Revendicare imobiliară. Decizia nr. 334/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 334/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 19-02-2014 în dosarul nr. 334/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 334
Ședința publică de la 19 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. S.
Judecător M. P.
Judecător Tania Țapurin
Grefier C. C.
x.x.x.
Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamantul M. C. P. P. împotriva deciziei civile nr. 471 din 13 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul D. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. A. C. C. și M. A. M..
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns consilier juridic N. G., reprezentându-l pe recurentul reclamant M. C. P. P., și avocat A. O. B., reprezentându-i pe intimații pârâți M. A. C. C. și M. A. M..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se netimbrarea recursului cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 2805,5 lei și timbru judiciar de 0,15 lei.
Consilier juridic N. G., pentru recurentul reclamant, a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru.
A depus certificatul nr._ emis de Judecătoria C., ce atestă că s-a promovat acțiune acțiune de anulare a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2257/16.11.2011 de BNP N. M.. A solicitat suspendarea cauzei, în temeiul art. 244 C.p.c., până la soluționarea acestui litigiu.
Avocat A. O. B., pentru intimații pârâți, s-a opus cererii de suspendare a cauzei, arătând că această cerere a fost formulată și în faza de apel. A depus practică judiciară.
Curtea a respins cererea de suspendare a cauzei, formulată în baza art. 244 C.p.c., ca neîntemeiată, având în vedere că partea are posibilitatea promovării unei căi extraordinare de atac în situația soluționării favorabile a acțiunii înregistrate pe rolul Judecătoriei C..
Constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra recursului.
Consilier juridic N. G., pentru recurentul reclamant, a solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat, modificarea hotărârilor și pe fond admiterea acțiunii.
Avocat A. O. B., pentru intimații pârâți, a solicitat respingerea recursului, arătând că în cauză s-a făcut o comparare de titluri, resepctiv cel al pârâților constând într-o sentință definitivă și irevocabilă din anul 2003 și cel al reclamantului ce constă într-un decret din 1951 ce a fost declarat neconstituțional. A solicitat acordarea cheltuielilor de judecată și a depus concluzii scrise.
CURTEA
Asupra recursului de față:
P. cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C., la 23.05.2012 sub nr._ reclamantul M. C. P. P. a chemat în judecată pe pârâții M. A. C. C. și M. A. M. solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul intravilan proprietatea Mun. C., situat în C., .. 118, jud. D., în suprafață de 469 mp. Totodată, a solicitat obligarea pârâților să achite cheltuielile de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin sentința civilă nr. 5899/01.10.1960, pronunțată de Tribunalul Popular oraș C. în dos. nr. 9253/1960, instanța a dispus în baza art.1 lit. d din Decretul nr. 111/1951, la solicitarea Sfatului Popular al Orașului C., trecerea în patrimoniul statului a imobilului compus din casa de locuit cu 2 camere și o cămară, acoperită cu țiglă, cu pământ pe jos, cu sobă de teracotă și lumină, un pătul din lănteți cu tablă, un patul din nuiele acoperit cu tablă, precum și terenul în suprafață de 490 mp, vecin la Răsărit cu . Apus-F. P., la Miazănoapte-M. S., la Miazăzi-cu ., ca fiind bun părăsit în temeiul Decretului nr. 111/1951, respectiv terenul anterior menționat prin expropriere din patrimoniu proprietarului P. I. în patrimoniul unității administrativ-teritoriale, P. I. fiind decedat și neavând moștenitori.
Reclamantul a arătat că la data de 12.06.1986 P. C. a intenționat vânzarea aceluiași teren, acum în suprafață de 600 mp, prin înscrisul intitulat "chitanță" către N. C., în schimbul sumei de_ lei, încheiat în prezența martorilor P. C-tin și P. A..
La data de 26.05.2001, N. C. a încheiat cu numitul M. P.-R. un înscris cu semnătura privată intitulat "chitanță" prin care primul a vândut același teren cumpărat de la P. C. în anul 1986, în suprafață de 600 mp, situat în C., .. 118.
A precizat că înscrisul intitulat "chitanța" încheiat la data de 12.06.1986, între P. C. și N. C. a fost desființat irevocabil de Judecătoria C. prin s.c. nr. 211/14.01.2009 în dosarul nr. 5000._ cu motivarea că acest teren aparține domeniului privat al Mun. C. și nu a fost niciodată în proprietatea autorului P. C., ci a fost în proprietatea lui P. I..
Înscrisul intitulat "chitanță" încheiat între N. C-tin și M. P.-R. la data de 26.05.2011 a fost utilizat anterior desființării de către M.-R. prin formularea unei cereri în constatare înregistrată la Judecătoria C., care prin s.c. nr. 8910/19.09.2003 pronunțată de Judecătoria C. în dos. nr._/2003 a constatat dreptul de proprietate al reclamantului M. P.-R. asupra terenului în suprafață de 469 mp, situat în C., .. 118.
M. P.-R. a procedat la intabularea în cartea funciară a terenului situat în C., .. 118, iar Mun. C., nu a fost parte procesuală în aceste acțiuni judecătorești, astfel că nu a avut cunoștință de constatarea dreptului de proprietate a numitului M. P.-R..
S-a mai arătat că la data de 16.11.2011 M. P.-R. și M. M.-Margalena cu rea credință au vândut către M. A. C. C., M. A. M. terenul situat în C., .. 118, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 2257/16.11.2011 la BNP N. M. din Camera Notarilor Publici C..
Cererea este scutită de taxă de timbru și conform dispozițiilor art.17 din Legea nr.146/1997 cu modificările și completările ulterioare.
În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 963 alin. 3 Cod civil, art. 56 din Legea nr. 71/2011, art. 566 Cod civil, art. 77 din Legea nr. 71/2011, art. 535 din Noul Cod Civil, art. 2502 alin. 1 din Noul Cod civil.
În susținerea acțiunii, reclamanta a depus la dosar în copii xerox: contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2257/16.11.2011 de BNP N. M., sentința civilă nr. 5899/1960 a Trib. Popular al Orașului C., sentința civilă nr. 8910/2003 a Judecătoriei C., sentința civilă nr. 211/14.01.2009 a Judecătoriei C., s.c. nr._/2004, a Curții de Apel C., fișa corpului de proprietate a imobilului situat în C., .. 118.
La data de 26.09.2012 pârâții au formulat întâmpinare, prin care au solicitat într-o primă teză anularea acțiunii ca fiind netimbrată legal, conform art. 17 din Legea nr. 146/1997.
Pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât reclamanta nu a putut face dovada deplină a unui titlu de proprietate preferabil, dar nici a faptului că, terenul în litigiu este ocupat abuziv de un posesor neproprietar
S-a arătat că, prin Decizia I.C.C.J. nr. 3256 din 12.05.2005 s-a statuat că, este admisibilă revendicarea bunurilor preluate abuziv prin Decretul 111/1956, declarat neconstituțional în raport cu Constituția din 1948, nefiind necesară anularea în prealabil a hotărârii judecătorești de trecere a bunului din patrimoniul privat în domeniul public al statului. S-au atașat copia contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2257/16.11.2011 de BNP N. M., extras de carte funciară pentru informare nr._ a Mun. C., încheiere nr._/15.12.2011, certificat de urbanism nr. 2624/2010, autorizare de construire nr. 387/2012, sentința civilă nr. 8910/2003 a Judecătoriei C., certificat de atestare fiscală, extras de C.F., extras din Legea nr. 7/1996 din Decretul –Lege nr. 115/1938.
