesizate de contestator constând în aprecieri ale instanței de recurs cu referire la depozițiile martorilor audiați în cauză, respectiv cu privire la înscrisurile depuse la dosar, nu pot fi calificate ca și erori materiale, ci, eventual, constituie greșeli de judecată care nu mai pot fi îndreptate prin intermediul căilor de retractare, cum este contestația în anulare de față.
În realitate, prin motivele invocate contestatorul tinde de fapt la modificarea deciziei din recurs pentru motive de fond, inadmisibile în contestația în anulare, urmărind rejudecarea recursului, printr-un recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil, în condițiile art. 299 și urm. Cod procedură civilă.
Promovarea unei căi extraordinare de atac împotriva unei hotărâri definitive trebuie să se încadreze în dispozițiile restrictive ale legii pentru a nu se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice și autorității de lucru judecat.
Această concluzie se desprinde și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia dreptul la o judecată echitabilă în fața unei instanțe, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina părții introductive a Convenției care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante ( cauza Belasin c. României, cererea nr._/04, Hotărârea din 15.02.2008).
Unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul siguranței raporturilor juridice, potrivit căruia soluția definitivă pronunțată de instanțe nu trebuie să fie rejudecată (cauza Brumărescu împotriva României - hotărârea din 30.09.1999).
În virtutea acestui principiu nici o parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive și executorii numai cu scopul de a obține reexaminarea cauzei, motivul real în speța dedusă judecății fiind acela al nemulțumirii contestatorului referitor la modalitatea în care pricina a fost soluționată de instanțele investite cu judecata pe fond.
În atare situație, contestația în anulare de față este nefondată și urmează a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul F. A. împotriva deciziei civile nr._ din 21 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel C. – Secția I Civilă în dosarul nr._ *, în contradictoriu cu intimații F. I., B. A., S. R. prin M. Finanțelor P. prin Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului D..
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 28 Martie 2013.
Președinte, G. I. | Judecător, E. B. | Judecător, C. S. |
Grefier, A. C. |
Red.jud.C.S.
Jud.rec. T. Ț.
D. S.
M. P.
2 ex/A.G./03.04.2013
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 7685/2012. Curtea de Apel CRAIOVA | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 3834/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
