Servitute. Decizia nr. 460/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 460/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 07-07-2015 în dosarul nr. 460/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 460
Ședința publică de la 07 Iulie 2015
Președinte: - N. D.
Judecător: - Florența C. C.
Judecător: - L. M. L.
Grefier: - A. P.
Pe rol, judecarea recursului formulat de reclamanta M. R. împotriva deciziei civile nr. 168/30.01.2015, pronunțată de Tribunalul D. - Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă M. M., prin procurator M. H., având ca obiect servitute.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns avocat M. U., pentru recurenta reclamantă M. R. și procurator M. H., pentru intimata pârâtă M. M..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat instanței depunerea răspunsului la întâmpinare de către recurenta reclamantă M. R., la data de 30.06.2015, după care;
Avocat M. U., pentru recurenta reclamantă M. R., a reiterat proba cu înscrisurile depuse la termenul anterior, solicitând admiterea acestei probe, întrucât apreciază că înscrisurile respective sunt utile în soluționarea cauzei.
P. M. H., pentru intimata pârâtă M. M., a arătat că nu se opune probei cu înscrisuri, arătând că majoritatea înscrisurilor au mai fost depuse la dosar.
Instanța a admis proba cu înscrisurile depuse la termenul anterior de către apărătorul recurentei reclamante, aprecierea asupra lor urmând a se face în cadrul dezbaterii pe fond.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra recursului, punându-i în vedere procuratorului M. H., că potrivit dispozițiilor art. 68 Cod procedură civilă, nu poate pune concluzii orale detaliate, însă are posibilitatea de a depune concluzii scrise la dosar.
Avocat M. U., pentru recurenta reclamantă M. R., a susținut oral motivele de recurs formulate în scris și întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6,8 și 9 Cod procedură civilă, în raport de care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârilor atacate, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. A arătat că, în rejudecare, atât instanța de fond, cât și instanța de apel nu s-au pronunțat pe excepția inadmisibilității cererii invocată de pârâtă, încălcând astfel indicațiile date prin decizia de casare. De asemenea, niciuna din cele două instanțe nu au calificat și nu au reținut corect obiectul cauzei, astfel că s-au pronunțat pe o altă cerere decât cea cu care au fost învestite. Obiectul cererii deduse judecății îl constituia servitutea de trecere de la calea publică la locuința proprie, obligația de a face și plata de daune. Instanța de fond nu s-a pronunțat pe capătul de cerere privind servitutea de trecere, ci pe obligația de a respecta o servitute de trecere deja instituită – acțiunea confesorie, cu care nu a fost învestită. Nici instanța de apel nu s-a pronunțat pe cererea corectă, reținând același obiect eronat. A apreciat că ambele instanțe aveau obligația să lămurească obiectul cauzei în mod corect, să califice acțiunea ca servitute de trecere și să se pronunțe ca atare; cu cheltuieli de judecată.
P. M. H., pentru intimata pârâtă M. M., a depus la dosar concluzii scrise, în raport de care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
CURTEA
Asupra recursului de față:
P. cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei C. la data 14.10.2011, reclamanta M. R. a chemat în judecată pe pârâta M. M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta sa-i permită reclamantei accesul pe terenul său de la calea publică la imobilul său din C., ..51, ., obligarea la plata sumei de 5400 Euro, reprezentând echivalentul prejudiciului prin interzicerea accesului în locuință pe ultimi 3 ani și obligarea acesteia să deschidă, să repună în funcțiune instalația de apă rece și canalizare pe care le-a întrerupt, făcând inutilizabilă bucătăria și baia apartamentului.
P. sentința civilă nr. 1322/25.01.2013, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ instanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta M. R., domiciliată în C., . F., nr.31, ..1, . în contradictoriu cu pârâta M. M. domiciliată în C., ..12, ..1, ., prin procurator M. H., domiciliată în C., ..5, ., județul D., cum a fost precizată.
A fost obligată pârâta să-i permită reclamantei accesul la imobilul situat în C., .. 51, județul D., pe . o suprafață de 60 m, până la scara exterioară de acces la etaj, confirm anexei 2 la raportul de expertiză efectuat de expert B. C. R. și să repună în funcțiune instalația de alimentare cu apă și canalizare.
S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 24.100 lei, reprezentând lipsa de folosință a imobilului, ca neîntemeiată și cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamanta M. M., ca neîntemeiată
A fost obligată pârâta sa-i plătească reclamantei .suma de 920 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
La data de 14.03.2013 pârâta M. M. a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 1322/25.01.2013 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._ .
P. decizia civilă nr. 307/28.06.2013 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._ instanța a admis apelul formulat de pârâta M. M., a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare.
La data de 09.01.2014 cauza a fost înregistrată în rejudecare pe rolul Judecătoriei C..
P. sentința nr.8066 din 3 iunie 2014 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.
S-au respins acțiunea formulată de reclamanta M. R. și cererea reconvențională ,ca neîntemeiate
A fost obligată reclamanta să achite pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 1290 lei.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta M. R., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Reclamanta a arătat că prin Sentința civilă nr. 6510/20.05.1993 pronunțată de Judecătoria C. în Dosarul nr._/1992, în urma partajului judiciar dezbătut în urma decesului autorului D. I., a rămas moștenitoare împreună cu mama D. N., în prezent decedată, și i s-a atribuit încăperile de la etajul casei în suprafață totală de 47.26 mp (casă și sală), pivnița de sub camera 5, anexa teren loc de casă, format de terenul de sub casă și în afara construcției de 136,25 m.p..
