Rezoluţiune contract. Decizia nr. 581/2014. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 581/2014 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 27-06-2014 în dosarul nr. 18350/245/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 581/2014
Ședința publică de la 27 Iunie 2014
Completul compus din:
Președinte G. P.
Judecător E. G.
Judecător C. P.
Grefier C. A.
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de A. M. și A. M. împotriva deciziei civile nr. 199 din 19.03.2014 a Tribunalului Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 20.06.2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, când, pentru a se formula și a se depune la dosar concluzii scrise, în conformitate cu prevederile art. 156 alin.2 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru azi.
La dosar s-au depus prin serviciul de registratură concluzii scrise formulate de recurenți.
După deliberare:
CURTEA DE APEL:
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr._/19.07.2013 a Judecătoriei Iași, s-au respins, ca neîntemeiate, excepțiile netimbrării cererii de chemare în judecată și prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererea de rezoluțiune a convenției din data de 28.09.2004, excepții invocate de către pârâți.
Prin aceiași sentință, a fost respinsă cererea formulată de către reclamanții A. M. și A. M., în contradictoriu cu pârâții B. L., B. D. și B. F., având ca obiect rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 28.09.2004 și a anexei la convenție, încheiată la data de 09.02.2010, ca neîntemeiată.
Au fost obligați reclamanții la plata, către pârâți, a sumei de 4000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de apărător.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții, A. M. și A. M., i - au chemat în judecată pe pârâții, B. L., B. D. și B. F., solicitând instanței să dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, intitulat „convenție”, încheiat la data de 28.09.2004 între aceștia și autorul pârâților, B. I. D., precum și a anexei la convenția din data de 28.09.2004, întocmită la data de 09.02.2010, precum și obligarea acestora la plata sumei de_ lei, cu titlu de daune morale și_ lei, reprezentând daune materiale, suferite ca urmare a neexecutării obligațiilor asumate prin convenția încheiată, cu anexa aferentă.
În motivarea cererii, s-a arătat că, prin antecontractul de vânzare-cumpărare, intitulat „convenție”, încheiat la data de 28.09.2004, reclamanții au convenit cu autorul pârâților să cumpere, în cote egale, imobilul situat în mun. Iași, .. 48, imobil aflat în litigiu. La data încheierii acestei convenții, autorul pârâților a solicitat ca acesta să fie încheiat doar pe numele reclamanților, întrucât acesta ocupa o funcție la SNP Petrom Iași și a avansat suma de un miliard lei vechi, cu titlu de parte din preț.
După finalizarea litigiului asupra imobilului, la data de 09.02.2010, reclamanții au încheiat cu autorul pârâților o anexă la convenție, prin care acesta s-a obligat la achitarea sumei de_ lei, ca diferență preț imobil și cheltuieli conexe, plus jumătate din cheltuielile de intabulare.
Au mai susținut reclamanții că aceștia au finalizat intabularea în luna martie 2010, însă, autorul pârâților a refuzat achitarea diferenței de preț.
S-a învederat că tergiversarea inutilă a realizării plății, prin promovarea unor acțiuni împotriva acestora, plângerea penală formulată abuziv, constituie abuzuri de drept pentru care pârâții trebuie să răspundă material și moral, întrucât au creat asupra acestora o lungă perioadă de presiune și disconfort fizic și psihic. De asemenea, pârâții au înregistrat la cartea funciară litigiile asupra imobilului, diminuând interesul unor persoane de a – l cumpăra, locația și suprafața fiind deosebit de atrăgătoare pentru investitori.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1719 și 1724 Cod civil.
Legal citați, pârâții au formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile privitoare la rezoluțiunea antecontractului din 28.09.2004.
În ședința publică din data de 07.03.2013, reclamanții au arătat că renunță la capătul de cerere privitor la obligarea pârâților la plata sumei de_ lei,cu titlu de daune morale și_ lei daune, materiale, derivate din neexecutarea convenției, instanța luând act de această renunțare
Prin precizările depuse la data de 30.04.2013, pârâții au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește rezoluțiunea convenției din data de 28.09.2004.
La dosar a fost depusă integral taxa judiciară de timbru, inclusiv ultima rată rămasă de achitat de către reclamanți, astfel că a fost respinsă excepția de netimbrare, invocată de către pârâți, ca neîntemeiată.
