Pretenţii. Decizia nr. 5292/2015. Curtea de Apel CRAIOVA

Comentarii

0

Decizia nr. 5292/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 10-11-2015 în dosarul nr. 5292/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CRAIOVA

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 5292

Ședința publică de la 10 Noiembrie 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE -M. C. Ț. - Judecător

- M. C. - Președinte Instanță

Grefier D. M.

XXX

PROCUROR S. I. REPREZENTANTA MINISTERULUI PUBLIC P. DE PE L. CURTEA DE APEL C.

Pe rol, rezultatul dezbaterilor din ședința publică din data de 29 Octombrie 2015, privind judecarea apelurilor declarate de apelantul reclamantul N. F. L., cu domiciliul în C., ., .. 1, ., M. PUBLIC P. DE PE L. T. D. cu sediul în C., ., Jud. D. și DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR P. C. PENTRU S. R. P. M. FINANȚELOR P., cu sediul C., .. 2, Jud. D., împotriva sentinței civile nr.166/30.03.2015, pronunțată de T. D., în dosarul nr._, având ca obiect pretenții.

La apelul nominal, au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Dezbaterile din prezenta cauză au avut loc în ședința publică de la data de 29 Octombrie 2015, au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre când, din lipsă de timp pentru deliberare, s-a amânat pronunțarea pentru data de 05.11.2015, și apoi pentru data de 10.11.2015

CURTEA

Asupra apelurilor civile de față.

La data de 02.12.2014, reclamantul N. F. L. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin M. Finanțelor, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale și materiale în cuantum de 100.000 Euro pentru prejudiciul cauzat prin privarea de libertate, în perioada 26.04._13.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, la data de 18.11.2011, prin decizia nr. 4061 a ICCJ București a rămas definitivă sentința penală nr. 569/2007 a Tribunalului D., prin care a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea unor infracțiuni.

În baza tratatelor internaționale, prin sentința civilă nr. 14.03.2013 a Curții de Apel Milano s-a dispus refuzul predării către statul român și s-a stabilit că executarea acestei sentințe să se facă în Italia, deoarece este resortisant al statului italian, având familia stabilită în Italia și domiciliul cu drept legal de muncă.

La data de 11.01.2013, autoritățile italiene au validat mandatul european de arestare, dispunându-se executarea pedepsei aplicate prin sentința penală nr. 569/2007 a Tribunalului D., dispunându-se executarea acesteia în statul comunitar unde era resortisant.

La data de 22.04.2013, Curtea de Apel Milano a admis cererea de aplicare a grațierii restului de pedeapsă formulată de procurorul general al republicii aplicând grațierea pentru condamnarea mai sus amintită, măsura fiind comunicată și autorităților judiciare române pentru a fi avută în vedere în dosarul de executare penală, primind mandatul de executare penală.

La data de 24.02.2013, a fost înregistrată la T. D., cererea înregistrată sub nr._/24.04.2013, prin care punea la dispoziție statului român documentele traduse și legalizate de către statul italian în vederea anulării mandatului de executare ce rămăsese în ființă prin lipsa de coordonare a organelor judiciare române.

Reclamantul a precizat că, la data de 26.04.2013, în mod nelegal, a fost pus în executare de către IPJ D. mandatul nr. 607/2007 și s-a dispus încarcerarea sa, chiar dacă pedeapsa fusese executată, iar restul de pedeapsă fusese grațiat încă din anul 22.04.2013.

Reclamantul a arătat că, la data de 04.06.2013, prin sentința Tribunalului D., a fost pus de îndată în libertate de sub puterea mandatului de executare care nu mai putea produce efecte sub nicio formă.

Reclamantul a menționat că, din cauza încarcerării nelegale și condițiilor din arest, la câteva zile de la punerea în libertate, a suferit un . inferior dreapta cu repercusiuni majore asupra capacității de muncă, infarct care a necesitat tratamente de peste un an, stabilindu-se de către statul italian pierderea capacității de muncă de 46% din capacitatea normală.

În drept, a invocat dispozițiile art. 504 și urm. CPPEN.

În susținerea acțiunii, reclamantul a depus, la dosar, în fotocopie, următoarele înscrisuri: sentința penală nr. 247 din data de 04.06.2013, pronunțată de către T. D.-Secția Penală, în dosarul nr._, cererea nr._ din data de 24.04.2013 și CI . nr._ (filele 5-8).

Acțiunea este scutită de taxă de timbru conform art. 29 alin. 1 lit. l din OUG nr. 80/2013 rap. la art. 506 alin. 4 C.p.p.

La solicitarea instanței, la data de 18.12.2014, reclamantul a depus la dosar o precizare a cuantumului pretențiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv a faptului că suma de 50 000 euro reprezintă daune morale pentru încarcerare nelegală și suma de 50 000 euro daune materiale pentru pierderea permanentă a capacității de muncă cu 46 % conform actelor medicale depuse la dosar.

În susținerea precizării de acțiune, reclamantul a depus, la dosar, în fotocopie, următoarele înscrisuri, în limba română și limba italiană: act comisia medicală pentru certificare handicap Pavia-Lombardia din data de 15.11.2013, comunicare rezultat evaluare, scrisoare de externare din data de 11.07.2013 a Institutului Clinic Sant Ambrogio și bilet de ieșire din spital din data de 21.06.2013 eliberat de Spitalul Clinic Județean de Urgență C. (filele 15-25).

La solicitarea instanței, la dosarul cauzei, s-a atașat dosarul nr._ al Tribunalului D.-Secția Penală și dosarul nr._ (executare) al Tribunalului D.-Secția Penală.

T. D. prin sentința civilă nr.166 de la 30.03.2015 a admis, în parte, acțiunea formulată de către reclamantul N. F. L., domiciliat în municipiul C., ., .. 1, ., în contradictoriu cu pârâtul S. R.-M. Finanțelor P., cu sediul în municipiul București, ., sector 5, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2 000 euro (echivalentul în lei la data efectivă a plății) reprezentând daune morale.

A respins capătul de cerere formulat de către reclamant privind obligarea pârâtului la plata daunelor materiale și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut următoarele:

La data de 02.12.2014, reclamantul N. F. L. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin M. Finanțelor, solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale și materiale în cuantum de 100.000 Euro pentru prejudiciul cauzat prin privarea de libertate, în perioada 26.04._13.

T. a constatat că reclamantul N. F. L. a fost condamnat, prin sentința penală nr. 569/19.12.2007, pronunțată de T. D., în dosarul nr._, la o pedeapsă rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. de art. 64 lit. a-c Cod penal pe o durată de 2 ani pentru săvârșirea, în concurs, a infracțiunilor prev. de art. 7 alin. 1 și 3 din legea nr. 39/2003, cu art. 74 lit. c Cod penal, art. 215 alin 1, 2, 3 Cod penal, art. 26 rap. la art. 215 alin 1, 2, 3, 5 Cod penal cu art. 41 alin. 2 Cod penal și art. 74 lit. c Cod penal și art. 290 alin. 1 Cod penal cu art. 41 alin. 2 Cod penal și art. 74 lit. c Cod penal.

P. aceeași sentință, în baza art. 88 Cod penal, s-a dedus durata arestării preventive în ceea ce-l privește pe N. F. L., de la 6.09.2005 la 6.04.2006.

Sentința penală nr. 569/19.12.2007 pronunțată de către T. D., în dosarul nr._, a fost desființată, conform deciziei nr. 123 din data de 21.05.2010, pronunțată de către Curtea de Apel C.-Secția Penală, în dosarul nr._, prin admiterea apelurilor declarate în cauză de către P. de pe lângă T. D. și inculpații din dosar, fiind schimbată încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul N. F. L., din infracțiunea prev. de art. 288 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal în infracțiunea prev. de art. 290 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, fiind condamnat inculpatul la o pedeapsă rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. de art. 64 lit. a-c Cod penal pe o durată de 2 ani pentru săvârșirea, în concurs, a infracțiunilor prev. de art. 7 alin. 1 și 3 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 2 alin. 1 lit. a teza I, lit. b pct. 5 din Legea nr. 39/2005 cu aplicarea art. 9 alin. 2 din Legea nr. 39/2003, cu art. 74 lit. c Cod penal rap. la art. 76 alin. 2 Cod penal, art. 26 rap. la art. 215 alin 1, 2, 3, 5 Cod penal cu art. 41 alin. 2 Cod penal și art. 74 lit. c Cod penal și art. 76 alin. 2 Cod penal, art. 215 alin. 1, 2, 3 Cod penal cu aplicarea art. 74 lit. c Cod penal și art. 76 lit. c Cod penal și art. 290 alin. 1 Cod penal cu art. 41 alin. 2 Cod penal și art. 74 lit. c Cod penal rap. la art. 76 lit. e Cod penal (filele 8-10 din cadrul dosarului de executare nr._ al Tribunalului D.-Secția Penală), decizie care a rămas definitivă la data de 18 noiembrie 2011, prin decizia nr. 4061/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în același dosar.

După rămânerea definitivă a sentinței penale mai sus menționate, instanța de executare, T. D. a emis mandatul de executare nr. 607/2007 din data de 18.11.2011, pentru executarea pedepsei de 3 ani și 6 luni închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a-II-a și lit. b Cod penal, pe o perioadă de 2 ani, aplicată condamnatului N. F. L. (fila 53 din cadrul dosarului de executare nr._ al Tribunalului D.-Secția Penală).

Întrucât condamnatul s-a sustras de la executarea pedepsei, fiind plecat în străinătate, acesta a fost pus în urmărire prin Dispoziția IGPR nr._ din data de 23.11.2011 (fila 100 din cadrul dosarului de executare nr._ al Tribunalului D.-Secția Penală), iar ulterior, conform adresei nr._/CPP din data de 03.07.2012 a IPJ D.-Serviciul de Investigații Criminale, T. D. a fost informat că petentul condamnat N. F. L. a fost pus în urmărire internațională, în vederea arestării, având nr. de dosar_/CPP (fila 129 din cadrul dosarului de executare nr._ al Tribunalului D.-Secția Penală).