Potrivit raportului de expertiză, terenul în suprafață de 739 mp a fost împărțit în varianta II-a ( nu cum greșit a reținut instanța în această hotărâre, prima variantă), cu condiția de a se respecta dreptul de trecere al celor care nu au ieșire directă la stradă prin proprietatea celui care are direct acest drept, deoarece în varianta a II-a s-a mers pe egalitatea valorică a loturilor. Instanța de fond a greșit când a apreciat că „Dreptul de trecere este menționat de expert în varianta I", neomologată însă de instanță.
Greșeala instanței de fond se poate observa ușor chiar din concluziile raportului de expertiză (fila 27 din dosar) unde expertul a arătat că terenul liber a fost împărțit astfel încât să aibă fiecare parte locul din fața unității de locuit repartizată în prima variantă, cu condiția de a se accepta dreptul de trecere al celor ce nu au ieșire directă la stradă prin proprietatea celui ce are direct acest drept, iar în cea de a doua variantă s-a mers pe egalizarea loturilor.
Reclamanta a precizat că greșit a concluzionat instanța de fond din această cauză că dreptul de trecere era menționat de expert doar în varianta I, neomologată însă de instanță și că există o singură poartă de acces la calea publică în lotul E, iar concluziile raportului de expertiză erau clare că terenul liber a fost împărțit în prima variantă cu condiția de a se accepta dreptul de trecere al celor ce nu au ieșire directă la stradă prin proprietatea celui ce are direct acest drept, iar cea de a II-a variantă s-a mers pe egalizarea loturilor. Expertul a propus, iar instanța a dispus instituirea dreptului reclamantei de servitute de a putea ieși din casă la singura ieșire la căile de acces, care era poarta existentă în lotul E. S-a menționat că nu a solicitat niciodată servitutea de trecere prin lotul E spre lotul D care avea atunci ieșire la calea publică.
A solicitat să-i fie respectată servitutea de trecere din casa sa, etajul clădirii, către calea publică, ieșire care se face numai prin lotul E spre calea publică și spre lotul D; nu a cerut să se respecte un drept de servitute privind accesul la lotul D; nu a avut niciodată obligația de a asigura accesul altor persoane pe terenul său, dreptul de servitute al acestora era instituit pentru singura poartă care avea acces la calea publică aflată pe lotul E.
Reclamanta a susținut că instanța de fond a mai reținut, în mod greșit, că nu ar avea acces la imobilul proprietatea sa atribuită prin sentința civilă arătată mai sus pentru că a înstrăinat dreptul de proprietate asupra terenului de la stradă (lotul D) fără a-i rezerva un drept de servitute creându-și astfel prin fapta sa un loc înfundat.
Instanța de fond este într-o eroare de fapt și de drept prin considerentele reținute. Reclamanta arată că a vândut terenul și magazinul din lotul D ci a fost adjudecat prin Proces verbal de licitație. Eroarea instanței de fond constă și în faptul că apreciază greșit că prin lotul D aveam acces la locuința mea.
Pe terenul din lotul D atribuit reclamantei cu acces la calea publică nu avea acces direct la locuința sa decât dacă trecea prin lotul E al pârâtei. Ori prin lotul E era și singura poartă de acces la calea publică.
P. sentința civilă nr. 6510/20.05.1993 s-a instituit în mod clar dreptul său de servitute prin singura cale de acces, poartă existentă pe lotul E. P. raportul de expertiză întocmit în această cauză de expert Boțea C. rezultă clar că singura cale de acces la calea publică de la locuința sa, etajul clădirii, este poarta existentă. Faptul că a avut în proprietate și lotul D cu ieșire la calea publică nu înseamnă că din locuința mea aveam acces și în lotul D. În acest sens apreciază că sentința civilă nr._/08.09.2000 nu poate fi reținută ca autoritate de lucru judecat neavând triplă identitate, de obiect, cauză și părți.
A considerat că în mod temeinic și legal prin sentința civilă nr. 6510/1993 a Judecătoriei C. a dobândit un drept de servitute asupra terenului aparținând pârâtei din lotul E unde există și acum, ca întotdeauna, singura ieșire la calea publică din locuința sa.
Reclamanta a mai arătat că din raportul de expertiză efectuată de expert Boțea C., conform sentinței mai sus arătată și a identificării stării de fapt a imobilului la data efectuării expertizei, accesul la proprietatea sa, locuința, se face pe . conform planului de situație anexa 1 între punctele 11,12,13,14, 20,21,22,23,24, 25,26, 27,28, 16 iar servitutea de trecere să fie respectată așa cum a fost descrisă prin Sentința civilă din partaj. S-a învederat instanței de apel că nu au fost probleme în nesocotirea servituții de trecere pană când apelanta a devenit proprietara fondului aservit, precum și pentru o bună perioadă de timp după ce era proprietară și a precizat că înaintea ieșirii din indiviziune imobilul era un tot unitar și avea instalații șl la etaj, cum era firesc. Faptul că pe lotul pârâtei există singura ieșire la calea publică și că exista și există în locuința sa instalații sanitare rezultă chiar din notificările pârâtei depuse în acest dosar.
A solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, în sensul admiterii acțiunii.
Intimata M. M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile.
A susținut că apelanta se află în eroare cu privire la noțiunea de teren cu acces la calea principală, teren pe care deși l-a avut în lot consideră în continuare că singura cale de acces era terenul său întrucât are poartă de acces la calea publică. Chiar terenul atribuit ei cu acces la calea publică a avut inițial o poartă dublă prin care se putea permite accesul la . a fost desființată ca urmare a construirii unui magazin de . societate către care apelanta și mama sa au vândut terenul din lotul atribuit lor cu deschidere la .> Intimata a arătat că în raport de înscrisurile și probele administrate la instanța de fond, prima instanță a apreciat în mod corect situația de fapt din prezenta cauză, astfel că soluția dată este temeinică și legală în raport cu prevederile legale și înscrisurile existente la dosarul cauzei.
În cauza dedusă judecății apelanta nu a solicitat instituirea în favoarea proprietății sale a unei servituți de trecere pe fondul proprietatea mea, ci recunoașterea și respectarea unei servituți instituite printr-o hotărâre judecătorească anterioară, respective prin hotărârea 6510/1993 a Judecătoriei C..
În mod corect prima instanță a ajuns la concluzia că în cuprinsul s.c. nr.6510/1993 nu se face vorbire despre instituirea unui drept de servitute de trecere și nici nu se menționează titularii, respectiv cei obligați la respectarea acestui drept.
Instanța de fond a reținut că raportul de expertiză întocmit în cauză și confirmat prin s.c. 6510/1993, a propus două variante de lotizare, instanța validând varianta a II-a. Conform schiței anexa nr.2 întocmită de expert pentru varianta a II-a, atât terenul din lotul D atribuit reclamantei și mamei sale cât și terenul din lotul E atribuit autoarei intimatei au ieșire direct la stradă fostul . I iar numai terenurile din loturile A,B și C se află în loc înfundat.
Faptul că în prezent reclamanta nu mai poate avea acces la imobilul proprietatea sa îi este imputabil chiar acesteia care împreună cu mama sa a înstrăinat dreptul de proprietate asupra terenului de la stradă lot D, în integralitate către . asociat este soțul reclamantei, fără a-și rezerva un drept de servitute, creându-și prin fapta sa un loc înfundat.
Intimata a arătat că terenul a fost înstrăinat de reclamantă și mama acesteia și nu a fost pierdut la licitație publică cum în mod neadevărat învederează apelanta instanței de apel prin motivele invocate. Pe acest teren societatea a construit un magazin cu destinația de spațiu comercial care împreună cu terenul a fost adjudecată de . împrumuturilor bancare contractate de societate prin acționarul M. G., soțul reclamantei. In acest fel reclamanta a pierdut orice posibilitate de a utiliza în fapt terenul înstrăinat către societatea soțului său .
În ceea ce privește cererea privind obligarea sa la repunerea în funcțiune a instalației de apă rece și canalizare, instanța de fond a reținut în mod corect față de înscrisurile existente și probele încuviințate că reclamanta nu a făcut nicio probă în sensul dovedirii săvârșirii vreunei fapte de a întrerupe accesul la apă și canalizare. Însuși expertul Boțea C. R. a constatat că nu există branșamente la instalația de alimentare cu apă și canalizare, deși există grup sanitar la etajul construcție, respectiv în balconul imobilului, care este nefuncțional. Sub acest aspect martora reclamantei S. L. a arătat că nu s-a opus ca reclamanta să efectueze lucrări la imobilul pe care îl deține, printre care se află în devizul prezentat instanței de fond și lucrări de instalații sanitare, nici unul din martorii prezentați de reclamantă nerecunoscând aspecte privind racordul la apă și canalizare.
P. urmare nu există nicio dovadă că se face vinovată de fapta de distrugere imputată de reclamantă, sub acest aspect, ca urmare a plângerii formulate de reclamantă, pronunțându-se P. de pe lângă Judecătoria C. în dosarul 7772/2005 și în care a fost adoptată soluția de neîncepere a urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere, soluție menținută de Judecătoria C. prin s.p. 2646/2007 în dosarul 4914/2007, definitivă prin respingerea recursului.
Reclamanta a depus la data de 12.11.2014 motive dezvoltate și precizate de apel prin care a arătat că instanța de fond nu a calificat și nu a reținut corect obiectul cauzei, așa încât s-a pronunțat pe o altă cerere decât cea cu care a fost investită. Este cert și fără nici un dubiu că reclamanta a formulat acțiunea introductivă cu următoarele capete de cerere: obligarea pârâtei să îi permită accesul pe terenul său de la calea publică la casa de locuit din C., str. ..51 etaj 1, județul D.; să fie obligată pârâta să-i plătească prejudiciul cauzat prin fapta sa culpabilă de a-i interzice accesul la locuința proprie pe ultimii 3 ani; obligarea pârâtei să repună în funcțiune instalația de apă rece și canalizare pe care le-a întrerupt în mod abuziv făcând prin aceasta inutilizabilă bucătăria și baia apartamentului reclamantei situat la etajul întâi al aceluiași imobil, mai exact deasupra apartamentului deținut de pârâtă. Acestea sunt singurele capete de cerere formulate de reclamantă prin acțiunea sa pe care instanța de fond trebuia să se pronunțe. P. aceeași acțiune introductivă reclamanta a și indicat temeiul legal, mai exact articolul 576 și 616 și următoarele din codul civil vechi.
