Legea 10/2001. Decizia nr. 466/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 466/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 07-07-2015 în dosarul nr. 466/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA Nr. 466
Ședința publică de la 07 Iulie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE P. P.
Judecător C. R.
Judecător T. R.
Grefier E. O.
_
Pe rol, rezultatul dezbaterilor din data de 30 iunie 2015, privind judecarea recursurilor declarate de recurenții-reclamanți M. A., B. S. D., B. I. C. și recurenții-intervenienți DELAMARE(M.) S., ZBIDI(M.) N., M. P. A., B. (M.) C., M. A., LACOUR(M.) S., împotriva sentinței nr.275 din 19.03.2014, pronunțată de Tribunalul O. – Secția I. Civilă în dosarul nr._, în urma casării deciziei civile nr. 4570 din 25 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._, prin decizia civilă nr. 635/10.03.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S.C. M. S.A C., C. L. C., ORAȘUL C. P. P. și S. R. P. M. F. P., P. DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR P. C., P. ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR P. O., având ca obiect Legea 10/2001.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică de la data de 30 iunie 2015 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre; prin serviciul registratură, recurenții-intervenienții DELAMARE(M.) S., ZBIDI(M.) N., M. P. A., B. (M.) C., M. A., LACOUR(M.) S. au depus note scrise, înregistrate sub nr._ /07.07.2015.
Astfel, față de consemnările din încheiere, s-a trecut la soluționarea recursului de față.
CURTEA
Asupra recursurilor de față:
La 12 iulie 2004, M. A., M. C., B. Ș. D., B. I.-C. și B. Stanică au solicitat instanței - în contradictoriu cu S. R. prin M. Finanțelor P. București, Primăria C., județ O., C. L. C. și S.C. M. S.A. C. - să dispună anularea Dispoziției nr.3082/08.06.2004 emisă de Primarul orașului C., prin care în baza Legii nr.10/2001 le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilelor ce au aparținut autorilor C. și E. N., respectiv: 4 magazii de cereale și o suprafață de 1558 m.p.- bunuri situate în orașul C., .-4, județ O..
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că în calitate de moștenitori ai celor doi autori, în temeiul dispozițiilor Legii nr.10/2001, s-au adresat pârâtelor cu notificare în vederea restituirii în natură a imobilelor menționate, situate pe raza localității C., județul O..
P. Dispoziția nr.3082/08.06.2004 s-a dispus respingerea cererii de restituire în natură a imobilelor ce au făcut obiectul notificării, cu motivarea că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor asupra acestor bunuri și nici a modului de trecere în proprietatea statului, a respectivelor imobile.
P. întâmpinările formulate, pârâtele au solicitat respingerea cererii reclamanților ca neîntemeiată, deoarece aceștia nu au dovedit, cu acte, modalitatea preluării bunurilor și nici faptul că autorii lor au avut in proprietate exclusivă aceste bunuri.
P. sentința civilă nr.308/22.06.2005 Tribunalul O. a admis în parte contestația și a anulat Dispoziția nr.3082/2004. A fost obligată Primăria C. să emită reclamanților dispoziție privind oferta de restituire a sumei de_ lei prin echivalent, într-una din formele prevăzute de art.24 din Legea nr. 10/2001 pentru terenul în suprafață de 1572,59 mp., iar . - a sumei de_ lei, prin echivalent, într-una din formele prevăzute de art.24 din Legea nr. 10/2001, pentru terenul în suprafață de 3831,41 mp., situat în C., ., județul O..
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâții S. R. și ., iar prin decizia civilă nr. 140/15.02.2006 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosar nr.5519/civ/2005 au fost admise apelurile, casată sentința și trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul O..
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a stabilit că numai notificarea cu nr.49/2001 este cea care face obiectul Dispoziției nr.3082/2004, iar referirile la notificarea nr.53/2001 sunt făcute doar în sprijinul motivării dispoziției contestate. Astfel, se arată, instanța de fond a fost în confuzie când a apreciat că obiectul pricinii 1-a constituit notificarea nr.53/2001 și nu notificarea nr.49/2001, analizând cauza sumar, sub aspectul altor imobile decât cele ce au făcut obiectul notificării nr.49/2001.
S-a mai stabilit că față de noile dispoziții ale Legii nr.247/2005, Titlul VII, capit., V, instanța de judecată în această fază poate doar constata calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, conform Legii nr.247/2005, - cum este cazul în speță -avându-se în vedere și dispozițiile art.11 din lege astfel cum a fost modificată. Astfel, instanța nu mai este îndrituită să analizeze și să stabilească cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, reclamanții trebuind să urmeze procedura administrativă prevăzută în capitolul V din Titlul VII, iar, în situația în care sunt nemulțumiți de soluția adoptată de Comisia Centrală, să formuleze contestație conform art.19 din Titlul VII al actului normativ mai sus citat.
In rejudecare, prin sentința civilă nr.811/12 septembrie 2006, Tribunalul O. a respins ca neîntemeiată contestația formulată de reclamanți împotriva dispoziției nr.3082/8 iunie 2004 emisă de Primăria C..
S-a reținut, în motivare, că reclamanții nu au făcut dovezi în sensul art.l și 2 din Legea nr. 10/2001 privind existența proprietății și a preluării în mod abuziv a bunurilor solicitate, constatându-se astfel legalitatea dispoziției nr.3082/08.06.2004.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, iar prin decizia civilă nr.11 din 14 ianuarie 2008 a Curții de Apel C., s-a respins ca nefondat apelul reclamanților M. A., M. C., B. Ș. D., B. I.-C. și B. Stanică, reținându-se că aceștia nu au făcut dovada preluării abuzive pentru imobilele situate în ., solicitate prin notificare, nefiind astfel incidente dispozițiile art.2 din Legea 10 2001.