La data de 01.02.2013, a fost depusă în cadrul dosarului anterior menționat, adresa Ministerului Justiției Italian în vederea înaintării sentinței penale în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare (fila 204).

Astfel, pe numele condamnatului N. F. L. s-a emis un mandat european de arestare, acesta fiind reținut de autoritățile judiciare italiene ulterior.

P. ordonanța din data de 11 ianuarie 2013, s-a validat de către autoritățile judiciare italiene, arestarea condamnatului N. F. L. și i s-a aplicat acestuia măsura de precauție la carceră, iar, prin ordonanța din data de 25 ianuarie 2013, s-a dispus înlocuirea acestei măsuri de custodie în carceră cu obligarea prezentării periodice la politia judiciară.

Ulterior, prin sentința nr. 20 din data de 14.03.2013, pronunțată de Curtea de Apel din Milano-Secția V Penală, a fost refuzată predarea lui Negoită F. L., în raport de mandatul european de arestare nr. 6 emis de T. D. și s-a dispus ca acesta să execute în Italia pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 569/2007, pronunțată de T. D., sentință care a fost recunoscută de către Curtea de Apel din Milano, fiind revocată și obligația de a se prezenta la politia judiciară, această sentință a Curții de Apel din Milano rămânând definitivă la data de 25.03.2013 (filele 11-16 din cadrul dosarului nr._ al Tribunalului D.-Secția Penală).

La fila 245 din cadrul dosarului de executare nr._ al Tribunalului D.-Secția Penală, se află adresa Biroului Sirene Italia din data de 15.03.2013 prin care autoritățile române erau informate că predarea condamnatului a fost refuzată de către Curtea de Apel din Milano prin decizia din data de 14.03.2013, urmând ca pedeapsa să fie executată în Italia, în conformitate cu legislația italiană, măsura arestării preventive fiind revocată, informare în urma căreia și Biroul Executări Penale din cadrul Tribunalului D. a emis o altă adresă către Ministrul de Justiție Italian la data de 29.03.2013 (filele 249 și 252 din același dosar).

La data de 26.03.2013, în cadrul dosarului anterior menționat, s-a depus adresa IPJ D. prin care Tribunalului D. îi era înaintată sentința nr. 20/2013 pronunțată de Curtea de Apel Milano din care rezulta faptul că, la data de 10.01.2013, autoritățile italiene au încarcerat, pe teritoriul Italiei, pe inculpatul N. F.-L., în baza mandatului european de arestare nr. 6 emis de T. D. la data de 07.06.2012, cât și faptul că se refuză predarea celui în cauză către autoritățile române, întrucât va executa pedeapsa de 3, 6 ani în Italia, punându-se în discuție analizarea dacă se mai impune menținerea în evidențele poliției a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 607 emis de T. D., la data de 18.11._, privind pe N. F. L. (fila 259 din dosar).

Acestei adrese i s-a emis răspuns de către T. D. la data de 03.04.2013, invocându-se disp. art. 94 din legea nr. 302/2004 și specificându-se că nu se va proceda la retragerea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 607 emis de T. D., la data de 18.11._, privind pe N. F. L., întrucât subzistă temeiurile care au justificat emiterea acestuia (fila 264 din cadrul dosarului anterior menționat).

La data de 22.04.2013, Curtea de Apel din Milano a dispus, prin ordonanță, admiterea cererii formulate de către Procurorul General al Republicii Italiene de aplicare a grațierii pentru restul de pedeapsă de 2 ani, 10 luni și 13 zile închisoare rămasă de executat din pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată lui Negoită F. L., prin sentința din decembrie 2007 a Tribunalului D. și a aplicat grațierea în raport de această condamnare (filele 9-10 din cadrul dosarului nr._ al Tribunalului D.-Secția Penală).

De asemenea, la data de 22.04.2013, P. General al Republicii Italiene-Biroul Executări Penale a dispus neînceperea urmăririi penale pentru pedeapsa restantă grațiată în întregime privindu-l pe contestatorul condamnat, precum și scoaterea de sub urmărire penală pentru măsurile luate ulterior cu titlu executoriu referitor la cauza respectivă, această măsură fiind comunicată și autorităților judiciare române pentru a fi avută în vedere în dosarul de executare penală privind mandatul de executare nr. 607/2007 emis de T. D. (filele 7-8 din cadrul dosarului nr._ al Tribunalului D.-Secția Penală).

La data de 24.04.2013, mama condamnatului N. F. L. a depus la T. D. o cerere înregistrată sub nr._ prin care solicita scoaterea acestuia din baza de date a urmăriților internaționali întrucât acestuia i-a fost grațiat restul de pedeapsă de 2 ani, 10 luni și 13 zile din cadrul sentinței nr. 569 din data de 19.12.2007 a Tribunalului D. de către Curtea de Apel Milano, cerere însoțită de înscrisuri (filele 266-272 din cadrul dosarului de executare nr._ al Tribunalului D.), cerere care, însă, a fost restituită de către T. D. în aceeași zi, în vederea precizării obiectului acesteia (fila 265 din același dosar).

La data de 09.05.2013, a fost transmis prin fax, Tribunalului D., de către M. Justiției Italian, o copie certificată a măsurii de neîncepere a urmării penale nr. 365/2013 SIEP emisă de Biroul de Executări al Parchetului General al Republicii de pe lângă Curtea de Apel din Milano din data de 22.04.2013 pe numele N. F. L. (fila 278 din dosarul anterior menționat), iar, la data de 14.05.2013, a fost transmisă, de către aceeași autoritate, și copia sentinței emise de către Curtea de Apel din Milano la data de 14.03.2013, devenită irevocabilă la data de 25.03.2013, prin care se respinge și cererea de predare formulată de autoritățile judiciare din România privind pe același condamnat, dispunând ca acesta să ispășească în Italia pedeapsa de 3 ani și 6 luni de închisoare, aplicată prin sentința Tribunalului D. (fila 280 din același dosar).

Potrivit procesului-verbal nr. 441/2013 și adresei ANP-Penitenciarul C. nr. N_ din data de 26.04.2013, depuse la filele 287-288 din dosarul anterior menționat, mandatul de executare nr. 607/2011 al Tribunalului D. a fost adus la îndeplinire la data de 25.04.2013, când condamnatul N. F. L. a fost arestat de către IPJ D..

Din cadrul înscrisurilor cuprinse în dosarul de executare nr._ al Tribunalului D., atașat prezentei cauze, a rezultat că autoritățile judiciare române au avut cunoștință despre refuzul de predare a condamnatului N. F. L. în România în vederea executării mandatului nr. 607/2011 al Tribunalului D. încă din data de 15.03.2013, astfel cum rezultă din adresa Biroului Sirene, depusă la fila 245 din acest dosar, IPJ D. solicitând, la data de 26.03.2013, retragerea acestui mandat de către T. D., în contextul în care traducerea din limba italiană în limba română a sentinței nr. 20/2013 a Curții de Apel Milano a fost înaintată Tribunalului D. de către această instituție la această dată, conform adresei depuse la fila 259 din dosar, sentința fiind depusă la filele 260-263 din același dosar, iar traducerea legalizată a ordonanței Curții de Apel Milano cu privire la grațierea pedepsei aplicate condamnatului din data de 22.04.2013 se afla la fila 268 din acest dosar.

Cu toate că s-a prevalat de disp. art. 94 din legea nr. 302/2004, considerând că nu se va proceda la retragerea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 607 emis de T. D., la data de 18.11._, privind pe N. F. L., întrucât subzistă temeiurile care au justificat emiterea acestuia în raport de adresa înaintată IPJ D. la data de 03.04.2013 (fila 264 din dosarul anterior menționat), T. D.-Biroul Executări Penale putea sesiza instanța de executare cu o contestație la executare, în temeiul disp. art. 460 rap. la art. 461 alin. 1 lit. d C.p.p., constatând intervenirea unuia din incidentele ivite în cursul executării, executarea hotărârii de condamnare pe teritoriul altui stat, ca urmare a recunoașterii hotărârii de condamnare de către statul străin, putând fi calificată ca un incident ivit în cursul executării.

Astfel, deși în reglementarea actuală, Legea 302/2004 (așa cum a fost modificată prin Legea 300/2013) nu mai prevedea, în mod explicit, această posibilitate de executare a unei hotărâri de condamnare (potrivit art. 138 alin. 1 lit. b și art. 139 alin. 1 din reglementarea anterioară), executarea unei hotărâri de condamnare emise de către autoritățile judiciare române de către autoritățile judiciare străine constituie un impediment la executare, o nouă executare a aceleiași hotărâri neavând temei.

T. a constatat că, abia prin sentința penală nr. 247 din data de 04.06.2013, pronunțată de către T. D.-Secția Penală, în dosarul nr._, definitivă prin nerecurare, s-a admis contestația la executare formulată de contestatorul condamnat N. F. L. la data de 15.05.2013 și s-a constatat că, la data de 22.04.2013, Curtea de Apel din Milano-Secția V penală a aplicat grațierea pentru restul de pedeapsă de 2 ani, 10 luni și 13 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată condamnatului N. F. L., prin sentința penală nr. 569/19.12.2007, pronunțată de T. D., hotărâre recunoscută de Curtea de Apel din Milano la data de 14.03.2013, definitivă și executorie la 25.03.2013, s-a constatat că, la data de 22.04.2013, autoritățile judiciare italiene au dispus neînceperea urmăririi penale pentru pedeapsa restantă de 2 ani, 10 luni și 13 zile care a fost grațiată în întregime, precum și scoaterea de sub urmărire penală pentru măsurile luate ulterior cu titlu executoriu, privindu-l pe condamnatul N. F. L., s-a dispus anularea mandatului de executare nr. 607/2007 emis de T. D. la 18 noiembrie 2011 și s-a dispus punerea, de îndată, în libertate a petentului condamnat N. F. L., fiul lui D. și M., născut la data de 16.08.1978, în C., cu domiciliul în C., cartier Craiovița Nouă, ., .. 1, ., CNP_, dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză, cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului.