Ca urmare, obiectul efectiv al cauzei supus judecății îl constituia servitutea de trecere de la calea publică la locuința proprie și invers, obligația de a face și plata de daune.
Reclamanta a precizat că instanța de fond însă, prin sentința apelată nu s-a pronunțat pe capătul de cerere privind servitutea de trecere ci, pe obligația de a respecta o servitute de trecere deja instituită, acțiunea confesorie, cu care în fapt nu a fost investită.
Este adevărat că în acțiunea inițială formulată a fost menționată din eroare acțiunea confesorie însă, în justificarea acestei acțiuni s-a solicitat ca prim punct cu majuscule și îngroșate obligarea pârâtei de a-i permite accesul pe terenul său de la calea publică la locuință și invers.
Ca urmare, nu putea să existe confuzie între servitutea de trecere și acțiunea confesorie; ori, instanța de fond a analizat și s-a pronunțat numai pe o acțiune confesorie care în fapt nu constituie obiectul cauzei.
Mai mult, instanța de fond avea obligația să lămurească obiectul cauzei în mod corect, să califice acțiunea în mod corect ca servitute de trecere cum de altfel a fost și reținută, prin mențiunea de pe dosar și să se pronunțe ca atare. În acest sens trebuiau analizate cele 2 texte invocate drept temei legal, mai sus arătate, texte care nu reglementează acțiunea confesorie, ci servituțile și servitutea de trecere. Instanța de fond însă, nu s-a pronunțat pe acest capăt de cerere, nu a intrat în cercetarea fondului.
Reclamanta a menționat că celelalte 2 capete de cerere au fost soluționate raportându-se la primul capăt de cerere eronat reținut, și, ca urmare, nici aceste capete de cerere nu au fost soluționate corespunzător pentru că au fost raportate la un obiect eronat analizat ca primă cerere.
Cu privire la capătul referitor la obligația de a face, instanța de fond deși a reținut că expertul care a întocmit raportul de expertiză a constatat că nu mai există branșamente între baia și grupul sanitar de la etaj, care sunt nefuncționale și cele ale pârâtei, a reținut că reclamanta nu ar fi făcut dovada culpei pârâtei în acest sens. însă, este de menționat faptul că instanța de fond nu a dispus și nu a administrat probe pe acest capăt de cerere; s-a bazat în motivarea sa numai pe o plângere penală care însă nu există la dosarul cauzei, pe o rezoluție datăm acea plângere care de asemenea nu există la dosarul cauzei și pe baza cărora să se constate dacă era vorba despre o faptă inexistentă, despre lipsa de vinovăție a pârâtei, sau despre alte împrejurări care ar fi dus la lipsa de răspundere penală.
Respingerea plângerii reclamantei a fost făcută pe excepția tardivității și nu pe fond, așa încât instanța de fond nu putea reține din aceasta că pârâta nu a comis fapta .
Din nici un înscris emanat de la organul de urmărire penală de la dosarul cauzei nu rezultă ca stare de fapt că pârâta nu ar fi procedat la distrugerea branșamentelor și racordurilor de apă existente între baia sa și baia reclamantei.
Ca urmare, instanța de fond trebuia să administreze probe directe pe acest capăt de cerere.
Instanța de fond nu a analizat și nu a reținut nici puținele probe administrate la dosarul cauzei, respectiv depozițiile martorilor audiați.
Tot din motivarea sentinței apelate s-a constatat că instanța de fond a fost în eroare asupra stării de fapt și a cererilor efective cu care a fost investită.
Astfel a reținut în mod cu totul nejustificat că reclamanta ar fi deținut un teren care îi asigura accesul la locuință, pe care l-ar fi vândut fără aș rezerva un drept de servitute.
Această stare de fapt nu este reală: prin sentința de partaj succesoral reclamanta a primit un lot format din etajul de la casa de locuit și un teren separat de casa de locuit care era situat vizavi de casa de locuit, iar între casa de locuit și terenul primit în lot de reclamantă este terenul ce a devenit proprietatea pârâtei și pe care s-a solicitat servitutea de trecere.
Singura cale de acces către locuința reclamantei era și este prin terenul pârâtei și nu prin terenul primit de reclamantă prin sentința de partaj.
Ca urmare, accesul de la calea publică la terenul primit de reclamantă, nu are nici o legătură cu locuința reclamantei, așa încât la vânzarea terenului reclamanta nu putea să-și rezerve un drept de servitute care în fapt nu exista, deoarece așa cum am arătat terenul vândut nu avea acces direct la locuința reclamantei.
De asemenea, tot eronat a reținut instanța de fond că ar exista și o autoritate de lucru judecat, care în fapt nu există deoarece reclamanta nu a solicitat niciodată servitutea de trecere de la calea publică la locuință și invers.
În cauză sunt aplicabile dispozițiile art.616 cod civil, invocate și ca temei legal în acțiunea introductivă, potrivit cărora proprietarul unui loc înfundat, care nu are nici o ieșire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului.
Este cert în acest sens că locuința reclamantei constituie un loc înfundat fără nici o cale de acces la calea publică, așa cum de altfel a reținut aceeași instanță de fond în primul ciclu procesual, prin sentința nr. 1322/25 ianuarie 2013.
