Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 484/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 484/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 12-04-2013 în dosarul nr. 5653/333/2010
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 484/2013
Ședința publică de la 12 Aprilie 2013
Completul compus din:
Președinte G. P.
Judecător C. P.
Judecător E. G.
Grefier L. R.-C.
S-au luat spre examinare recursurile formulate de C. (D.) R. și D. D. împotriva deciziei civile 184 din 19.12.2012 a Tribunalului V., având ca obiect partaj bunuri comune/lichidarea regimului matrimonial.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care arată că dosarul este la al doilea termen de judecată, prin încheierea de ședință din 05.04.2013 s-a soluționat cererea de ajutor public judiciar formulată de recurent în sensul reducerii la jumătate a cuantumului taxei de timbru și eșalonarea în 8 rate lunare.
Având în vedere că s-a solicitat judecata cauzei în lipsă instanța rămâne în pronunțare.
La sfârșitul ședinței de judecată, după rămânerea în pronunțare s-a depus la dosar prin serviciul registratură de către recurent dovada achitării primei tranșe de taxă de timbru în valoare de 200 lei și timbru judiciar de 0,75 lei.
CURTEA DE APEL
Asupra recursurilor civile de față:
Prin sentința civilă nr.1249 din 05 aprilie 2012 Judecătoria V. a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta C. R. în contradictoriu cu pârâtul D. D..
S-a anulat ca netimbrată cererea reconvențională și s-a constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei, prin contribuție de 80% reclamanta și 20% pârâtul, apartamentul situat în V., ., ., jud. V., în valoare de 138.571 lei.
S-a dispus sistarea stării de devălmășie și s-a atribuit pârâtului, în deplină proprietate, apartamentul situat în V., ., ., în valoare de 138.571 lei.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei sultă, în valoare de 110.856,8 lei, în termen de 60 zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței.
A fost obligată reclamanta să plătească statului suma de 2.825 lei avansată de stat cu titlu de ajutor public judiciar, la data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 1378,6 lei.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că părțile s-au căsătorit la data de 20.10.1988 și, prin sentința civilă nr. 2048/2007 a Judecătoriei V., irevocabilă, s-a dispus desfacerea căsătoriei lor. În timpul căsătoriei părțile au dobândit, în condițiile prevăzute de art. 30 din Codul familiei un apartament situat în V., ., ., așa cum a rezultat din contractul vânzare cumpărare autentificat sub nr. 8848/1994.
Din copia cărții de muncă a pârâtului depusă la dosar, fila 34, a rezultat că acesta nu a mai fost angajat și nu a obținut salariu din anul 1990 până în anul 2001, în timp ce, din actele depuse de reclamantă, respectiv copia cărții de muncă, fila 131 dosar, și adeverințele de la filele 135-141 dosar, a rezultat că aceasta a fost angajată în funcția de contabil pe toată perioada căsătoriei și a obținut venituri constante. La momentul dobândirii apartamentului, pârâtul nu mai obținea venituri din salariu de aproximativ patru ani. Martora audiată la solicitarea reclamantei a confirmat faptul că, în perioada 1990-2002, pârâtul nu a avut serviciu și avea doar activități ocazionale, dar banii obținuți în acest mod îi cheltuia pentru procurarea de băuturi alcoolice. A mai arătat martora că pârâtul a fost condamnat pentru infracțiunea de delapidare înainte de anul 1990 și a fost obligat să plătească prejudiciul produs, plăți care s-au efectuat până în anul 1998. Tot martora a relatat și faptul că părinții reclamantei ajutau soții, zilnic, cu produse alimentare. Martorul audiat la solicitarea pârâtului a arătat că ambii soți lucrau la data achiziționării apartamentului, respectiv reclamanta era contabil, iar pârâtul avea un chioșc la o asociație familială. Nu a fost în măsură această martoră să precizeze ce câștiguri obținea pârâtul din activitățile ocazionale pe care le efectua. Pârâtul nu a reușit să facă dovada cu actele depuse că a obținut și el venituri în perioada achiziționării apartamentului, iar asociația familială a fost înființată după acest moment și nu s-au depus acte care să ateste veniturile obținute din această activitate.