Instanța a reținut că termenul de prescripție extinctivă, aplicabil raporturilor juridice obligatorii este instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia termenul de prescripție de 3 ani, acest termen urmând a se aplica tuturor acțiunilor personale, indiferent de izvorul concret al raportului juridic obligațional, cu excepția cazurilor pentru care există termene speciale de prescripție extinctivă.
Principiul autorității lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, chiar cu poziția procesuală inversată, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute unei părți printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre posterioară, pronunțată într-un alt proces.
Însă, atât prezumția, cât și excepția lucrului judecat, reprezintă instrumente juridice menite să servească instituția puterii lucrului judecat, care este cel mai important efect al hotărârilor judecătorești și care are la bază două reguli fundamentale și anume: o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată; soluția cuprinsă în hotărâre, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre.
Ceea ce legitimează puterea de lucru judecat nu este atât caracterul definitiv al hotărârii, ci adevărul care trebuie să stea la baza ei, adevărul constituind temeiul, rațiunea și fundamentul social și moral al acestui efect al hotărârii judecătorești. Puterea de lucru judecat urmărește și evitarea contrazicerilor între două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară.
În cauză, instanța a constatat că s-a reținut cu putere de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 6870 din 08.04.2011 pronunțată de către Judecătoria Iași în dosarul cu nr._, că, prin actul sub semnătură privată denumit „Convenție”, încheiat la data de 28.09.2004, fila 9 dosar, A. M. și M. (foști V.) și B. I. D., au convenit cumpărarea în cote egale, respectiv 50% - A. M. și M. (foști V.) și 50% - B. I. D., imobilul construit și neconstruit, situat în Iași, ..48, în suprafață de 2.170 mp și construcția cu destinație de locuință, compusă din parter și etaj situată pe acest teren, aparținând d-nei M. D. și d-lui Rusovici Gh. C..
Imobilul în cauză se afla în litigiu la acea dată, situația juridică a acestuia fiind cunoscută de părți la momentul încheierii convenției, aspect menționat în cuprinsul actului.
Proprietara M. D. a primit, la data de 23.09.2004, suma de 100.000 lei (1 miliard lei vechi), achitată de B. I. D., urmând ca până la data de 15.11.2004 să primească diferența de 100.000 lei (1 miliard lei vechi) datorată de A. M. și M. (foști V.).
Prin contractul de cesiune de drepturi litigioase, autentificat sub nr.2296/24.09.2004, M. D. a cedat soților A. M. și M. (foști V.), pârâții din prezenta cauză, toate drepturile pe care le avea, în calitate de reclamantă în litigiile privind redobândirea dreptului de proprietate cu privire la imobilul situat în Iași, ..48, aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prețul cesiunii, potrivit contractului autentificat sub nr. 2296/24.09.2004, a fost 200.000 lei (două miliarde lei vechi), din care a primit suma de 100.000 lei (1 miliard lei vechi) la data cesionării, diferența de 100.000 lei (1 miliard lei vechi) urmând a fi achitată la data de 15.11.2004.
Convenția sub semnătură privată a fost încheiată ulterior perfectării contractului autentic de cesiune drepturi litigioase, suma convenită de B. I. D. și A. M. și M. (foști V.) reprezentând prețul cesiunii de drepturi litigioase. Din cuprinsul convenției a reieșit că B. I. D. a cunoscut împrejurarea că pârâții A. M. și M. (foști V.) au încheiat cu M. D. contractul de cesiune a drepturilor litigioase.
Prin aceeași convenție, pârâții desemnați cu apelativul „cumpărătorii V. M. și V. M.” (cu referire la calitatea de cumpărători în contractul de cesiune drepturi litigioase) și-au asumat „obligația negocierii unui contract de cesiune de drepturi litigioase, similar celui încheiat cu M. D., pentru cota parte din imobil cuvenită numitului Rusovici Gh. C., pentru prețul negociat, în principiu, la 1 miliard lei vechi.”