La data de 09.08.2012, reclamanta a depus taxa judiciară de timbru în cuantum de 5.611 lei.
În probațiune, reclamantul a solicitat și instanța a încuviințat proba cu înscrisuri, proba testimonială cu martori, proba cu interogatoriul pârâților.
În probațiune, pârâții au solicitat și instanța a încuviințat proba cu înscrisurile depuse odată cu întâmpinarea la dosarul cauzei.
P. sentința civilă nr._/21.11.2012 pronunțată de Judecătoria C. a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamantul M. C. P. P., în contradictoriu cu pârâții M. A. C. C. și M. A. M..
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit prevederilor art. 555 cod civil " Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.", iar acțiunea în revendicare este acea acțiune reala prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului sau, cere restituirea acelui bun de la posesorul neproprietar. Art. 563 din noul cod prevede ,, Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul. Dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel. Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credință, în condițiile legii, este pe deplin recunoscut."
Este de principiu că în cadrul acțiunii în revendicare, reclamanților le incumbă obligativitatea dovedirii pretențiilor formulate, trebuind să facă dovada, pe de o parte a faptului că sunt titularii dreptului de proprietate asupra bunului pretins, iar pe de altă parte să facă dovada că pârâtul ocupa în mod abuziv acest bun. În cauză, terenul situat în C., .. 118, jud. D., în suprafață de 469 mp. și casa de locuit cu 2 camere au trecut în patrimoniul statului prin sentința civilă nr. 5899/01.10.1960, pronunțată de Tribunalul Popular al orașului C. în dosarul nr. 9253/1960 în temeiul art. 1 lit. d din Decretul nr. 111/1951, acestea fiind bunuri părăsite. Potrivit extrasului de carte funciara pentru informare nr._/15.12.2011 ( fila 45) emis de OCPI D., imobilul este intabulat sub C.F. nr._ al mun. C., număr cadastral_ pe numele pârâților, în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 2257/16.11.2011 de BNP N. M..
Așadar, pârâții sunt beneficiarii unei prezumții legale de proprietate cu privire la imobilul în litigiu în considerarea particularităților de carte funciară.
Deși reclamanta a arătat că înscrisul intitulat "chitanță" încheiat la data de 12.06.1986 între P. C. și N. C., a fost desființat irevocabil prin sentința civilă nr. 211/14.01.2009 în dosarul nr. 5000._ de către Judecătoria C., instanța a constatat că pârâții au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 2257/16.11.2011 de BNP N. M., la data cumpărării figurând în cartea funciară, în calitate de proprietar M. P.-R.; buna credință existând la momentul înregistrării cererii de înscriere în C.F., cât și în momentul intrării în posesie.
În situația imobilelor evidențiate în sistemul real de publicitate, înscrierea dreptului de proprietate creează în favoarea titularului o prezumție legală de proprietate. Cu privire la titlul reclamantei, instanța a constatat că sentința civilă nr. 5899/01.10.1960, pronunțată de Tribunalul Popular al orașului C. în dosarul nr. 9253/1960 nu cuprinde mențiunea,, irevocabilă", iar potrivit Deciziei I.C.C.J. nr. 3256 din 12.05.2005 s-a statuat că, hotărârea judecătorească pronunțată în temeiul Decretului nr.111/1951, de trecere la stat a unui teren, ca abandonat, nu constituie titlul valabil al dreptului de proprietate al statului, deoarece decretul a fost declarat neconstituțional în raport cu Constituția din 1948 care consacra principiul recunoașterii garantării proprietății.
La data încheierii contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 2257/16.11.2011, reclamanta, prin Direcția de Impozite și Taxe Locale atestă prin certificatul fiscală_/16.11.2011(fila 56) că vânzătorul M. P.-R. deținea acest imobil pentru care a achitat impozite la zi, până la data înstrăinării către pârâți.
De asemenea, reclamanta emite pârâților certificatul de urbanism nr. 2624 din data de 27.12.2010 și autorizația de construirea nr. 387/25.04.2012.
Instanța a apreciat că înscrierea în cartea funciară are un real efect constitutiv de drept, raportat la prevederile art.56 din noul Cod civil, care chiar dacă nu sunt de imediată aplicare, prevăd efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară.
Corelativ cu valabilitatea actului juridic prin care pârâții au dobândit dreptul de proprietate, ținând seama de caracteristicile regimului real de evidența imobiliară, instanța a apreciat că titlul pârâților este preferabil celui al reclamantei.
În consecință, instanța a reținut că actul de proprietate deținut de pârâți este mai bine caracterizat decât actul de proprietate deținut de reclamantă și în consecință a respins acțiunea formulată ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr._/21.11.2012 a Judecătoriei C. a formulat recurs, calificat ca apel, prin încheierea din data de 26.06.2013, M. C., prin care a solicitat modificarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâților a le lăsa în liniștită posesie și deplină proprietate terenul în litigiu în suprafață de 469 mp situat în C., ..118, jud.D..
În esență, apelantul a arătat că sentința pronunțată de instanța de fond este nelegală pentru următoarele considerente:
Inexistența bunei-credințe a pârâților la cumpărarea terenului în litigiu.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2257/16.11.2011 prin care pârâții au cumpărat de la vânzătorii M. P.-R. și M. M.-M. terenul în suprafață de 468 mp, aceștia au declarat că au cunoștință despre situația de fapt și de drept a terenului, că terenul nu formează obiectul vreunui litigiu, ascunzând litigiul existent pe rolul Judecătoriei C. – dosar nr._/215/2009* având ca obiect obligarea chiriașilor la demolarea construcțiilor edificate în baza autorizației de construire și a contractului de închiriere încheiat cu Consiliul Local C..
Neexercitarea rolului activ de către instanța de fond în sensul nedepunerii diligențelor pentru aflarea stării reale de fapt
Motivarea hotărârii este sumară, instanța înlăturând probele invocate prin cererea de chemare în judecată, contrar art.261 alin.1 pct.5 Cod pr.civ.
Critica cu privire la motivarea instanței că s.c. nr.5899/01.10.1960 pronunțată de Tribunalul Popular C. în dosar nr.9253/1960 nu are mențiunea irevocabilă.
Valabilitatea acestei hotărâri prin care instanța a dispus trecerea în patrimoniul statului nu a fost pusă în discuția părților iar instanța a ignorat neîntemeiat efectele juridice ale acestei hotărâri contrar jurisprudenței constante a C.E.D.O. și a faptului că instanța era obligată să respecte sentința menționată în calitatea sa de act final și de dispoziție prin care se soluționează conflictul dintre părțile litigante.
Critica referitoare la motivarea că sentința nr.5899/01.10.1960 pronunțată de Tribunalul Popular C. în dosar nr.9253/1960 respectiv Decretul nr.111/1951 nu constituie titlu valabil al dreptului de proprietate
Actul de preluare a bunului imobil în litigiu nu este dat de un act normativ de confiscare ci de o hotărâre judecătorească, respectiv sentința mai sus menționată astfel încât este inadmisibilă punerea în discuție de către instanța de fond a valabilității actului de preluare cu privire la care apreciază indirect că este asimilat nulității absolute a unei decizii civile în condițiile în care hotărârea judecătorească nu este una act juridic civil.
