Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 481/2014. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 481/2014 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 02-06-2014 în dosarul nr. 5326/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 481/2014
Ședința publică de la 02 Iunie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. P.
Judecător C.-A. S.
Judecător A. G.
Grefier I. P.
S-a luat spre examinare spre examinare cererea de recurs formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței civile nr. 2564 din 27.06.2014 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr._, intimată fiind S. A. Z., având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc la data de 26 mai 2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte din prezenta, și când, având nevoie de timp mai îndelungat pentru deliberare, pronunțarea s-a amânat pentru astăzi, 2 iunie 2014.
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la 17.05.2012 1
reclamanta S. A. Z. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza Legii nr. 221/2009 să se dispună:
I. constatarea caracterului politic al:
1. condamnării sale la 1 an închisoare pentru săvârșirea, în 13 octombrie 1988, a infracțiunii de”tentativă de trecere frauduloasă a frontierei” prevăzută de dispozițiile art. 20 rap. la art. 245 Cod penal ,dispusă prin sentința penală nr. 6/1989 pronunțată în dosarul nr. 3938/1988 al Judecătoriei Petroșani, rămasă definitivă prin respingerea recursului, conform deciziei penale nr. 120/1989 pronunțată în dosar nr. 243/1989 al Tribunalului Hunedoara).
2. măsuri administrative abuzive, dispuse împotriva reclamantei, de desfacere disciplinară a contractului de muncă în baza art. 64, lit. t din legea nr. 5/1978 în data de 04 noiembrie 1986, măsură menținută prin sentința civilă 2815/1987 a Judecătoriei Petroșani pronunțată în dosarul nr. 3220/1987, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului, conform deciziei civile 98/1988, pronunțată în dosar nr. 117/1988 de Tribunalul Hunedoara.
3. măsurii abuzive de internare în Spitalul de Psihiatrie „G. M.” – Spitalul nr. 9 din București, timp de mai bine de o lună de zile, în anul 1982.
II. Obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 Euro reprezentând prejudiciul moral suferit prin condamnare; prigonirea, umilirea sa, salariul neîncasat pentru perioada desfacerii contractului de muncă a perioadei noiembrie 1986 – decembrie 1992 și daune materiale de aproximativ 100.000 lei și cu coeficient de inflație.
Prin sentința civilă nr. 2564/27.06.2013 pronunțată de Tribunalului Iași s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta S. A. Z. în contradictor cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ȘI s-a constatat caracterul politic:
1. al condamnării reclamantei S. A. Z., la pedeapsa de un an închisoare, prin sentința penală nr. 6/10. 01. 1989 a Judecătoriei Petroșani, pronunțată în dosarul nr. 3938/1988;
2. al măsurii administrative a desfacerii disciplinare a contractului de muncă, conform dispoziției nr. 74/05.11.1986, conform art. 64 lit. t din legea nr. 5/1978;
3. al măsurii internării reclamantei, în anul 1982, în Spitalul de Psihiatrie „ G. M. ” - Spitalul nr. 9 București;
S-a respins cererea reclamantei privind acordarea daunelor morale și materiale și s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei cheltuieli de judecată, în sumă de 2.500 lei.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut ca fiind întemeiată în parte acțiunea formulată de reclamantă, reținând următoarele:
Probele administrate în cauză relevă ca prin faptele săvârșite de reclamanta S. A. Z., în perioada 1982-1988 (pentru care a fost condamnata penal si supusa unor masuri administrative represive ) reclamanta a adoptat o forma de luptă împotriva regimului totalitar, instaurat in Romania la epoca respectiva, a avut o atitudine în mod evident activă, de implicare prin contestarea regimului comunist și a legitimității puterii politice din acea perioadă.
Tribunalul retine ca prin sentința penală nr. 6/1989 pronunțată în dosarul nr. 3938/1988 al Judecătoriei Petroșani(filele 10-16, rămasă definitivă prin respingerea recursului, conform deciziei penale nr. 120/1989 pronunțată în dosar nr. 243/1989 al Tribunalului Hunedoara, reclamanta S. A. Z. a fost condamnată la 1 an închisoare pentru săvârșirea, în 13 octombrie 1988, a infracțiunii de „tentativă de trecere frauduloasă a frontierei” prevăzută de dispozițiile art. 20 rap. la art. 245 Cod penal .