De menționat în această sentință este și faptul că prin decizia de casare nu a fost infirmată starea de fapt reținută, ci doar faptul că s-a omis a se analiza o excepție invocată de pârâtă.
A solicitat admiterea apelului, anularea sentinței apelate, cu reținerea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.
La data de 15.01.2015, intimata M. M. a depus completare la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea motivelor de apel dezvoltate si precizate, potrivit cărora reclamanta prin apărător a criticat hotărârea Judecătoriei C. sub aspectul că instanța de fond nu a calificat și nu a reținut corect obiectul cauzei, așa încât s-a pronunțat pe o altă cerere decât cea cu care a fost investită.
Nu există nici un dubiu cu privire la obiectul dedus judecății și nu se poate pune in discuție faptul că instanța de fond nu a reținut în mod corect obiectul cauzei, când în mod constant reclamanta, pe parcursul judecării cauzei în cei 3 ani, reprezentată prin apărător ales și în toate etapele procesuale a precizat că se raportează la sentința civilă de ieșire din indiviziune nr. 6510/1993, potrivit căreia are un drept de servitute pe terenul pârâtei, drept nerespectat, motiv pentru care a solicitat apărarea lui pe calea acțiunii confesorii.
De altfel, afirmațiile reclamantei cu privire la eroarea instanței cu privire la obiectul dedus judecății sunt în totală contradicție cu răspunsurile la întâmpinări, obiectivele expertizei, motivele de apel și concluziile scrise formulate de reclamantă, toate referindu-se la existența în patrimoniul reclamantei a unui drept de servitute.
P. 4 din cele 5 obiective ale expertizei formulate de reclamantă, aceasta a solicitat expertului să se constate că servitutea de trecere a existat dintotdeauna și i-a fost recunoscută prin sentința civilă de ieșire din indiviziune 6510/1993.
D. urmare, instanța de fond a reținut în mod corect obiectul cauzei cu care a fost investită, respectiv apărarea dreptului de servitute instituit în opinia reclamantei pe terenul intimatei prin sentința civilă de ieșire din indiviziune, pronunțându-se în mod legal asupra capătului principal al cererii reclamantei.
Astfel, instanța potrivit principiului disponibilității, raportat la susținerile constante ale reclamantei și a dreptului acesteia de a determina limitele cererii de chemare în judecată cu privire la obiectul cererii s-a pronunțat în raport de acestea.
Cu privire la afirmațiile reclamantei că nici cele 2 capetele de cerere subsidiare nu au fost soluționate corespunzător pentru că au fost raportate la un obiect eronat, iar instanța de fond nu a dispus și nu a administrat probe pe capătul de cerere privind obligația de a face, s-a arătat că instanța de fond le-a soluționat în mod corect, considerând acțiunea confesorie a reclamantei ca neîntemeiată și pe cale de consecință și cererea privind obligarea sa de a-i achita contravaloarea lipsei de folosință.
Cu prilejul judecării cauzei de către instanța de fond au fost dispuse și administrate de instanță toate probatoriile solicitate de părți, respectiv proba cu martori, fiind audiați 2 martori pentru reclamantă și unul pentru pârâtă, proba cu înscrisuri, proba cu expertiză.
In rejudecare acordându-se cuvântul asupra probelor, avocatul pentru reclamantă și mandatarul pentru pârâtă au arătat că sunt suficiente probele administrate în primul ciclu procesual fiind de acord cu probele de la dosar, aspect consemnat în cuprinsul hotărârii fila 1 a Judecătoriei C. în rejudecare, nemaifiind administrate alte probe.
Martorii au fost întrebați cu privire la toate aspectele sesizate în cererea reclamantei, întâmpinarea și cererea reconvențională a pârâtei, cu privire la racordul de apă instanța a reținut că nici unul din martori nu cunoaște aspecte privind racordul de apă și canalizare, însă potrivit devizului întocmit de . printre lucrări se aflau și cele cu privire la instalații sanitare.
De altfel reclamanta nu a prezentat nici o autorizație privind realizarea racordurilor de apă, ci numai un deviz a unui racord din anul 1991, în condițiile în care expertiza efectuată cu ocazia ieșirii din indiviziune în anul 1993 a constatat la fila 8 expertiză că lotul 2 atribuit reclamantei nu are instalații sanitare motiv pentru care a procedat la scăderea valorii atribuite lotului 2.
Ca urmare, instanța de fond a analizat și a reținut în cuprinsul hotărârii toate probele administrate în dosarul cauzei, inclusiv depozițiile martorilor audiați.
Reclamanta a imputat instanței de fond că a fost în eroare nu numai cu privire la obiectul cauzei ci și cu privire la starea de fapt în sensul că a reținut în mod cu totul nejustificat că reclamanta ar fi deținut un teren care îi asigura accesul la locuință, pe care 1-a vândut fără aș rezerva un drept de servitute.
Raportat la înscrisurile prezentate de părți la expertizele efectuate cu ocazia ieșirii din indiviziune și în prezenta cauză la schițele anexă, la concluziile hotărârilor anterioare invocate cu putere de lucru judecat de pârâtă, instanța a reținut în mod corect că reclamanta a avut în lot teren cu deschidere la ., că 1-a înstrăinat firmei soțului ei, că au construit până la limita de hotar fără respectarea distanței legale și fără a-și rezerva un drept de trecere pe terenul înstrăinat, creându-și prin fapta sa un loc înfundat.