Reclamanții au declarat recurs împotriva acestei decizii civile, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.4567/ 3.04.2009, pronunțată în dosarul nr._, l-a respins ca nefondat.
Recurenții reclamanți au formulat contestație în anulare împotriva acestei decizii, iar prin decizia civilă nr.4304 de la 23 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis calea extraordinară de atac formulată de contestatorii M. A., B. (M.) C., Delamare (M.) S., Lacour (M.) S., M. A., M. P. A., Zbidi (M.) N., B. Ș. D., B. I. C., împotriva deciziei civile nr.4567/03 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală, reținându-se că soluționarea cauzei în recurs s-a făcut în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosință și de exercițiu și anume cu recurentul M. C., decedat în anul 2001, nefiind introduși în cauză moștenitorii acestui recurent, decedat.
S-a anulat decizia atacată și s-a fixat termen pentru soluționarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 11/14 ianuarie 2008 a Curții de Apel C. - Secția civilă.
P. decizia civilă nr.302/23.01.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei civile nr.11/14.01.2008 a Curții de Apel C., s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut că recursul a fost declarat la 11 februarie 2008, atât de reclamantul M. C., deși acesta decedase în anul 2001, cât și de reclamanții Bortnowscki Ș. D., B. I. C. și B. Stanică.
Cum, la data soluționării apelului, reclamantul M. C. era decedat încă din 22 noiembrie 2001 (fila 38 dosar nr.5417/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție) și cum în cauză nu au fost introduși moștenitorii acestuia, instanța de apel a pronunțat hotărârea în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosință și de exercițiu.
Capacitatea procesuală de folosință și capacitatea procesuală de exercițiu are importanță și efecte în privința posibilității unei persoane de a fi parte în proces, de a avea drepturi și obligații și de a-și exercita drepturile procesuale.
Codul de procedură nu prevede în mod expres sancțiunea lipsei capacității procesuale de folosință, dar art.43 Cod pr.civilă se referă la posibilitatea lipsei capacității de exercițiu în orice stare a pricinii.
In condițiile în care instanța a soluționat cauza în contradictoriu cu o persoană ce nu mai avea capacitatea de folosință și respectiv, de exercițiu, întrucât M. C. a decedat în anul 2001 (nefiind introduși în cauză moștenitorii acestuia), s-a apreciat a fi incidente dispozițiile art.312 pct.5 Cod pr.civilă, motiv pentru care a fost admis recursul, casată hotărârea instanței de apel și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
P. decizia civilă nr.70 din 18 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel C., s-a admis apelul formulat de reclamanții M. A., B. I. C., B. Ș. D., B. Stanică, Delamare (M.) S., Zbidi(M.) N., M. P. A., B. (M.) C., M. A., Lacour(M.) S., împotriva sentinței civile nr.811 din 12 septembrie 2006, pronunțată de Tribunalul O. - în contradictoriu cu intimații pârâți Primăria Orașului C., C. L. C., S.C. M. S.A. și M. Economiei Și Finanțelor - a fost desființată sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, în speță, așa cum rezultă din actele de stare civilă depuse în dosarul ICCJ nr._, în cadrul căruia s-a soluționat contestația în anulare și cum a reținut și instanța de recurs în considerentele deciziei de casare, reclamantul M. C. a decedat la data de 22.11.2001, conform mențiunilor din certificatul de moștenitor, după formularea notificării nr. 49/15.08.2001, iar la data promovării (12.07.2004) și respectiv, soluționării contestației (8.06.2004) împotriva dispoziției nr.3 082/2004 emisă de Primăria C., prin sentința civilă 811/12.09.2006 a Tribunalului O., acesta nu mai era în viață și deci nu mai avea capacitate de folosință, iar moștenitorii săi nu fuseseră conceptați și citați în cauză.
În aceste condiții, soluționarea cauzei în primă instanță s-a făcut în contradictoriu cu o persoană care nu mai avea capacitate de folosință și implicit, nici capacitate de exercițiu, neputând figura ca parte în proces, potrivit interpretării per a contrario a art.41 alin.l Cod pr. civ., aspect care lovește de nulitate hotărârea pronunțată, în condițiile art. 105 alin.2, partea finală Cod pr. civ., și atrage incidența art. 297 alin.l Cod pr. civ.
Pentru aceste considerente, întrucât sentința apelată a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosință, a fost admis apelul, a fost desființată sentința civilă și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul O..
In rejudecare, la termenul din data de 20.02.2013, Tribunalul O. a
pus în discuția contradictorie a părților excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantului M. C., excepție pe care a admis-o la termenul de judecată din data de 22.05.2013, pentru considerentele reținute în încheierea de ședință de la acea dată.
In consecință, făcând aplicarea dispozițiilor art. 161 al.2 C.pr.civ., Tribunalul a anulat contestația formulată de M. C. împotriva dispoziției nr.3082/08.06.2004 emisă de Primarul orașului C., ca fiind promovată de o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință.
Nu se poate vorbi de transmiterea calității procesuale active a reclamantului M. C. către succesorii acestuia, câtă vreme acesta era decedat la data sesizării instanței, ceea ce înseamnă că nu avea nici capacitate procesuala de folosință și evident, nici calitate.