Instanța constată, de asemenea că împotriva reclamantei s-a dispus și măsura administrativă abuzivă de desfacere disciplinară a contractului de muncă în baza art. 64, lit. t din legea nr. 5/1978 în data de 04 noiembrie 1986, măsură menținută prin sentința civilă 2815/1987 a Judecătoriei Petroșani pronunțată în dosarul nr. 3220/1987, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului, conform deciziei civile 98/1988, pronunțată în dosar nr. 117/1988 de Tribunalul Hunedoara, astfel cum atesta actele depuse la filele 16-19 dosar).
De asemenea, împotriva reclamantei s-a dispus și măsura administrativă abuzivă de internare în Spitalul de Psihiatrie „G. M.” – Spitalul nr. 9 din București, timp de o lună de zile, în anul 1982.
Măsurile administrative abuzive s-au dispus de către autoritățile subordonate puterii politice, împotriva reclamantei motivat de faptul că aceasta avea, potrivit depoziției martorei audiata în cauză, o atitudine de împotrivire fata de partidul politic conducător, reclamantei reproșându-i-se ca nu este „normală”.
Tribunalul reține din declarația martorei Maschrk Adelahaid (fila 50 dosar) că infracțiunea de tentativa de trecere a frontierei reținută în sarcina reclamantei a fost săvârșită pe fondul urmăririi continue a reclamantei de către securitate, așa cum rezultă din copia dosarului înaintat de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (filele 56-140 dosar). Fapta reclamantei se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) și lit. d) din OUG nr. 214/1999, reprezentând exprimarea protestului reclamantei împotriva dictaturii, terorii exercitate de securitate, abuzului de putere din partea celor ce au deținut puterea politică, precum și exprimarea nevoii de respectare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Instanța notează că inițiativa de a trăi într-un stat democratic la acea epoca nu putea fi pusă în practică decât prin trecerea frauduloasă a frontierei, în condițiile în care regimul represiv din România împiedica în mod vădit orice persoană care dorea să părăsească țara, încălcând astfel drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Infracțiunea de tentativa de trecere frauduloasă a frontierei a fost săvârșită de reclamantă cu scopul de a se bucura de drepturile și libertățile fundamentale recunoscute prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, din dorința de a trăi într-un stat democratic, deziderate ce nu puteau fi puse în practică decât prin părăsirea, în mod ilegal, a României. Relevant în acest sens este și faptul, de notorietate, că persoanele care reușeau să se refugieze, în vest, în acea perioadă, primeau imediat azil politic.
Relativ la cererea reclamantei de acordare a daunelor morale Tribunalul a notat că se impune a fi respinsă față de considerentele ce succed. Prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reținând, în esență, că norma criticată creează situații de incoerență și instabilitate, că în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale există reglementări paralele și că textul de lege, astfel cum este redactat, este prea vag, încălcând regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, conducând la aplicarea incoerentă a acestuia.
În baza art. 147 alin. 1 din Constituție, „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept", iar potrivit alin. 4 al aceluiași articol, „deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Potrivit art. 3307 Cod procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României. Cum decizia în recursul în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 789/07.11.2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și se impune a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.
Tribunalul notează, în plus, că aplicarea deciziilor 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale a făcut obiect al cauzei Nastaca D. și alții împotriva României (cererea nr._/11- decizie de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012)
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut că în cauză este vorba despre rezultatul unui control a posteriori de constituționalitate asupra unei legi, realizat de un organ judiciar independent, și anume Curtea Constituțională, iar nu despre rezultatul unei intervenții a legiuitorului, prin care dispoziția care a constituit temeiul juridic pentru acțiunea reclamantei a fost modificată.
Curtea a remarcat faptul că eliminarea art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanților, a avut loc ca urmare a unui control de constituționalitate obișnuit într-un stat democratic și nu reprezintă rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Slavov și alții c. Bulgariei, decizia din 2 decembrie 2008, par. 99). Invalidarea dispoziției în cauză de către Curtea Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiției, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a subliniat necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist.
