Pretenţii. Decizia nr. 539/2014. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 539/2014 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 18-06-2014 în dosarul nr. 13180/245/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 539/2014
Ședința publică de la 18 Iunie 2014
Completul compus din:
Președinte: V. C.-S.
Judecător: C. A.
Judecător: A. G.
Grefier: A. H.
La ordine fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de S. D., S. M., C. D., C. M. împotriva deciziei civile nr. 495 din 14 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași, intimați fiind M. O. și U. Al.I.C. Iași, intimată intervenientă fiind P. G., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile litigante.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul asupra cauzei de către grefier, care învederează că recurenții au depus la dosar prin serviciul de registratură practică judiciară.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din data de 4 iunie 2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, când instanța, din lipsă de timp pentru deliberare și pentru a da posibilitatea părților litigante de a depune la dosar concluzii scrise a amânat pronunțarea pentru termenul din data de 11 iunie 2014 și apoi pentru astăzi, când:
CURTEA DE APEL:
Asupra recursului civil de față, din lucrările cauzei rezultă următoarele:
Prin sentința civilă nr._ din 25 septembrie 2012 Judecătoria Iași: „Respinge ca tardivă cererea de modificare a acțiunii principale formulată de reclamantul pârât S. D..
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei U. A. I. C. Iași și, în consecință, respinge acțiunea formulată de reclamantul S. D., domiciliat în Iași, .. 13, în contradictoriu cu pârâta U. A. I. C. Iași.
Respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul S. D. în contradictoriu cu pârâta M. O., cu domiciliul ales la Cabinet Avocat N. C. C., in Iași, .. 13-15, mezanin.
Admite în parte excepția prescripției dreptului la acțiunea referitor la cererea conexă privind lipsa de folosință formulată de reclamanta M. O., și, în consecință respinge ca prescrisă cererea privind lipsa de folosință datorată pentru imobilul situat in Iasi, .. 13, pentru perioada anterioară lunii aprilie 2009.
Admite în parte cererea conexă formulată de reclamanta M. O. în contradictoriu cu pârâții S. D., S. M., C. D. și C. M., domiciliați în Iași, .. 13.
Obligă pârâții S. D., S. M., C. D. și C. M. să plătească reclamantei M. O. suma de_ lei reprezentând contravaloare lipsa de folosință imobil situat în Iași, .. 13, pentru perioada aprilie 2009 – septembrie 2012.
Dispune evacuarea pârâtilor S. D., S. M., C. D. și C. M. din imobilul situat in Iași,s tr. T. M., nr. 13.
Obligă pe reclamantul S. D. și pe pârâții S. M., C. M. și C. D. să plătească reclamantei pârâte M. O. suma de 2500 lei cheltuieli de judecată.
Respinge cererea reclamantului- pârât S. D. și a pârâtilor S. M., C. D. și C. M. privind cheltuieli de judecată.
Obligă pe reclamanta pârâtă M. O. să plătească în contul expertului A. E. din cadrul BLET Iasi suma de 2000 lei reprezentând diferență de onorariu, un exemplar de pe hotărâre urmând a fi comunicată expertului”.
Pentru a pronunța hotărârea în soluționarea acțiunii și cererii conexă pe fond prima instanță stabilește următoarea situație de fapt și motivare în drept:
Un prim aspect reținut de instanță este acela că reclamantul S. D. a invocat ca temei de drept prevederile art. 48 din Legea nr. 10 din 2001 care arată: chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuința prin îmbunătățirile necesare si utile. Instanța reține incidența în cauză a prevederilor legii speciale, care arată în mod clar și selectiv că sunt îndreptățiți la despăgubiri chiriașii care au făcut îmbunătățiri la imobilul retrocedat Este de necontestat faptul că reclamantul a adus îmbunătățiri imobilului în care locuiește, însă în prealabil, acesta trebuie să aibă calitatea de chiriaș la momentul la care imobilul a fost restituit.