La data de 09.02.2010, B. I. D. și A. M. și M. (foști V.) au încheiat o Anexă la convenția din 28.09.2004, prin care au hotărât ca familia A. să intabuleze, pe numele lor, integral, proprietatea, urmând ca în termen de 15 zile de la intabulare să stabilească modalitatea de dezmembrare și stabilire a cotei de ½ din imobil, care va fi vândută d-lui B.. Acesta s-a obligat să achite, până la data deschiderii intabulării, suma de 1,5 miliarde lei, reprezentând ½ preț la contractul de cesiune de creanță încheiat cu Rusovici C., actualizat și cheltuielile ocazionate de soluționarea dosarelor privitoare la imobilul din Iași, .. 48.
Prin contractul de cesiune de drepturi litigioase, autentificat sub nr. 1640/12.05.2005, Rusovici C.-G. a cedat soților A. M. și M. (foști V.), reclamanții din prezenta cauză, toate drepturile pe care le avea în calitate de reclamant în litigiul privind redobândirea dreptului de proprietate cu privire la imobilul situat în Iași, ..48, aflat pe rolul Curții de Apel Iași.
Prețul cesiunii, potrivit contractului autentificat sub nr. 1640/12.05.2005, a fost de 76.555,88 lei (_ lei vechi), din care a primit suma de 100.000 lei (1 miliard lei vechi) la data cesionării, diferența de 100.000 lei (1 miliard lei vechi) urmând a fi achitată la data de 15.11. 2004.
Instanța a reținut că termenul la care obligația de plată a pârâților a devenit scadentă, potrivit convenției din anul 2004, a fost modificat prin anexa la convenția întocmită în anul 2010 și anume, la data deschiderii intabulării imobilului.
Prin urmare, având în vedere aceste considerente, instanța a constatat că nu s-a împlinit termenul de 3 ani, de prescripție, de la data la care trebuia executată obligația de către pârâți.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că rezoluțiunea reprezintă o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația avută anterior încheierii contractului, fiind necesar a se întruni anumite condiții, și anume, ca una din părți să nu-și fi executat obligațiile ce îi revin, neexecutarea putând fi și parțială, caz în care partea din obligație neexecutată trebuind a fi fost considerată esențială la încheierea contractului, neexecutarea să fi fost imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligația, iar debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere.
Conform art. 1020 din Codul Civil, condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părți nu îndeplinește angajamentul său.
Potrivit art. 1021, într-acest caz, contractul nu este desființat de drept. Partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenția, când este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune interese. Desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției, care, după circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate.
Instanța a apreciat Convenția încheiată de părți la data de 28.09.2004, astfel cum a fost completată prin Anexa din 09.02.2010, ca o promisiune de vânzare - cumpărare, care dă naștere unei obligații de a încheia în viitor, la prețul stabilit, contractul de vânzare-cumpărare.
Prin convenția inițială, completată prin anexa încheiată ulterior, reclamantul a convenit cu pârâții să mai achite diferența de 1,5 miliarde lei vechi, reprezentând diferență preț și cheltuieli judiciare, iar în termen de 15 zile de la intabularea imobilului în cartea funciară, să stabilească modalitatea de dezmembrare și stabilire a cotei de ½ din imobil care va fi vândută reclamantului B. I. D.. Astfel, a apreciat instanța că părțile urmau să perfecteze contractul prin care să transfere reclamantului dreptul de proprietate cu privire la cota de ½ din imobil după achitarea diferenței de preț convenită.
Deși reclamanții s-au arătat dispuși la respectarea obligației lor de încheiere a convenției, pârâții nu au înțeles să achite diferența de preț la care s-au obligat. Însă, având în vedere condițiile necesar a fi îndeplinite, instanța a analizat ce-a de-a treia condiție, și anume, punerea în întârziere a debitorului obligației de plată, în condițiile prevăzute de lege.
S- a constatat că debitorul trebuie să execute obligația la termenul prevăzut de părți în contract, iar dacă acesta nu execută, el este în întârziere, dar, pentru ca întârzierea debitorului să producă efecte juridice specifice, ea trebuie constatată în formele prevăzute de lege.