Relativ la cererea reclamantei de acordare a daunelor materiale fundamentata pe Legea nr. 221/2009 ,Tribunalul a constatat că se impune a fi respinsă fata de cele statuate prin decizia 15/16.04.2013 a Înaltei Curți de Casație de Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii prin care s-au stabilit că pot fi acordate despăgubiri materiale în baza Legii nr. 221/2009 numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005.
Instanța a reținut că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și masurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și completările ulterioare, prevede următoarele:
„(1) Orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia pana la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), in termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicata, cu modificările si completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justiției, cu modificările si completările ulterioare, precum si unele masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare”.
Tribunalul este obligat a avea în vedere cele statuate prin decizia 15/16.04.2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecința s-a statuat :”În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesata să nu fi obținut deja o reparație.”
În considerentele deciziei s-a reținut ca interpretarea data nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifica de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care accepta să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Ori, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economica și socială, pe care Curtea Europeana a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Recurentul a susținut că instanța de judecată în mod greșit a constatat caracterul politic al condamnării suferite de reclamanta S. A. Z. prin Sentința penala nr. 6/10.01.1989, pronunțată de Judecătoria Petroșani pentru tentativa de trecere frauduloasa a frontierei prevăzute de dispozițiile art. 20 raportat la art. 245 Cod penal.
Legiutorul, prin Legea nr. 221/2009 a definit cele două categorii de măsuri abuzive ale regimului comunist, respectiv condamnările cu caracter politic și măsurile administrative cu caracter politic.
Condamnările cu caracter politic sunt definite prin enumerare și trimitere expresă la infracțiunile ce au atras condamnarea, pe de o parte în art. 1 al legii, iar pe de altă parte, prin trimiterea la condamnare pentru alte fapte prevăzute de legea penală care pot fi asimilate celor cu caracter politic, fiind săvârșite în scopul prevăzut de art. 2 din OUG nr. 214/1999 - cu condiția constatării caracterului politic - cu urmarea procedurii prevăzută de art. 4 din Lege.
Cu privire la aceste motive arată că articolul menționat de instanță la alin. 3 prevede că: „(3) Instanța de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. "
În cauza de față instanța de judecată nu a urmat procedura prevăzută de articolul a cărui procedură o invocă în motivarea hotărârii atacate.
Mai mult, condamnarea suferita de reclamanta nu poate fi încadrata ca o faptă cu caracter politic, nu poate fi pusă pe același loc cu deținuții politici care au înfruntat în realitate organele statului care le-au aplicat măsuri represive grave (torturi, bătăi șa) și care au îndurat ani grei de detenție în condiții inumane de trai.
De asemenea, în niciuna din situațiile prevăzute de dispozițiile art. 2 alin 1 din OUG nr. 214/1999 nu se încadrează fapta reclamantei, instanța susținând că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita infracțiunile politice de cele de drept comun, distincția fiind făcută în raport cu elementele laturii subiective, respectiv mobilul și scopul făptuitorului la momentul săvârșirii faptei, în sensul că, prin mobilul sau împrejurările săvârșirii, o infracțiune, aparent de drept comun, capătă caracter politic.
Instanța, interpretând logic și gramatical textul art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, apreciază că rezultă din aceste dispoziții legale că formă de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine în mod evident activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă.
Referitor la aceste motive, consideră recurenta că instanța de judecata a exagerat și că mobilul faptei reclamantei nu se dovedește și chiar nu poate fi o implicare activă în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimității puterii politice din acea perioadă.
De asemenea, instanța apreciază în mod greșit că reclamanta și-a manifestat protestul împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică respectând astfel drepturile și libertățile fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale această motivare neputând a fi primită sub nici un aspect.
Mai mult decât atât, fapta pentru care a fost pedepsită în temeiul dispozițiilor art. 20 raportat la art. 245 Cod penal nu se încadrează între faptele enumerate de Legea nr. 221/2009 pentru care se poate constata caracterul politic.