Critica cu privire la motivarea instanței că înscrierea în cartea funciară pe numele pârâților acordă preferabilitate în compararea titlurilor.
În mod eronat, contrar regulilor stabilite în literatura de specialitate și practica judiciară, instanța de fond a acordat preferabilitate titlului deținut de pârâți cu motivarea că acesta este intabulat în cartea funciară neobservând că titlurile provin de la autori diferiți și astfel este înlăturat criteriul îndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară și trebuie aplicat criteriul preferabilității titlului, respectiv titlul care este mai bine caracterizat din punct de vedere juridic. În speță, titlul provine de la autorul P. I. care a decedat fără moștenitori aspect constatat prin sentința civilă nr.5899/01.10.1960 pronunțată de Tribunalul Popular C. în dosar nr.9253/1960 pe când titlul pârâților provine de la N. C. prin înscris sub semnătură privată intitulat "chitanță" încheiat la data de 26.05.2001. Acest titlu este susceptibil de revizuire având în vedere că înscrisul sub semnătură privată a fost desființat de Judecătoria C. prin sentința civilă nr.211/14.01.2009 în dosar nr.5._ . În mod eronat instanța a înlăturat titlul de proprietate reprezentat de sentința civilă nr.5899/01.10.1960 pronunțată de Tribunalul Popular C. în dosar nr.9253/1960, atât timp cât această hotărâre nu a fost desființată, art.477 Cod civil și art.36 din Legea nr.18/1991 înlăturând și prezumția de proprietate constatată de instanța judecătorească prin s.c. nr.211/14.01.2009 pronunțată în dosar nr.5._ . Instanța a omis să observe că intabularea s-a făcut într-o carte funciară provizorie în temeiul vechiului cod civil care nu acordă putere sporită înscrierilor în cartea funciară comparativ cu noul cod civil conform căruia extrasul de carte funciară reprezintă dovada proprietății.
Apelanta a arătat de asemenea, că instanța de fond în mode eronat a dat preferință aplicării art.56 din Legea nr.71/2011 și art.885 Noul Cod civil care se aplică doar după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, ceea ce nu este cazul în speță. Cu privire la posesia terenului instanța nu a observat că hotărârile judecătorești anexate la dosarul cauzei atestă faptul că reclamantul a deținut posesia asupra terenului în litigiu până în vara anului 2010 când chiriașii au părăsit terenul ca urmare desființării abuzive a construcțiilor edificate. În anul 2004 instanțele judecătorești au respins acțiunea în revendicare formulată de către autorul pârâților, M. P.-R. împotriva chiriașilor cu motivarea că pârâții, chiriași ai Municipiului C., ocupă terenul în litigiu cu titlu valabil. În acest context posesia asupra terenului a fost continuă până în vara anului 2012 iar titlul de proprietate este preferabil față de cel al pârâților fiind mai bine caracterizat și având o valoare incontestabilă ancorată normei juridice concrete, în posesia utilă exercitată cu bună-credință pe o perioadă mai îndelungată, neviciată și publică.
Apelanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, proba testimonială și proba cu expertiză în specialitatea topografie și evaluări imobiliare.
Intimații au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului considerând că nu sunt fondate criticile invocate. Sentința cuprinde argumentele care au format convingerea instanței, prin s.c. nr.8910/19.09.2003 autorul intimaților-pârâți a dobândit irevocabil dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în litigiu iar faptul că din anul 2003 s-au aflat niște detentori precari cu contracte de închiriere ce emanau de la un neproprietar nu exclude calitatea de posesor de fapt și proprietar. Terenul nu apare în nici un inventar al bunurilor aflate în patrimoniul public ori privat al unității administrativ-teritoriale și nici nu a fost înscris în sistemul de evidență al cărții funciare. Lipsa mențiunii irevocabile de pe sentința pronunțată în anul 1960 nu a fost argumentul esențial care a format convingerea instanței ci s-a coroborat cu o . alte argumente.
Deposedarea s-a realizat abuziv în temeiul unui decret declarat neconstituțional iar Î.C.C.J. a statuat că hotărârile judecătorești pronunțate în baza acestui Decret nu constituie titlu valabil de proprietate. Critica recurentului referitoare la tehnica comparării titlurilor nu este fondată. S-a susținut eronat că titlurile prezentate spre comparare ar proveni de la autori diferiți, în realitate ambele provenind de la același autor, P. I., ce a fost parte în sentința din 2003 prin care autorul intimaților a uzucapat. Nu s-a probat cu certitudine că în anul 1960, când statul a preluat abuziv în baza Decretului nr.111/1951 terenul lui absența de la domiciliu timp de 5 ani .
De asemenea, ultima critică referitoare la caracterul provizoriu al cărții funciare, nu este fondată. Instanța de fond a ținut cont de acest caracter dar a reținut efectul constitutiv și a coroborat cu toate celelalte caracteristici ale titlului prezentat.
P. decizia nr.471 din 13 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul M. C. P. P., cu sediul în C., . nr. 7, jud. D., împotriva sentinței civile nr._/21.11.2012 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații M. A. C. C. și M. A. M., ambii domiciliați în C., .. 154, jud. D..
Prima critică a apelantului privind lipsa bunei-credințe a pârâților la cumpărarea terenului în litigiu nu a fost primită întrucât nu are relevanță în cauza dedusă judecății, câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2257/16.XI.2011 la BNP N. M. nu a fost anulat prin vreo hotărâre judecătorească iar în speță, acțiunea introductivă urmărește revendicarea de către apelant a unei suprafețe de teren, și nu anularea actului menționat.
A fost considerată nefondată de asemenea și critica apelantului privind nemotivarea hotărârii.
Este de necontestat că atât dreptul intern cât și jurisprudența europeană converg spre ideea că dreptul la un proces echitabil, include printre altele dreptul părților de a prezenta observații pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. În acest sens, art. 6 implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinenta (Perez c.Franței și V. der Hunk c. Olandei). Obligația pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanței naționale de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument (Janke și Lenoble c.Franței), iar în speță, nu se poate reține o nemotivare sau o motivare sumară a primei instanțe. Faptul că instanța a înlăturat anumite probe în favoarea altora nu echivalează cu nemotivarea hotărârii ci este rezultatul procesului cognitiv și al raționamentului logico-juridic în lucrarea de interpretare a probelor administrate.
Nu este relevantă în economia soluției pronunțată nici împrejurarea reținută de prima instanță în sensul că sentința civilă nr.5899/01.10.1960 pronunțată de Tribunalul Popular C. în dosarul nr.9253/1960 nu are mențiunea "irevocabilă", întrucât chiar cu această mențiune, nu reprezintă un titlu mai bine caracterizat decât al intimaților-pârâți: nu doar pentru că este o hotărâre judecătorească pronunțată în temeiul Decretului nr.111/1951 de trecere la stat a unui teren ca abandonat - nefiind un titlu valabil al dreptului de proprietate al statului deoarece decretul a fost neconstituțional în raport cu Constituția din anul 1948 care consacra principiul recunoașterii garantării proprietății, ci mai ales pentru că titlul exhibat de intimați în contraprobă este o hotărâre judecătorească pronunțată într-o acțiune întemeiată pe uzucapiune.