Din înscrisurile dosarului rezultă că reclamantul S. D. a încheiat la 6 noiembrie 1990 contractul de închiriere nr. 519 cu U. A. I. C., prin care aceasta din urmă punea la dispoziția reclamantului locuința situată în Iași, ., în suprafață de 52,14 mp, termenul de închiriere fiind de a 1 ianuarie 1986 până la 1 ianuarie 1991. Potrivit contractului astfel încheiat, acesta este un accesoriu al contractului de muncă, la expirarea termenului de închiriere chiriasul având dreptul la reînnoirea contractului. După expirarea contractului, părțile nu au procedat la reînnoirea contractului.
Anterior formulării cererii de față, reclamantul a purtat mai multe litigii cu privire la imobil, acestea vizând aplicarea prevederilor Legii nr. 112 din 1995. În cauza de față, instanța este chemată a analiza temeinicia cererii din perspectiva Legii nr. 10 din 2001, în vigoare la momentul introducerii cererii. Raportat la aceste prevederi, instanța constată că reclamantul a devenit chiriașul imobilului în virtutea raporturilor de muncă pe care le derula cu U. A. I. C., la data apariției Legii nr. 10 din 2001 nemaiavând această calitate. Deși prin Legea nr. 17 din 1994, contractele de închiriere se reînnoiau în același condiții, la momentul intrării în vigoare a OUG nr. 40 din 1999 contractul de închiriere încheiat de reclamant nu se mai afla în curs de executare pentru a se putea considera operarea prelungirii de drept a acestuia. De altfel, reclamantul nu a făcut dovada că în perioada menționată ar fi achitat chirie locatorului, cel puțin până la momentul la care imobilul a fost restituit pârâtei M. O.. Având în vedere toate aceste aspecte, instanța apreciază că reclamantul nu a dovedit calitatea sa de chiriaș din perspectiva aplicării dispozițiilor Legii nr. 10 din 2001, astfel că urmează a se dispune respingerea acțiunii sale.
Cererea conexă:
Pârâții S. D., S. M., C. M. și C. D. ocupă în prezent fără drept imobilul situat in Iași, ..13, retrocedat proprietarei reclamanta M. O. în anul 2006. Astfel cum s-a reținut anterior, în ceea ce privește lipsa de folosință aferentă perioadei anterioare lunii aprilie 2009 a operat prescripția dreptului la acțiune. Pentru perioada aprilie 2009 - septembrie 2012, pârâții nu justifică ocuparea imobilului, instanța urmând a admite cererea reclamantei privind lipsa de folosință, potrivit dispozițiilor art.998 și 999 C. civil. Fapta pârâților de a ocupa fără drept imobilul reclamantei, atrage răspunderea delictuală a acestora în sensul că sunt datori de a acoperi prejudiciul cauzat acesteia. Întinderea pagubei ca efect al lipsei de folosință așa cum a fost solicitat de reclamantă a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză de expert A. E. care a avut în vedere prețul pieței. În consecință, instanța va obliga pe pârâți să plătească reclamantei M. O. suma de_ lei cu titlu de lipsa de folosința apartament aferent perioadei aprilie 2009 - septembrie 2012 .
Acțiunea în evacuare este întemeiată, reclamanta fiind proprietara imobilului, iar pârâții ocupându-l fără a încheia un contract de închiriere cu proprietara acestuia sau fără a justifica vreun drept asupra acestuia.
În conformitate cu art. 276 din Codul de Procedura Civila, având în vedere că pretențiile reclamantului S. D. au fost respinse iar pretențiile reclamantei M. O. au fost admise în parte, instanța urmează a respinge cererea vizând cheltuieli de judecata formulată de primul și a admite în parte cererea formulată de reclamantă, obligând pârâții S. D., S. M., C. D. și C. M., să plătească acesteia suma de 2500 lei, proporțional cu pretențiile admise.
Prioritar Judecătoria a soluționat potrivit art. 137 Cod procedură civilă de la 1865, excepțiile, reținând că obligația de despăgubire în temeiul art. 48 din Legea nr. 10/2001 revine proprietarului imobilului, calitate pe care nu o are U. „Al. I. C.” Iași. Excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru lipsa de folosință a imobilului, formulată de M. O. s-a admis în parte, motivată pe incidența art. 16 din decretul nr, 167/1958, drept prescris pentru perioada anterioară lunii aprilie 2009.