În motivarea acestei sentințe penale s-a reținut că petentul condamnat Negoită F. L., aflat în Italia, cu domiciliu fix în localitatea Castelletto di Branuzzo, a refuzat predarea în România în vederea executării pedepsei de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 569/2007, pronunțată de T. D., motiv pentru care autoritățile judiciare italiene, recunoscând sentința penală pronunțată de T. D., au dispus ca acesta să ispășească pedeapsa în Italia, iar, la data de 22.04.2013, s-a dispus tot de către autoritățile judiciare italiene grațierea restului de pedeapsă rămas neexecutat de 2 ani, 10 luni și 13 zile și neurmărirea penală la orice măsuri ulterioare în faza de executare, soluție care a fost comunicată și autorităților judiciare române la data 9 mai 2013, așa cum rezultă din dosarul de executare nr. 55//63/2005, aspect pentru care, în mod nelegal, s-a mai pus în executarea, de către IPJ D., mandatul de executare nr. 607/2007, emis la data de 18.11.2011, privind executarea pedepsei de 3 ani și 6 luni închisoare la care a fost condamnat contestatorul, prin sentința penală nr. 569/2007, pronunțată de T. D. și s-a procedat la încarcerarea acestuia începând cu data de 26.04.2013.

În acest context, prin admiterea contestației la executare, potrivit sentinței penale anterior menționate, s-a recunoscut nelegala încarcerare a condamnatului N. F. L., începând cu data de 26.04.2013, pentru motivele expuse în considerentele acesteia, în cauză, fiind, astfel, incidente disp. art. 504-506 C.p.p.

Potrivit art. 48 alin. 3 din Constituție, S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Astfel, principiul responsabilității Statului față de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârșite în procesele penale, trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare neimputabile victimei să fie suportate de aceasta.

Acest text nu stabilește categoriile de pagube care pot fi reparate pentru condamnarea nelegală, așa încât se aplică principiul general al reparației integrale a prejudiciilor, stabilit prin art. 998 și art. 999 Cod civil, care include atât prejudiciile materiale, cât și pe cele morale.

Așadar, acțiunea promovată de reclamant se înscrie în linia generală a acțiunilor ce reclamă răspunderea civilă delictuală, iar cadrul special al acțiunii este dat de dispozițiile art. 504 C.p.p., precum și de dispozițiile art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la aceasta. Obligația statului de a repara prejudiciile cauzate prin erori judiciare este stabilită și prin art. 52 alin. 3 Constituție.

Mijlocul procedural prin care persoanele condamnate, pe nedrept, sau care au fost private de libertate, ori cărora li s-a restrâns libertatea, în mod nelegal, pot fi dezdăunate, îl reprezintă dispozițiile art. 504-507 Cod procedură penală, coroborate cu art. 5 paragraful 5 din CEDO, care dispune că „Orice persoană victimă a unei arestări sau dețineri contrare dispozițiilor acestui articol, are drept la reparație”.

Potrivit art. 504 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, are dreptul la repararea pagubei, persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea, în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală, sau de încetare a urmării penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j, ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j. Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenției, textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac obiectul de reglementare al acestei Convenții, se interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și 20 din Constituția României.

Modul în care pârâtul, prin întâmpinarea depusă la dosar, interpretează dispozițiile art. 504 Cod proc. penală, în sensul că nu sunt aplicabile atunci când măsura arestării a fost luată justificat, este incorect, fiind evident, din formularea textului, că ori de câte ori se dispune achitarea unei persoane, prin hotărâre definitivă, se activează obligația statului de a repara prejudiciul suferit de persoana care a fost arestată în cursul urmăririi penale.

Astfel, alineatul 3 al art. 504 C.p.p. prevede cinci moduri în care se poate stabili privarea nelegală de libertate, și anume: 1) ordonanța procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate; 2) ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j); 3) hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, 4) prin hotărâre definitivă de achitare; 5) hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).

În speța de față, există un caz particular al aplicării disp. art. 504 alin. 3 C.p.p. în contextul în care, prin intermediul unei sentințe penale pronunțate de către T. D. în cadrul unei contestații la executare, respectiv sentința penală nr. 247 din data de 04.06.2013, pronunțată de către T. D.-Secția Penală, în dosarul nr._, definitivă prin nerecurare, s-a reținut că, în mod nelegal, s-a mai pus în executarea, de către IPJ D., mandatul de executare nr. 607/2007 emis la data de 18.11.2011 privind executarea pedepsei de 3 ani și 6 luni închisoare la care a fost condamnat contestatorul N. F. L. prin sentința penală nr. 569/2007 pronunțată de T. D. și s-a procedat la încarcerarea acestuia începând cu data de 26.04.2013, încarcerare care a durat până la data de 04.06.2013 (deci o perioadă de aproximativ 40 de zile), când s-a pronunțat sentința în discuție și s-a dispus punerea, de îndată, în libertate a petentului condamnat, astfel cum rezultă și din adresa nr._ din data de 04.06.2013 a ANP-Penitenciarul Drobeta Turnu Severin, depusă la fila 107 din cadrul dosarului nr._ al Tribunalului D.-Secția Penală.

Dreptul la libertate și siguranță este garantat și de art. 5 din Convenție care, în paragraful 1 lit. c, prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorităților judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune, sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune, ori să fugă după săvârșirea acesteia.

În acest context, dreptul la despăgubiri, în situația lipsirii nelegale de libertate, este garantat de art. 5 paragraful 5 din CEDO, care condiționează acordarea de despăgubiri doar de existența unei arestări nelegale, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară, prin care să se constate nelegalitatea reținerii sau arestării.

S-a constatat că, în speța de față, repararea pagubei se întemeiază pe nelegalitatea măsurii încarcerării luate împotriva reclamantului, nelegalitate care a fost recunoscută prin sentința penală nr. 247 din data de 04.06.2013, pronunțată de către T. D.-Secția Penală, în dosarul nr._, definitivă prin nerecurare.

P. urmare, tribunalul a analizat acțiunea promovată de reclamant prin prisma acestor condiții, context în care se constată că reclamantul este titularul dreptului la repararea pagubei morale sau materiale suferite ca urmare a privării sale de libertate, în mod nelegal, fiind îndeplinite astfel condițiile prevăzute de art. 504 alin. 2 și 3 Cod pr. penală.

Astfel, într-o speță cum este cea de față, operează, pe deplin, principiul reparației integrale care guvernează răspunderea civilă delictuală, fiind întrunite, cumulativ, condițiile necesare angajării acestei forme a răspunderii juridice, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, presupune o doză de aproximare, însă instanța trebuie să aibă în vedere și o . criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de respectiva persoană pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată viața familială și socială, situația profesională, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității persoanei, afectarea gravă a prestigiului profesional și a personalității morale.

Pentru că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, el diferă de la persoană la persoană și se acordă în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.

Având în vedere natura neeconomică a daunelor morale, imposibil de echivalat bănește, judecătorul este acela care, pe baza calității sale personale și profesionale, trebuie să stabilească daunele morale, respectând criteriile mai sus precizate.

Toate aceste criterii sunt însă subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

Așa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirii echivalente a unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doza apreciabila de arbitrar, dar cea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine sa compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanta prejudiciului moral sub aspectul importantei valorii morale lezate.

Stabilirea acestui cuantum nu presupune stabilirea “prețului” suferințelor fizice si psihice ale reclamantului, care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterala a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului si ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sale sociale.

Codul de procedură penală, care reprezintă norma specială în materie, are în vedere atât prejudiciul de natură materială, cât și prejudiciul de natură morală suferit de individul respectiv sau de către persoanele ce se află în întreținerea sa, compensarea trebuind să fie integrală și efectivă, cuprinzând atât pierderea suferită, cât și beneficiul nerealizat.

În cauză, se poate vorbi de o pierdere efectiv suferită, respectiv de prejudiciul moral, considerabil încercat de reclamant, ca urmare a măsurii încarcerării nelegale la care a fost supus.

Daunele morale, ca acoperire a unui prejudiciu moral, nu pot cuantifica durerea sau suferințele pricinuite prin faptul ilicit invocat, nu reprezintă un preț al durerii și nu este necesar să se dovedească faptul că o persoană încarcerată pe nedrept este supusă unor suferințe pe plan psihic, simplul fapt al încarcerării fiind de natură să aducă atingere întregii personalități a ființei umane. La acordarea despăgubirilor instanța trebuie să țină seama de modul în care faptul ilicit a afectat viața unei persoane, fără ca prin acordarea lor să se ajungă la o îmbogățire fără just temei.

Supunerea unei persoane unor proceduri penale ce presupun restrângerea dreptului la libertate atrage suferințe morale, ce privesc demnitatea persoanei, imaginea acesteia în societate, în familie. Reclamantul a suferit o traumă emoțională continuă timp de aproximativ 40 de zile, cât a fost închis pe nedrept, fiind lipsit de dreptul constituțional la libertate și obligat să stea în arestul poliției și în penitenciar, fiind evident că, în toată această perioadă, imaginea sa a fost deteriorată, cunoscuții săi fiind influențați negativ de faptul încarcerării în ceea ce privește emiterea unor judecăți de valoare cu privire la reclamant.

P. încarcerarea reclamantului în perioada 26.04._13, în baza unui mandat de executare a unei pedepse privative de libertate care nu ar mai fi trebuit să fie adus la îndeplinire de către autoritățile române, în contextul recunoașterii hotărârii de condamnare în baza căreia s-a emis mandatul în discuție, dar și grațierii restului de pedeapsă cuprins în acest mandat, de către un stat străin, respectiv statul italian, i s-a cauzat acestuia un prejudiciu nepatrimonial rezultat din încălcarea dreptului personal la libertate, fiind afectate acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale: onoare-reputație, relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală îndurată de victimă.