La data de 19.06.2013, raportat la soluția pronunțată asupra excepției lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantului M. C., succesorii acestuia - M. A., M. P. A., B. (M.) C., Delamare (M.) S., Lacour (M.) S. si Zbidi (M.) N., au formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând anularea dispoziției Primarului orașului C. nr.3082/2004 și constatarea faptului că intervenienții sunt persoane îndreptățite potrivit Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 165/2013, cu obligarea Comisiei Naționale (Comisia Centrală) pentru Stabilirea Despăgubirilor, să dispună acordarea unor măsuri compensatorii.
La termenul de judecată din data de 04.09.2013, instanța a admis în principiu cererea de intervenție principală formulată de succesorii defunctului M. C., iar raportat la obiectul acesteia, a invocat excepția de tardivitate a formulării contestației.
P. sentința civilă nr.275 din 19 martie 2014, pronunțată de Tribunalul O. - Secția I Civilă, în dosar nr._, s-a anulat contestația formulată de reclamantul M. C., ca fiind promovată de o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință.
S-a admis excepția tardivității, invocată din oficiu, cu privire la cererea de intervenție principală.
S-a respins ca tardiv formulată contestația ce face obiectul cererii de intervenție promovată de succesorii defunctului M. C.-intervenienții Delamare (M.) S., Zbidi (M.) N., Missirim P. A., B. (M.) C., M. Astome și -Lacour (M.) S., în contradictoriu cu pârâții S.C. METALOREXTS.A.. C., județul O., C. L. C., Orașul C. prin P., M. Finanțelor P., București.
S-a respins ca neîntemeiată contestația formulată de ceilalți reclamanți: M. A., B. Ș. D., B. I. C., B. Stanică, în contradictoriu cu pârâții S.C. M. S.A., C., județul O., C. L. C., Orașul C. prin P., M. Finanțelor P., București.
Analizând cu prioritate, în condițiile art.137 al.2 C.pr.civ., excepția invocată din oficiu, Tribunalul a constatat că este întemeiată și a admis-o, pentru următoarele considerente:
Moștenitorii defunctului M. C. au luat cunoștință despre existența și conținutul dispoziției Primarului orașului C. nr.3082/2004 cel mai târziu la data de 29.04.2010, dată la care aceștia au formulat înscrisul denumit „cerere completatoare" în dosarul nr._ al ICCJ. Respectiva cerere a fost calificată drept contestație în anulare de sine stătătoare formulată împotriva deciziei nr.4567/03.09.2009 pronunțată de ICCJ, în dosar nr._ și a fost judecată separat în dosar nr._ .
In această cauză, contestația în anulare a fost admisă, iar decizia nr.4567/03.09.2009 pronunțată de ICCJ, în dosar nr._ -anulată, fiind fixat termen pentru judecarea recursului.
Decizia civilă nr.4567/03.09.2009 pronunțată de ICCJ, în dosar nr._ ce a făcut obiectul contestației în anulare formulată de succesorii defunctului M. C. a fost pronunțată în calea de atac a recursului ce a vizat tocmai dispoziția Primarului orașului C. nr.3082/2004.
Moștenitorii autorului M. C. au formulat contestație împotriva respectivei dispoziții în fața instanței de fond, la data de 19.06.2013, pe calea cererii de intervenție principală cu care au învestit instanța.
Potrivit dispozițiilor art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, dispoziția de respingere a notificării poate fi atacată de persoanele nemulțumite în termen de 30 de zile de la comunicare, în speță în 30 de zile de la luarea la cunoștință.
Cum, despre conținutul acesteia succesorii defunctului M. C. au luat cunoștință la data de 29.04.2010 și au contestat-o la data de 19.06.2013, s-a constatat că termenul stabilit de lege este cu mult depășit, astfel că excepția tardivității invocată din oficiu a fost admisă, iar contestația formulată de intervenienți - respinsă ca tardiv formulată.
Cum, în căile de atac soluția instanței de fond a fost desființată în totalitate, Tribunalul este ținut a se pronunța și asupra contestației formulate de ceilalți reclamanți împotriva dispoziției Primarului orașului C. nr.3082/2004.
In acest context, s-a constatat că prin dispoziția contestată s-a soluționat notificarea formulată de reclamanți sub nr.49/2001, privind restituirea unui imobil de 44,2 m.p., 1660 m.p. curte, 3744 m.p. teren cultivabil și 4 magazii a câte 101,75 mp.
In speță, reclamanții erau ținuți a dovedi dreptul de proprietate al autorilor lor C. și E. N. asupra imobilelor ce fac obiectul notificării, or această dovada nu s-a făcut prin declarațiile de impunere din anii 1950, care, prin ele însele, nu reprezintă acte de proprietate ale autorilor, provenind chiar de la aceștia.
Înscrisurile atașate la filele 132-136 dosar fond, respectiv contract de vânzare-cumpărare datând din anul 1907, nu fac dovada celor de mai sus, deoarece nu se coroborează cu alte probe care să aducă informații suplimentare privind situația juridica ulterioară a respectivelor imobile (dacă la data preluării acestea se mai aflau în patrimoniul autorilor). De altfel, la fila 141 dosar fond există atașat un act din anul 1948, prin care cei doi autori înstrăinau o suprafață de 827 m.p., teren situat în C., Secția Magaziilor.
Cum, se reține, reclamanții nu au dovedit dreptul de proprietate al autorilor lor asupra imobilelor ce fac obiectul notificării, dispoziția nr.3082/08.06.2004 emisă de Primarul orașului C. s-a constatat că este, prin prisma prevederilor art. 1-3 din Legea nr.10/2001, legală, motiv pentru care contestația formulată a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții M. A., B. Ș. D., B. I. C., (aceștia din urmă fiind și moștenitori ai reclamantului Bortnovski Stanică, decedat la 14 martie 2009, conform certificatului de deces și încheierii din 21 octombrie 2004, file 45, 46 dosar nr._ al Curții de Apel C.), cât și intervenienții Delamare (M.) S., Zbidi(M.) N., M. P. A., B. (M.) C., M. A., Lacour (M.) S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Motivând apelul, reclamanții M. A., B. S. D., B. I. C. au susținut, în esență, că prin sentința apelată, instanța de fond a reținut în mod greșit că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor lor, N. C. și N. E..
Soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală, atât din prisma interpretării și aplicării Decretului nr.92/1950, cât și a Legii 10/2001 în materia dovezii dreptului de proprietate.
Dovada preluării abuzive rezultă din Lista Anexă la Decretul nr.92/1950., în care la poziția 5241 figurează autorul comun Neamtu C. cu mai multe imobile între care și cel dinCorabia, . ce face obiectul prezentei cauze.
Mai arată reclamanții că, potrivit art.2 alin.l lit.a din Legea nr.10/2001, Decretul nr.92/1950 este menționat expres ca mijloc de preluare abuzivă, iar art. 24 din lege instituie o prezumție relativă de proprietate pentru persoana menționată în actul de preluare.
Faptul că măsura de naționalizare a fost efectiv pusă în aplicare reiese fără putință de tăgadă și din Procesul Verbal al Comitetului Provizoriu al Orașului C. din 20.04.1950 prin care locatarului Comcereal (a se vedea în acest sens Declarația nr.380/3 III 1950) i se pune în vedere faptul că pe baza Decretului nr.92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, [...] proprietatea lui „N. C." a devenit proprietate de stat și chiria va fi plătită statului.
Așadar, încă o dovadă în plus că statul a devenit proprietarul imobilului, chiriașul fiind înștiințat că nu mai datorează chiria către fostul proprietar, ci direct către stat.
Au fost invocate și dispozițiile cuprinse în Normele metodologie de aplicare unitară a Legiinr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 din_ ,publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 227 din_ .
Conform pct.l lit.e din Normă, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire, revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile ort. 3 alin. (1) Ut. a) și ale art. 23 din lege. In cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element - faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului, constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă.
P. urmare, reclamanții se bucură de prezumțiile instituite de aceste texte de lege, prezumții care nu numai că nu au fost răsturnate, ci, dimpotrivă, contrar celor reținute de instanța de fond, sunt întărite și de celelalte probe existente la dosarul cauzei.
Astfel, reclamanții solicită instanței de apel să observe că, față de cele cuprinse în Decretul de naționalizare nr.92/1950, având în vedere, pe de o parte, prezumțiile instituite de lege, iar, pe de altă parte, celelalte înscrisuri administrate în cauză, respectiv declarațiile de impunere anterioare preluării, neexistând nici o rațiune pentru care autoarea comună să plătească impozit pentru aceste imobile, dacă acestea nu se mai aflau în patrimoniul său, reclamanții au făcut pe deplin dovada dreptului de proprietate al autorilor.
Pentru toate aceste considerente solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate, cu consecința admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.
Intervenienții C. B.(M.), A. M., P. Jissirliu, S. Delmare(M.), Lacour S.(M.), Zbidi Vicole(M.) au criticat soluția primei instanțe, pentru următoarele motive:
Referitor la excepția tardivității, invocată din oficiu de instanța de fond, consideră că a fost soluționată în mod greșit, limitând dreptul privind liberul acces la justiție.
Astfel, instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că, fiind în situația unei legi speciale, respectiv a Legii 10/2001, în care sunt prevăzute dispoziții exprese atât sub aspect temporal cât procedural, acestea se aplică cu prioritate față de dreptul comun. Potrivit reglementărilor acestei legi, art.26 alin. 3 din Legea 10/2001, actele emise de către autoritățile locale sau centrale îndrituite a soluționa notificările persoanelor îndreptățite de a beneficia de măsurile reparatorii din Legea 10/200, denumite decizii/dispoziții, pot fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare. Deci, data de la care începe să curgă termenul de prescripție este data comunicării către părțile care au solicitat soluționarea notificărilor depuse.
Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, atât în legea specială cât și în dreptul comun, termenul curge de la comunicarea actului administrativ, respectiv de la comunicarea actelor procedurale.
Raportându-se la practica judecătorească în lumina prevederilor C. pr.civ., au arătat totuși că, în temeiul principiului echipolentei actelor juridice, comunicarea actului de procedură poate fi înlocuită cu un act echivalent, în cazul de față cu cererea de intervenție în interes propriu.
Actul de procedură care, în speță, este cererea de intervenție, înlocuiește actul de procedură al comunicării deciziei/dispoziției sau a hotărârii, pentru curgerea termenului. Astfel, instanța de fond, în ciclul rejudecării cauzei, a ridicat excepția lipsei calității de folosință și a exercițiului autorului M. C., a constatat că acesta a fost decedat la momentul depunerii contestației de către ceilalți contestatori, că nu avea capacitatea de folosință și exercițiu de a sta în justiție și, pe cale de consecință, nici moștenitorii defunctului nu puteau sta, la rândul lor, în justiție.
Admiterea excepției privind lipsa capacității de folosință și exercițiu a lui M. C., reprezintă actul procedural prin care instanța de fond a oferit posibilitatea intervenienților de a exercita dreptul de acces la justiție, urmată de depunerea cererii de intervenție în nume propriu. Deci, în lumina principiului echipolentei actelor juridice, se poate considera că cererea de intervenție a fost depusă înainte de primirea comunicării dispoziției primarului C., deci dispoziția se consideră a fi comunicată la momentul depunerii cererii de intervenție, cerere prin care se tinde la soluționarea unui drept subiectiv, acela al obținerii unor măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv.