Astfel, raportat la sentința civilă nr.5899/01.10.1960 care constituie titlul de proprietate al statului, în mod corect, prima instanță a procedat la compararea titlurilor de proprietate invocate de pârâți, acordând în mod justificat preferință aceluia aparținând intimaților-pârâți. Este vorba de sentința civilă nr.8910/19.09.2003 pronunțată de Judecătoria C., în dosarul nr._/2003 care a constatat dobândirea prin uzucapiune de către autorul intimaților-pârâți a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu.
Instanța a reținut cu titlu irevocabil că reclamantul M. P.-R. și autorii săi, P. C. și N. C. au exercitat cu privire la teren posesii succesive, cu caracter util în sensul dispozițiilor art.1847 Cod Civil, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art.1890 și art.1837 Cod Civil, respectiv posesia utilă în termen de 30 de ani.
Indiferent de felul uzucapiunii, cel mai spectaculos efect al acesteia constă în faptul că posesorul dobândește dreptul de proprietate sau alt drept real asupra imobilului respectiv, teză consacrată de art.1837 Cod Civil.
Uzucapiunea are caracter retroactiv, în sensul că uzucapantul va dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv din momentul în care a început să curgă prescripția achizitivă.
Efectul achizitiv retroactiv care operează în favoarea posesorului este însoțit de un efect concomitent extinctiv în dauna adevăratului proprietar, care va pierde dreptul de a mai revendica de la posesor bunul său.
Este cazul clasic în speță, unde chiar și în ipoteza unui titlu valabil asupra terenului în litigiu, dreptul de proprietate este paralizat prin uzucapiune – sancțiune pentru pasivitatea adevăratului proprietar și mod originar de dobândire a drepturilor reale întrucât cel ce a posedat în condițiile și timpul cerut de lege va fi dispensat de a mai face vreo altă dovadă a dreptului său.
Faptul că asupra terenului în litigiu s-a exercitat la un moment dat o detenție precară de către chiriașii-părți în contractul de închiriere încheiat cu M. C. nu anihilează calitatea de proprietar a intimaților-pârâți și efectul de drept substanțial ale hotărârii judecătorești pronunțate în acțiunea în constatare, după cum nici înscrierea în Cartea Funciară provizorie nu constituie o împrejurare de natură a slăbi calitatea titlului de proprietate exhibat de intimații-pârâți, cu atât mai mult cu cât terenul nu face parte din domeniul public sau privat al Municipiului C., și nici nu a fost înscris în sistemul de evidență a Cărții Funciare în considerarea calității de proprietar a apelantului-reclamant.
Acțiunea în revendicare este definită ca acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun, de la posesorul neproprietar.
În speță, pârâții au invocat dreptul de proprietate asupra terenului revendicat, în temeiul sentinței civile nr.8910/2003 pronunțată într-o acțiune în constatare a dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii.
În aceste condiții, procedând la compararea titlurilor de proprietate invocate, în mod judicios prima instanță a respins acțiunea în revendicare, fiind neîntemeiate criticile aduse sentinței apelate.
Împotriva deciziei a formulat recurs reclamantul M. C. prin primar, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Instanța de apel a respins nemotivat cererea referitoare la suspendarea pricinii în temeiul art. 244 Cod pr.civilă, până la soluționarea cauzei înregistrată pe rolul Judecătoriei C. sub nr._/215/2013 ce are ca obiect revizuirea titlului edictat de pârâți - Sentința Civila nr. 8910/19.09.2003 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/2003, precum și cererea de a efectua adresă la Comisia Județeană de Aplicare a Legii Fondului Funciar D. pentru comunicarea actelor care au stat la baza Titlurilor de Proprietate emise de Comisia Județeană de Aplicare a Legilor Fondului Funciar C. nr. 2946/02.12.2003, nr. 2941/03.11.2003, nr. 2918/05.08.2003 pe numele A. P. M.
S-a menționat faptul că hotărârea pronunțată de instanța de apel este în mod vădit nelegală, deoarece potrivit dispozițiilor procedurale, instanța trebuia să precizeze considerentele avute în vedere la adoptarea măsurii respingerii capătului de cerere având ca obiect suspendarea provizorie a cererii în revendicare până la soluționarea cererii înregistrată pe rolul Judecătoriei C. având ca obiect revizuirea titlului edictat de pârâți, respectiv Sentința Civilă nr. 8910/19.09.2003 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/2003.
Deși soluția prezentului litigiu depinde de soluția definitivă a acțiunii privind revizuirea titlului edictat de parați, cu toate acestea, instanța nu a avut în vedere aceste aspecte și a respins cererea, fără a o motiva, fapt ce atrage anularea hotărârii instanței de apel. Instanța trebuia să se pronunțe printr-o hotărâre cu privire la toate capetele de cerere solicitate de părți, motivând soluția dată raportat la fiecare cerere, fiind nelegală o hotărâre judecătoreasca în care s-a omis motivarea soluției cu privire la un capăt de cerere.
Instanța de apel a respins nemotivat probele solicitate de apelantul M.
C., respectiv a respins proba testimonială utilă în dovedirea posesiei continue a
apelantului M. C., până în anul 2012, când martorii propuși, chiriașii
reclamantului au posedat în baza autorizației de construire nr. 1725/2003 și a contractelor de
închiriere nr. 21/2003 și 32/2003 terenul în litigiu, proprietatea Municipiului C. și
proba cu expertiză tehnică specialitatea topografie, solicitată în scopul identificării
terenului în litigiu, dacă acest teren se regăsește în proprietatea Municipiului C. în
baza actelor de proprietate Sentința Civilă nr. 5899/01.10,1960 pronunțată de
Tribunalul Popular oraș C. în dosarul nr. 9253/1960 și a Hotărârilor Consiliului
Local al Municipiului C. nr. 522/2007 și nr. 183/2009. dacă acest teren
proprietatea Municipiului C. se suprapune cu terenul proprietatea pârâților și în ce
proporție de suprafață.
Cu toate că instanța de apel recunoaște că nu are relevanță în soluționarea cauzei faptul că titlul de trecere în baza Decretului nr. 111/1951 din proprietatea numitului Parvulescu I. în proprietatea statului român, respectiv Sentința Civila nr. 5899/01.10.1960 pronunțată de Tribunalul Popular oraș C. în dosarul nr. 9253/1960 nu prezintă mențiunea irevocabilă, instanța de apel în mod neîntemeiat retine că titlu Sentința Civilă nr. 5899/01.10.1960 pronunțată de Tribunalul Popular oraș C. în dosarul nr. 9253/1960 nu este un titlu valabil întrucât a avut la baza Decretul nr. 111/1951 care a fost declarat neconstituțional, instanța de apel înlăturând o hotărâre judecătorească care nu a fost desființată.
Instanța de apel a refuzat în mod neîntemeiat să suspende judecarea cauzei până la soluționarea cererii de revizuire a titlului exhibat de pârâți, respectiv Sentința Civilă nr. 8910/19.09.2003 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ 2003, în cauza înregistrată la data de 25.06.2013 pe rolul Judecătoriei C. cu nr._/215/2013.
Instanța de apel a refuzat în mod neîntemeiat să lămurească dacă există alte titluri de proprietate emise pentru terenul în litigiu, lămurire ce ar fi fost posibilă prin probatoriul solicitat de noi, cu atât mai mult cu cât, la dosarul cauzei a depus Titluri de Proprietate emise de Comisia Județeană de Aplicare a Legilor Fondului Funciar C. nr. 2946/02.12.2003, nr. 2941/03.11.2003, nr. 2918/05.08.2003 pe numele A. P. M..