Prejudiciul moral suferit de reclamant este unul complex, deoarece măsura încarcerării i-a afectat acestuia viața de familie și pe cea socială, fiind considerat cert că reclamantul a suferit un prejudiciu moral sub aspectul credibilității sale, pe plan social, deoarece a fost privat de libertate ca urmare a punerii în executare a unui mandat pentru o pedeapsă ce a fost grațiată, dar, cu toate acestea, cererea sa de acordare a sumei de 50 000 euro pentru prejudiciul moral suferit nu poate fi considerată, pe deplin, justificată.

Într-adevăr, prejudiciul moral suferit de reclamant a fost generat de privarea de libertate prin măsura încarcerării (un număr total de aproximativ 40 de zile) și de traumele psihice cauzate de durata acestei încarcerări, în contextul în care pedeapsa pusă în executare a fost deja grațiată printr-o hotărâre a unui stat străin, respectiv statul italian.

P. încarcerarea reclamantului i s-a cauzat acestuia un prejudiciu ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința unor inconveniente de ordin fizic datorită pierderii confortului și afectarea relațiilor cu familia și cu prietenii.

Reținând că este de netăgăduit că orice arestare și inculpare, pe nedrept, produce celor în cauză, suferințe pe plan moral și social, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onorarea, libertatea individuală, tribunalul va cuantifica acest prejudiciu folosind drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situații similare. Sub acest aspect, au fost avute în vedere cauzele D. și M.-Pidhorni împotriva României (hotărârea din 14 mai 2007); C. și G. împotriva României (hotărârea din 15 iunie 2006); Stoianova și N. împotriva României (hotărârea din 4 august 2005); C. împotriva României (hotărârea din 30 septembrie 2008); Rosengren împotriva României (hotărârea din 24 aprilie 2008); P. împotriva României (hotărârea din 3 iunie 2003) și cauza Assinov împotriva Bulgariei (hotărârea din 28 octombrie 1998).

De astfel, suferințele de ordin fizic, psihic sau moral nu pot fi apreciate si cuantificate doar cu luarea în considerare a unui criteriu ce are la bază metoda comparației, ele ținând intrinsec de personalitatea expusa măsurii si de fiecare caz in parte, motiv pentru care nu ar putea fi primită susținerea că valoarea despăgubirii ar trebui sa fie superioara devreme ce, într-o alta speța, de exemplu, s-a acordat o despăgubire morala de 100.000 euro pentru o detenție de o lună.

T. a apreciat că durata măsurii încarcerării reprezintă un element care poate fi luat în calcul la determinarea întinderii pagubei, astfel cum prevăd dispozițiile ar. 505 alin. 1 Cod pr. penală și, ținând cont de toate criteriile legale și jurisprudențiale de evaluare, consideră că o compensație echitabilă este aceea de a acorda reclamantului pentru prejudiciul moral suferit o sumă de 2000 euro (echivalentul în lei la data plății efective).

Instanța a avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor și faptul că, atunci când Curtea Europeană acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.

Dincolo de aceste statuări cu caracter general, instanța trebuie să respecte un principiu al proporționalității, să asigure repararea integrală și efectivă a prejudiciului, iar, în speță, nu se dovedesc aspecte deosebite, care țin de o poziție socială specială a celui încarcerat ilegal, de agravarea unei anumite stări de sănătate a acestuia pe perioada privării sale de libertate (sau ulterior, ca rezultat al acesteia) sau deteriorarea statutului social al acestuia.

Or, judecând în echitate, s-a constatat că suma ce se va acorda reclamantului cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, respectiv 2000 euro (echivalentul în lei la data plății efective), este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă persoanei reclamantului, atât în ceea ce privește viața sa privată, cât și cea socială.

Având în vedere aceste considerente, tribunalul a admis, în parte, acțiunea formulată de către reclamantul N. F. L. în contradictoriu cu pârâtul S. R.-M. Finanțelor P. și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2 000 euro (echivalentul în lei la data efectivă a plății) reprezentând daune morale.

Cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro reprezentând daune materiale, respectiv pentru pierderea capacității sale de muncă cu 46 %, a fost apreciată, însă, de către tribunal ca neîntemeiată, întrucât reclamantul nu a probat suferirea de către acesta, din cauza perioadei încarcerării ilegale, a unui prejudiciu material de genul celui invocat.

Dacă este neîndoielnic că lipsirea de libertate a produs consecințe în planul vieții private și a celei sociale a reclamantului, în schimb nu a fost dovedit modul în care ar fi fost afectată viața sa profesională în urma încarcerării sale ilegale pentru o perioadă de aproximativ 40 de zile.

Astfel, reclamantul a fost pus în libertate la data de 04.06.2013, iar biletul de ieșire din spital depus la fila 25 din cadrul prezentului dosar a confirmat că acesta a fost internat la data de 16.06.2013 și externat la data de 21.06.2013 din Spitalul Clinic Județean de Urgență C., aflându-se, astfel, în libertate când a suferit un infarct miocardic.

Din acest înscris a rezultat, cu certitudine, că infarctul a fost cauzat de o agresiune fizică, de un traumatism toracic, aspect confirmat și de către reclamant, astfel cum este consemnat în cuprinsul biletului de ieșire din spital, aspect pentru care nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între infarctul miocardic suferit de către reclamant la data de 16.06.2013 și măsura încarcerării acestuia ilegale, care a durat până la data de 04.06.2013, având în vedere că a trecut o perioadă considerabilă de timp de la punerea acestuia în libertate și până la internarea sa în spital.

De asemenea, în biletul de ieșire din spital s-a consemnat că, la examenul extern, reclamantul a prezentat multiple echimoze la nivelul scalpului și hematoame, fapt care conduce, indubitabil, la concluzia că reclamantul a avut nevoie de spitalizare din cauza faptului că acesta suferise diferite traumatisme, atât la nivelul toracelui, cât și al capului, acestea fiind o posibilă cauză de declanșare a unui infarct, nicidecum măsura încarcerării suferită la o dată anterioară producerii traumatismelor menționate.

Cu privire la reducerea permanentă a capacității de muncă a reclamantului cu 46 %, astfel cum rezultă din înscrisurile medicale depuse la filele 15-24 din cadrul dosarului de față, înscrisuri eliberate de către autoritățile italiene, rezultă că această incapacitate de muncă a apărut la data de 13.09.2013, deci cu mult după data la care reclamantul a pus în liberate, respectiv 04.06.2013, iar acest aspect a fost cauzat de problemele medicale de natură cardiologică suferite de către acesta, astfel cum rezultă și din scrisoarea de externare din data de 11.07.2013, depusă la fila 19 din acest dosar, dar, cu privire la acest din urmă aspect, s-a reținut, anterior de către instanță, că nu există o legătură de cauzalitate între infarctul miocardic suferit de către reclamant la data de 16.06.2013 și perioada în care acesta a fost încarcerat ilegal și care a expirat la data de 04.06.2013.

De asemenea, reclamantul nu a depus la dosar nici un înscris din care să rezulte că era încadrat în muncă cu documente legale, locul de muncă unde își desfășura activitatea, venitul obținut de către acesta și măsura în care acesta a fost afectat de reducerea capacității sale de muncă, deși, la data încarcerării sale, avea vârsta de 34 de ani.

Prejudiciul material suferit de cel care a fost arestat include toate categoriile de câștiguri pe care acesta le realiza din derularea unor raporturi de muncă sau alte activități producătoare de venituri, reclamantului revenindu-i sarcina de a proba existența acestor raporturi și cuantumul veniturilor realizate, conform art. 1169 Cod civil.

În speța de față, deși reclamantul a invocat existența unui prejudiciu material rezultat din reducerea permanentă a capacității sale de muncă cu 46%, acesta nu a făcut dovada că a fost titularul vreunui contract de muncă, de prestări servicii sau de colaborare cu vreo societate comercială și nici că se afla în perioada de probă la vreo astfel de societate, anterioară angajării sale. În atare situație, ar fi nelegală soluția tribunalului de a acorda reclamantului drept daune materiale echivalentul veniturilor realizate din muncă sau venitul minim pe economie (care, oricum, nu s-ar încadra în suma solicitată drept despăgubire materială de către acesta, de 50 000 euro, ci ar avea o valoare mult diminuată), deoarece ar însemna să fie validată juridic obținerea de venituri neimpozabile, în absența unor contracte care să prevadă drepturile și obligațiile părților, inclusiv pe planul dreptului fiscal.

Atunci când persoana arestată este angajată, alineatul 4 al art. 504 cod proc. penală, instituie reparația unei categorii speciale de prejudicii, inclusă în categoria generală la care se referă alineatul 1, și anume prejudiciul suferit de această persoană sub aspectul dreptului muncii, stabilindu-se că, pe perioada arestării nelegale, se recunoaște vechimea în muncă pentru persoanele care înainte de arestare erau încadrate în muncă.

Cu toate acestea, legea nu justifică acordarea de despăgubiri pentru venituri realizate cu încălcarea altor dispoziții legale și, în consecință, prejudiciul material pretins de reclamant nu este unul sigur și cert, motiv pentru care capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri materiale nu a putut fi considerat decât nefondat de către instanță.

Pentru toate aceste motive, tribunalul a admis, în parte, acțiunea formulată de către reclamantul N. F. L. în contradictoriu cu pârâtul S. R.-M. Finanțelor P., a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2 000 euro (echivalentul în lei la data efectivă a plății) reprezentând daune morale și a respins capătul de cerere formulat de către reclamant privind obligarea pârâtului la plata daunelor materiale.

T. a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel N. F. L., P. de pe lângă T. D. și Direcția Generală Regională a Finanțelor P. C..

Reclamantul N. F. L. prin motivele de apel solicită modificarea sentinței atacate în sensul admiterii în totalitate a daunelor morale și materiale pentru prejudiciul cauzat prin privarea ilegală de libertate în perioada 26.04._13.

În motivarea apelului a arătat că în fapt, instanța de fond analizându-i cererea prin prisma dosarului de executare atașat și a tuturor înscrisurilor depuse în dovedirea cauzei, a constatat că într-adevăr a existat această faptă prejudiciabilă, cu consecințe deosebite din punct de vedere material și moral, asupra onoarei, reputației și imaginii sale publice, realizate printr-o eroare judiciară neimputabilă.