Astfel reclamanta nu a solicitat prin prezenta acțiune instituirea unui drept de servitute în favoarea sa, ci a urmărit constant apărarea dreptului de servitute pe care apreciază că 1-a dobândit prin s.c. 6510/1993 a Judecătoriei C..
Chiar și prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, reclamanta a invocat același aspect, arătând că prin prezenta acțiune nu este vorba în nici un fel de crearea unei alte servituți de trecere în afara celei stabilite prin raportul de expertiză efectuat în dosarul de ieșire din indiviziune.
D. urmare, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată numai după cercetarea, analizarea și luarea în considerare a tuturor probelor administrate în cauză, iar motivele invocate nu sunt motive de nulitate de natură a duce la anularea sentinței apelate și reținerea cauzei spre rejudecare și a solicitat respingerea apelului ca fiind neîntemeiat și menținerea hotărârii judecătoriei ca fiind legală și temeinică.
P. decizia nr.168 din 30 ianuarie 2015, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, s-a respins apelul formulat de reclamanta M. R., cu domiciliul în C., . Falcoianu, nr. 31, ., împotriva sentinței civile nr. 8066/03.06.2014 pronunțată de Judecătoria C. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul M. M., cu domiciliul în C., .. 5, ., ..
S-a reținut că motivul de critică al apelantei în sensul că prima instanță nu a calificat corect obiectul cererii de duse judecății și, în consecință, s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a cerut nu este întemeiat. P. cererea introductivă, formulată de reclamantă la data de 14.10.2011, aceasta și-a intitulat cererea ca fiind o acțiune confesorie pentru apărarea unei servituți, solicitând instanței să o oblige pe pârâtă să îi permită accesul pe terenul său pentru a ajunge de la calea publică la imobilul proprietatea sa din C., .. 51, . îi nesocotește în mod abuziv servitutea de trecere la imobilul proprietatea sa.
În motivarea în fapt a cererii s-a arătat că "Dobândirea dreptului de servitute rezultă din sentința civilă 6510/20.05.1993 și din raportul de expertiză dar și din destinația proprietarului" și că prin sentința de partaj terenul a fost atribuit în ambele variante cu condiția de a se respecta dreptul de trecere al celor ce nu au ieșire directă la stradă prin proprietatea celui ce are acest drept.. Reclamanta a arătat că temeiul de drept al acțiunii confesorii pentru apărarea dreptului său de trecere îl reprezintă art. 576 C.civ., întregit cu disp. art. 612-616 C.civ. Și din răspunsul formulat de reclamantă la întâmpinare, a reieșit că nu este vorba de crearea unei noi servituți de trecere în afara celei deja stabilite prin raportul de expertiză efectuat în dosarul de ieșire din indiviziune.
Față de limitele investirii instanței de fond, astfel cum acestea a reiesit din motivele de fapt expuse în cerere, dar și din temeiul de drept invocat, Tribunalul a apreciat că, în mod corect prima instanță s-a considerat investită cu soluționarea unei acțiuni confesorii în apărarea unui drept de servitute de trecere pe care consideră că l-ar fi dobândit ca urmare a ieșirii din indiviziune dispusă prin s.c. nr. 6510/1993 a Judecătoriei C., criticile formulate de reclamantă în acest sens fiind neîntemeiate. P. prisma motivelor de fapt expuse de reclamantă în cererea sa, prin cererea de obligare a pârâtei să-i permită accesul pe terenul său de la calea publică la casa de locuit, nu se poate înțelege decât că reclamanta a urmărit obligarea pârâtei la respectarea dreptului său de servitute, drept pe care apreciază că l-a dobândit în urma pronunțării hotărârii de ieșire din indiviziune și nu instituirea unui asemenea drept, în același sens fiind răspunsul la întâmpinare al reclamantei din 20.05.2014, dar și concluziile orale susținute în fața instanței de fond în ședința publică din 03.06.2014.
Reținerea instanței de fond în sensul că prin s.c. nr. 6510/20.05.1993 a Judecătoriei C., nu s-a instituit în favoarea reclamantei un drept de servitute de trecere în favoarea imobilului casă de locuit proprietatea sa și a autoarei sale asupra terenului proprietatea autoarei pârâtei este corectă. Analizând cuprinsul s.c. nr. 6510/1993 a Judecătoriei C., prin prisma considerentelor, dar și a concluziilor raportului de expertiză întocmit de expert C. J., omologat de instanță în varianta II, tribunalul a constatat că prin varianta confirmată de instanță nu se instituie un astfel de drept de servitute, propunerea expertului vizând doar varianta I de lotizare, variantă ce nu a fost împărtășită de instanță, iar câtă vreme în considerentele sau dispozitivul instanței nu se menționează nimic cu privire la instituirea unui astfel de drept în sarcina unei părți și în favoarea unei alteia, existența acestui drept nu poate fi dedusă prin interpretare.