Coroborând susținerile reclamantei cu declarațiile martorilor și cu actele depuse, instanța a reținut în favoarea acesteia o cotă de contribuție majorată, de 80%, la dobândirea bunului comun, considerând că aceasta a dovedit faptul că ea a contribuit majoritar la dobândirea apartamentului, a avut permanent venituri în perioada căsătoriei, a fost angajată în funcția de contabil și a obținut câștiguri substanțiale, în timp ce pârâtul nu a mai lucrat din anul 1990 până în anul 2001 și a avut numai activități ocazionale, iar banii obținuți îi cheltuia în cea mai mare parte pentru procurarea băuturilor alcoolice. S- reținut și faptul că reclamanta a fost ajutată permanent de părinți cu produse alimentare.
La stabilirea valorii apartamentului ce constituie bun comun au fost avute în vedere concluziile raportului de expertiză în construcții efectuat în cauză, precum și susținerile pârâtului, confirmate de reclamantă, care a arătat că a efectuat unele îmbunătățiri la imobil după desfacerea căsătoriei, respectiv a montat centrala termică și a efectuat izolația termică a apartamentului. În consecință, din valoarea totală de circulație stabilită de expert de 142.971,3 lei s-au scăzut aceste sume, iar valoarea la care s-a dispus partajarea apartamentul a fost 138.571 lei.
În temeiul art. 673 indice 10 al. 4 Cod procedură civilă, s-a atribuit pârâtului, în deplină proprietate, apartamentul ce constituie bun comun deoarece a formulat cerere în acest sens, este în posesia sa, reclamanta a fost de acord cu această cerere și l-a obligat să plătească sultă reclamantei, ținându-se cont de cotele stabilite.
În consecință, instanța a admis acțiunea și a dispus partajarea bunului comun al părților.
Instanța a mai reținut că, potrivit dispozițiilor art. 50 ind. 2 din O.U.G. nr. 51/2008, „în situația în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, beneficiarul ajutorului public dobândește bunuri sau drepturi de creanță a căror valoare, respectiv cuantum, depășește de 10 ori cuantumul ajutorului public acordat, acesta este obligat să restituie ajutorul public”.
În consecință, în temeiul art. 50 ind. 2 din O.G. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, a fost obligată reclamanta să restituie statului suma avansată cu titlu de ajutor public judiciar, deoarece aceasta a dobândit bunuri sau drepturi de creanță a căror valoare depășește de 10 ori cuantumul ajutorului public acordat.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată corespunzător cotei sale.
Tribunalul Iași, prin decizia civilă nr. 184/2012 din 19.12.2012, a respins apelurile formulate de apelanții C. (fosta D.) R. si D. D. și a păstrat sentința judecătoriei.
A fost respinsă cererea apelantului D. D. de acordare a cheltuielilor de judecată și s-a dispus ca suma de 568,46 lei, pentru care apelantul a beneficiat de ajutor public judiciar, să rămână în sarcina statului.
Pronunțând această decizie, tribunalul a reținut că apelul formulat de apelanta reclamanta C. R. vizează cheltuielile de judecată, apelanta susținând că, în mod greșit, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în proporție de doar 20%. A susținut apelanta că, întrucât acțiunea sa a fost admisă, D. D. trebuia obligat la plata a 80% din cheltuielile efectuate în cauză.
Din probele administrate, tribunalul a reținut că apelanta a învestit Judecătoria V. cu o cerere prin care a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună partajul bunurilor comune dobândite de parți in timpul căsătoriei, reținerea unei cote de 80% la dobândirea acestor bunuri in favoarea apelantei.
Din înscrisurile depuse, tribunalul a reținut că apelanta a efectuat următoarele cheltuieli în cauză:
- 0.3 lei, timbru judiciar (fila 3)
- 250 lei, onorariu de expert (fila 46 din dosar)
- 2.119 lei, taxă judiciară de timbru (fila 51 din dosar)
- 150 lei, onorariu de expert (fila 101 dosar)
- 1.190 lei, taxă judiciară de timbru (fila 150 dosar)
- 759 lei, taxă judiciară de timbru (fila 210 din dosar)
Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 19.11.2010- fila 25 dosar – a fost admisă cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de apelanta reclamantă, fiind scutită acesta de plata taxei judiciare de timbru de 1.800 lei și, respectiv, 1.025 lei – în total 2.825 lei.