Arată că instanța constată că a fost supus la această încarcerare ilegală pe o perioadă de 40 de zile, din cauza unei erori judiciare și datorită lipsei de coordonare a organelor judiciare române, deoarece statul român pierduse dreptul de executare al mandatului dispus în cauză încă din data de 15.03.2013,data la care dosarul de executare fusese comunicat prin adresa Biroului Sirene Italia, refuzul Curții de Apel Milano de predare către autoritățile române și dispunerea executării pedepsei în statul italian unde era resortisant.

Susține că la data de 22.04.2013 Curtea de Apel Milano a admis cererea formulată de Procurorul general al Republicii Italiene de aplicare a grațierii pentru restul de pedeapsă, aplicând grațierea în raport de condamnarea dispusă de către statul român.

Totodată, la 24.04l.2013 a depus la T. D. cererea înregistrată sub nr._ prin care solicita, ca și contestație la executare, excluderea din baza de date a urmăriților, depunând înscrisurile privitoare la executarea pedepsei în statul italian ca și rezident al acestuia.

În mod cu totul nelegal, la data de 25.04.2013, a fost pus în executare mandatul de executare nr.607/2011 al Tribunalului D., fiind arestat într-un loc public, în prezența soției, a minorei și a directorului grădiniței nr.5 din Bariera Vâlcii, unde se afla să-și înscrie minora la cursurile preșcolare.

Consideră că hotărârea apelată este nelegală cu privire la respingerea cererii privind daunele materiale și neîntemeiată cu privire la admiterea doar în parte a daunelor morale solicitate pentru următoarele considerente:

În primul rând, deși din înscrisurile depuse la dosar rezultă cu certitudine că la data încarcerării ilegale lucra în Italia, ca muncitor zidar, fiind rezident al statului italian cu drept legal de muncă, având și familia cu domiciliul în Italia, beneficiind inclusiv de asigurare și asistență medicală, instanța de fond consideră nedovedită cererea de daune materiale formulată în speța de față.

Apelantul mai arată că prin decizia Curții de Apel Milano se reține cu putere de lucru judecat ca și condiție a admiterii cererii de executare a pedepsei în Italia, faptul că era angajat legal ca și muncitor zidar calificat, având un salariu net de 1600 euro lunar.

Nici respingerea daunelor materiale solicitate pentru pierderea capacității de muncă intervenite datorită stresului zilnic, continuu, timp de 40 de zile ca și consecință a încarcerării nelegale, nu este întemeiată, deoarece prin însăși decizia Curții de Apel Milano s-a stabilit că desfășura o activitate legală plătită, activitate care necesita un efort destul de mare, activitate nu o mai poate presta datorită scăderii capacității de muncă.

În al doilea rând principiul reparației integrale ce guvernează răspunderea civilă delictuală, este interpretat într-un mod greșit, limitându-i cuantumul despăgubirilor solicitate, minimizând prejudiciul moral suferit prin încarcerare ilegală, prin care i-a fost afectată vița de familie și cea socială, imaginea publică și credibilitatea, consecințe de ordin fizic, psihic și moral, comparând personalitatea-i proprie cu cazuri oarecum similare, stabilind un cuantum al prejudiciului moral de numai 2000 Euro, pentru aproximativ 40 de zile de încarcerare.

Așa cum CEDO a arătat în repetate rânduri, cuantumul daunelor morale trebuie să aibă în vedere o reparație echitabilă, care să creeze o situație mulțumitoare petentului, iar în baza unui principiu al proporționalității să se asigure repararea integrală și efectivă a prejudiciului cauzat petentului.

Or, în speța de față, cuantumul de 2000 de Euro acordat încalcă toate modalitățile de apreciere a cuantumului prejudiciului care ar trebuie să se refere nu numai la persoana petentului, ci și la lunga resciziune socială (încarcerarea nelegală de 40 de zile) ce nu a fost avută în vedere de către instanța de fond.

Chiar și statul român, prin multitudinea deciziilor pronunțate pentru arestări ilegale, a cuantificat daunele morale acordate celor ce au suferit arestări prin erori judiciare pentru detenție ilegală, în cuantumuri ce depășesc în unele cazuri 10.000 de lei/zi de arestare.

Pe lângă deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție recente și similare, solicită să se aibă în vedere inclusiv sentința 56/16.09.2014 a Tribunalului M., rămasă definitivă la data de 09.02.2015 prin decizia nr.700/2015 a Curții de Apel C., prin care statul român, reprezentat de ministerul Finanțelor P., a fost obligat către petentul C.V.A. la 20.000 lei pentru 24 de ore de reținere ilegală.

Având în vedere deciziile atașate cererii de chemare în judecată, deciziile recente ale CEDO și practica instanțelor naționale în materie de daune morale pentru arestare ilegală prin erori judiciare, solicită admiterea apelului și pe fond, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii apelului și pe fond, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii daunelor morale și materiale în cuantumul solicitat, adică 50.000 de euro daune morale, respectiv 50.000 euro daune materiale, pentru eroarea judiciară deja constată cu putere de lucru judecat în speța de față.

Solicită, de asemenea, cheltuieli de judecată.

P. de pe lângă T. D. a criticat sentințaprimei instanțepentru următoarele considerente.

După expunerea situației de fapt, susține apelantul că prin hotărârea pronunțată de prima instanță s-a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii.

În primul rând sentința penală nr.247 pronunțată de T. D.-Secția Penală, la data de 04.06.2013 în dosarul nr._, nu constată, prin dispozitivul său, nelegalitate încarcerării petentului condamnat N. F. L..

Consideră că aceasta este doar o apreciere a instanței penale, făcută în mod singular, la un moment dat în considerentele respectivei hotărâri și fără a fi motivată în vreun fel astfel că nu poate fundamenta juridic doar prin ea însăși, concluzia îndeplinirii în cauză a condiției impusă prin dispoz.art.504 alin.3 Cod pr.penală din 1968.

Pe de altă parte, pe fond, în speță nu se poate reține că la data 26.04.2013 a operat o încarcerare nelegală a reclamantului. Astfel, la 15.03.2013, T. D.-Biroul Executări penale a primit doar o informare a Biroului Sirene Italia cu privire la refuzul predării reclamantului de către Curtea de Apel Milano (fila 245 dosar executare nr._ ), însă conform dispozițiilor Legii nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internațională, această informare trebuia să aibă o confirmare oficială de preluare a executării pedepsei, din partea autorităților judiciare italiene. D. urmare, prin adresa din aceeași zi s-a solicitat Ministerului Justiției din Italia ca autoritate judiciară centrală din statul solicitat, să comunice dacă petentul condamnat N. a început executarea pedepsei în Italia, data începerii executării, data expirării și orice alte modificări privind executarea (fila 249-251 dosar executare).

Răspunsul Ministerului Justiției din Italia a fost comunicat prin fax Tribunalului D.-Biroul Executări Penale abia la 10.05.2013 (fila 276-285 dosar executare) (când s-a comunicat neînceperea urmăririi penale pentru pedeapsa restantă și grațiată în întregime) respectiv 14.05.2013 (când s-a comunicat sentința Curții de Apel Milano prin care a fost respinsă predarea).

Rezultă așadar că la 15.03.2013 instanța de executare română nu avea dovada preluării executării de către S. italian și în aceste condiții nu avea nici un temei legal să retragă mandatul de executare deja emis (de altfel, invocându-se incidența art.94 din Legea nr.302/2004, această împrejurare a fost adusă la cunoștința organelor de poliție române, la cererea acestora, prin adresa din 03.04.2013-fila 264 dosar executare), să nu pună în executare acest mandat și nici măcar să sesizeze instanța de judecată română competentă cu o contestație formulată în baza dispoz. art.461 alin.1 lit.d Cod penal din 1968.

Mai mult, se observă că abia la 22.04.2013 Curtea de Apel Milano a dispus prin ordonanță, admiterea cererii formulate de Procurorul General al republicii Italiene de aplicare a grațierii executării restului de pedeapsă și tot la 22.04.2013 P. General al Republicii Italiene-Biroul Executări Penale a dispus neînceperea urmăririi penale pentru măsurile luate ulterior cu titlu executoriu în respectiva cauză.

Informațiile comunicate de autoritățile italiene la 10.05.2013 și 14.05.2013 justificau de la acest moment formularea din oficiu de către Biroul Executări penale al Tribunalului D., a unei contestații la executare (însă o asemenea contestație a fost deja formulată prin apărător de către reclamant, la 15.05._-fila 2 dosar nr._ ) și tot ele au constituit suportul legal al soluției pronunțate de instanța penală română la 04.06.2013.

Concluzionând, punerea în executare față de reclamant, la 26.04.2013 a mandatului de executare a executării închisorii, a fost legală și temeinică (la fel cum legală și temeinică a fost și sentința penală nr.247 pronunțată de T. D. la 04.06.2013 în dosarul nr._ ) și nu este urmarea unei erori judiciare săvârșite de autoritățile române (ci doar a furnizării cu mare întârziere, de către statul italian solicitat, a informațiilor cerute potrivit legii).

A solicitat apelantul admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței în sensul respingerii acțiunii.

Direcția Generală Regională a Finanțelor P. C. s critică sentința pentru următoarele motive de nelegalitate și netemeinicie.

Arată că instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a obligat pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. la plata sumei de 2000 euro cu titlu de daune morale, cu motivarea că prejudiciul moral suferit de reclamant este unul complex, acesta fiind generat de măsura încarcerării.

Prejudiciul nepatrimonial, cauzat direct personalității afective și sociale a reclamantului, constă în consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale ale acestuia, respectiv onoarea, demnitatea, reputația, cu efecte asupra psihicului sau și asupra vieții de familie.