Sub aspectul celor prezentate mai sus, instanța de fond, în mod greșit și fără temei legal, a considerat că data la care a început termenul de prescripție, este de la luarea în cunoștință a dispoziției Primarului oraș C., nesocotind faptul că termenul de 30 de zile de la comunicare, este prevăzut expres atât în legea specială cât și în Codul de pr.civ. și că nu se poate deroga de la acestea decât în condițiile expres prevăzute de lege, precum în situația echipolenței actelor juridice.
Instanța de fond nu a făcut aplicarea art.285 pct.1 Cod pr.civ., în sensul că termenul de apel( în speță termenul de contestație) se întrerupe (deși s-a susținut acest lucru oral și prin note scrise) prin moartea părții care are interes să facă apel. În acest caz se face din nou o singură comunicare a hotărârii (a dispoziției primarului), la cel din urmă domiciliu al părții, pe numele moștenirii, fără să se arate numele și calitatea fiecărui moștenitor.
Hotărârea instanței de fond încalcă prevederile art.6 din Convenție privind accesul la un proces echitabil, prin nesoluționarea cauzei într-un termen rezonabil. Consideră apelanții că modul de soluționare a notificării nr. 49/15.08.2001, precum și soluțiile date de instanțe în cele 3 cicluri procesuale, reprezintă o ingerință în exercitarea unui drept sau a unei libertăți recunoscute de Convenția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Soluția finală este aceea a unei lipse totale privind reparațiile, în natură sau sub forma de despăgubiri, în condițiile în care s-a făcut dovada de persoană îndreptățită de a beneficia de prevederile Legii 10/2001, atât sub aspectul calității de persoană îndreptățită, a preluării abuzive cât și sub aspectul existenței și întinderii dreptului de proprietate.
P. decizia nr.4570 din 25 noiembrie 2014, Curtea de Apel C. - Secția I Civilă, a admis apelurile declarate de reclamanți și intervenienți și, desființând sentința, a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului O., reținând, în esență, că prima instanță a soluționat greșit procesul, fără a intra în cercetarea fondului, contestația formulată de moștenitorii lui M. C. împotriva dispoziției nr. 3082/2004, prin intermediul cererii de intervenție, nefiind tardivă, iar soluționarea greșită a sa, în temeiul acestei excepții peremtorii, a antrenat o necercetare a fondului, aspect ce face incidente dispozițiile art. 297 alin.1 Cod pr. civ., în reglementarea la data formulării acțiunii; apelul declarat de reclamanți, se impune a fi admis, ca efect al admiterii apelului intervenienților, pentru a asigura o judecată unitară a cauzei, dar și în considerarea caracterului întemeiat al criticilor formulate de aceștia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs S. R., prin M. Finanțelor P.-Direcția Generală a Finanțelor P. C., prin Administrația Județeană a Finanțelor P. O. care, invocând temeiul prevăzut de art.304 pct.9 din codul de procedură civilă de la 1865, aplicabil cauzei, a criticat soluția dată în apel, după cum urmează: în mod greșit s-a apreciat că moștenitorii lui M. C. au formulat în termen, contestație împotriva dispoziției nr.3082/2004, în legătură cu care prima instanță a apreciat judicios că este tardivă; în mod eronat s-a admis apelul declarat de ceilalți reclamanți și s-a considerat că aceștia au probat existența dreptului de proprietate, în patrimoniul autorilor lor, la data preluării; greșit s-a reținut, de asemenea, și faptul că reclamanții, în dovedirea dreptului de proprietate, se pot folosi de actele de preluare abuzivă fără a depune și actele propriu-zise de proprietate, cu încălcarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
La termenul din 10 martie 2015, în acord cu dispozițiile art.306 (2) din Codul de procedură civilă de la 1865, aplicabil cauzei de față, Înalta Curte, din oficiu, a pus în dezbaterea părților motivul de ordine publică vizând calificarea greșită, de către Curtea de Apel, a căii de atac exercitată împotriva sentinței dată de Tribunal, în ultimul ciclu procesual.
P. decizia nr.635 din 10 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr._, s-a admis recursul declarat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P.-Direcția Regională a Finanțelor P. C. prin Administrația Județeană a Finanțelor P. O. împotriva deciziei nr. 4570 din 25 noiembrie 2014 a Curții de Apel C. - Secția I civilă.
S-a casat decizia și s-a trimis cauza aceleiași instanțe în vederea soluționării recursului.
Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a reținut următoarele:
Instanța de control judiciar a calificat greșit calea de atac ce putea fi exercitată împotriva sentinței nr.275 din 19 martie 2014 a Tribunalului O. - Secția I Civilă, avându-se în vedere dispozițiile Legii nr.202/2010, atât în ceea ce privește regimul căilor de atac în materia Legii nr. 10/2001, cât și sub aspectul normelor tranzitorii.
Astfel, potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.202/2010, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel.
Conform art. XXVI al Legii nr.202/2010, care reprezintă norma tranzitorie, dispozițiile art.26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989", republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin această lege (...) se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a noii reglementări.
Din interpretarea acestor dispoziții, rezultă fără echivoc că, în materia Legii nr. 10/2001, republicată (ca și a Legilor nr.31/1990 și nr.221/2009) numai hotărârile judecătorești pronunțate anterior intrării în vigoare a Legii nr.202/2010, rămân supuse ambelor căi de atac (apel și recurs), hotărârile pronunțate ulterior apariției noii reglementări, fiind sustrase exercițiului apelului.
În acest context legislativ, din perspectiva interpretării sintagmei „dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză", este lipsită de relevanță împrejurarea că litigiul a parcurs mai multe cicluri procesuale, în condițiile în care celelalte hotărâri date de prima instanță au fost casate, respectiv desființate.
