Validare poprire. Decizia nr. 1372/2012. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1372/2012 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 07-02-2012 în dosarul nr. 1372/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1372/2012
Ședința publică de la 07 Februarie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE: M. P.
Judecător: M. C.
Judecător: I. V.
Grefier: M. M.
x.x.x.x.x.x.x.x.x.x.x.x
Pe rol, judecarea recursului declarat de debitoarea C. DE A. DE S. D. împotriva deciziei civile nr. 470/19.10.2011, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul creditor C. V. și intimata-terț poprit T. C., având ca obiect validare poprire.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns pentru recurenta debitoare C. DE A. DE S. D., consilier juridic T. M., lipsind intimatul creditor C. V. și intimata-terț poprit T. C..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul este declarat și motivat în termenul legal, după care,
Curtea, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra recursului.
Consilier juridic T. M., pentru recurenta debitoare, a susținut oral motivele de recurs formulate în scris, solicitând admiterea recursului așa cum a fost motivat.
CURTEA
Asupra recursului de față;
Prin sentința civilă nr._ din 30.06.2011 pronunțată de Judecătoria C. a fost admisă acțiunea formulată de creditor C. V. în contradictoriu cu debitorul C. Județeană de Pensii D. și terțul poprit T. C..
A fost validată poprirea înființată în dosarul de executare silită nr.354/E/2009 al B. T. - Terpovici la data de 04.03.2010 în mâinile terțului poprit T. C. asupra conturilor debitorului CAS D., până la concurența sumei de 37.937,02 lei, reprezentând debit conform titlului executoriu, decizia civilă nr. 2560 din 04.12.2008 a Curții de Apel C., plus cheltuieli de executare, conform procesului verbal de executare din 07.04.2009 în favoarea creditorului - reclamant C. V..
A fost obligat debitorul CAS D. la plata către creditor a sumei de 200 lei, cheltuieli de judecată .
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că prin decizia civilă nr. 2560/04.12.2008 pronunțată de către Curtea de Apel C. în dosarul nr._/63/2008, ce constituie titlu executoriu, creditorului C. V. a obținut, în contradictoriu cu debitorul CAS D., o despăgubire izvorând din raportul de muncă.
Deoarece debitorul nu s-a conformat, creditorul s-a adresat Biroului Executorului Judecătoresc „T.- Terpovici”, întocmindu-se dosarul de executare nr. 354/E/2009. La data de 07.04.2009 s-a emis somație. Ulterior, executorul a emis la data de 04.03.2010 adresa de înființare a popririi, de către terțului poprit T. Municipiului C.. Acesta din urmă a răspuns în sensul că orice cerere de executare silită este suspendată de drept în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr.71/2009.
Conform art.6 paragraful 1 din Convenția (Europeană) pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală.
Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Însă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
Statul și instituțiile publice au îndatorirea, reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătoreasca de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art.6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite (de exemplu, cauza Ruianu contra României, Pini și Bertani, Manera și Atripaldi contra României, Ș. contra României, V. I. contra României, S. P. contra României).
Întârzierea în executarea unei sentințe, imputabilă autorităților care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere și dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
În Cauza Ș. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art.6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi".
Curtea reamintește că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție.
Curtea a concluzionat că, prin refuzul de a executa sentința, autoritățile naționale au lipsit reclamantul de un acces efectiv la justiție în faza de executare, fiind încălcat art.6 alin.1 din Convenție.
Așadar, refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie și o atingere adusă dreptului ce decurge din art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
Așa cum rezultă din cele arătate anterior, art.6 din Convenție, în maniera în care a fost interpretat de Curte, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a da curs hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale.
În consecință, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Cu atât mai mult, statul nu poate impune limitări ale executării silite și nu poate institui norme care să ducă la amânarea realizării creanței pe care o persoană o are împotriva sa, aceasta constituind o ingerință în dreptul său la recunoașterea bunurilor.
Dispozițiile derogatorii ale O.G. nr.22/2002, ale O.U.G. nr. 75/2008, ale O.U.G. nr.71/2009 și ale actelor subsecvente de punere în aplicare a ordonanțelor favorizează statul în raporturi de drept privat (raporturile de drept al muncii întră în sfera dreptului privat), acolo unde statul trebuie să se găsească pe poziții de deplină egalitate cu orice altă persoană fizică sau juridică. Un debitor, privit generic, nu poate nicicând invoca lipsa fondurilor, putând fi urmărit silit inclusiv asupra locuinței, în cazul persoanei fizice, sau până la . cazul persoanei juridice.