Instanța de apel a arătat în mod greșit că lipsa bunei credințe a pârâților la cumpărarea terenului în litigiu nu are relevantă, întrucât s-a arătat în motivele de apel că buna credință are relevanță în analizarea utilității posesiei, posesia pârâților nefiind utilă conform tranzacției oneroase încheiată cu viclenie, act încheiat pro cauza.
În mod eronat instanța de apel retine că pârâții au exercitat posesii succesive cu caracter util în termenul de prescripție de 30 de ani, omițând să analizeze că prescripția achizitivă presupune opunerea posesiei utile proprietarului terenului și nu neproprietarului terenului, arătând greșit că adevăratul proprietar nu va mai putea revendica niciodată de la posesor bunul sau urmare aplicării prescripției achizitive
Fără a motiva susținerea, instanța de apel în mod greșit a arătat că terenul în litigiu nu face parte din domeniul privat al Municipiului C., când la dosarul cauzei sunt depuse acte de autoritate ce nu au fost anulate de instanța judecătorească ori nu au fost revocate pe cale administrativă, respectiv Hotărârile Consiliului Local al Municipiului C. nr. 522/2007 și nr. 183/2009.
Instanța de apel a respins nemotivat cererea referitoare la suspendarea pricinii în temeiul art. 244 Cod pr.civilă, până la soluționarea cauzei înregistrată pe rolul Judecătoriei C. sub nr._/215/2013 ce are ca obiect revizuirea titlului edictat de pârâți - Sentința Civilă nr. 8910/19.09.2003 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/2003.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanța internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile instanțelor inferioare.
Pe de altă parte dreptul la un proces echitabil include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenția Europeana a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice și iluzorii ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului implică, mai ales, în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor si al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.
S-a apreciat că motivarea hotărârii înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determina pe judecător să admită sau sa respingă o cerere.
Astfel, prin nemotivarea respingerii cererilor noastre de a suspenda cauza în temeiul art. 244 C., precum și efectuarea unei adrese la Comisia Județeană de Fond Funciar C. în vederea comunicării actelor care au stat la baza emiterii Titlurilor de Proprietate nr. 2946/02.12.2003, nr. 2941/03.11.2003, nr. 2918/05.08.2003 pe numele A. P. M. pentru a constata dacă vizează terenul în litigiu, conduce la anularea hotărârii instanței de apel.
Instanța de apel nu a exercitat rolul activ în judecarea pricinii în condițiile impuse de art. 129 alin 5 din Codul de procedură civilă.
Potrivit textului de lege menționat, judecătorii nu sunt însărcinați numai cu pronunțarea unei hotărâri care să nu contravină dispozițiilor legale în vigoare, dar sunt obligați să stăruie pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în speța dedusă judecății.
Motivarea instanței care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituie printre altele o garanție împotriva arbitrarului pentru părțile litigante. întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.
Potrivit art. 261 alin. 1 pct 5 vechiul Cod procedură civilă „hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților"".
În cazul în care motivarea lipsește cu desăvârșire, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de parte au fost înlăturate, hotărârea este nulă și se impune modificarea sa, cu reluarea judecății.
S-a apreciat că motivarea hotărârii este sumară, instanța înlăturând probele invocate de apelant, cu atât mai mult cu cat posesia terenului a fost la chiriașii reclamantului până la data eliberării amplasamentului în anul 2012 de către V. F., Vladutescu C., B. M., T. G.. G. O., D. A., in baza contractelor de închiriere nr. 21/2003 și 32/2003 și autorizației de construire nr. 1725/2003, pentru care Tribunalul D. a respins cererea în revendicare formulată de vânzătorul M. R. împotriva chiriașilor prin Decizia nr. 1668/23.11.2005 pronunțata in dosarul nr. 2122/CIV/2005
Critica cu privire la motivarea instanței de apel că titlul reclamantului s.c. nr. 5899/01.10.1960 pronunțată de Tribunalul Popular oraș C. în dosarul nr. 9253/1960 nu este valabil.
Astfel, instanța de apel a ignorat neîntemeiat efectele juridice ale hotărârii judecătorești anterior menționate, instanța, nerecunoscând efectul acestei hotărâri intrata în puterea lucrului judecat, ca și cum aceasta nu ar exista, fără ca instanța de fond sa demonstreze contrariul celor statuate de aceasta hotărâre.
Conform jurisprudenței constante a CEDO, incertitudinea jurisprudențială este de natură a reduce încrederea justițiabililor în justiție și contravine principiului securității raporturilor juridice ca element esențial al preeminenței dreptului.
Dacă normele juridice nu sunt rodul imaginației unor persoane, ci sunt rezultatul experienței acumulate de o societate aflată într-un anumit stadiu de dezvoltare, atunci și hotărârile judecătorești care transpun normele juridice la cazuri concrete trebuie să valorifice jurisprudența anterioara, neputând fi lăsate la infinit în voia hazardului.
Un argument deosebit de relevant în sprijinul afirmației de mai sus îl constituie principiile dreptului roman, care au rămas valabile și în prezent, în sistemele de drept romano-german și anglo-saxon, tocmai datorită cristalizării lor printr-o practică îndelungată și unitară. De altfel, principiul longa inveterata diuturna consuetudo opinio juris sive necesitatis prezintă o relevanță deosebită în speță.
Conform acestor texte de lege, instanțele sesizate cu probleme de drept care nu au primit o dezlegare unitară în practică vor sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție, la cererea părților sau din oficiu, în vederea pronunțării unei hotărâri asupra problemei respective, urmând ca aceasta să fie obligatorie pentru instanțele ce vor fi sesizate ulterior cu aceeași problemă.
Așadar, până la . noii reglementari, pe lângă recursul în interesul legii, procedură care nu se afla la îndemna părților, consideră că practica unitară a instanțelor de judecată ar putea fi asigurată prin intermediul instituției puterii de lucru judecat și jurisprudenței CEDO în materie.
În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur.
Stricto sensu semnifică autoritatea de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți. pentru același obiect, cu aceeași cauză (exclusivitatea); Lato sensu semnifică puterea de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).
Unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate.
Pentru respectarea acestui principiu statele trebuie să depună diligențe pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe și să interzică redeschiderea unor proceduri judiciare referitoare la aceeași problemă.
Așadar, instanțele sesizate ulterior nu ar fi trebuit să mai repună în discuție constatările jurisdicțiilor anterioare.
În concluzie. CEDO a stabilit că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenție.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a statuat în mai multe rânduri (cauzele D. contra României, Piiduraru contra României, B. contra României, Statos Pintio :ontra Portugaliei, Baranowski contra Poloniei, Sovtransanto Holding contra Ucrainei), ca principiul securității juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societății, iar incertitudinea jurisprudențială este de natura sa reducă încrederea justițiabililor in sistemul judiciar și contravine acestui principiu.
Hotărârea judecătorească reprezintă actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează conflictul dintre părțile litigante .
Datorită faptului că prin hotărârea judecătorească se realizează dubla sarcina a instanței de judecată, și anume aceea de a rezolva pricinile concrete supuse judecății și aceea de a educa pe cetățeni în spiritul respectării legilor și regulilor de conviețuire socială, aceasta reprezintă actul cel mai important al judecății.