Prin sentința apelata reclamanta a fost obligată să plătească statului suma de 2.825 lei avansată cu titlu de ajutor public judiciar, de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii, în conformitate cu dispozițiile art. 50 ind. 2 din O.G. 510/2008.
În total, apelanta a efectuat cheltuieli în cauză de 7.293,3 lei
Apelantul pârât D. D. a efectuat în cauză cheltuieli de judecată în cuantum de 350 lei respectiv:
- 150 lei onorariu de expert (fila 49 dosar)
- 200 lei onorariu de expert (fila 98 din dosar).
În total, în cauză, părțile au efectuat cheltuieli de judecată de 7643.3 lei.
Raportat la cota de 20% reținută prin sentința apelata, D. D. trebuia să suporte cheltuieli de judecată de 1.528,66 lei, din care acesta a achitat suma de 350 lei.
În consecință, făcând și aplicarea dispozițiilor art. 275 Cod procedură civilă, acesta trebuia să fie obligat la plata către apelanta, C. R., a cheltuielilor de judecată de 1178,6 lei.
A reținut tribunalul că în cadrul proceselor de partaj părțile au o dublă calitate, de reclamant și de pârât, iar soluția pronunțată cu privire la ieșirea din indiviziune este deopotrivă in interesul tuturor. Prin urmare, suportarea cheltuielilor de judecata se face de către fiecare dintre parți proporțional cu cota reținuta de instanța in favoarea sa.
A mai reținut tribunalul că în mod corect prima instanța a apreciat că apelanta reclamantă, în favoarea căreia a fost constatată o cotă de contribuție de 80% la dobândirea bunurilor comune, trebuie să suporte cheltuielile de judecată proporțional cu această cota. Corect a reținut prima instanța ca apelantul parat D. D. poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecata corespunzător cotei sale de contribuție la dobândirea bunurilor comune.
Apelantul D. D. a criticat soluția instanței de fond în ceea ce privește cota de contribuție reținută în favoarea sa de prima instanță, susținând ca părțile au avut o cota egală de contribuție la dobândirea bunurilor comune.
Față de probele administrate în cauză, tribunalul a reținut că, în mod corect, prima instanță a stabilit că apelanta reclamantă a avut o cotă de contribuție de 80 % la dobândirea bunurilor comune, iar apelantul pârât de 20%.
Astfel, din copia cărții de muncă depusă la filele 26-37 din dosar, rezultă că, în perioada 30.06._01, apelantul nu a avut un loc de muncă. Din aceeași carte de munca a rezultat că și ulterior datei de 01.10.2001 s-a aflat în concediu fără plată (în perioada 01.09._02, și 01.01.._03) sau în șomaj, începând cu data de 28.01.2003 până la 14.06.2005.
Spre deosebire de apelantul D. D., din copia cărții de muncă depusă la filele 129-134, dar și din înscrisurile depuse la filele 136-141 din dosarul judecătoriei V., a rezultat că apelanta, C. R., a avut în permanență un loc de munca, veniturile realizate de către aceasta fiind substanțial mai ridicate decât cele realizate de apelantul D. D..
Din actele dosarului, tribunalul a reținut că, la data la care imobilul dobândit de părți in timpul căsătoriei - 19.09.1994, conform contractului depus la fila 153 din dosar - apelantul D. D. nu mai avea un loc de munca de mai bine de 4 ani. Pe de altă parte, veniturile realizate de către apelanta, C. R., astfel cum au rezultat acestea din copia cărții de muncă depusă la dosar, au permis acesteia să achite prețul imobilului – 250.000 lei, conform mențiunilor din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 8848/19.09.1994 la notariatul de Stat – Județul V..
Prin cererea de apel, apelantul a susținut că, în mod greșit, a reținut prima instanța că în perioada 1990-2001, nu a lucrat în condițiile în care a depus actele privind asociația familială în cadrul căreia și-a desfășurat activitatea.