Curtea Constituțională a României, în practica sa constantă (de exemplu, Decizia nr. 255/2003, Decizia nr. 127/2008, Decizia nr. 1184/2008, Decizia nr. 784/12.05.2009), a considerat că dispozițiile derogatorii ale O.G. nr.22/2002 sunt în acord cu dispozițiile Constituției.
În Decizia nr. 127/2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile O.G. nr.22/2002 nu contravin nici dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, chiar dacă permite statului să împiedice, să anuleze sau să întârzie în mod excesiv executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa: „este adevărat că prin instituirea unui termen de 6 luni în care instituția debitoare este obligată să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată (dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri) se prelungește durata procedurii de executare a titlului. Însă, Curtea observă că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu în Cauza Burdov contra Rusiei (2002), s-a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art.6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.”
De la Cauza Burdov contra Rusiei (2002), jurisprudența Curții de la Strasbourg a evoluat în sensul arătat mai sus, în Cauza Ș. contra României (2005), lipsa fondurilor nefiind considerat un motiv justificat pentru întârziere.
Constituționalitatea O.G. nr.22/2002, a O.U.G. nr. 75/2008 sau a O.U.G. nr.71/2009 nu poate fi pusă în discuție de către prezenta instanță, verificarea constituționalității fiind de competența exclusivă a Curții Constituționale.
Însă în privința concordanței dispozițiilor O.G. nr.22/2002, ale O.U.G. nr. 75/2008 și ale O.U.G. nr.71/2009 cu cele ale Convenției Europene, primul judecător chemat să se pronunțe este cel intern. În această privință, prezenta instanță nu mai este ținută de aprecierile Curții Constituționale dacă ordonanțele respective respectă sau nu principiile europene în materia drepturilor omului.
De altfel, nu este singura dată când Curtea Constituțională a României are aprecieri contrare celor ale Curții Europene asupra compatibilității legislației interne cu dispozițiile Convenției. În Cauza D. P. contra României (nr.2 / 26 aprilie 2007), se apreciază că instanța constituțională română „a ajuns la concluzia compatibilității legii naționale cu art.8 din Convenție și cu principiile care se degajă din jurisprudența Curții (Europene) în materie. Această concluzie este desigur în contradicție cu aprecierile Curții”, această situație fiind „regretabilă”, fiind vorba despre „o eroare de aplicare sau de interpretare a jurisprudenței Curții de către judecătorul constituțional național.” (paragrafele 101 și 102 din Hotărâre).
Între aplicarea ordonanțelor indicate, ce prevăd eșalonări în achitarea unor creanțe constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile – titluri executorii, creanțe ce reprezintă drepturi salariale restante, pe de-o parte și dispozițiile Convenției și ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg, pe de altă parte, instanța este obligată să dea curs celor din urmă, conform art.11 alin.2 și art.20 din Constituția României, revizuită în 2003.
Art. 11 alin. 2 din Constituție arată că „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.” Art.20 intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului” prevede: „(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”
Neexistând impediment legal, instanța a constatat că terțul poprit nu și-a îndeplinit obligația sa prevăzută de art. 456 C.p.c.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs C. de A. de S. D. (C.A.S.), cale de atac calificată ca fiind apel de către instanță la acest termen de judecată, prin care a solicitat modificarea hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de validare a popririi.
Prin decizia nr. 470 din 19 octombrie 2011, s-a respins ca nefondat apelul declarat de debitoarea C. DE A. DE S. D., în contradictoriu cu creditorul C. V. și terțul poprit T. C., împotriva sentinței civile nr._ din 30.06.2011 pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._
Analizând sentința civilă apelată prin prisma motivelor de apel și raportat la art. 292 C.p.c., instanța a considerat că apelul formulat în prezenta cauză este nefondat pentru considerentele ce succed:
Cauzele invocate de instanța de fond potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului au aplicabilitate directă în speță, fiind pronunțate în materia executării unor obligații de plată stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile în sarcina statului, cu referire expresă la protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității ceea ce implică obligația administrației de a se plia unei sentințe sau hotărâri pronunțate de o asemenea instanță.