În ceea ce privește constatarea caracterului politic al masurilor administrative dispuse împotriva reclamantei, consideră că, în speță, aceasta nu a făcut dovada faptului că măsurile administrative au fost dispuse urmare săvârșirii unor infracțiuni din motive politice, prin care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Deși a constatat caracterul politic al măsurilor administrative dispuse împotriva reclamantei, instanța de fond nu a analizat și motivat dacă această măsură a fost dispusă urmare a săvârșirii unor infracțiuni din motive politice, prin care s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Recurenta a solicitat să se constate aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Conform acestor dispoziții, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplica in mod corespunzător.
Măsura administrativă la care a fost supusa reclamanta si anume desfacerea contractului individual de munca, nu face parte dintre cele prevăzute de legiuitor, prin art. 3 din Legea nr. 221/2009, care atrag calificarea de măsură administrativă cu caracter politic.
Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 permite instanței de judecată să constate caracterul politic al unei măsuri administrative, pentru alte fapte decât cele prevăzute de art. 3, dacă sunt întrunite condițiile art. 1 alin. (3) din lege. Or, potrivit acestui din urmă text, constituie condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Rezultă că, numai faptele penale săvârșite într-unui din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 permit instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării, ceea ce nu este cazul în speță.
Astfel, scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 sunt:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
b) militarea pentru democrație și pluralism politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Reclamanta nu a săvârșit o faptă penală într-unul din scopurile enumerate.
Pe cale de consecința, urmează a se retine că instanța de fond a stabilit, în mod greșit, că reclamanta a suferit o condamnare cu caracter politic, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente pe acest aspect - art. 4 alin. (2) cu referire la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, raportat la art. 2 alin. (l) din O.U.G. nr. 214/1999.
Prin urmare, sentința recurată apare ca fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, impunându-se a fi reformată în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei, deci și a petitului privind constatarea caracterului politic al măsurilor administrative a desfacerii disciplinare a contractului de munca si a internării, in anul 1982, la Spitalul de Psihiatrie Gh. M. - Spitalul nr. 9 București, precum si a condamnării reclamantei la pedeapsa de un an închisoare, prin sentința penala nr. 6/10.01.1989 a Judecătoriei Petroșani, pronunțata in dosarul nr. 3938/1988.
Referitor la plata cheltuielilor de judecată, a învederat faptul că, potrivit prevederilor art.274 alin.1 din Cod procedură civilă, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă prin aceasta trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpa procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul derulării procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.
O altă condiție care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuielile de judecată, este ca partea care le solicită să fi-câștigat în mod irevocabil procesul, ori în situația de față nu ne încadrăm în această categorie.
De asemenea, nici aspecte privind reaua credința, comportarea neglijenta sau exercitarea abuziva a drepturilor procesuale nu pot fi reținute in sarcina recurentei pentru a fi obligata la plata cheltuielilor de judecata.
Recurenta solicită reducerea onorariului de avocat, conform prevederilor art.274 alin.3 Cod procedură civilă, ținând cont de faptul că, la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată cuvenite se impune a se ține seama de gradul de complexitate a speței și de efortul concret al avocatului reclamantei.
În același sens, a reținut și Curtea Constituțională, prin Decizia nr.401/14.07.2005, că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității deduse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții.
În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, investită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
Intimata S. A. Z. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
A susținut intimata că, din analiza textelor incidente (art. 1 alin.1,2,3 din Legea nr. 221/2009 și art. 2 alin.1 din OUG nr. 214/1999, respectiv art. 4 alin.2 din lege) rezultă că legiuitorul a instituit, pe lângă criteriul obiectiv prevăzut la art. 1 alin. 2 lit. a din lege, potrivit cu care condamnările pentru anumite categorii de infracțiuni sunt considerate de drept condamnări politice, și un criteriu subiectiv, ceea ce presupune ca fiecare condamnare sau măsură administrativă să fie apreciată de instanța de judecată în funcție de elementele laturii subiective, respectiv în funcție de mobilul sau scopul săvârșirii infracțiunii sau al măsurii administrative.
În speță, după cum în mod corect s-a reținut prin hotărârea atacată, a fost administrat un probatoriu consistent care a creat convingerea instanței de judecată că reclamanta a fost supusă în perioada 1982-1988 unor condamnări și măsuri administrative cu caracter politic, ca urmare a activității acesteia de împotrivire față de regimul totalitar instituit în România în epoca respectivă și de contestare a regimului comunist și a legitimității sale politice.