Cuvântul hotărâre este întrebuințat ca termen generic pentru a numi actul de procedură care încheie o dezbatere contencioasă, caracteristica principală a hotărârilor fiind aceea că sunt aduse de instanțele legal constituite pentru a pune capăt litigiului ivit între părțile litigante.
În acest sens, titlul reclamantului Sentința Civilă nr. 5899/01.10.1960 pronunțată de Tribunalul Popular oraș C. în dosarul nr. 9253/1960 este legal atât timp cât nu a fost desființat, instanța de fond fiind obligată să îl aplice în speța dedusă judecății.
Critica referitoare la motivarea că titlul care a stat la baza pronunțării instanței judecătorești, Sentința Civilă nr. 5899/01.10.1960 pronunțată de Tribunalul Popular oraș C. în dosarul nr. 9253/1960, respectiv Decretul nr. 111/1951 nu constituie titlu valabil al dreptului de proprietate, întrucât decretul a fost declarat neconstituțional.
Este irelevant să se analizeze legalitatea aplicării unui titlu de preluare a unui bun imobil, atât timp cât în prezenta cauză a fost emisă o hotărâre judecătorească definitivă de o instanță judecătorească română.
Astfel, actul de preluare a bunului imobil în litigiu nu este dat de un act normativ de confiscare, deciziuni ale organelor împuternicite pe baza legii a face confiscări, în virtutea oricăror legi, decrete care permiteau transferul de proprietate, ci este dat de o hotărâre judecătorească, respectiv Sentința Civilă nr. 5899/01.10.1960 pronunțată de Tribunalul Popular oraș C. în dosarul nr. 9253/1960.
În acest caz nu putem vorbi de nulitatea actului de preluare, o hotărâre judecătorească.
Nulitatea este sancțiunea de drept civil care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Cu alte cuvinte, nulitatea este sancțiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispozițiile legale referitoare la condițiile de validitate ale actului juridic. Nulitatea poate fi absolută atunci când se încalcă o normă juridică care ocrotește un interes general, sau relativă când nu se respectă o normă juridică ce protejează un interes particular. Pentru ambele situații discutate, nulitatea vizează actul juridic civil, prin care se înțelege manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Însă, hotărârea judecătorească nu constituie un act juridic civil, ea fiind actul final al judecății, actul de dispoziție al instanței cu privire la litigiul dintre părți, act cu caracter jurisdicțional. Hotărârea reprezintă scopul urmărit prin declanșarea procesului, rațiunea lui de a fi, deoarece tranșează conflictul dintre părți.
În consecință, este inadmisibilă punerea în discuție de către instanța de fond a valabilității actului de preluare, care în mod indirect apreciază că actul de preluare este asimilat nulității absolute a unei decizii civile pronunțată de instanța, în condițiile în care, așa cum s-a relevat mai sus, hotărârea judecătorească nu este un act juridic civil.
Critica cu privire la motivarea instanței de apel că înscrierea în cartea funciară pe numele pârâților acorda preferabilitate în compararea titlurilor.
Instanța, fără să compare toate actele de proprietate ale părților, omite așadar să lămurească cauza sub toate aspectele încălcând în același timp normele de drept în materia acțiuni în revendicare.
Pentru a nu pune părțile în fața unor dificultăți insurmontabile, în literatura de specialitate și în practica judiciară s-au stabilit câteva reguli care să ducă la rezolvarea litigiilor de revendicare imobiliară.
a) Dacă ambele părți, reclamantul și pârâtul, prezintă titluri de proprietate provenite de la autori diferiți, instanța este obligată să le cerceteze și să pronunțe hotărârea în favoarea acelei părți care a dobândit bunul al cărui titlu este mai preferabil. Titlul preferabil este acela care este mai bine caracterizat din punct de vedere juridic având o valoare incontestabilă ancorată în norme juridice concrete.
b) Dacă ambele părți prezintă fiecare câte un titlu, care provine de la același autor, trebuie făcută distincție după cum cei care au dobândit au îndeplinit formalitățile transcrierii în registrele de transcripțiuni sau în cartea funciară, sau nu au îndeplinit acesta formalitate. P. Legea nr. 7/1996, sistemul de publicitate imobiliară a fost unificat.
c) Dacă numai una dintre părți are titlu este normal ca acesta să aibă câștig de cauză.
Dacă reclamantul deține un titlu dobândit de la un terț, iar acesta a fost titular anterior, el a făcut dovada dreptului său și urmează să i se admită acțiunea în revendicare.
d) Dacă nici una dintre părți nu are titlu și nici nu poate invoca uzucapiunea sau ocupațiunea instanța de judecată va examina prin comparații utilitatea celor două posesii. Urmează să se dea câștig de cauză aceluia dintre ei care face dovada unei posesii mai bine caracterizată. Adică acela care posedă de bună-credință o perioadă mai îndelungată, neviciată, publică, etc.
e) Proba absolută a dreptului de proprietate. Proba proprietății este absolută în cazurile întemeiate pe faptul posesiei și anume când aceasta rezultă din ocupațiune, uzucapiune sau prescripția achizitivă iar după unii autori se include aici și accesiunea.
În mod eronat, instanța de apel a acordat preferabilitate titlului deținut de pârâți cu motivarea ca acesta este intabulat în cartea funciară, neobservând ca titlul reclamantului și titlul pârâților provin de la autori diferiți.
Or, potrivit literaturii de specialitate în cazul în care titlurile provin de la autori diferiți, este înlăturat criteriul îndeplinirii formalităților de publicitate imobiliară și trebuie aplicat criteriul preferabilității titlului, respectiv titlul care este mai bine caracterizat din punct de vedere juridic.
În speță, titlul provine de la autorul Parvulescu I. care a decedat fără moștenitori, constatat prin hotărâre judecătorească pronunțată de Tribunal în anul 1960, Sentința Civilă nr. 5899/01.10.1960 pronunțată de Tribunalul Popular oraș C. în dosarul nr. 9253/1960, pe când titlul pârâților provine de la N. C. prin înscris sub semnătură privată intitulată chitanță încheiată la data de 26.05.2001, respectiv de la autori diferiți.
Titlul reclamantului este emis în anul 1960, Sentința Civilă nr. 5899/01.10.1960 pronunțată de Tribunalul Popular oraș C. în dosarul nr. 9253/1960, titlu care nu este desființat în prezent pe când titlul paraților este emis în anul 2003. Sentința Civilă nr. 8910/19.09.2003 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ 2003. Astfel, titlul este emis înaintea titlului pârâților cu 43 de ani.
Titlul pârâților este susceptibil de revizuire, având în vedere că înscrisul sub semnătură privată încheiat la data de 12.06.1986 intitulat „chitanța" încheiat între P. C. și N. C. a fost desființat de Judecătoria C. prin Sentința Civilă nr. 211/14.01.2009 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr. 5000._, cu motivarea că promitentul vânzător nu a fost proprietarul bunului ce face obiectul prezentului litigiu, reprezentând o operație speculativă și o cauză ilicită, și prin urmare nulă absolut în baza art. 968 vechiul cod civil.
În acest sens, M. C. a formulat cerere de revizuire a titlului pârâților în cauza înregistrată pe rolul Judecătoriei C. cu nr._/215/2013.