În contextul procedurii de executare a unei obligații pecuniare stabilite în sarcina statului printr-o hotărâre definitivă și executorie, în mod legal, instanța de fond a făcut referire la jurisprudența CEDO în cazurile în care organele statului nu-și îndeplinesc obligațiile rezultate din hotărâri pronunțate împotriva lor.
Instanța de fond a reținut corect că legea internă conține dispoziții contrare Convenției Europene a Drepturilor Omului și a aplicat, cu prioritate, dispozițiile art. 6, raportat la jurisprudența constată a Curții, instanța analizând și condițiile în care o privare ar putea fi în acord cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Este adevărat, așa cum a susținut și apelanta, că au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate purtând asupra O.U.G. nr. 71/2009, iar Curtea Constituțională a statuat că textul este constituțional, de exemplu, prin decizia nr. 1188/02.03.2010 publicată în M. Of. nr. 237 din 14 aprilie 2010.
Este adevărat și că, prin O.U.G. nr. 71/2009, s-a stabilit un cadru derogator de la dreptul comun în materia executării de către instituțiile publice a titlurilor executorii, însă dispozițiile acesteia contravin art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, încalcă dreptul la un proces echitabil și dreptul la respectarea bunurilor proprii, întrucât îngrădesc executarea hotărârilor definitive care constată creanțe ale persoanelor fizice sau juridice împotriva statului și instituțiilor sale. Acestea tind să rupă justul echilibru care trebuie să existe între interesul general apărat și interesele individuale cu care vine în conflict, în detrimentul intereselor individuale.
Conform art. 20 din Constituție, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte.
Curtea de la Strasbourg este interpreta supremă a Convenției care se aplică direct în statele membre ale Consiliului Europei, inclusiv în România, astfel că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, urmând ca judecătorul național să dea eficiență acesteia.
Articolul 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în maniera în care a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, impune statului (și instituțiilor publice) obligația pozitivă de a se supune hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani.
Refuzul autorităților de a aloca sumele necesare plății debitului constituie o atingere a dreptului creditorului ce decurge din art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, întrucât statul are obligația pozitivă de a se plia hotărârilor judecătorești irevocabile prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun să se ceară unei persoane care a obținut o creanță împotriva statului să inițieze procedura executării silite pentru satisfacerea creanței sale, întrucât statul nu poate să refuze, să omită, sau să întârzie în mod nerezonabil executarea unei asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind un motiv justificat pentru întârziere.
Curtea Europeană a reamintit (Hotărârea Marii Camere din 22 iunie 2004, în Cauza Broniowski contra Poloniei) că, o atitudine din partea organismelor publice, care denotă o tentativă deliberată de a împiedica punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii, tolerată sau chiar tacit aprobată de puterile executivă și legislativă ale statului, nu poate fi justificată prin nicio cauză de utilitate publică și nici prin interesul comunității în ansamblu. Dimpotrivă, ea este de natură să submineze credibilitatea și autoritatea puterii judecătorești și să compromită efectivitatea ei, punând o problemă de cea mai mare importanță în legătură cu nerespectarea principiilor fundamentale ale Convenției europene a drepturilor omului, înscrise în chiar preambulul acesteia.
Chiar dacă O.U.G. nr. 71/2009 a prevăzut o procedură de executare derogatorie de la dreptul comun în materia executării de către instituțiile publice a titlurilor executorii privind plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, în mod legal, instanța de fond a reținut că dispozițiile acesteia contravin art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție întrucât tind să rupă justul echilibru care trebuie să existe între interesul general apărat și interesele individuale cu care vin în conflict.
Principul proporționalității, consacrat explicit sau implicit în instrumente juridice internaționale de majoritatea constituțiilor țărilor democratice, inclusiv în Constituția României în art. 53, este conceput în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ca un raport just, echitabil, între situația de fapt, mijloacele de restrângere a exercițiului unor drepturi și scopul legitim urmărit sau ca un raport echitabil între interesul individual și interesul public.
În lumina jurisprudenței CEDO, se poate concluziona că, atât în situația în care un stat se bucură de imunitate de executare silită, cât și în situația în care în dreptul intern este posibilă executarea silită a statului, refuzul sau întârzierea nejustificată de a plăti suma de bani la care a fost obligat printr-o hotărâre judecătorească este de natură să încalce atât dreptul la un proces echitabil protejat de art. 6 al Convenției, cât și dreptul de proprietate protejat de art. 1 al Protocolului nr. 1.