Criticile ce privesc modul de soluționare a cererii având ca obiect obligație de a face, respectiv obligarea pârâtei la repunerea în funcțiune a instalației de apă caldă și canalizare, sunt de asemenea nefondate. Instanța de fond a constatat în mod corect că, din probele administrate la propunerea părților, deși reiese inexistența branșamentelor pentru grupurile sanitare de la partea din clădire ce aparține reclamantei, culpa pârâtei în această privință nu a fost dovedită, sarcina probei revenindu-i reclamantei, conform art. 1169 cod civil de la 1864. Potrivit art. 129 alin. 51 C.proc.civ., instanței de fond nu i se poate imputa prin motivele de apel lipsa rolului activ în sensul neadministrării probelor necesare dovedirii acțiunii în condițiile în care cel ce avea potrivit legii sarcina probei nu a propus și administrat aceste probe. Într-adevăr, martorul S. G. relatează despre opoziția pârâtei la efectuarea unor lucrări de reparații la partea din imobil proprietatea reclamantei însă, din declarație nu rezultă faptul că aceste lucrări vizau branșamentul la apă și canalizare.
Într-adevăr instanța de fond a reținut în mod greșit ca stare de fapt că reclamanta nu poate avea acces la imobilul său întrucât a înstrăinat terenul de la stradă (lotul D ) ce îi fusese atribuit prin sentința de partaj. S-a constatat din schița anexă la raportul de expertiză întocmit de expert C. Jean (fila 28) că accesul reclamantei la partea de construcție ce i-a fost atribuită reclamantei ) nu se poate face decât trecând pe terenul atribuit pârâtei (lotul E). Însă față de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost explicitat mai sus, aceste constatări nu prezintă relevanță.
Față de cele arătate mai sus, în temeiul art. 296 C.proc.civ., Tribunalul a respins apelul ca nefondat, menținând sentința apelată ca fiind temeinică și legală.
Împotriva deciziei Tribunalul D. a formulat recurs reclamanta M. R., criticând-o pentru nelegalitate, conform art.304 pct.8 și 9 Cod pr.civilă (vechi), deoarece instanța de fond cu încălcarea dispoz. art.315 Cod pr.civilă (vechi) nu s-a pronunțat asupra excepției inadmisibilității invocată de pârâtă; nu s-a calificat și nu s-a reținut corect obiectul cauzei, situație în care instanțele s-au pronunțat pe alte cereri decât pe cele cu care au fost investite având în vedere că față de indicarea temeiului legal art.576 și 616 Cod civil obiectul dedus judecății era constituirea servituții de trecere și nu acțiunea confesorie de apărare a acesteia; în ceea ce privește obligația de a face cu privire la obligarea pârâtei să permită branșarea la instalația de apă și de canalizare a instalațiilor recurentei reclamante, s-a reținut greșit că nu s-a făcut dovada culpei pârâtei, nefiind administrate probatorii pentru dovedirea acestui capăt de cerere; Tribunalul D. nu s-a pronunțat asupra acestui motiv invocat și în apel ; în rejudecarea acțiunii și în apelul ulterior nu s-a calificat și nu s-a reținut corect obiectul acțiunii având în vedere obiectul supus judecății prin sentința nr.1322 din 25 ian. 2013, pronunțată de Judecătoria C..
Criticile formulate nu sunt întemeiate având în vedere următoarele,.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității invocată de pârâtă pentru care instanța de apel în primul ciclu procesual a anulat sentința civilă nr.1322/25.ian.2013, se constată că, în rejudecare, prin sentința civilă nr.8066 din 3 iunie 2014, așa cum rezultă atât din practicaua hotărârii cât și din considerentele acesteia instanța de fond a analizat această excepție.
Astfel în practicaua hotărârii instanța a constatat că această excepție constituie o apărare de fond, atât timp cât se referă la inadmisibilitatea acțiunii datorită inexistenței în patrimoniul reclamantei a dreptului de servitute, ceea ce implică analiza împrejurărilor respective odată cu soluționarea pe fond a cauzei.
În considerentele hotărârii s-a motivat pe fond această excepție, motivare care era din punct de vedere juridic legată de calificarea obiectului acțiunii, respectiv acela de constituire a unei servituți de trecere conform art.616 Cod civil sau acțiune confesorie, prin care se apără dreptul de servitute deja constituit.
De altfel a ceastă excepție a inadmisibilității era de fapt, așa cum corect a reținut instanța de fond, o apărare prin care se tindea la respingerea acțiunii ca neîntemeiată în fond, în sensul că nu erau îndeplinite cerințele acțiunii confesorii, nefiind constituită servitutea de trecere în favoarea reclamantei.
Corect instanța de fond a calificat obiectul acțiunii ca fiind acela al unei acțiunii confesorii raportat atât la calificarea existentă în acțiune cât și la motivarea acțiunii introductive. Din motivarea acțiunii rezultă fără dubiu că reclamanta a cerut să i se permită accesul la drumul public ca urmare a nesocotirii în mod abuziv a servituții de trecere constituită prin sentința civilă nr.6510 din 20 mai 1993, pronunțată de Judecătoria C., în partaj și potrivit căreia are calitatea de proprietară a fondului dominant.
Raționamentul logic din întreaga motivare a acțiunii converge spre calificarea acesteia ca o acțiune confesorie așa cum corect a reținut instanța de fond. Toate argumentele au condus spre această concluzie, având în vedere că s-a susținut că partajul făcut prin sentința civilă indicată a avut loc cu acceptarea dreptului de trecere pe fondul dominat revenit autoarei pârâtei, al proprietarilor care nu au avut acces la drumul public, ceea ce duce la existența unei servituți de trecere convențională.