La stabilirea cuantumului compensațiilor bănești pentru acest prejudiciu, instanța va avea în vedere anumite criterii, respectiv importanța și gravitatea prejudiciului nepatrimonial suferit, precum și criteriul echității, întrucât aceste despăgubiri nu trebuie să reprezinte o îmbogățire nejustificată a reclamantului și nici o exploatare neîntemeiată a patrimoniului pârâtului.

Apreciază, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, că acestea nu se stabilesc doar în funcție de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la impllicațiile pe care măsurile restrictive penale ar fi avut asupra evoluției stării de sănătate și asupra capacității ori posibilității de a presta activități generatoare de venituri materiale.

Temeiul de drept invocat de reclamant pentru acest capăt de cerere îl reprezintă dispozițiile art.504 Cod pr.civilă, text de unde se menționează în mod expres care sunt cazurile care dau dreptul al repararea pagubei:

(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate..

(2) Privarea nelegală de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.

Prevederile legale mai sus menționate au fost supuse controlului exercitat de C. Constituțională, care prin Decizia nr.417/2004 a constatat că textele de lege nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiție, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept fiind în deplină concordanță cu dispozițiile art.126 alin. 2 din legea fundamentală, în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege, prin urmare nu se poate extinde aria persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri. Nici analizată prin prisma normelor Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv art.5, acțiunea formulată de reclamantul U.C. nu este întemeiată.

Având în vedere faptul că dreptul la libertate fizică al persoanei nu poate fi un drept absolut, acesta fiind susceptibil de limitări serioase, în cadrul litigiilor al căror fundament juridic îl reprezintă aceste dispoziții legale este necesară în primul rând o analiză pertinentă a tuturor împrejurărilor de fapt, și mai ales de drept care particularizează cauza dedusă judecății.

Arestarea nelegala dispusa în procesul penal nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii restrângerii de libertate. În materie penala, procedura trebuie analizată în lumina împrejurărilor particulare ale cazurilor, ținând cont de criteriile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților si al autorităților, criterii ce au fost reținute de către Curte în cauza Ianosevic împotriva Suediei si Vastberga taxi Akitebolag si Vulic împotriva Suediei. Motivul dispunerii măsurii arestării preventive îl reprezintă pericolul pentru ordinea public.

Curtea Constituționala a admis că anumite infracțiuni, prin gravitatea lor si prin gravitatea lor și prin reacția publica la săvârșirea lor, pot da naștere unui pericol pentru ordinea publica care să justifice arestarea preventiva, cel puțin pentru o perioada de timp .

Alături de condițiile prevăzute de dispozițiile legale ale art. 148 Cod procedura penală care justifica măsura arestării preventive analizate prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, este necesara respectarea drepturilor persoanei în cauza, în raport de care se va analiza legalitatea măsurii de privare de libertate. Chiar daca echitatea nu este un concept juridic, înclinând mai mult spre moralitate, terminologic, ea este tot dreptate, dar nu una statuata, ci venită dintr-o convingere interioară, de aceea apelează mai mult la etica decât la exterioritatea normei juridice.

Respectarea acestui criteriu se impune, pentru motivul ca suma de bani acordată cu scopul acoperirii prejudiciului moral, trebuie să fie justă, echitabilă și nu exagerată, ținându-se cont de criteriul gravitații prejudiciului moral.

Apreciind în concret gravitatea prejudiciului moral, în materia acordării daunelor morale se poate spune ca un prejudiciu moral grav este atunci când constă în alterarea gravă integrității fizice sau mentale a persoanei vătămate, a capacității sale de muncă, sau atunci când este extrem de importantă valoarea morală căreia i se aduce atingere.

Reclamantul arată că a fost privat de libertate în perioada 26.04._13 interval de timp în care susține ca a fost prejudiciat material si moral. Sub acest aspect apreciază ca reclamantul nu a făcut dovada faptului că prin măsura luată pe nedrept i-a fost lezată personalitatea umana peste limita normală ori reclamantul să fie o personalitate în domeniul public, social sau artistic. Acest aspect nu se confirma în cauza de față având in vedere ca reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii.

In speța, pericolul social potențial se apreciază in raport de comportament inculpatului, reacția opiniei publice, rezonanta faptelor comise. In speța, pericolul social potențial se apreciază in raport de comportamentul inculpatului, reacția opiniei publice, rezonanta faptelor comise.

În ceea ce privește prejudiciul moral cauzat de măsura reținerii nelegale a reclamantului în perioada menționată în cererea de chemare în judecata, instanța de fond trebuia sa aibă in vedere faptul ca acesta a fost condamnat de T. D. in dosarul nr._ la pedeapsa de 3 ani si 6 luni pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.7 alin.1 și 3 din legea nr.39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, art.215 Cod penal și art.290 Cod penal.

P. urmare, se confirmă faptul că imaginea acestuia în societate era oricum afectată, acesta fiind condamnat la pedeapsa privată de libertate pentru săvârșirea mai multor infracțiuni.

Cuantumul sumei stabilită cu titlu de daune morale, trebuie să respecte principiul acordării unei juste despăgubiri, dar care, în prezenta cauză, este disproporționat față de criteriile obiective ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea evaluării suferințelor și atingerilor aduse drepturilor fundamentale ale reclamantului.

Instanța va trebui să țină seama de împrejurările reale ale speței, respectiv de perioada arestării preventive și consecințele concrete pe care această măsură le-a avut asupra existenței reclamantului, activității profesionale, vieții sociale și imaginii acestuia.

Stabilirea întinderii daunelor morale în cazul răspunderii statului pentru erori judiciare este netăgăduit condiționată de respectarea principiului acordării unei juste despăgubiri.

P. urmare, nu se poate analiza latura subiectivă a stării de fapt care a generat prejudiciul moral, atâta timp cât nu au la dispoziție criterii la care se pot raporta cu privire la evaluarea impactului moral asupra celui care se consideră îndreptățit să formuleze o astfel de cerere, nu poate fi justificată.

Astfel, potrivit art.1169 cod civil :"Cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească, sarcina probei referitoare la existența răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului deoarece ea este aceea care reclamă ceva în fața justiției.

Raportat la textul de lege mai sus menționat, apreciază că reclamantul trebuie să facă dovada atât a prejudiciului cât și a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și a vinovăției. Literatura de specialitate prevede că nu va fi angajată răspunderea civilă delictuală, dacă fapta ilicită nu a cauzat un prejudiciu patrimonial. Prejudiciul suferit de reclamanți trebuie să întrunească condițiile prevăzute pentru angajarea răspunderii civile delictuale: să fie real, cert și dovedit.

Conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție -Secția civilă, respectiv Decizia nr.4458 din 27 mai 2005, pronunțată în dosarul nr.9924/20 la cuantificarea prejudiciului moral este de reținut că aceasta nu este supusă un or criterii legale de determinare.

La stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere o . criterii, cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația materială, familială, profesională și socială.

Pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii, apare necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile nepatrimoniale ocrotite prin Constituție i-au fost afectate prin măsura preventiva ilegală si pe cale de consecință să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul, acestea neputând excede noțiunii de „satisfacție echitabilă” consacrată de practica Curții Europe C.E.D.O

În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. P. urmare, trebuie evaluată despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Pentru ca satisfacția materială obținută să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, la cuantificarea sumei accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului din punctul de vedere al victimei. P. urmare, trebuia evaluată despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente a unui prejudiciu nepatrimonial include o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral sub aspectul importanței valorii morale lezate. Acest cuantum nu presupune stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice ale reclamantului, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și implicațiile acestora pe toate planurile vieții sale sociale.

Astfel, instanța trebuie să analizeze cererea reclamantului raportat la toate aceste criterii, în sensul că nu este suficient să analizăm numai consecințele negative ale aplicării măsurii nelegale, ci și legătura de cauzalitate dintre acestea și implicațiile acestora pe plan social și profesional.

Este de principiu de observat că, diferit de situația daunelor materiale când întinderea lor se stabilește precis, matematic, pe baza probelor administrate în cauza, în cazul daunelor morale funcționează reguli si criterii specifice diferite, întinderea acestor daune fiind determinata prin apreciere, în temeiul unei motivații si a unor argumente ce trebuie clar exprimate. Desigur, argumentele si motivația menționate nu operează cu elemente matematice, precise, probate ca atare, ca în cazul daunelor materiale, ceea ce nu înseamnă că în materia daunelor morale funcționează libera apreciere, fără o bază rațională de explicație care sa dea si posibilitatea unui control, în sistemul legal al controlului judiciar.

Chiar daca cuantumul prejudiciului moral este lăsat la aprecierea instanțelor, fără a exista criterii precise și exacte de acordare, opinează în sensul ca acest fapt nu justifica arbitrariul în procesul de cuantificare, si nici pronunțarea unei soluții cu încălcarea tuturor normelor de drept procesual referitoare la probațiune, criteriile de stabilire a daunelor fiind cel prevăzut la art.539 din Noul Cod procedura penala.

Această aptitudine a instanței de judecata trebuie exercitată în limitele analizării de către aceasta a unui probatoriu, pertinent si util cauzei, care să dovedească cuantumul prejudiciului moral, și nu în lipsa acestuia, în ultima situație, hotărârea devenind susceptibilă de a fi criticata sub aspectul legalității.

Aprecierea asupra cuantumului moral suferit de o persoana nu se poate face prin analogie cu alte situații reținute în practica judiciară a instanțelor naționale sau europene pentru ca deși criteriile de analiză a prejudiciului moral sunt criterii obiective, evaluarea lor se face prin raportare la fiecare individ, percepția consecințelor morale sau ale încălcării drepturilor fundamentale fiind o chestiune care se verifica diferit de la o persoana la alta.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut că in cazurile de violare a art.5 paragraful I al Convenției, privind privarea nelegala de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești privind prejudiciul produs victimei, material și moral pe perioada detenției nelegale nu și pe perioada cat s-a derulat procesul.

Astfel, S. R. este ținut sa răspundă numai pentru prejudiciul creat pe perioada reținerii si arestării preventive, pentru restul pretențiilor nu exista material probator, cu precizarea ca sarcina probei revine reclamantului.