Câtă vreme creditorul nu cere constatarea întârzierii debitorului printr-una din aceste forme, se presupune că ea nu l-a păgubit. Simpla expirarea a termenului în care trebuia executată obligația nu-l pune pe debitor în întârziere, iar aceasta se realizează prin notificare, prin intermediul executorilor judecătorești sau prin cererea de chemare în judecată, prin care, însă, se pretinde executarea obligației pe calea acțiunii în justiție.
Instanța a reținut că această condiție nu este îndeplinită, în cauză, deoarece nu s-a făcut dovada punerii în întârziere a debitorilor cu privire la executarea obligației asumate, de plată a sumei de_ lei.
Ca atare, pentru aceste considerente, instanța a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Cum cererea principală a fost respinsă, în baza dispozițiilor art. 274 din Codul de procedură civilă, instanța a respins și cererea de acordare cheltuieli de judecată formulată de reclamanți, cu obligarea acestora la plata, către pârâți, a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 lei, reprezentând onorariu apărător (chitanța nr. 1288 din 16.01.2013, în valoare de_ lei, nr. 1281 din 17.12.2012, în valoare de 5000 lei), astfel cum a fost redus, având în vedere complexitatea cauzei și incidența susținerilor părții formulate prin apărător reflectate în soluționarea acesteia.
Potrivit art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere la plata cheltuielilor de judecată, dar potrivit art. 274 alin. (3) „Judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților (...) ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat."
Tribunalul Iași, prin decizia civilă nr. 199 din 19.03.2014, a respins apelurile formulate de A. M. și A. M. și de B. L., B. D. și B. F. și a păstrat sentința judecătoriei.
Pentru a decide în acest sens, tribunalul a constatat că, în mod corect instanța de fond a reținut că reclamanții nu au făcut dovada că au procedat la punerea pârâților în întârziere cu privire la obligația de plată a sumei de 150.000 lei, într-una din formele prevăzute de lege.
Deși apelanții afirmă că l-au notificat în mai multe rânduri pe autorul pârâților, B. I. D., în vederea îndeplinirii obligației de plată a sumei de 150.000 lei, s - a observat că, în ceea ce îi privește pe pârâții B. L., B. D. și B. F. nu există nicio dovadă a notificării lor de către reclamanți, în acest sens.
Astfel, în mod greșit, susțin reclamanții-apelanți că nu este obligatorie punerea în întârziere a debitorului pentru a cere desființarea contractului.
Atât în doctrină, cât și în jurisprudență, s-a stabilit că, în interpretarea dispozițiilor art. 1021 Cod civil, pentru a se putea solicita rezoluțiunea unui contract, este necesar ca mai întâi să existe o punere în întârziere a debitorului cu privire la obligația ce trebuie executată, iar aceasta trebuie să se realizeze prin intermediul executorului judecătoresc sau prin cererea de chemare în judecată.
Pe de altă parte, pârâții B. L., B. D. și B. F. i-au invitat pe reclamanți, la data de 20 mai 2013, la sediul B.E.J. A. C., prin Notificarea nr. N 3A/2013 pentru a primi suma de 3.455 lei, reprezentând jumătate din suma de 5000 lei, actualizată cu indicele de inflație pentru luna septembrie 2012, pe care pârâții au plătit-o efectiv domnului Rusovici C. G., în baza contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 1640 din 12 mai 2005, pentru cota acestuia din imobilul construit și neconstruit, situat în Iași, .. 48, în suprafață de 2170 mp și construcția cu destinație de locuință, compusă din parter și etaj, situată pe acest teren, cu privire la care s-a încheiat convenția civilă cu B. I. D., la data de 28 septembrie 2004.
Prin răspunsul transmis de pârâți la data de 17 mai 2013, aceștia au refuzat oferta de a se prezenta la B.E.J. A. C. și de a primi suma de 3455 lei, invocând, din nou, faptul că suma pretins datorată ar fi 150.000 lei.
În acest sens a fost încheiat procesul-verbal de constatare din 20 mai 2013
De asemenea, prin Notificarea nr. N 4A/2013 transmisă pârâților prin B.E.J. A. C., la data de 4 mai 2013, au fost invitația reclamanții la data de 21 mai 2013, la sediul Biroului Notarilor Publici Asociați „P. T. & F.”, din Iași, .. 27, .. Iași, pentru a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, privind cota indiviză de ½ din imobilul construit și neconstruit, situat în Iași, .. 48, în suprafață de 2170 mp și construcția cu destinație de locuință, compusă din parter și etaj, situată pe acest teren, ce formează obiectul convenției civile încheiată la data de 28 septembrie 2004.