Apelanta, prin cererea de apel, a invocat obligativitatea respectării dispozițiilor O.U.G. 71/2009, ori o asemenea critică este neîntemeiată față de incidența și aplicabilitatea în speță, cu prioritate, a dispozițiilor art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, motivul de apel potrivit căruia, OUG 71/2009 se încadrează in situația de excepție in care ingerința statului in drepturile patrimoniale ale cetățenilor este justificată, deoarece in cauza sunt întrunite toate cele 3 condiții ale unei asemenea situații de excepție - privarea de bun este prevăzuta de lege, urmărește un interes legitim si este respectata cerința proporționalității dintre interesul public care a dictat o asemenea măsura, modalitatea in care s-au restrâns drepturile cetățenilor si interesul privat al cetățeanului supus unei asemenea masuri, nu este nici real, nici conform cu situația de fapt.
Astfel, in cauza Bourdov contra Rusiei s-a rezolvat de către CEDO o situație similara, reclamantul beneficiind, de asemenea, de creanțe împotriva statului, creanțe care nu au fost onorate de Administrația financiara din cauza lipsei banilor in cont.
S-a stabilit cu acea ocazie ca "o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească. Sigur, o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată în circumstanțe speciale, dar întârzierea nu poate avea drept consecință o atingere adusă substanței dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 (35). În cauză, reclamantul nu trebuia să fie în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri care viza repararea unei vătămări a sănătății sale, din pricina dificultăților financiare ale statului (36)."
Complexitatea procedurii interne de executare silită sau a sistemului bugetar al statului nu poate scuti statul de obligația sa, în baza Convenției, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într-un interval rezonabil. Autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești.
S-a statuat că autoritatea pârâtă avea obligația de a lua toate măsurile necesare, fie singură, fie în cooperare cu alte autorități responsabile federale sau locale pentru a se asigura că fondurile necesare erau disponibile în vederea executării obligației Statului.
Hotărârea prezintă importanță pentru că expune cu claritate obligația statului de a executa, din oficiu, într-un termen rezonabil, hotărârile pronunțate împotriva sa.
În acest context, s-a apreciat că existenta crizei mondiale care a stat la baza elaborării OUG nr. 71/2009 ar justifica in planul Convenției Europene a Drepturilor Omului neexecutarea obligațiilor bănești care îi revin statului fata de salariații din sistemul bugetar.
O asemenea susținere este lipsita de substanța si neconforma cu starea de fapt, întrucât a forța o persoană, în calitate de salariată a statului, sa suporte greutatea crizei mondiale prin neonorarea de către acesta din urmă a creanțelor pe care le are fata de ea atinge însăși substanța dreptului la proprietate al acesteia.
Astfel, amânarea plații de către stat a sumelor pe care i le datorează rupe justul echilibru care trebuie sa existe intre stat si cetățean, punând întreaga povara a crizei pe umerii acestuia si punându-l in imposibilitate de a-si onora, la rândul sau, datoriile sau chiar de a-și susține nevoile de întreținere proprii si ale familiei sale.
Ca atare, justificarea legalității ingerinței statului in dreptul de proprietate al cetățeanului prin incidenta crizei mondiale nu este una întemeiată și nu poate fi reținuta ca un motiv temeinic de reeșalonare a acestor plăți, statul trebuind sa găsească alte soluții de rezolvare a unei situații financiare dificile decât aceea de neonorare a obligațiilor sale sau, în subsidiar, onorarea lor, în mod eșalonat, în cadrul unei unității mari de timp raportat la momentul pronunțării titlului executoriu în favoarea creditorului beneficiar al unei sume de bani, în mod unitar, și nu fracționat.