Prin sentința penală nr. 6/1989 a Judecătoriei Petroșani, rămasă definitivă prin respingerea recursului prin decizia penală nr. 120/1989 a Tribunalului Hunedoara, reclamanta a fost condamnată la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de "tentativă de trecere frauduloasa a frontierei", prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat !a art. 245 Cod penai, precum și a celei de "asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni", prevăzută și pedepsită de art. 323 Cod penal.
La data de 4 noiembrie 1986 împotriva reclamantei s-a dispus măsura administrativă constând desfacerea disciplinară a contractului de muncă în baza art. 64 lit t din Legea nr. 5/1978. Potrivit acestui temei de drept, "adunarea generala a oamenilor muncii are următoarele atribuții principale: ...t) hotărăște eliberarea din funcție a cadrelor din conducerea unității care au săvârșit abateri grave de Ia disciplina muncii, de Ia normele eticii si echității socialiste sau care dau dovadă de lipsa de răspundere in realizarea planului".
Decizia de desfacere a contractului de muncă a fost atacată în justiție, însă instanțele vremii, prin sentința civilă nr. 2815/1987 a Judecătoriei Petroșani și decizia civilă nr. 98/1988 a Tribunalului Hunedoara, au respins contestația ca inadmisibilă.
De asemenea, împotriva reclamantei s-a dispus de către autoritățile statale și măsura administrativă reprezentând internarea pentru 1 lună de zile în anul 1982 la Spitalul de Psihiatrie nr. 9 „G. M." din București.
Din probele administrate în cauză, respectiv din documentele depuse de către reclamantă la dosar, din cuprinsul dosarului înaintat de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, dar și din depoziția martorei Maschek Adelhaid, rezultă că toate aceste măsuri administrative și condamnări au fost dispuse motivat de faptul că reclamanta avea o atitudine constantă de împotrivire față de partidul politic aflat Ia putere. Infracțiunea de "tentativă de trecere frauduloasă a frontierei" a fost săvârșită pe fondul unei urmăriri continue din partea organelor represive ale securității și în urma concedierii abuzive a reclamantei și a imposibilității sale de a găsi un loc de muncă potrivit pregătirii profesionale.
Așa cum în mod corect s-a reținut, inițiativa de a trăi într-un stat democratic nu putea fi pusă în practică Ia acea epocă decât prin trecerea frauduloasă a frontierei, în condițiile în care regimul represiv din România împiedica în mod vădit orice persoană care dorea să părăsească țara, încălcând astfel drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Totodată, intimata a solicitat respingerea motivului de recurs referitor la acordarea cheltuielilor de judecată, pârâta nefiind de acord cu pretențiile sale pentru a fi aplicabilă excepția de la regulă potrivit cu care partea căzută în pretenții va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
În ce privește reducerea onorariului de avocat, aceasta este neîntemeiată raportat la criticile prevăzute de art. 127 din Statutul profesiei de avocat.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Analizând motivele de recurs formulate, actele și lucrările dosarului precum și dispozițiile legale aplicabile în materie, instanța constată recursul întemeiat, pentru considerentele ce vor fi expuse.
Prin sentința recurată tribunalul a constatat caracterul politic al condamnării reclamantei la pedeapsa de un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de trecere frauduloasă a frontierei, prin sentința penală nr.6/10.01.1989 a Judecătoriei Petroșani, a măsurii administrative a desfacerii disciplinare a contractului de muncă prin dispoziția nr. 74/5.11.1986 și a măsurii internării, în anul 1982, în Spitalul de Psihiatrie.
Referitor la condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de trecere frauduloasă a frontierei, prevăzută de art. 245 Cod penal, Curtea constată că aceasta nu se regăsește printre condamnările cu caracter politic recunoscute de drept prin art. 1 alin.2 din Legea nr. 221/2009, tribunalul făcând trimitere la prevederile art. 4 alin.3 din lege, respectiv la dispozițiile art. 2 alin.1 din OUG nr. 214/1999.
Potrivit dispozițiilor art. 4 alin.1 din Legea nr. 221/2009 persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecata să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3).