Așa cum corect a reținut și prima instanță, susținerile apelantului cu privire la veniturile realizate din activitatea desfășurată în cadrul asociației familiale nu au putut fi primite. Astfel, asociația familială a fost înființată în anul 1995 (după achiziționarea imobilului supus partajului) după cum a rezultat din certificatul de înmatriculare depus în copie la fila 38 din dosar. Pe de altă parte, apelantul nu a făcut dovada veniturilor realizate din activitatea desfășurata in carul asociației familiale, iar martorul audiat la propunerea acestuia, deși a confirmat faptul ca apelantul lucra in cadrul unei asociații familiale, nu a fost in măsură să indice veniturile realizate din activitățile ocazionale desfășurate.
Așa cum corect a reținut si prima instanță, martora audiată la solicitarea reclamantei a confirmat faptul că, în perioada 1990-2002, pârâtul nu a avut serviciu, iar banii obținuți din prestarea unor activități ocazionale au fost cheltuiți pentru procurarea de băuturi alcoolice. A mai arătat martora că pârâtul a fost condamnat pentru infracțiunea de delapidare înainte de anul 1990 și a fost obligat să plătească prejudiciul produs, plăți care s-au efectuat până în anul 1998. Tot martora a relatat și faptul că părinții reclamantei ajutau soții zilnic cu produse alimentare.
A mai susținut apelantul că, în mod greșit, prima instanță a luat în considerare un proces verbal de constatare și sancționare a contravențiilor pentru a justifica cota majorată reținuta în favoarea apelantei reclamante.
Tribunalul a constatat însă că prima instanță a reținut cota majorată în favoarea apelantei reclamante prin raportare nu doar la procesul verbal de contravenție, ci având în vedere toate probele administrate în cauză.
Prin cererea de apel, apelantul a mai susținut ca, la achiziționarea apartamentului, a fost ajutat și de frații săi, imobilul fiind cumpărat de la fratele sau si de la soția acestuia și că aceștia nu au pretins prețul integral al imobilului pentru ca, la rândul său, apelantul să renunțe la moștenirea ce i se cuvenea de pe urma părinților săi.
Prin întâmpinarea formulată, intimata a susținut că aceste motive nu pot fi primite întrucât este vorba de împrejurări noi ce nu au fost invocate în fata primei instanțe.
Tribunalul a reținut că, potrivit art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă, în apel nu se poate schimba calitatea parților, cauza, sau obiectul cererii de chemare in judecata si nici nu se pot face alte cereri noi.
Tribunalul a constatat că susținerile formulate de apelantul, D. D., reprezintă simple apărări formulate în cauză, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 294 alin. 1 Cod procedură civilă care interzic schimbarea în apel a părților, cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată sau formularea de cereri noi.
În plus, chiar în întâmpinarea depusă în fața Judecătoriei V., apelantul pârât a susținut ca a fost ajutat de rudele sale la achiziționarea apartamentului.
Tribunalul a reținut însă că apelantul nu a administrat nicio probă, nici in fata primei instanțe si nici in apel, din care sa rezulte ajutorul financiar primit de la fratele său. Mai mult decât atât, cu ocazia concluziilor pe cererea de apel, apelantul a susținut ca, in realitate, ar fi primit o suma de bani de la tatăl său in vederea achiziționării apartamentului, aspect care, de asemenea, nu a fost dovedit prin probele administrate in cauza.
În consecință, si apelul formulat de apelantul D. D. a fost apreciat ca nefondat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât C. R., cât și D. D..
Reclamanta consideră că decizie tribunalului este nelegală pentru motivul înscris în art. 304 punctul 9 din Codul de procedură civilă.
În dezvoltarea motivului de recurs, ea susține că instanța dă o nelegală interpretare dispozițiilor care reglementează modul în care sunt suportate costurile unui litigiu.