Întrucât aceștia nu au dat curs invitației, a fost emisă încheierea de certificare nr. 2887/21.05.2013 de către B.N.P.A „P. T. & F.”.
A mai reținut tribunalul, în cauză, și neîndeplinirea condițiilor privitoare la rezoluțiunea antecontractului (convenție) din 28.09.2004 și a anexei din 09.02.2010.
Potrivit dispozițiilor cuprinse în materie civilă, rezoluțiunea este o sancțiune specifică contractelor sinalagmatice și constă în desființarea, cu efect retroactiv a contractului, ca urmare a neexecutării, cu vinovăție, a obligațiilor asumate de una dintre părți, cu repunerea acestora în situația anterioară încheierii contractului.
Rezoluțiunea ca sancțiune, derivă din încălcarea forței obligatorii a contractului și se fundamentează pe ideea de neîndeplinire culpabilă a obligațiilor asumate de o parte a unui contract sinalagmatic, fapt ce dă dreptul creditorului obligației neexecutate să se adreseze instanței de judecată pentru a obține desființarea retroactivă a contractului.
Din însăși definiția noțiunii, rezultă că pentru a putea fi pronunțată rezoluțiunea judiciară, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
-să existe o neexecutare totală sau, în anumite cazuri, chiar parțială, dar importantă, a obligației de către una dintre părți;
-neexecutarea obligației să fie imputabilă debitorului obligației neexecutate;
-debitorul obligației neexecutate să fi fost pus în întârziere prin una din modalitățile prevăzute de lege pentru aceasta.
În speță, s –a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile pentru a putea fi pronunțată rezoluțiunea judiciară a convenției din 28.09.2014 și a anexei la aceasta, încheiată la 09.02.2010.
Reclamanții nu au dovedit realitatea sumei de 150.000 lei, ca reprezentând jumătate din prețul achitat de aceștia către Rusovici G. și a cheltuielilor ocazionate de soluționarea proceselor privitoare la imobilul din .. 48, jud. Iași.
A reținut instanța că, în ceea ce privește prețul vânzării drepturilor litigioase pretins de Rusovici G. C., din contractul de cesiune autentificat sub nr. 1640/12.05.2005 la BNPA Maximovici G. și A. R., rezultă că pârâții au achitat doar suma de 5000 lei către Rusovici G., diferența de 71.556 lei din prețul negociat, de 100.000 lei, reprezentând despăgubiri primite de acesta de la Statul Român, la data de 19.10.2001.
În ceea ce privește cheltuielile ocazionate de judecarea proceselor privitoare la imobilul din Iași, .. 48, jud. Iași, s – a reținut că acestea nu intră în obligațiile autorului pârâților și nici a pârâților, câtă vreme nu au fost parte în acestea.
Și apelul formulat de pârâții B. L., B. D. și B. F. a fost apreciat ca nefondat.
S –a reținut că aceștia critică sentința Judecătoriei Iași sub aspectul neacordării în totalitate a cheltuielilor de judecată, invocând în acest sens practica CEDO.
Însă, Judecătoria Iași, procedând la diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate pârâților, a avut în vedere atât dispozițiile legale interne în materie (respectiv art. 274 Cod Procedură Civilă și art. 132 al. 2, 3 din Statutul profesiei de avocat), cât și practica CEDO în materia rambursării cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse onorariile avocațiale, menținând că „aceste cheltuieli urmează să se recupereze de partea care a câștigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum negociabil”.
A. M. și A. M. au declarat recurs, considerând că sentința tribunalului este nelegală pentru motivele înscrise în art.304 punctele 7, 8 și 9 din Codul de procedură civilă.
Arată recurenții, în dezvoltarea motivelor de recurs, că atât instanța de fond, cât și cea de apel au adăugat la lege - respectiv la art. 1020 - 1021 Cod Civil, considerând ca obligatorie punerea în întârziere, ca o condiție de dispunere a rezoluțiunii antecontractului, intitulat „convenție” din data de 28.09.2004 și a anexei la convenție din 09.02.2010, încheiate de ei cu numitul B. D. I., autorul pârâților B. L., B. F. și B. D..