Conform art.112 alin.1 pct.3 Cod pr.civilă (vechi), obiectul cererii constituie o condiție esențială de validitate formală a cererii pentru determinarea cadrului procesual specific cauzei.
Dacă cererea de chemare în judecată este suficient motivată în fapt este îngăduit instanței să califice corect legal acțiunea respectivă chiar dacă temeiul juridic a fost greșit indicat.
Faptul că s-a făcut trimitere la dispoz. art.576 Cod civil și 616 Cod civil referitor la definirea servituților și servitutea de trecere nu duce la concluzia că reclamanta a solicitat constituirea unei servituți de trecere atât timp cât întreaga motivare a acțiunii cât și toate celelalte susțineri făcute în cadrul judecății converg spre investirea instanței cu o acțiune confesorie, situație în care se constată că instanța nu a depășit limitele cu care a fost sesizată în vederea judecății, astfel încât au fost respectate dispozițiile art.129 alin. 6 Cod pr.civilă (vechi).
P. motivarea recursului s-a susținut că au fost încălcate dispoz. art.315 Cod pr.civilă vechi deoarece instanța de apel prin decizia 307/2013 a Tribunalului D. a anulat sentința civilă 1322 din 25 ian. 2013, pronunțată de Judecătoria C., numai pentru motivul nesoluționării excepției inadmisibilității nu și pentru că instanța de fond nu ar fi calificat corect obiectul acțiunii, acela în constituie a servituții de trecere.
Din examinarea deciziei civile nr.307 din 28 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul D. – secția civilă, rezultă că a fost anulată sentința pentru că s-a soluționat cauza pe fond fără a se avea în vedere excepția invocată de către pârâtă, care se referea tocmai la calificarea juridică a obiectului acțiunii dedus judecății.
În rejudecare, așa cum s-a arătat mai sus, instanța, examinând excepția, pe care a considerat-o ca fiind o excepție de fond a concluzionat că obiectul acțiunii nu este constituirea unei servituți ci acțiunea confesorie, calificare reținută atât de instanța de apel cât și de instanța de recurs prin prezenta hotărâre potrivit argumentelor expuse mai sus.
Raportat la actele invocate de către reclamantă respectiv partajul soluționat prin sentința nr.6510/1993, raportul de expertiză întocmit cu această ocazie de expert C. Jean, și schița anexa nr.2, varianta 2, adoptată de instanță, s-a constatat în mod corect că reclamanta a primit lotul D cu ieșire de 5 ml la drumul public, alături de lotul E atribuit autoarei pârâtei, cu deschidere stradală de 6,80 ml la drumul public, față de loturile A,B și C fiind atribuite celorlalte părți din partaj.
Servitutea de trecere pe care a menționat-o în mod permanent ca existând din momentul partajării a vizat proprietatea reclamantei ca fond dominant, cu toate că în dispozitivul hotărârii de partaj nu există nicio dispoziție cu privire la constituirea unei astfel de servituți, astfel încât în mod corect s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile acțiunii confesorii prin care se ocrotește și se valorifică un dezmembrământ al dreptului de proprietate, respectiv, în cauză, dreptul de servitute deja existent, atât timp cât acesta nu a fost niciodată constituit în favoarea sa.
Faptul că în expertiză se menționează necesitatea constituirii unei servituți de trecere în favoarea copartajanților cărora li s-au atribuit terenuri înfundate, fără ca aceasta să se regăsească în dispozitivul hotărârii de partaj nu poate fi considerat ca fapt generator al dreptului de servitute, având în vedere că produce efecte juridice, sub aspectul existenței dreptului, numai dispozițiile exprese ale instanței prin hotărârea judecătorească pronunțată (art.261 alin.1 pct.6 Cod pr.civilă).
Nu se poate reține că nu s-a făcut o aplicare corectă a legii în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere privind obligația de a face, respectiv obligarea pârâtei să permită reclamantei branșarea la instalația de apă și canalizare, raportat la faptul că nu ar fi fost administrate probe suficiente și ar fi fost interpretate greșit cele administrate.
Chiar din motivare rezultă că au fost administrate probe pentru acest capăt de cerere, recurenta fiind de fapt nemulțumită de concluzia instanței asupra acestora, or, interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea acestui motiv, cu atât mai mult cu cât motivele de recurs care se refereau la nepronunțarea asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și cel legat de eroarea gravă de apreciere a probelor au fost abrogate prin Legea nr.219/2005 de aprobare a OUG 138/2000, situație în care instanța de recurs nu are o bază legală pentru aprecierea solicitată de recurentă.
În considerarea celor expuse și față de dispoz. art.312 alin.1 Cod pr.civilă urmează a se respinge recursul ca nefondat recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M. R. împotriva deciziei civile nr. 168/30.01.2015, pronunțată de Tribunalul D. - Secția Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă M. M., prin procurator M. H..
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 07 Iulie 2015.
Președinte, N. D. | Judecător, Florența C. C. | Judecător, L. M. L. |
Grefier, A. P. |
Red.jud.N.D.
Tehn.M.D.2 ex
J.f.C.C.
J.a.G.C.F.
L.A.
16.07.2015
| ← Pretenţii. Decizia nr. 3551/2015. Curtea de Apel CRAIOVA | Reexaminare anulare cerere. Decizia nr. 48/2016. Curtea de Apel... → |
|---|