Or, chiar conform prevederilor art.311 (1) din Codul de procedură civilă de la 1865, sub imperiul căruia a fost inițiat demersul judiciar, hotărârea casată nu are nicio putere, deci nu există din punct de vedere juridic.
Tot astfel, o hotărâre desființată, cum este sentința din cel de-al treilea ciclu procesual, nu poate fi producătoare de efecte sub nici un aspect și cu atât mai puțin, nu poate influența exercițiul căilor de atac.
În prezenta cauză, sentința civilă nr.308 din 22.06.2005 a Tribunalului O., dată în primul ciclu procesual, a fost desființată prin decizia nr.140 din 15.02.2006 a Curții de Apel C., cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanțe.
Ulterior, în cel de-al doilea ciclu procesual, s-a pronunțat sentința
nr.811 din 12 septembrie 2006 de către Tribunalul O., desființată la rândul ei, prin decizia nr.70 din 18 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel C., cauza fiind, din nou, trimisă spre rejudecare, primei instanțe.
Tribunalul a pronunțat o nouă hotărâre (sentința nr.275 din 19 martie 2014) singura hotărâre a fondului existentă din punct de vedere juridic, după . Legii nr.202/2010 - 25 noiembrie 2010 - care, potrivit atât normei tranzitorii, cât și dispoziției de drept comun incidentă în cauză (art.725 din Codul de procedură civilă de la 1865) rămâne supusă regimului căilor de atac, în vigoare la data emiterii actului jurisdicțional.
Or, la această dată, așa cum s-a arătat, intraseră deja în vigoare modificările procedurale operate prin Legea nr.202/2010, de imediată aplicare, prin care, în materia Legii nr. 10/2001, a fost suprimată calea de atac a apelului, sentința pronunțată în cel de-al treilea ciclu procesual, nemaiputând fi astfel atacată, decât pe calea recursului.
Ca o consecință a greșitei calificări a căii de atac, instanța nu a fost alcătuită într-o compunere legală, fiind nesocotite astfel dispozițiile art.54 (2) din Legea nr.304/2004 „privind organizarea judiciară", ceea ce atrage și incidența motivului de casare prevăzut de art.304 pct.l Cod procedură civilă.
Ca atare, recursul s-a admis, cu consecința trimiterii cauzei aceleiași curți de apel, în vederea soluționării recursului.
Rejudecând cauza în calea de atac a recursului, conform deciziei de casare, Curtea va admite recursurile, pentru următoarele considerente:
Astfel, în ceea ce privește recursul intervenienților DELAMARE(M.) S., ZBIDI(M.) N., M. P. A., B. (M.) C., M. A., LACOUR (M.) S., Curtea constată că este fondat, soluția adoptată de Tribunal - în sensul că cererea de intervenție în interes propriu formulată de moștenitorii lui M. C., prin care s-a contestat dispoziția nr.3082/2004 emisă de Primarul Mun. C., este tardivă, fiind formulată după expirarea termenului de 30 zile, calculat de la data luării de cunoștință, moment care coincide cu data de 29.04.2010, când au intervenit în faza procesuală a contestației în anulare în dosarul nr._ - fiind nelegală.
Aceasta, deoarece, art. 26 din Legea 10/2001 prevede că termenul de 30 zile, în care persoana ce se pretinde îndreptățită poate contesta dispoziția sau decizia emisă în soluționarea notificării, curge de la data comunicării actului, și nu de la data luării la cunoștință despre acesta.
Cum, legea specială nu conține dispoziții exprese și derogatorii de la dreptul comun, se aplică normele generale existente în materia comunicării actelor de procedură.
În speță, dispoziția nr. 3082/2004 a fost comunicată pe numele lui M. C., care era decedat din anul 2001. Într-o atare situație, în cuprinsul actului procedural prin care se comunica dispoziția, trebuia făcută mențiune despre faptul decesului destinatarului, urmând să se procedeze la o nouă comunicare, pe numele moștenirii, fără a se arăta în concret numele și calitatea succesorilor.
La momentul comunicării dispoziției, în materia comunicării actelor de procedură nu exista un text expres care să reglementeze un astfel de caz. Cu toate acestea, pornind de la rațiunea instituirii unor termene procedurale, înlăuntrul cărora partea interesată să poată să deducă controlului judecătoresc actele emise în procedura administrativă, emitentul trebuia să se asigure că destinatarul sau, după caz, moștenitorii acestuia, au primit corespondența în mod efectiv și că au posibilitatea reală de a lua cunoștință de conținutul acesteia.
Contestația împotriva dispoziției emisă în procedura legii 10/2001, reprezintă o veritabilă cale de atac împotriva acesteia, motiv pentru care trebuie respectate toate exigențele procedurale menite să garanteze posibilitatea efectivă a destinatarului de a lua cunoștință de actul comunicat, cu atât mai mult cu cât, de acest moment, este legată producerea de efecte juridice.
De altfel, deși nu sunt aplicabile în speță, potrivit principiului „ regit tempus actum”, sunt de evidențiat și dispozițiile art. 184 din Noul Cod de pr. civ., care reglementează instituția întreruperii termenelor procedurale, inclusiv în cazul în care a intervenit moartea uneia dintre părți, când se face din nou o singură comunicare la ultimul domiciliu al părții interesate, pe numele moștenirii, fără să se arate numele și calitatea fiecărui moștenitor.