Art. 1020 cod civil stabilește că "Condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una din părți nu îndeplinește angajamentul său."
Susțin recurenții că art. 1021 Cod Civil dispune desființarea convenției în justiție, fără a se stabili necesitatea unei puneri în întârziere. "într-acest caz, contractul nu este desființat de drept Partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenția, când este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune interese. Desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției, care, după circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate."
Ca atare, instanța de fond a greșit respingând acțiunea cu unicul argument al nepunerii în întârziere, aspect care a fost folosit ca motivare din oficiu de către instanță după rămânerea în pronunțare, fără a fi pus eventual în discuția părților.
Totodată, instanța de fond a apreciat corect îndeplinirea cerințelor de neexecutare parțială importantă a convenției - neplata sumei de 150.000 lei, reprezentând preț și faptul că această neplată este imputabilă pârâților.
Recurenții afirmă că apelul formulat de ei a criticat punctul de vedere al instanței de fond privitor la punerea în întârziere, ca fiind nelegal.
În același timp s-a depus în apel, Notificarea înregistrată sub nr. 92/13.05.2010, prin Biroul executor Judecătoresc A. C., adresată către Av. N. I. - N., în calitate de mandatar cu procură specială al lui B. D. I., pentru a achita suma de 150.000 lei și a perfecta contractul în formă autentică.
În considerentele deciziei atacate, Tribunalul Iași, analizând problema punerii în întârziere preia argumentarea instanței de fond, ignorând în totalitate analiza notificării de punere în întârziere nr. 92 din data de 13.05.2010, act depus la dosarul de apel.
Este adevărat că această punere în întârziere a fost adresată autorului pârâților, parte în antecontract, prin mandatar special, acesta fiind împuternicit, conform procurii speciale, să încheie contractul de vânzare, cumpărare, și să negocieze condițiile contractuale.
În această condiție nu mai era necesară o nouă punere în întârziere adresată pârâților, succesori ai lui B. D. I., deoarece, prin acceptarea succesiunii, aceștia au preluat toate drepturile și obligațiile de la autorul lor.
Susțin recurenții că, în loc să analizeze această notificare, Tribunalul Iași enumeră, inutil, diferitele înscrisuri, corespondența derulată între părți sau prin Biroul Executorului Judecătoresc A. C., fără vreo relevanță judiciară în cauză.
Constatând că aprecierile făcute referitor la punerea în întârziere sunt ușor de răsturnat la o analiză corectă în recurs, tribunalul a invocat în considerentele deciziei neîndeplinirea condițiilor cumulative pentru a se dispune rezoluțiunea antecontractului, făcând referiri absurde și inutile, cu privire la faptul că, reclamanții nu ar fi dovedit realitatea sumei de 150.000 lei, stabilită a fi plătită de către pârâți prin Anexa la convenție din data de 09.02.2010.
Realitatea acestei sume rezultă din înscrisul sub semnătură privată Anexă la Convenția din 28.09.2004, anexă încheiată la data de 09.02.2010.
În mod evident, această sumă trebuie preluată ca atare, fără justificare, ca fiind expresia voinței părților, ea reprezentând o modificare a convenției din 28.09.2004 încheiată cu B. D. I., referirea tribunalului la sumele de 5.000 lei, 71.556 lei și 100.000 lei fiind nejustificate.
Susțin recurenții că, în ultimii patru ani, pârâții au promovat, legat de antecontractul încheiat între ei și B. D. I. - ce formează obiectul prezentului litigiu –, trei procese, în încercarea de a li se confirma dreptul de proprietate pentru cota de jumătate din imobilul obiect al antecontractului, fără a achita suma de 150.000 lei.
Din toate hotărârile judecătorești pronunțate în aceste litigii rezultă, cu autoritate de lucru judecat, faptul că antecontractul intitulat „Convenție” din 29.09.2004 și Anexa la Convenție din 9.02.2010 nu pot fi valorificate de către pârâți decât cu condiția achitării sumei de 150.000 iei, actualizată, din 2010 la zi, ca preț al antecontractului.