In ce privește critica vizând neaplicarea deciziilor nr. 188/2010 si respectiv nr. 190/2010 ale Curții Constituționale ale României care au constatat că sunt constituționale prev. O.U.G. nr. 71/2009 s-a retinut că, dacă legea internă conține dispoziții contrare Convenției Europene a Drepturilor Omului, se aplică cu prioritate dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Tribunalul a constatat că prima instanță, în mod legal, a verificat compatibilitatea prevederilor O.U.G. nr. 71/2009, față de circumstanțele concrete ale speței, cu dispozițiile art. 6 din Convenție, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și jurisprudența constantă a CEDO în materia executării hotărârilor judecătorești care are o aplicare directă în dreptul intern
În condițiile în care art. 44 alin. 1 din Constituție garantează creanțele asupra statului și a lipsei dovedirii din partea instituției debitoare a demersurilor cu finalitate concretă pe care a încercat să le întreprindă pentru a îndeplini obligația de plată, susținerile recurentei privind întârzierea justificată în executarea hotărârii judecătorești, precum și cele privind intenția statului de a executa aceste hotărâri sunt neîntemeiate.
De altfel, pentru perioada 04.12.2008 (când s-a pronunțat decizia Curții de Apel ce constituie titlu executoriu) și până la apariția OUG nr. 71/17 iunie 2009, apelanta nu a furnizat nicio justificare pentru întârzierea executării.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 296 C.pr.civ., instanța a respins apelul formulat, ca nefondat, cu menținerea hotărârii primei instanțe ca fiind legală și temeinică.
Împotriva deciziei a declarat recurs C. de A. de S. D. solicitând modificarea hotărârilor pronunțate în cauză și pe fond respingerea cererii de validare poprire.
În motivarea recursului recurenta a susținut că instanța a aplicat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, respectiv în mod nejustificat a înlăturat prevederile OUG nr.71/2009. A susținut că OUG nr. 71/2009 este în concordanță cu pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte. Au fost invocate prevederile art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului în conformitate cu care dreptul la respectarea bunurilor nu împiedică statele de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. S-a precizat că adoptarea OUG 71/2009 constituie o dovadă certă a intenției statului de a pune în executare hotărârile judecătorești într-un termen rezonabil și strict delimitat. Eșalonarea executării hotărârilor judecătorești a fost determinată de necesitatea asigurării stabilității economice a țării. Totodată, notorietatea crizei economice mondiale și, implicit, naționale oferă o justificare valabilă întârzierii în executarea hotărârilor judecătorești, justificare subliniată în partea introductivă a OUG nr.71/2009. În concluzie s-a apreciat că nu se poate vorbi despre un refuz al executării și nici de o întârziere nejustificată în executarea hotărârii judecătorești.
Referindu-se la cauza Brumărescu împotriva României în care se menționează condițiile în care operează o astfel de măsură fără a se încălca prevederile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție s-a apreciat că în speță sunt îndeplinite cele 3 condiții respectiv amânarea executării este prevăzută de lege, privarea urmărește un interes legitim iar cerința proporționalității măsurii este îndeplinită prin faptul că norma legală reglementează eșalonarea și nu exonerarea de la plată și, totodată, prevede actualizarea debitului cu indicele de inflație.
Recursul este fondat.
Criticile formulate se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă. În soluționarea cauzei Curtea apreciază că dispozițiile OUG nr. 71/2009 sunt aplicabile, aceste dispoziții legale nefiind în conflict cu prevederile Convenției Europene pentru Drepturile Omului.
Pentru a conchide astfel instanța are în vedere contextul economic național și internațional, de notorietate, în care a fost adoptată OUG nr. 71/2009. În anul 2008 s-a declanșat criza economică în SUA. Începând cu 2009 efectele acesteia s-au făcut simțite și în Europa, inclusiv în România. Principalul efect al crizei economice, care prezintă interes în cauză, este cel al diminuării veniturilor bugetare. Guvernul a fost în situația de a adopta măsuri aspre pentru a menține echilibrul bugetar (cum ar fi acordarea a 10 zile de concediu fără plată salariaților din sistemul bugetar în lunile noiembrie-decembrie 2009, creșterea TVA, reducerea cu 25% a salariilor din sistemul bugetar începând cu 1 iulie 2010 etc). Necesitatea menținerii echilibrului bugetar a constituit un aspect de interes general ce a impus luarea unor măsuri ce pot fi calificate ca ingerințe în drepturile recunoscute prin Convenție (dreptul la un proces echitabil și dreptul la respectarea bunurilor).
OUG nr. 71/2009 este o astfel de măsură, cu efecte în planul celor două drepturi protejate de convenție. Contextul economic în care această măsură a fost adoptată, finalitatea urmărită, în condițiile în care este, de asemenea, de notorietate că împotriva statului existau pronunțate un număr relativ mare de hotărâri judecătorești prin care a fost obligat la plata unor sume de bani (reținându-se aplicarea necorespunzătoare a unor prevederi referitoare la salarizarea unor categorii de salariați din sistemul bugetar) impune calificarea acestei măsuri ca fiind justificată, din considerente de interes general (menținerea echilibrului bugetar).