Câtă vreme o atare comunicare a dispoziției pe numele moștenirii lui M. C., nu s-a făcut, termenul prevăzut de art. 26 din Legea 10/2001 nu a început să curgă, și, prin urmare, nu avea cum să se împlinească, iar formularea contestației prin intermediul cererii de intervenție în interes propriu, la data de19.06.2013, nu poate fi respinsă ca tardivă.
În acest context, în absența comunicării legale a actului procedural contestat - legea dispunând în mod expres că termenul curge de la data comunicării - împrejurarea reținută de prima instanță, potrivit căreia intervenienții au cunoscut despre dispoziția emisă în soluționarea notificării nr. 49/2001, cel mai târziu la data la care au formulat cerere completatoare în dosarul nr._ al ÎCCJ, este irelevantă.
Principiul echipolenței actului procedural, potrivit căruia comunicarea dispoziției poate fi înlocuită cu un act echivalent, în speță cu cererea de intervenție în interes propriu, prin care moștenitorii notificatorului M. C. au contestat dispoziția, nu este incident, căci cazurile de echipolentă prevăzute în art. 284 alin.1 și 2 și 310 Cod pr. civ., sunt de strictă aplicare și nu pot fi extinse la alte situații, prin metoda de interpretare a analogiei.
Față de aceste considerente, contestația formulată de moștenitorii lui M. C. împotriva dispoziției nr. 3082/2004, prin intermediul cererii de intervenție, nu este tardivă, iar soluționarea sa pe excepția tardivității, fără a se intra în cercetarea fondului, este greșită, impunând, deci, admiterea recursului intervenienților și rejudecarea pe fond a contestației formulată de aceștia.
Cât privește recursul reclamanților M. A., B. S. D., B. I. C., Curtea apreciază că se impune, de asemenea, să fie admis, în primul rând ca efect al admiterii recursului intervenienților, pentru a se asigura o judecată unitară a cauzei, dată fiind interdependența existentă între cererile formulate de reclamanți și de intervenienți, dar și în considerarea caracterului întemeiat, chiar și numai în parte, al criticilor formulate de aceștia.
Astfel, în examinarea contestației, prima instanță a reținut că, deși reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în condițiile art. 3 din Legea 10/2001, nu au probat existența, la momentul preluării, în patrimoniul autorilor lor, a dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, situat în C., ..
Concluzia la care a ajuns prima instanță, nu este, însă, rezultatul unei cercetări, examinări și interpretări complete și corecte, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor legale în materie.
Normele metodologice de aplicare a legii 10/2001, aprobate prin HG nr. 250 /7 martie 2007, prevăd, în categoria actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, în accepțiunea art. 23 din lege, orice act juridic translativ de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică, menționând, cu titlu exemplificativ, actele de vânzare cumpărare, tranzacția, donația, extrasele de carte funciară, acte sub semnătură privată încheiate anterior intrării în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor.
Potrivit art.24 din legea 10/2001, în absența unor probe contrare, existența sau, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
A..2 al aceluiași articol arată că, în aplicarea prevederilor alin.1 și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, pus în executare măsura preluării abuzive, este presupus că deține imobilul sub nume de proprietar.
Totodată, potrivit art.1 lit. e din HG nr. 250/2009, sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul preluării abuzive, revine persoanei care pretinde dreptul, potrivit art. 3 alin.1 lit. a și ale art. 23 din lege. Cu toate acestea, în cazul în care, pentru imobilul respectiv, nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, soluționarea notificării se va face și în funcție de acest element, iar faptul că imobilul se găsește în patrimoniul statului, constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă.
În plus, art.2 alin.1 din legea 10/2001, enumeră, în categoria imobilelor preluate abuziv, și pe cele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950.
În speță, reclamanții au indicat ca titlu de proprietate al autorilor lor, N. C. și N. E., contractul de vânzare cumpărare nr._/24 august 1907, încheiat cu vânzătorul Ș. Vajas ( fila 132 dosar 3516/2004 al Tribunalului O. ), iar dovada preluării s-a făcut prin listele anexă la Decretul nr. 92/1950, unde, la poziția nr.5241, figurează naționalizat imobilul situat în C., ., proprietatea autorului N. C. .
Anterior preluării, în anul 1950, obligațiile fiscale aferente imobilului în legătură cu care s-au solicitat măsuri reparatorii, au fost stabilite în sarcina autoarei N. E., așa cum reiese din declarațiile de impunere globală și individuale depuse la dosarul cauzei( filele 30-45 dosarul 3516/2004 al Tribunalului O..)
De asemenea, prin procesul verbal al comitetului Provizoriu al Orașului C., încheiat la data de 20.04.1950, locatarului Comcereal i s-a pus în vedere să achite chiria, în viitor, statului, devenit proprietar prin naționalizare .
În condițiile în care autorul N. C. este menționat în lista anexă la Decretul 92/1950, ca fiind proprietarul căruia i-a fost naționalizat imobilul notificat, iar, după acest moment, bunul s-a aflat în proprietatea statului, prima instanță, în măsura în care ar fi constatat că intimatele nu au făcut dovada contrară, trebuia să dea eficiență prezumției legale relative instituită de art. 24 alin.1 și 2 din lege. În acest context, se impunea examinarea comparativă a listei anexă la Decretul 92/1950, cu actul de vânzare - cumpărare din anul 1948, aflat la fila 141 dosar fond, invocat de instanță în motivarea sentinței (în sensul că, la data preluării de către stat, imobilele nu se mai aflau în patrimoniul autorilor), eventual, coroborat și cu alte probe ce se apreciau ca necesare pentru justa soluționare a cauzei.