Chiar dacă obiectul cauzei îl constituie un partaj și ambele părți au dublă calitate, iar interesul comun este acela al sistării stării de indiviziune, suportarea cheltuielilor nu se face conform cotelor stabilite de instanță în favoarea uneia sau alteia dintre părți. Astfel, fiecare va fi obligat să plătească acea cheltuială pentru care are culpa procesuală. În lipsa acordului pârâtului, instanța a avut de analizat cererea reclamantei și de stabilit cota de contribuție la dobândirea bunului. Pârâtul este responsabil de costurile procesului care au impus dovedirea unei realități negate de acesta. Fără opoziția pârâtului, cheltuielile ar fi fost mai mici, rezumate la taxe și evaluarea bunurilor.
Culpa procesuală este fundamentul acordării cheltuielilor de judecată, iar compensarea cheltuielilor care intervine în litigiile ce au ca obiect partaj, pe ideea că ieșirea din indiviziune este în interesul tuturor copartajanților, nu înseamnă a-l proteja și scuti de obligații pecuniare pe cel care, prin conduita sa, duce litigiul în fața instanței, deși exista și alternativa unei alte forme de partaj, provocând costuri suplimentare.
Tocmai pentru că există beneficii de ambele părți, recurenta susține că suportă și ea parte din costurile partajului, dar doar în proporție de 20%.
D. D. a susținut, în motivarea recursului, că instanța nu a apreciat în mod obiectiv întreg probatoriul administrat în cauză, menținând astfel o sentință în favoarea reclamantei.
Susține recurentul că a făcut dovada că, din anul 1991, a administrat activitatea „Asociației Familiale", depunând în acest sens la dosar certificatul nr. 97 eliberat de Direcția Generală a Finanțelor Publice V., certificatul de înmatriculare eliberat de Oficiul Registrului Comerțului prin care a făcut dovada funcționării AF „D. D”, certificat de înregistrare fiscală, alte acte prin care fac dovada desfășurării activității în cadrul asociației, însă instanța în mod greșit a reținut faptul că nu a lucrat în perioada anilor 1990-2001. De fapt, apartamentul a fost cumpărat cu banii proveniți din activitatea desfășurată de recurent și din ajutorul financiar dat de frații săi. Mai mult,recurentul pretinde că vânzătorii de la care părțile au cumpărat apartamentul sunt fratele său și soția acestuia, în favoarea cărora el a renunțat la moștenirea ce i se cuvenea de la părinții lor, pentru ca aceștia să nu pretindă prețul integral, urmare a unei înțelegeri, iar banii plătiți au fost dați de tatăl său. În acest sens, recurentul susține că a prezentat, în original, însemnările acestuia, precum și un înscris în formă autentică.
S-a reținut, în motivarea sentinței, că recurentul a folosit banii câștigați în interes personal, ceea ce nu este adevărat și nu s-a dovedit, întrucât, atât el, cât și reclamanta sunt fumători și consumatori de cafea, acest gen de cheltuieli fiind făcute pentru amândoi. Recurentul arată că nu este și nu a fost un consumator de băuturi alcoolice și nici nu s-a făcut dovada că ar fi avut cheltuieli în acest sens, în așa măsură încât să determine instanța să îi acorde reclamantei o cotă majorată de contribuție.
A mai reținut instanța, în motivarea sentinței, faptul că din banii comuni a trebuit să achite o lipsă în gestiune, constatată urmare a unei sentințe penale, dar fără să fie depusă o dovadă în acest sens, respectiv o hotărâre judecătorească ori o chitanță din care să rezulte acest aspect. Consideră recurentul că simpla afirmație, fără o dovadă, nu poate reprezenta pentru instanță o certitudine. Deși reclamanta nu a făcut o astfel de dovadă, recurentul susține că a învederat instanței faptul că nu i s-ar fi permis să desfășoare o activitate comercială, în condițiile în care ar fi avut o condamnare pentru o infracțiune economică.
Faptul că reclamanta a depus la dosar un proces-verbal de contravenție prin care a fost amendat contravențional nu poate conduce instanța la concluzia că reclamanta poate dobândi o cota de 80 % din valoarea imobilului.