Totodată, faptul că prin actul normativ menționat amânarea executării obligației a fost dispusă pentru termene precise (fiind înlăturată, astfel, incertitudinea sub aspectul momentului realizării creanței), îndreptățește Curtea să considere că prin adoptarea OUG nr. 71/2009 nu a fost afectată substanța dreptului reglementat prin art.6 alin.1 din Convenție pentru persoanele care intră sub incidența acestei ordonanțe de urgență.
Cât privește proporționalitatea măsurii, analizată în raport de speța concretă dedusă judecății, Curtea apreciază că aceasta a fost respectată în cauză. Pentru a concluziona în acest sens instanța are în vedere mai multe aspecte:
- faptul că prin titlul executoriu nu s-a reținut lipsirea în totalitate a creditorului de salariu pentru o perioadă de timp în care munca a fost prestată (ci doar unele diferențe salariale datorate de angajator pentru o perioadă anterioară, diferențe rezultate din aplicarea greșită a unor prevederi legale cu impact în ce privește drepturile salariale ale creditorului în calitatea sa de angajat în sistemul bugetar);
- obligația efectuării plății din titlul executoriu nu a fost stinsă, prin voința legiuitorului, ci doar amânată;
- față de amploarea crizei economice perioada pentru care a fost eșalonată plata este una rezonabilă;
- pentru a preîntâmpina prejudiciul ce ar putea fi produs creditorului prin amânarea și eșalonarea executării obligației de plată, s-a prevăzut actualizarea creanței cu indicele prețurilor de consum.
În concluzie, instanța apreciază că OUG nr. 71/2009 nu contravine Convenției Europene pentru Drepturile Omului; astfel fiind și întrucât prin această ordonanță de urgență a fost amânată și eșalonată executarea hotărârilor judecătorești care au ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar (categorie în care se încadrează și titlul executoriu al intimatei), Curtea apreciază că soluția care se impunea a fi adoptată în cauză era cea de respingere a cererii de validare.
Referitor la jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, invocată de instanța de apel, Curtea apreciază că nu este determinantă în soluționarea cauzei. Circumstanțele concrete care au fost avute în vedere de instanța europeană pentru drepturile omului în cauzele Broniowski contra Poloniei și respectiv Bourdov contra Rusiei, atunci când a reținut că au fost încălcate prevederile Convenției, diferă sub multe aspecte față de elementele concrete ale speței de față. Spre exemplu: în niciunul dintre cazurile menționate ingerința nu îmbrăca forma unui act normativ.
Faptul prelungirii în anul 2010 (prin O.U.G. nr. 45/2010) a primei eșalonări cu caracter general (efectuată prin O.U.G. nr. 71/2009) a unor diferențe salariale stabilite prin hotărâri judecătorești, datorate de către angajatori din sistemul bugetar, nu poate conduce la o altă concluzie în cauză față de faptul că abia la acea dată (în 2010) efectele crizei au fost resimțite acut în România iar măsurile dure de reducere a cheltuielilor bugetare au fost gândite și aplicate începând cu anul menționat.
În temeiul art. 312 Cod pr. Civilă coroborat cu dispoy.art.304 pct.9 Cod procedură civilă instanța va admite recursul formulat,va modifica decizia atacată,va admite apelul,iar pe fondul cauzei va respinge acțiunea de poprire formulată,având în vedere considerentele de mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de debitoarea C. DE A. DE S. D. împotriva deciziei civile nr. 470/19.10.2011, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul creditor C. V. și intimata-terț poprit T. C., ca fondat.
Modifică decizia.
Admite apelul.
Schimbă sentința în sensul că respinge cererea de validare poprire.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 07 Februarie 2012
Președinte, M. P. | Judecător, M. C. | Judecător, I. V. |
Grefier, M. M. |
Red.Jud.I.V.
Tehn.red. MA / 3 ex
Data17.02.2012
Red.jud. apel G.C.F.
| ← Validare poprire. Decizia nr. 1125/2012. Curtea de Apel CRAIOVA | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 1365/2012. Curtea de... → |
|---|