Astfel, Curtea apreciază că prima instanță a reținut ca nedovedită continuitatea în patrimoniul autorului a dreptului real asupra imobilelor ce fac obiectul notificării, de la data dobândirii până la data preluării - concluzionând că reclamanții nu au dovedit dreptul de proprietate al autorilor lor asupra imobilelor ce fac obiectul notificării și, prin urmare, contestația formulată de aceștia nu este fondată - fără a avea în vedere elementele de drept și de fapt menționate, făcând o cercetare incompletă a fondului cauzei.
P. urmare, sub acest aspect, se impune și rejudecarea contestației reclamanților, criticile fiind întemeiate în limitele acestor considerente.
De asemenea, în măsura în care, în rejudecare, se concluzionează că moștenitorii autorilor, care pretind măsuri reparatorii în baza Legii 10/2001, sunt îndreptățiți la acestea, Curtea apreciază ca nefiind pe deplin lămurit, prin materialul probator deja administrat, aspectul referitor la forma măsurii reparatorii cuvenită, în natură sau prin echivalent.
Rapoartele de expertiză întocmite în primul ciclu procesual în dosarul nr. 3516/2004 al Tribunalului O., sunt neconcludente sub acest aspect, astfel că se impune să se stabilească dacă imobilul ( teren și construcții ) solicitat prin notificare, ce urmează a fi identificat prin amplasament și vecinătăți actuale, identificare materializată într-o schiță anexă, poate fi restituit în natură, având în vedere prevalenta acestei modalități de reparație. În caz contrar, urmează să se identifice forma măsurii reparatorii prin echivalent și entitatea în contradictoriu cu care urmează a se stabili acest drept.
Cum, potrivit art. 312 alin. 2, 3 din Codul de procedură civilă cu modificările aduse prin Legea nr. 202/2010, aplicabil în speță, în cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată, a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi, hotărârea atacată poate fi casată, iar, potrivit art. 312 alin.5 din același cod, în cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de recurs, admițând recursul, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată - Curtea, în raport de considerentele expuse, luând în considerare și prevederile art. 312 alin.61, care permit casarea cu trimitere o singură dată pentru cazul menționat, urmează să admită recursurile declarate de reclamanți și intervenienți, să caseze în parte sentința și să trimită cauza spre rejudecare la Tribunalul O., pentru soluționarea pe fond a contestațiilor formulate de intervenienți și reclamanții care au exercitat calea de atac împotriva sentinței civile nr. 275 din 19.03.2014, urmând să mențină restul dispozițiilor sentinței, cu privire la anularea contestației formulată de reclamantul M. C., pentru lipsa capacității procesuale de folosință; problema lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantului decedat anterior introducerii acțiunii, fiind tranșată în mod irevocabil de Înalta Curte de Casație și Justiție, sentința atacată este legală sub acest aspect.
Instanța de rejudecare va avea în vedere considerentele prezentei decizii, dar va verifica și susținerea intimatei . căreia, pentru imobilul din ., reclamanții au beneficiat de măsuri reparatorii ca urmare a soluționării notificărilor finalizate prin dispozițiile nr. 3078 și 3079, ambele din 2004.
Totodată, va verifica, solicitând relații de la părți și organele abilitate, dacă imobilele în litigiu au făcut obiectul și altor cereri de restituire, în orice modalitate prevăzută de lege - între care, și aspectul susținut de intimata . la faptul că pentru aceleași imobile care au făcut obiectul notificării nr. 49/2001, s-a mai formulat cerere de acordare de măsuri reparatorii în baza Legii 10/2001 și de către alte persoane, făcându-se trimitere la notificarea depusă în copie la fila 20 din dosarul nr. 1644/C/2006 al Curții de Apel C. - și, în caz afirmativ, se va avea în vedere modul de soluționare al acestora.
P. urmare, în rejudecare, atât contestația precizată, cât și cererea de intervenție în interes propriu, vor fi examinate pe fond, urmând ca instanța să stabilească dacă reclamanții și intervenienții au făcut dovada proprietății autorilor lor cu privire la imobilele în litigiu și să determine - subsecvent stabilirii împrejurării dacă persoanele îndreptățite au mai beneficiat de măsuri reparatorii pentru imobilul ce a făcut obiectul notificării nr. 49/2001, din C., . - în urma întocmirii unui raport de expertiză de specialitate, forma de reparație la care reclamanții și intervenienții sunt îndreptățiți, potrivit legii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamanții M. A., B. S. D., B. I. C. și intervenienții DELAMARE(M.) S., ZBIDI(M.) N., M. P. A., B. (M.) C., M. A., LACOUR (M.) S. împotriva sentinței nr.275 din 19.03.2014, pronunțată de Tribunalul O. – Secția I. Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți S.C. M. S.A C., C. L. C., ORAȘUL C. P. P. și S. R. P. M. F. P., P. DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR P. C., P. ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR P. O. - în urma casării deciziei civile nr. 4570 din 25 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._, prin decizia civilă nr. 635/10.03.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr._, având ca obiect Legea 10/2001.
Casează în parte sentința civilă nr. 275 din 19.03.2014, pronunțată de Tribunalul O. – Secția I. Civilă în dosarul nr._ .
Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul O., pentru soluționarea pe fond a contestațiilor formulate de intervenienți și ceilalți reclamanți M. A., B. S. D., B. I. C..
Menține restul dispozițiilor sentinței, privind anularea contestației formulată de reclamantul M. C..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 07 Iulie 2015.
Președinte, P. P. | Judecător, C. R. | Judecător, T. R. |
Grefier, E. O. |
Red. jud. P. P.
Tehn. M.C.
2 ex./13.07.2015
Jud. fond M. I. S.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 3068/2015. Curtea de Apel CRAIOVA | Pretenţii. Decizia nr. 3551/2015. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