Se reține de către instanță că soții au avut o mare susținere din partea părinților reclamantei, însă, în realitate, nu au avut un ajutor substanțial și nu se reflectă acest aspect în vreun fel în modalitatea de achiziționare a apartamentului. Menționează recurentul că și părinții săi i - au ajutat cu produse alimentare, însă nu a considerat că această probă atârnă atât de greu în stabilirea cotei majorate.
Consideră recurentul că instanțele nu au avut în vedere, în motivarea sentinței și nici a deciziei, posibilitățile financiare ale părților, sursele de dobândire a apartamentului ce face obiectul acțiunii de partaj, în momentul achiziționării. Astfel, instanța a avut în vedere și a analizat comportamentul financiar al părților după momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare a imobilului, însă nu poate fi important și nu poate atârna greu faptul că a fost sancționat contravențional o singură dată.
Susține recurentul că, în mod real a avut o contribuție mai mare la achiziționarea apartamentului și că nu a solicitat o cotă majorată, ci consideră că acest bun trebuie partajat în cote egale.
C. R. a formulat întâmpinare la recursul declarat de D. D., susținând că recursul este nemotivat.
Învederează intimata că recurentul a atacat hotărârea pronunțată de Tribunalul V. criticând-o sub aspectul temeiniciei acesteia, arătând că nu s-a făcut o corectă apreciere a probatoriului administrat.
Nu se regăsesc critici pe care instanța să le poată analiza prin prisma motivelor de recurs enumerate limitativ de art. 305 din Codul de procedură civilă.
În atare condiții, recursul trebuie să fie respins ca nemotivat.
Intimata apreciază că recursul ar trebui să fie o expunere de critici aduse modului în care instanța de apel a soluționat calea de atac cu care a fost învestită și nu să constituie o investire a instanței de recurs cu aceeași cerere pe care s-a pronunțat și instanța de apel.
Ambele instanțe au făcut o analiză corectă a raportului patrimonial al celor doi soți atunci când au decis partajarea în cote de contribuție diferite a bunului dobândit în timpul căsătoriei.Încercarea de a convinge instanța de o altă situație decât cea reală îl face pe recurent să ofere argumente contradictorii, chiar mincinoase care îl situează departe de sfera decenței și onestității.
Intimatul, D. D., legal citat, nu a depus întâmpinare la recursul declarat de C. R..
În recurs nu a fost administrată proba cu înscrisuri.
La termenul de judecată din 15.03.2013, Curtea a pus în dezbaterea contradictorie a părților excepția nulității recursului declarat de D. D..
Examinând recursurile declarate de părți, Curtea constată că recursul reclamantei, C. R., este neîntemeiat, iar cel al pârâtului, D. D. este nul.
Astfel, Curtea constată că, prin cererea cu care a învestit Judecătoria V., reclamanta, C. R., a solicitat sa se dispună partajul bunurilor comune dobândite de parți in timpul căsătoriei și reținerea unei cote de 80% la dobândirea acestor bunuri in favoarea sa.
Curtea apreciază că, așa cum a reținut și tribunalul, în procesele de partaj părțile au o dublă calitate, de reclamanți și de pârâți, iar soluția pronunțată cu privire la ieșirea din indiviziune este, deopotrivă, în interesul tuturor.
Prin urmare, dacă ambele părți efectuează cheltuieli în legătură cu judecarea litigiului se impune compensarea lor în raport de valoarea pretențiilor admise și, eventual, obligarea părții care a făcut cheltuieli mai mici la suportarea diferenței respective, ținând seama de cota de contribuție la dobândirea bunurilor comune recunoscută fiecăreia dintre părți.
În aplicarea dispozițiilor art.274 alin.1, urmează a se observa că, chiar dacă a fost admisă acțiunea reclamantei, nu se poate considera stricto sensu că pârâtul a pierdut procesul, pentru a – l obliga pe acesta la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată, neputându – se aprecia că există o culpă procesuală numai a acestuia, din moment ce nu a fost posibil partajul voluntar în fața notarului sau depunerea unei tranzacții în fața instanței, astfel că, la aprecierea întinderii culpei procesuale, urmează a fi avută în vedere întinderea cotei cuvenite pârâtului.