În consecință, nu se pot acorda despăgubiri pentru erorile judiciare săvârșite pe desfășurării procesului penal, nici în faza de urmărire penală, nici în cea de judecată.

De asemenea, art.504 Cod pr.pen ală circumscrie daunele morale și materiale la prejudiciile cauzate de eroarea judiciară și nu la evenimente, fapte și lucruri ulterioare sau care exced erori judiciare.

Derularea procesului penal reprezintă o cauză licită pentru care S. nu poate fi ținut să răspundă, indiferent de consecințele pe plan moral, fizic și psihic pe care procesul penal le-ar fi putut avea asupra reclamantului.

Invocă în acest sens Decizia nr.4805/23.09.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție in dosarul nr._/118/2008 având ca obiect cererea privind acordarea de despăgubiri in temeiul art.504 Cod pr.penală.

Complexitatea cauzei se analizează, la rândul ei, în funcție de mai mulți factori enumerați de Curte în mod exemplificativ: dificultatea administrării probelor, numărul inculpaților si al martorilor, numărul infracțiunilor investigate, natura acestora, necesitatea administrării unor expertize, dificultatea problemelor de drept și de fapt care trebuie soluționate.

În ceea ce privește comportamentul părților, statul nu răspunde decât pentru întârzierile care îi sunt imputabile, deoarece o persoana care invocă durata nerezonabilă a procedurilor, trebuie sa facă dovada ca a depus diligențe în vederea derulării normale a acesteia.

Probele existente la momentul luării măsurii reținerii nu trebuie să fie în măsură să justifice o măsura de condamnare, dar trebuie sa existe indicii pentru a crea o suspiciune întemeiată obiectiv, cu atât mai mult cu cat instanța, care dispune arestarea unei persoane nu poate să se pronunțe asupra culpabilității acelei persoane acuzate penal, ci doar să verifice existenta unor motive rezonabile de a crede ca persoana a comis infracțiunea.

Invocă practica judiciara CEDO

Astfel, în cauza D. si M.-Pidhorni împotriva României (hotărârea din 24.05.2007), reclamanții, angajați ai unei bănci, societate comerciale cu capital privat, au fost acuzați de luare de mita si de alte infracțiuni. Primul reclamant a fost arestat în perioada 15.09._94. La 20.01.1995 cei doi reclamanți au fost arestați preventiv, arestarea lor fiind prelungita succesiv. În această cauză, Curtea a constatat încălcarea art.7 alin.1 din Convenție, întrucât reclamanții au fost condamnați pentru fapte care nu constituiau în momentul comiterii lor o infracțiune în dreptul național și a obligat statul pârât sa plătească fiecăruia dintre reclamanți 3.000 de euro pentru prejudiciul moral (aceștia solicitaseră 360.000 de euro fiecare).

În cauza C. si G. împotrivaRomâniei (hotărârea din 15.06.2006), reclamanții s-au plâns de încălcarea dreptului lor la judecarea cauzei într-un termen rezonabil. Reclamanții formulaseră o acțiune prin care au solicitat anularea deciziei de concediere. Acțiunea a fost introdusa la 29.11.1991, hotărârea irevocabilă fiind pronunțată la 17.08.1999. Reținând ca durata procedurii litigioase a fost excesivă și nu răspunde cerinței „termenului rezonabil", apreciind si ca se impune o diligență specială pentru contenciosul în munca, Curtea a obligat statul pârât sa plătească 1.400 de euro, cu titlu de daune morale, fiecăreia dintre reclamante (acestea solicitaseră 109.094,74 euro, respectiv 109.909,56 euro).

În cauza Stoianova si N. împotriva României (hotărârea din 4.08.2005), reclamanții s-au plâns de durata procedurii. În cauză, reclamanții au fost arestați preventiv la data de 14.04.1993 pentru săvârșirea unei infracțiuni de tâlhărie, au fost puși în libertate la data de 24.11.1993 si prin ordonanța din 21.04.2005 s-a constatat că se împlinise termenul de prescripție speciala. Curtea a hotărât ca statul pârât să plătească fiecărui reclamant 3.500 de euro (aceștia solicitaseră fiecare 100.000 dolari americani).

În cauza C. împotriva României (hotărârea din 30.09.2008), reclamantul a fost arestat în perioada 24.03._95, fiind cercetat în mai multe dosare penale, iar procedurile erau încă pe rol la data la care s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Reținând caracterul nerezonabil al duratei procedurilor, Curtea a obligat statul pârât să plătească reclamantului suma de 7.200 de uro, cu titlu de daune non pecuniare (acesta solicitase 41.250 de euro).

De asemenea, în cauza Rosengren împotriva României (hotărârea din 24.04.2008), reclamantul a fost arestat în perioada 13.04._95, iar hotărârea definitivă a fost pronunțată la 12.03.2002. Constatând încălcarea art.6 alin.1, Curtea a obligat statul pârât să plătească reclamantului suma de 3.000 de euro (reclamantul solicitase, între altele, 800.000 USD cu titlu de despăgubire pentru suferințele fizice si mentale (inclusiv pentru bolile contractate), în timpul cât a fost în detenție în timpul procedurilor si 4.000.000 USD cu titlu de despăgubire ne-pecuniară pentru arestarea sa ilegala si distrugerea reputației de om de afaceri în România).

În consecință, în raport de considerentele mai sus invocate solicită admiterea apelului, modificarea în parte a Sentinței civile nr.166/30.03.2015 pronunțata de T. D. în dosarul nr._ în sensul respingerii cererii de obligare a pârâtului S. R. prin M. Finanțelor P. la plata sumei de 2000 euro daune morale.

S-a procedat la regularizarea cererii de apel, potrivit dispozițiilor art. XV din Legea nr. 2/2013.

Intimatul N. F. L. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului declarat de apelantul M. Public – P. de pe lângă T. D. ca nefondat.

În apel nu au fost administrate probe noi.

La termenul din data de 29.10.2015 Curtea a pus în discuția părților incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 135/2010 privind noul Cod de procedură penală.

Analizând actele și lucrările dosarului, dispozițiile legale aplicabile în cauză, sentința primei instanțe și motivele de apel, Curtea constată că apelurile sunt nefondate.

În prealabil, va reține Curtea că incidente în cauză nu erau dispozițiile art. 504 și următoarele din Codul de procedură penală din 1968, ci cele ale art.538 – art. 542 din Noul Cod de procedură penală, aprobat prin Legea nr. 135/2010.

Astfel, prezenta cerere de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului D. la data de 02.12.2014.

Potrivit art. 103 și art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. Legii nr. 135/2010 privind noul Cod de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, noul Cod de procedură penală a intrat în vigoare la data de 01.02.2014, la aceeași dată fiind abrogat Codul de procedură penală aprobat prin Legea nr. 29/1968, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, potrivit art. 3 din Legea nr. 255/2013, legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepțiile prevăzute în cuprinsul prezentei legi.

Reținând așadar că dispozițiile art. 3 din Legea nr. 255/2013 au consacrat regula aplicării imediate a noilor dispoziții procesual penale, fără a institui vreo excepție în ceea ce privește aplicarea art. 538 - art. 542 NCPP, dar și că prezenta cerere de chemare în judecată a fost introdusă la data de 02.12.2014, așadar după . NCPP, Curtea va constata că aceste dispoziții erau aplicabile în cauză, și nu prevederile similare cuprinse în art. 504 – art. 507 din Codul de procedură penală din 1968.

Analizând așadar cererea reclamantului prin prisma dispozițiilor Noului Cod de procedură penală, va reține Curtea incidența dispozițiilor art. 539 NCPP (care își au corespondent în art. 504 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală din 1968), și care au următorul conținut: (1) „Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal a fost privată nelegal de libertate. (2). Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată investită cu soluționarea cauzei.”

Contrar susținerilor apelantului M. Public – P. de pe lângă T. D., aceste condiții erau îndeplinite în cauză, în condițiile în care privarea nelegală de libertate a reclamantului a fost constatată printr-o hotărâre definitivă a instanței penale.

Astfel, este adevărat că, în prezenta cauză, temeiul privării de liberate a apelantului reclamant l-a constituit executarea unei pedepse aplicate printr-o sentință penală definitivă, anume sentința penală nr. 569/19.12.2007 pronunțată de către T. D., astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 123 din data de 21.05.2010, pronunțată de către Curtea de Apel C. - Secția Penală, definitivă la data de 18 noiembrie 2011, prin decizia nr. 4061/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a acesta a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare, fiind emis în consecință mandatul de executare nr. 607/2007 din data de 18.11.2011.

În același timp însă, prin sentința penală nr. 247 din data de 04.06.2013 a Tribunalului D. - Secția Penală, în dosarul nr._, definitivă prin nerecurare, s-a admis contestația la executare formulată de contestatorul condamnat N. F. L. la data de 15.05.2013 și s-a constatat că, la data de 22.04.2013, Curtea de Apel din Milano-Secția V penală a aplicat grațierea pentru restul de pedeapsă de 2 ani, 10 luni și 13 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată condamnatului N. F. L., prin sentința penală nr. 569/19.12.2007, pronunțată de T. D., hotărâre recunoscută de Curtea de Apel din Milano la data de 14.03.2013, definitivă și executorie la 25.03.2013.

De asemenea, prin aceeași sentință s-a constatat că la data de 22.04.2013 autoritățile judiciare italiene au dispus neînceperea urmăririi penale pentru pedeapsa restantă de 2 ani, 10 luni și 13 zile care a fost grațiată în întregime, precum și scoaterea de sub urmărire penală pentru măsurile luate ulterior cu titlu executoriu, privindu-l pe condamnatul N. F. L..

S-a dispus prin urmare anularea mandatului de executare nr. 607/2007 emis de T. D. la 18 noiembrie 2011 și punerea, de îndată, în libertate a petentului condamnat N. F. L., dacă nu este reținut sau arestat în altă cauză.