În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin.3 constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în Romania, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Ordonanța de Urgență nr. 214/29.12.1999 prevede, la art. 2 alin.1, faptul că sunt infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică;
b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale pana la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;
c1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale;
e) înlăturarea masurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnica, de limba ori de religie, de apartenenta sau opinie politica, de avere ori de origine sociala.
Verificând dacă infracțiunea de tentativă de trecere frauduloasă a frontierei a fost săvârșită din motive politice și a urmărit vreunul dintre scopurile enumerate de art. 2 alin.1 din OUG NR. 214/29.12.1999, instanța constată că probele administrate în cauză nu susțin afirmațiile făcute de reclamantă, potrivit cu care condamnarea sa s-a dispus din motive politice, pentru atitudinea sa activă împotriva regimului comunist, respectiv pentru participarea sa la Mitingul pentru P. din data de 25.10.1987.
Instanța reține, din dosarul înaintat de către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității la tribunal, aflat în copie la filele 97-181 dosar fond, că reclamanta a fost recrutată în calitate de colaborator al organelor de securitate la data de 24.11.1983, astfel cum rezultă din angajamentul de colaborare aflat la fila 125 dosar, calitate pe care a păstrat-o până în anul 1986, furnizând materiale informative referitoare la diverși angajați ai institutului la care lucra, la modul de respectare a normelor legale și la starea de spirit a populației în general (filele 145 – 180 dosar).
Din același dosar instanța reține că desfacerea contractului de muncă al reclamantei s-a datorat divergențelor cu șeful de colectiv, apărute în urma întârzierilor sistematice la serviciu și a absențelor nejustificate la locul de muncă.
Astfel, potrivit raportului informativ din 21.02.1987, aflat la filele 136-137 dosar de fond, între reclamantă și șeful său au apărut divergențe la sfârșitul lunii ianuarie 1987, aceasta fiind atenționată pentru întârzierile sistematice de la serviciu. Reclamanta și-a acuzat șeful de abuz de funcție și a continuat să întârzie, astfel că, după un număr mare de absențe nemotivate, i s-a desfăcut contractul de muncă.
Potrivit aceluiași raport, respectiv potrivit raportului cu propunerea de încetare a colaborării din 2.06.1988 (fila 139-140 dosar) reclamanta nu s-a mai încadrat în muncă și nu a mai furnizat materiale informative, astfel că s-a propus încetarea legăturii de colaborare cu persoana de sprijin cunoscută sub numele conspirativ „A.”.
Instanța reține, din sentința civilă nr. 2815 din 16.10.1987, că desfacerea disciplinară a contractului de muncă al reclamantei s-a întemeiat pe neîndeplinirea în mod corespunzător a obligațiilor de serviciu, pe faptul că a creat o atmosferă necorespunzătoare la locul de muncă, pe întârzierile repetate și pe absențele nemotivate de la serviciu (fila 16 dosar fond).
De asemenea, din sentința penală nr. 6/10.01.1989 pronunțată de Judecătoria Petroșani reține că la data de 13.10.1988 reclamanta, fără ocupație, a încercat să treacă fraudulos frontiera împreună cu alte persoane, fiind prinsă de grăniceri în zona de frontieră și condamnată la pedeapsă cu executare prin muncă corecțională.
Raportat la cele ce rezultă din înscrisurile arătate mai sus, Curtea constată că în mod greșit instanța de fond a reținut faptul că, atât condamnarea penală, cât și măsurile administrative contestate (cea a desfacerii disciplinare a contractului de muncă și cea a internării) au avut caracter politic și au fost determinate de atitudinea reclamantei de contestare a regimului comunist și a legitimității puterii politice.
Curtea constată că, în cauză, nu s-a administrat nici o probă de natură a dovedi faptul că infracțiunea de tentativă de trecere a frontierei a fost săvârșită pentru atingerea vreunui dintre scopurile enumerate de art. 2 alin.2 din OUG nr. 214/1999.
În ce privește declarația martorului audiat la instanța de fond, aceasta nu estre relevantă sub aspectul caracterului politic al condamnării și al măsurilor administrative contestate și nu se coroborează cu actele aflate în dosarul CNSAS.
Astfel, martorul a declarat că reclamanta era șicanată de colegi și urmărită de organele de securitate, context în care directorul unității se simțea intimidat și nu îi putea lua apărarea (fila 90 dosar),.