Astfel, în prezenta cauză, deși s – a admis acțiunea reclamantei și s-a recunoscut în beneficiul acesteia o cotă majorată la achiziționarea apartamentului supus partajului, bunul imobil a fost atribuit, în totalitate pârâtului, în condițiile în care C. R. a manifestat îndoiala față de capacitatea acestuia de a - i achita sulta, solicitând vânzarea bunului supus partajului, conform prevederilor art.673 din Codul de procedură civilă.
Prin urmare, hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor legale în materie, astfel că motivul de recurs înscris în art.304 punctul 9 din codul de procedură civilă nu este operant în cauză.
În consecință, în baza art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă, se va respinge, ca neîntemeiat, recursul declarat de reclamanta, C. R..
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul, D. D., Curtea notează că, potrivit art. 303 Cod procedură civilă, recursul trebuie motivat prin cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, care, conform art. 301 Cod procedură civilă, este de 15 zile de la comunicarea hotărârii recurate.
Articolul 306 alin. 1 Cod procedură civilă stabilește că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege, cu excepția cazurilor reglementate la aliniatul 2, care se referă la motivele de ordine publică.
Motivele de recurs sunt arătate limitativ în art. 304 punctele 1- 9 Cod procedură civilă, iar motivarea recursului impune dezvoltarea fiecărui motiv, în așa fel, încât să facă posibilă încadrarea într-unul din motivele expres prevăzute de lege, deoarece nu orice nemulțumire a părții poate duce la reformarea hotărârii recurate.
Stabilirea împrejurării dacă cererea de recurs este motivată legal se face raportat la dezvoltarea motivelor de recurs și nu la indicarea lor, deoarece art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă prevede că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.
În speță, recurentul, D. D., nu numai că nu a indicat motivul de nelegalitate pe care și-a întemeiat recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.
Astfel, recurentul pârât critică nereținerea unei cote de 50% în favoarea sa, ca urmare a aprecierii necorespunzătoare a probelor de către instanța de apel.
Aceste critici vizează netemeinicia hotărârii, iar nu nelegalitatea ei, nefiind vorba despre niciuna dintre ipotezele avute în vedere de legiuitor prin edictarea dispozițiilor art.304 pct.1-9 Cod procedură civilă.
Curtea reține că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct. 11 Cod procedură civilă care permitea exercitarea acestei căi de atac pentru netemeinicia hotărârii („casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronata a probelor administrate"), a fost abrogat prin art. 1 pct.112 din OUG nr. 138/2000, menirea instanței de recurs fiind aceea de a verifica modul în care instanța de apel a aplicat și interpretat legea în raportul juridic dedus judecății si nicidecum modul de interpretare a probelor de către instanța respectivă.
Față de cele ce preced, în baza art. 306 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul declarat de D. D., care nu cuprinde critici de natură a fi încadrare într-unul din motivele prevăzute de lege, se va constata nul și se va menține decizia atacată.
Având în vedere că, urmare a soluționării recursului declarat de pârât prin prezenta decizie, D. D. a devenit proprietarul exclusiv al apartamentului supus partajului, iar valoarea acestuia este de 10 ori mai mare decât suma datorată de acesta cu titlu de taxă judiciară de timbru în recurs, în temeiul art. 50 indice 2 din OUG 51/2008, recurentul, D. D., va fi obligat să restituie către stat ajutorul public de care a beneficiat, în sumă de 1608 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată nul recursul formulat de D. D. împotriva deciziei civile nr. 184/19 decembrie 2012 a Tribunalului Iași, pe care o menține.
Respinge recursul formulat de C. R. împotriva aceleiași decizii.
În temeiul art. 50 indice 2 din OUG 51/2008 obligă recurentul D. D. să restituie către stat ajutorul public de care a beneficiat în sumă de 1608 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 12 aprilie 2013.
Președinte, G. P. | Judecător, C. P. | Judecător, E. G. |
Grefier, L. R.-C. |
Red și tehnored jud PG_
Tehnored gref RCL_
2EX
Jud fond M. E. D.
Jud apel G. E. și M. D. M.
| ← Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 617/2013. Curtea... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