În mod eronat instanța de apel a înlăturat titlul reclamantului de proprietate Sentința Civilă nr. 5899/01.10.1960 pronunțată de Tribunalul Popular oraș C. în dosarul nr. 9253/1960 atât timp cât această hotărâre nu a fost desființată, art. 477 vechiul cod civil și art. 36 din Legea nr. 18/1991, înlăturând și prezumția de proprietate constatată de instanța judecătorească Judecătoria C. prin Sentința Civilă nr. 211/14.01.2009 în dosarul nr. 5000._ prin care a desființat irevocabil înscrisul intitulat „chitanța" încheiat la data de 12.06.1986 între P. C. și N. C., cu motivarea că acest teren aparține domeniului privat al Municipiului C. și nu a fost niciodată în proprietatea autorului P. C., ci a fost proprietatea lui P. Iulin, proprietar expropriat în baza Decretului nr. 111/1951.
Potrivit art. 963 alin. 3 Cod civil „În lipsa moștenitorilor legali sau testamentari patrimoniul defunctului se transmite comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii".
Instanța de fond și instanța de apel au motivat că titlul pârâților este intabulat în cartea funciară, ce reprezintă un real efect constitutiv de drepturi, omițând să observe că intabularea s-a făcut într-o carte funciară provizorie în temeiul vechiului cod civil care nu acordă putere sporită înscrierilor în cartea funciară comparativ cu noul cod civil care prevede că extrasul de carte funciară reprezintă dovada proprietății.(Art. 565-Proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciară).
Instanța, în mod eronat a dat preferință aplicării dispozițiilor art. 56 din Legea nr. "1/2011 și art. 885 noul cod civil, care se aplică doar după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății întrucât nu au fost finalizate lucrările de cadastru în M. C..
Potrivit art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil „(1) Dispozițiile art. 557 alin. (4), art. 565, art. 885 alin. (1) și art. 886 din Codul civil se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de terți.
Potrivit art. 566 cod civil „(1) Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat. În aceleași condiții, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora. În toate cazurile, despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii.
Posesorul de rea-credință sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, și la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar". Proprietatea publică este definită în art. 858 cod civil ca fiind „ dreptul de proprietate ce aparține statului sau unităților administrativ teritoriale asupra bunurilor care prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public".
Apărarea dreptului de proprietate publică este menționată în dispozițiile art. 865 Cod civil„ (1) obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului; (2) Titularii drepturilor corespunzătoare proprietății publice sunt obligați: a) să îi informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică, b) sa îi introducă in proces pe titularul dreptului de proprietate publica, in condițiile prevăzute de Codul de procedura civila, c) dispozițiile art. 563 se aplica in mod corespunzător".
Potrivit art. 76 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind codul civil „Dispozițiile art. 876 - 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse după . Codului civil".
Potrivit art. 77 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind codul civil „înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse anterior intrării în vigoare a Codului civil vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data săvârșirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data intrării în vigoare a Codului civil".
Cu privire la posesia asupra terenului in litigiu, instanța de fond nu a observat că hotărârile judecătorești anexate la dosarul cauzei atesta faptul ca reclamantul a deținut posesia asupra terenului în litigiu până în vara anului 2012, când chiriașii noștri au părăsit terenul datorita desființării abuzive de către parați a construcțiilor edificate de chiriașii noștri in baza autorizației de construire.
În anul 2004, instanțele judecătorești (Sentința Civilă nr._/22.09.2004 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr. 2628/2004, Decizia Civilă nr. 1668/23.11.2005 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr. 2122/CIV/2005, Decizia nr. 833/16.03.2005 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr. 109/CIV/2005) au respins acțiunea în revendicare formulată de autorul pârâților, M. P.-R. împotriva chiriașilor, cu motivarea că pârâții chiriași ai reclamantului ocupa terenul în litigiu cu titlu valabil, contractele de închiriere nr. 32/2003, nr. 21/2003 și autorizația de construire nr. 1725/2003 eliberată de Primarul municipiului C., iar titlul reclamantului M. P.- R., vânzătorul pârâților M., nu este valabil, având în vedere că în anul 1962 data încheierii chitanței, Parvulescu I. nu mai era proprietar întrucât terenul în litigiu trecuse în proprietatea statului prin Sentința Civila nr. 5899/1960 pronunțată de Tribunalul Popular Oraș C. în dosarul nr. 9253/1960.
La data de 14.07.2009, autorul pârâților, vânzătorul de rea credință M. P.-R., a formulat o acțiune judecătorească prin care a solicitat obligarea chiriașilor să desființeze construcțiile amplasate în baza autorizației de construire pe terenul în litigiu.
P. Sentința Civilă nr. 6517/14.04.2010 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/215/2009 s-a respins cererea de chemare în judecata formulată de M. P.-R., autorul pârâților, cu motivarea că chiriașii noștri au titlu valabil nefiind întrunite condițiile răspunderii contractuale.
Această acțiune a fost finalizată la data de 03.05.2012, când Judecătoria C. în dosarul nr._/215/2009* a respins această cerere.
În acest context, posesia noastră asupra terenului în litigiu a fost continuă până în vara anului 2012 când pârâții, în mod abuziv, au demolat construcțiile autorizate de primarul municipiului C. prin autorizația nr. 1725/2003, edificate de chiriașii reclamantului.
Având în vedere motivele de drept și de fapt prezentate, s-a învederat instanței de control judiciar, că titlul lor de proprietate, față de titlul pârâților, provine de la autori diferiți, titlul nostru fiind mai preferabil față de titlul pârâților, respectiv este mai bine caracterizat din punct de vedere juridic având o valoare incontestabilă ancorată în norme juridice concrete, iar noi am dovedit ca am avut o posesie utilă, exercitată cu buna-credință pe o perioada mai îndelungată, neviciată și publică.
Față de cele prezentate, solicită admiterea recursului, în teza principală casarea hotărârii instanței de apel în vederea administrării probatoriului respins nemotivat de instanța de apel, iar în teza subsidiară modificarea hotărârii instanței de apel în sensul admiterii acțiunii și obligarea pârâților să le lase în liniștita posesie și deplină proprietate terenul în litigiu, în suprafața de 469 mp, situat in C., .. 118, jud. D..
În drept și-a întemeiat prezentul recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 vechiul cod de procedură civilă și dispozițiile art. 304 indice 1 vechiul cod de procedură civilă.
Solicită să se acorde cheltuielile de judecată pe care le va face în următorul ciclu procesual.
Intimații depun la dosar concluzii scrise solicitând respingerea recursului.
Recursul este nefondat cu următoarele precizări;
Curtea învederează recurentului că disp.art.304 1 Cod pr.civilă nu sunt incidente în cauză, întrucât acestea vizează numai hotărârile care potrivit legii nu pot fi atacate cu apel.
Este nefondat motivul de recurs prev.304 punct 7 Cod pr.civilă, întrucât decizia recurată cuprinde motivele pe care se sprijină și nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Referitor la critica privind modul de soluționare de către instanța de apel a cererii de suspendare, Curtea învederează că disp.art.244 Cod pr.civilă reglementează cazurile de suspendare facultativă a judecății, fiind la latitudinea instanței de judecată admiterea sau respingerea cererii întemeiate pe aceste dispoziții procedurale.