Din dosarul CNSAS rezultă însă că, în perioada 1983-1986, reclamanta a colaborat cu organele de securitate, furnizând materiale informative referitoare la persoanele angajate și la starea de nemulțumire a persoanelor în care intră în contact și că desfacerea contractului de muncă s-a datorat nerespectării de către reclamantă a programului de lucru și, absențelor sale nemotivate de la serviciu, nicidecum atitudinii active de contestare a regimului comunist.
Curtea observă că, la data desfacerii contractului de muncă, reclamanta era încă persoană de sprijin a organelor de securitate, colaborarea încetând ulterior, la 2.06.1988.
Raportul întocmit la data de 15.02.1988 de organele de securitate evidențiază faptul că reclamanta nu mai era încadrată în muncă din anul 1987 precum și declarația reclamantei din aceeași dată, conform căruia nu mai are posibilitatea de informare (fila 138).
Potrivit raportului din 2.06.1988, reclamanta a fost contactată și ulterior, însă s-a stabilit că nu mai este utilă pe linie de informații interne, nefiind încadrată în muncă (fila 140 dosar).
Instanță constată că în cauză nu s-au administrat alte probe din care să rezulte atitudinea reclamantei de luptă împotriva regimului totalitar. Relațiile solicitate, din oficiu, Asociații Foștilor Deținuți Politici din România nu au furnizat elemente suplimentare, aceasta comunicând că nu deține arhivă, doar CNSAS și Casa Națională de Pensii având o astfel de arhivă (fila 183 dosar fond).
Referitor la actele medicale aflate la filele 156-215 în dosarul de fond, Curtea constată că nu sunt de natură a dovedi aspecte legate de motivele de condamnare sau de luare a măsurilor administrative contestate.
Cât privește măsura internării reclamantei în Spitalul Ghe. M. în anul 1982, instanța observă că este anterioară participării reclamantei la mitingul pentru pace din 1987 neputându-se astfel reține existența unei legături de cauzalitate între participarea la miting și internarea sa și că nu s-a făcut dovada caracterului represiv al acestei măsuri. Aspectele relatate de martor cu privire la această internare nu au fost percepute direct de către martor, ci din discuțiile cu reclamanta.
Susținerile reclamantei potrivit cărora internarea medicală s-a datorat faptului că era percepută ca fiind un element periculos pentru ordinea comunistă nu pot fi primite având în vedere că, în același an, reclamanta a solicitat și obținut aprobarea de a efectua o nouă călătorie în URSS în perioada 23.01.1983 – 1.02.1983, după vizita efectuată în luna noiembrie 1961, iar în luna iunie 1984 a formulat o nouă cerere, de asemenea aprobată, așa cum rezultă din actele aflate la filele 98, 99 dosar.
Constatând că reclamanta nu a dovedit faptul că măsurile arătate mai sus au fost luate ca urmare a atitudinii sale de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimității mișcării politice din acea perioadă, contrar celor reținute de instanța de fond, Curtea apreciază că tribunalul a reținut greșit ca fiind aplicabile prevederile art. 4 alin.3 din Legea nr. 221/2009, respectiv cele ale art. 2 alin.1 din OUG nr. 214/29.12.1999, acțiunea fiind neîntemeiată.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, se va admite recursul declarat de pârât și se va modifica în parte sentința recurată, în sensul prevăzut în dispozitiv.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței civile nr. 2564/2013 din 27.06.2013 pronunțată de Tribunalul Iași – Secția I civilă, sentință pe care o modifică în parte.
Respinge cererea formulată de reclamanta S. A. Z. în contradictor cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării reclamantei și al măsurilor administrative.
Menține restul dispozițiilor hotărârii, care nu sunt contrare prezentei decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 02 iunie 2014.
Președinte, L. P. | Judecător, C.-A. S. | Judecător, A. G. |
Grefier, I. P. |
Red.P.L.
Tehnored. P.I.
2 ex. – 2.07.2014
Tribunalul Iași – PredElena C.
| ← Rezoluţiune contract. Decizia nr. 581/2014. Curtea de Apel IAŞI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 1024/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