În considerentele acestei sentințe instanța penală a reținut că petentul condamnat Negoită F. L., aflat în Italia, cu domiciliu fix în localitatea Castelletto di Branuzzo, a refuzat predarea în România în vederea executării pedepsei de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 569/2007, pronunțată de T. D., motiv pentru care autoritățile judiciare italiene, recunoscând sentința penală pronunțată de T. D., au dispus ca acesta să ispășească pedeapsa în Italia, iar, la data de 22.04.2013, s-a dispus tot de către autoritățile judiciare italiene grațierea restului de pedeapsă rămas neexecutat de 2 ani, 10 luni și 13 zile și neurmărirea penală la orice măsuri ulterioare în faza de executare, soluție care a fost comunicată și autorităților judiciare române la data 9 mai 2013.

În raport de aceste considerente, a concluzionat instanța că în mod nelegal, s-a mai pus în executarea, de către IPJ D., mandatul de executare nr. 607/2007, emis la data de 18.11.2011, privind executarea pedepsei de 3 ani și 6 luni închisoare la care a fost condamnat contestatorul, prin sentința penală nr. 569/2007, pronunțată de T. D. și s-a procedat la încarcerarea acestuia începând cu data de 26.04.2013.

P. urmare, este incontestabil că obiectul analizei instanței penale investite cu contestația la executare formulate de reclamant l-a constituit legalitatea punerii în executare, la data de 26.04.2013, a mandatului de executare a pedepsei nr. 607/2007, soluția de admitere a contestației, de anulare a mandatului și de punere a libertate a reclamantului fiind justificată tocmai de constatarea caracterului nelegal al punerii în executare a mandatului și implicit al încarcerării reclamantului de la data de 26.04.2015.

O atare interpretare este conformă și cu prevederile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la libertate și la siguranță, prevăzând că orice persoană are dreptul la libertate și siguranță și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri:

a. dacă este reținut legal în urma condamnării sale de către un tribunal competent (…).

Ori, chiar dacă pe numele reclamantului fusese emis un mandat de executare în urma unei condamnări definitive la pedeapsa închisorii, împrejurarea că încarcerarea reclamantului, la data de 26.04.2013, în baza mandatului de executare nr. 607/2007, a fost nelegală s-a stabilit de către instanța penală cu putere de lucru judecat, aflându-ne așadar în situația unei privări nelegale de libertate în sensul art. 5 lit. a din Convenție.

Analiza caracterului legal sau nelegal al privării de libertate a reclamantului era atributul exclusiv instanței penale, care s-a pronunțat în acest sens prin sentința penală nr. 247 din data de 04.06.2013 a Tribunalului D. - Secția Penală, instanța civilă neavând posibilitatea de a statua diferit în privința aspectelor stabilite în mod definitiv de către instanța penală competentă în acest sens.

P. urmare, nu prezintă relevanță la soluționarea cauzei analiza modului în care autoritățile române au respectat sau nu prevederile Codului de procedură penală și respectiv ale Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, față de data la care autoritățile italiene au comunicat măsurile dispuse cu privire la executarea pedepsei aplicate reclamantului, acestea făcând obiectul analizei instanței penale ce a soluționat contestația la executare.

Nici criticile apelantului reclamant și respectiv ale apelantului pârât DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR P. C. PENTRU S. R. P. M. FINANȚELOR P., referitoare la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, nu sunt întemeiate.

Astfel, procedura prevăzută de dispozițiilor art. 538 - 542 NCPP este o procedură specială, – fapt expres stipulat în chiar Titlul nr. IV din care face parte Capitolul VII care cuprinde normele menționate, care derogă de la dreptul comun general, în baza principiului „specialia derogant generalibus”.

P. urmare, dreptul la despăgubiri pentru cazurile avute în vedere de art. 538 și respectiv art. 539 NCPP nu poate fi valorificat decât în condițiile vizate de aceste norme, iar nu după regulile comune, specifice răspunderii civile delictuale

În acest sens, dispozițiile art. 540 alin. 1 NCPP (dispoziții similare se regăseau și în art. 505 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968) prevăd în mod expres că la întinderea reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situația prevăzută de art. 538.

Analizând cuantumul despăgubirilor acordate de către prima instanță cu titlu de daune morale - 2000 euro – prin prisma acestor dispoziții legale, va concluziona Curtea că este pe deplin justificat, raportat în primul rând la durata măsurii privării nelegale de libertate – de la 22.04.2013 până la 04.06.2013, în condițiile în care este incontestabil că o măsură privativă de liberate, prin caracterul restrictiv de drepturi și libertăți, produce în mod inerent suferințe fizice și psihice.

Nu trebuie ignorată însă nici împrejurarea că temeiul juridic al privării de libertate l-a constituit pronunțarea unei hotărâri penale definitive de condamnare la pedeapsa închisorii, de care reclamantul avea cunoștință, executând o parte din pedeapsă în timp ce se afla pe teritoriul Italiei, că încarcerarea sa a intervenit la scurt timp după ce acesta a revenit în țară, după ce o perioadă îndelungată de timp fusese pus în urmărire internațională, și la scurt timp și de la aplicarea grațierii restului de pedeapsă de către autoritățile italiene, aspecte care sunt de natură, în mod obiectiv, a diminua impactul produs de încarcerare, prin comparație, spre exemplu, cu privarea de libertate a unei persoane a cărei nevinovăție este constatată ulterior.

În al doilea rând, deși stabilirea cuantumului daunelor morale este lăsată la aprecierea instanței, în egală măsură partea este în măsură să invoce și implicit să dovedească acele împrejurări care vizează anumite situații particulare, referitoare la persoana sa sau a familiei sale, care justifică un cuantum mărit al daunelor morale, prin prisma disconfortul psihic sporit suferit, dincolo de cel inerent oricărei privări de libertate.

Ori, singurele aspecte invocate în cererea de chemare în judecată fac referire la împrejurarea că, datorită încarcerării nelegale și condițiilor din arest, reclamantul ar fi suferit un . inferior dreapta cu repercusiuni majore asupra capacității de muncă, în sensul pierderii a 46% din capacitatea normală..

Referitor la aceste susțineri, va constata Curtea că, așa cum a reținut în mod corect prima instanță, din actele medicale depuse de reclamant rezultă că acesta a suferit într-adevăr un infarct miocardic, dar la data de 16.06.2013, după punerea sa în libertate, pe fondul unor agresiuni fizice, aspect care rezultă chiar din afirmațiile reclamantului la internare (în cuprinsul biletului de ieșire din spital din data de 21.06.2013 s-a consemnat expres „simptomatologie debutată după o agresiune fizică, din afirmațiile pacientului”), dar și din existența unor echimoze la nivelul scalpului..

Aceste constatări ale instanței reținute în baza mențiunilor din actele medicale nu au fost combătute de către reclamant nici în fața primei instanțe, nici în apel, acesta nepropunând probe prin care să dovedească legătura de cauzalitate dintre privarea de libertate și agravarea ulterioară a stării sale de sănătate; prin urmare, această împrejurare nu putea fi reținută ca relevantă la stabilirea cuantumului daunelor.

Aprecierea prejudiciului moral suferit de o persoana se face prin raportare la persoana reclamantului, a familiei sale și a împrejurărilor care particularizează situația acestuia, neprezentând relevanță cuantumul daunelor morale acordat de alte instanțe în cauze având același obiect, dar în care instanța a fost investită cu situații de fapt diferite și a avut a analiza un probatoriu distinct.

P. urmare, constatările altor instanțe în spețe similare nu sunt obligatorii, practica judiciară neconstituind izvor de drept în sistemul român de drept.

În mod corect a fost respinsă și cererea reclamantului privind acordarea daunelor materiale, în condițiile în care pentru justificarea acestor daune reclamantul a invocat diminuarea capacității sale de muncă intervenită în urma aceleiași afecțiuni – infarctul miocardic suferit la data de 16.06.2013, deși, pentru considerente menționate mai sus, nu rezultă din probele administrate în cauză că acesta s-ar fi produs datorită privării de libertate.

Mai mult decât atât, referitor la cuantumul venitului din muncă realizat de reclamant în Italia anterior privării de libertate, Curtea va reține că în cuprinsul sentinței nr. 20 pronunțată de Curtea de Apel din Milano la data de 14.03.2013 se menționează doar că acesta desfășura activitate ca zidar, fără să se facă vreo referire la cuantumul venitului obținut în urma acestei activități.

Față de aceste considerente, constatând că nu subzistă nici unul din motivele de nelegalitate și netemeinicie invocate în cauză, în baza dispozițiilor art. 480 alin. 1 Curtea va respinge apelurile ca nefondate.

Urmare a respingerii apelului său apelantul a căzut în pretenții astfel încât, în baza art. 453 NCPC, cererea acestuia privind acordarea de cheltuieli de judecată va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, apelurile declarat de apelantul reclamant N. F. L., cu domiciliul în C., ., .. 1, ., M. PUBLIC P. DE PE L. T. D. cu sediul în C., ., Jud. D. și DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR P. C. PENTRU S. R. P. M. FINANȚELOR P., cu sediul C., .. 2, Jud. D., împotriva sentinței civile nr.166/30.03.2015, pronunțată de T. D., în dosarul nr._ .

Respinge cererea apelantului-reclamant privind acordarea de cheltuieli de judecată.

Decizie definitivă.

Pronunțată în ședința publică de la 10 Noiembrie 2015

Președinte, M. C. Ț.		Judecător, M. C.
	Grefier, D. M.

Red.jud.C.M.Ț.

6 ex/AS

j.f.V.P.

← Contestaţie la executare. Decizia nr. 652/2015. Curtea de Apel...		Expropriere. Decizia nr. 1273/2016. Curtea de Apel CRAIOVA →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Strămutare. Sentința nr. 25/2015. Curtea de Apel CRAIOVA Strămutare. Sentința nr. 23/2015. Curtea de Apel CRAIOVA Partaj judiciar. Decizia nr. 646/2015. Curtea de Apel CRAIOVA Contestaţie la executare. Decizia nr. 652/2015. Curtea de Apel CRAIOVA