Curtea apreciază că într-adevăr nu erau îndeplinite cerințele prev.de art.244 alin.1 punct 1 Cod pr.civilă pentru a se dispune suspendarea judecății apelului împotriva hotărârii primei instanțe ce a soluționat acțiunea în revendicare imobiliară formulată de recurent până la soluționarea unei cereri de revizuire împotriva unei alte sentințe, întrucât dezlegarea pricinii nu atârna total sau în parte de existența sau inexistența dreptului care face obiectul unei alte judecăți.
Critica recurentei referitoare la nemotivarea încheierii prin care instanța de apel a respins această cerere, este nefondată, întrucât instanța a menționat considerentele pentru care a respins această cerere nefiind încălcate niciuna din dispozițiile procedurale invocate de recurentă în motivele scrise, cu atât mai mult dreptul la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Deasemenea decizia instanței de apel cuprinde potrivit art. 261 alin. 1 pct 5 Cod pr.civilă, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Este nefondată critica referitoare la respingerea cererii de probatorii întrucât potrivit art.167 alin.1 Cod pr.civilă dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii, iar în cauză instanța procedând la o comparare a titlurilor, nu era necesară administrarea probatoriilor solicitate de recurentă în apel.
Sunt nefondate și criticile ce vizează fondul cauzei cu următoarele precizări.
Potrivit disp.art.480 Cod civil, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.
Acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.
Ea este un mijloc de apărare a dreptului de proprietate pentru că apare ca posibilitatea juridică ce-i permite titularului să-și apere dreptul real asupra bunului și să pretindă restituirea lui de la cel care-l stăpânește fără temei.
Pentru a beneficia de protecția juridică a disp.art.480 Cod civil, reclamantului îi revine sarcina probei dreptului de proprietate, pârâtul posesor având o situație pasivă, în favoarea lui operând prezumția de proprietate dedusă din faptul posesiei.
Dacă numai reclamantul ar deține titlu privind bunul revendicat, situația ar fi simplă, în sensul că i s-ar da câștig de cauză cu condiția ca titlul să emane de la un terț, iar data titlului să fie anterioară posesiei pârâtului.
În speță însă atât recurentul reclamant cât și intimații pârâți invocă existența unui titlu de proprietate cu privire la imobilul în litigiu ce provine de la autori diferiți, situație în care urmează a se compara titlurile, și a se da câștig de cauză părții al cărei titlu este mai bine caracterizat și al cărei drept este preferabil iar sarcina probei revine reclamantului.
P. titlu trebuie înțeles înscrisul doveditor al temeiului juridic de dobândire a dreptului de proprietate.
Între titlul de proprietate reprezentat de hotărârea judecătorească prin care imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului și titlul intimaților reprezentat de contract autentic de vânzare cumpărare, Curtea reține că titlul intimaților este mai bine caracterizat și dreptul lor este mai preferabil.
Astfel pârâții au dobândit dreptul de proprietate prin act autentic de vânzare cumpărare, de la numiții M. P. R. și M. M., care la rândul lor au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, drept constatat prin hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, ce a intrat în puterea lucrului judecat și a cărei legalitate nu poate fi repusă în discuție iar problemele de drept astfel dezlegate nu mai pot fi reanalizate, într-un alt cadru procesual.
S-a reținut în considerentele hotărârii că posesia exercitată de M. P. R. (autorul intimaților reclamanți) este o posesie utilă în sensul disp.art.1847 Cod civil și că transmiterea acesteia s-a făcut în temeiul unor acte nule absolut ca acte translative de proprietate lipsindu-le forma autentică cerută advaliditatem, operând joncțiunea posesiilor prev.de art.1860 cod civil.
Curtea reține că prin autor în sensul disp.art.1860 Cod civil se înțelege persoana care ca și cel ce invocă uzucapiunea, nu este titularul dreptului real căci numai într-o asemenea situație are sens joncțiunea posesiilor.
Principalul efect al uzucapiunii este acela că posesorul devine titularul dreptului de proprietate asupra bunului iar o eventuală acțiune în revendicare a adevăratului proprietar va fi respinsă. Efectul uzucapiunii fiind retroactiv, uzucapantul va fi considerat proprietar, chiar din ziua în care a început posesia.
Uzucapiunea este concepută alături de ocupațiune ca o probă absolută a dreptului de proprietate, iar acela care reușește să dovedească faptul că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune numai are a suferi rigorile impuse de probatio diabolica, reprezentând o sancțiune împotriva adevăratului proprietar, care dând dovadă de o anumită neglijență, a delăsat bunul timp îndelungat.
Rezultă așadar că intimații au dobândit dreptul de proprietate de la proprietarii imobilului și nu de la un neproprietar.
Ca urmare nu are relevanță juridică în cauză aspectul invocat de recurent referitor la împrejurarea că înscrisul sub semnătură privată încheiat la data de 12.06.1986 intitulat „chitanța" încheiat între P. C. și N. C. a fost desființat de Judecătoria C. prin Sentința Civilă nr. 211/14.01.2009 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr. 5000._, cu motivarea că promitentul vânzător nu a fost proprietarul bunului ce face obiectul prezentului litigiu, reprezentând o operație speculativă și o cauză ilicită, și prin urmare nulă absolut în baza art. 968 vechiul cod civil, și că adevăratul proprietar este P. I..
Autorul intimaților nu este N. C. așa cum susține recurentul fiind nerelevante și aspectele invocate de acesta privind prezumția de proprietate constatată de instanța judecătorească Judecătoria C. prin Sentința Civilă nr. 211/14.01.2009 în dosarul nr. 5000._ prin care a desființat irevocabil înscrisul intitulat „chitanța" încheiat la data de 12.06.1986 între P. C. și N. C., cu motivarea că acest teren aparține domeniului privat al Municipiului C. și nu a fost niciodată în proprietatea autorului P. C., ci a fost proprietatea lui P. Iulin, proprietar expropriat în baza Decretului nr. 111/1951.
Curtea reține astfel că dacă o eventuală acțiune în revendicare împotriva autorilori intimaților este respinsă ca efect al uzucapiunii, cu atât mai mult va fi respinsă o acțiune în revendicare împotriva intimaților, beneficiari și ei ai acestei protecții juridice de care se bucură uzucapantul, ce dă preferință dreptului de proprietate dobândit de aceștia în defavoarea dreptului de proprietate invocat de recurent.
În cadrul acțiuni în revendicare în care se compară titlurile de proprietate, nu are relevanță dacă pârâții în calitate de cumpărători, au fost de bună credință sau de reaua credință, acest aspect prezentând relevanță doar în cazul unei eventuale acțiuni în constatare nulitate contract de vânzare cumpărare și care posesie este utilă, exercitată cu buna-credință pe o perioada mai îndelungată, neviciată și publică, asemenea aspecte prezentând relevanță în cadrul unei acțiuni în care se invocă uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate.
Sunt considerentele pentru care Curtea, constatând că în cauză nu este incident niciunul din motivele de recurs invocate de recurent în temeiul disp.art.312 alin.1 Cod pr.civilă, respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M. C. P. P. împotriva deciziei civile nr. 471 din 13 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul D. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți M. A. C. C. și M. A. M..
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 19 Februarie 2014.
Președinte, D. S. | Judecător, M. P. | Judecător, T. Ț. |
Grefier, C. C. |
Red.jud.M.P./20.03.2014
Tehn.M.D.2 ex
J.f.R.M.T.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 330/2014. Curtea de Apel CRAIOVA | Legea 10/2001. Decizia nr. 8/2014. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