Refuzul nejustificat și manifest al pârâților a determinat promovarea acțiunii în rezoluțiune deoarece, de mai mulți ani, pârâții impun o stare de blocaj asupra imobilului ce le aduce mari prejudicii recurenților, inclusiv prin notarea litigiilor în Cartea Funciară.
Legal citați, intimații nu au formulat întâmpinare în cauză.
În recurs nu au fost administrate înscrisuri noi.
Examinând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, care se circumscriu doar motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, Curtea constată că acesta nu este întemeiat.
Criticile recurenților vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 1020 - 1021 din Codul Civil, în condițiile în care ambele instanța – de fond și de apel – au reținut că una dintre condițiile acțiunii în rezoluțiunea judiciară a unei convenții constă în punerea în întârziere a debitorul obligației neexecutate prin una din modalitățile prevăzute de lege pentru aceasta.
Curtea notează că aceste prevederi legale au fost interpretate în mod corect de către instanțe, urmând a înlătura susținerea recurenților referitoare la împrejurarea că acestea „au adăugat la lege”
În acest sens, instanța de recurs observă că, potrivit art. 1020 Cod civil „Condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una dintre părți nu îndeplinește angajamentul său” iar conform art. 1021 Cod civil, într-un astfel de caz, creditorul are alegerea sau să silească pe debitor să își execute obligația sau să ceară desființarea (rezoluțiunea) contractului, cu daune interese.
În caz de rezoluțiune judiciara, instanța are a verifica existența unei fapte ilicite a debitorului (care constă tocmai în neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligației), existența vinovăției acestuia (adică, neexecutarea să îi fie imputabilă) și îndeplinirea cerinței privind punerea în întârziere a debitorului obligației neexecutate, instanța având posibilitatea de a acorda debitorului, după circumstanțe, un termen de grație pentru aducerea la îndeplinire a obligației.
În situația în care, prin convenție, părțile au prevăzut și un termen cert pentru îndeplinirea obligațiilor asumate de debitor, cum este cazul în speța dedusă prezentei judecăți, când s - a stabilit – prin Anexa la convenția din 28.09.2004 – ca B. D. I. să achite, până la data deschiderii intabulării, suma de 1,5 miliarde lei, reprezentând ½ din prețul contractului de cesiune de creanță încheiat cu Rusovici C., actualizat și cheltuielile ocazionate de soluționarea dosarelor privitoare la imobilul din Iași, .. 48, este de menționat că împlinirea termenului marchează doar momentul în care obligația trebuie executată, adică momentul în care aceasta devine scadentă.
Acest moment este în strânsă legătură cu una din condițiile impuse pentru rezoluțiunea contractelor și anume cu punerea în întârziere a debitorului.
Astfel, chiar dacă nu se prevede în mod expres în art. 1020 - 1021 din Codul Civil, punerea în întârziere marchează momentul de la care debitorul refuză să execute, iar creditorul este în drept să pretindă rezoluțiunea contractului, cu daune interese compensatorii pentru neexecutarea obligației.
Este adevărat că, potrivit art. 1020 Cod civil „Condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz când una dintre părți nu îndeplinește angajamentul său”, însă, așa cum s - a arătat, punerea în întârziere este deosebit de importantă pentru determinarea îndeplinirii unei alte condiții a rezoluțiunii (existența unei fapte ilicite a debitorului, care constă în neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligației), câtă vreme aceasta marchează momentul de la care debitorul refuză să - și execute obligația asumată prin convenția sinalagmatică.
Curtea notează că punerea în întârziere constă într-o manifestare de voință din partea creditorului prin care el pretinde executarea obligației de către debitor și ea se poate face fie printr-o notificare adresată debitorului, prin executorul judecătoresc, fie prin cererea de chemare în judecată a debitorului, prin care se pretinde executarea obligației, cu excepția cazurilor în care debitorul este de drept în întârziere .
Pentru a fi de drept în întârziere prin simpla ajungere la termen, în sensul art. 1079 pct. 2 Cod civil, este necesar ca, prin convenția încheiată, părțile să fi prevăzut o clauză în acest sens.
În prezenta cauză, prin Anexa la convenția din 28.09.2004, părțile nu au stipulat o clauză în sensul mai sus menționat, astfel că era necesară punerea în întârziere a defunctului B. D. I. sau a moștenitorilor acestuia pentru a – și îndeplini obligația de plată a sumei de 1,5 miliarde lei, reprezentând ½ din prețul contractului de cesiune de creanță încheiat cu Rusovici C., actualizat și cheltuielile ocazionate de soluționarea dosarelor privitoare la imobilul din Iași, .. 48.
Față de toate aceste considerente, Curtea apreciază că motivul de recurs prevăzut de art.304 punctul 9 din codul de procedură civilă nu este incident în speță.
Criticile recurenților referitoare la ignorarea de către instanța de apel a notificării de punere în întârziere nr. 92 din data de 13.05.2010, act depus la dosarul de apel, nu poate forma obiectul controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs, ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 (referitor la omisiunea instanței de a avea în vedere înscrisuri hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, aflate la dosarul cauzei), prin pct. 49 al art. I din Legea nr. 219 din 6 iulie 2005 .
Instanța de recurs nu va analiza nici susținerile recurenților referitoare la faptul că instanța de fond a greșit respingând acțiunea cu unicul argument al nepunerii în întârziere, aspect care a fost folosit ca motivare din oficiu de către instanță după rămânerea în pronunțare, fără a fi pus eventual în discuția părților, deoarece acestea au fost formulate direct în recurs – omisso medio -, fără a forma obiectul controlului exercitat de către tribunal, în calea de atac a apelului.
Critica recurenților referitoare la faptul că tribunalul ar fi reținut greșit împrejurarea că reclamanții nu au dovedit realitatea sumei de 150.000 lei, ca reprezentând jumătate din prețul achitat de aceștia către Rusovici G. și a cheltuielilor ocazionate de soluționarea proceselor privitoare la imobilul din .. 48, jud. Iași, în condițiile în care, din contractul de cesiune autentificat sub nr. 1640/12.05.2005 la BNPA Maximovici G. și A. R., rezultă că A. M. și A. M. au achitat doar suma de 5000 lei către Rusovici G., cu titlu de preț al vânzării drepturilor litigioase, diferența de 71.556 lei din prețul negociat, de 100.000 lei, reprezentând despăgubiri primite de acesta de la Statul Român, la data de 19.10.2001, precum și cea care vizează faptul că această sumă trebuie preluată ca atare, fără justificare, ca fiind expresia voinței părților, ea reprezentând o modificare a convenției din 28.09.2004 încheiată cu B. D. I., se referă la interpretarea greșită a unei probe, respectiv a Anexei la convenția din 28.09.2004.
Însă și punctul 11al art.304 din Codul de procedură civilă – referitor la întemeierea hotărârii pe o greșeală grava de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronata a probelor administrate – a fost abrogat prin art.1 pct.112 din O.U.G. nr.138/2000, astfel că modul de interpretare a unei probe de către instanțele inferioare nu mai poate fi analizat în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.
Instanța reține că, deși recurenții au invocat și motivele înscrise în art.304 punctele 7 și 8 din Codul de procedură civilă, prin cererea de recurs, aceștia nu au dezvoltat critici care să se circumscrie motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii - sau pct. 8 - când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
În consecință, în baza art. 312 alin.1 teza a II-a din Codul de procedură civilă, se va respinge recursul declarat de A. M. și A. M. și se va menține decizia atacată.
În baza art.274 din Codul de procedură civilă, A. M. și A. M. – aflați în culpă procesuală ca urmare a respingerii recursului pe care l – au declarat – vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către B. L., B. F. și B. D. cu ocazia soluționării căii extraordinare de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de A. M. și A. M. împotriva deciziei civile nr. 199 din 19.03.2014 a Tribunalului Iași, decizie pe care o menține.
Obligă recurenții să plătească intimaților suma de 5000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică - 27.06.2014.
Președinte, G. P. | Judecător, E. G. | Judecător, C. P. |
Grefier, C. A. |
Red PG
Tehnored PG/AC
2 ex. 10.07.2014
Tribunalul Iași: M. A.
C. A.
| ← Grăniţuire. Decizia nr. 263/2014. Curtea de Apel IAŞI | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 481/2014. Curtea de... → |
|---|