Prin decizia civilă nr. 495 din 14 octombrie 2013 Tribunalul Iași, Secția I civilă respinge apelul declarat de S. D., S. M., C. D. și C. M. împotriva sentinței pronunțată de Judecătoria Iași și cererea intimatei M. O. de acordare a cheltuielilor de judecată.
În apel reclamanții-pârâți au invocat nelegalitatea și netemeinicia sentinței, în ce privește: stabilirea calității de chiriași; soluționarea cererii de despăgubiri în identificarea lucrărilor și cuantificarea acestora de expertizele tehnice; soluționarea greșită a cererii prin care s-a solicitat lipsa de folosință, deoarece chiriașul nu a fost notificat, nu datorează sume de bani în contul chiriei al cărei cuantum nu s-a stabilit corect. Excepțiile invocate în apel, în cererea conexă privind lipsa calității procesuale active și a coparticipării procesuale pentru reclamanta M. O. s-au reținut ca neîntemeiate, cât și criticile privind temeiul juridic al cererii.
Tribunalul a constatat că situația de fapt stabilită în primă instanță nu are întrutotul corespondent în probatoriul administrat și al efectului hotărârilor judecătorești pronunțate în procesele în care au fost aceleași părți ce au autoritate și respectiv puterea de lucru judecat.
În considerentele deciziei atacate se arată că tribunalul primește critica apelanților relativă la calitatea de chiriaș. Potrivit art.1200 pct.4 cu referire la art.1202 alin.2 cod civil de la 1864, în relația dintre părți prezumția autorității de lucru judecat are caracter absolut ceea ce înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior. Aplicând această prezumție situației în speță, ajunge instanța de apel la concluzia potrivit căreia în puterea deciziei civile nr.97/2004 a Curții de Apel Iași, calitatea de chiriași a apelanților până la momentul de referință 1999 - an în care a expirat termenul de 5 ani cu care s-a prelungit de drept în baza legii 17/1994 contractul de închiriere) se impune prezentei judecăți.
Dată fiind limita de analiză a Curții de Apel Iași din decizia nr.97/2004 – data intrării în vigoare a Legii 112/1995 – Tribunalul este chemat, spre sancționarea situației de fapt litigioase, să analizeze dacă subsecvent anului 1999 apelanții au continuat să dețină aceeași calitate de chiriași. O astfel de analiză nu este de natură să aducă atingere puterii de lucru judecat întrucât nu se suprapune pe statuări anterioare ale vreunei instanțe judecătorești.
În anul 1999 a intrat în vigoare O.U.G.nr.40 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe. În aplicarea acestui act normativ invocat de apelante Tribunalul are în vedere redactarea în vigoare la momentul de referință 1999.
Astfel prin art.1 și 7 legiuitorul a reglementat prelungirea de drept pentru o perioadă de 5 ani a contractelor de închiriere pentru suprafețele locative deținute de stat sau de unitățile administrative ale acestuia, prelungire ce rămâne valabilă și în cazul redobândirii imobilelor respective de către foștii proprietari sau de moștenitorii acestora după . ordonanței.
La rândul lor art.2-4 reglementează prelungirea contractelor de închiriere la cererea chiriașului pentru imobilele redobândite de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora.
Art.10 din O.U.G. 40/1999 invocat de apelanți prevede că pentru încheierea noului contract de închiriere proprietarul îi va notifica chiriașului sau fostului chiriaș data și locul întâlnirii prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Nerespectarea de către proprietar a disp. art.10 alin.1 atrage prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui nou contract de închiriere.
Însă pentru ca apelanții să poată uza de reglementările înscrise în art.10 și 11 din O.U.G. nr.40/1999 este necesar ca situația de fapt litigioasă să se plaseze în una din ipotezele reglementate în cadrul art.2-7, astfel cum rezultă din art.9 alin.1 din O.U.G.40/1999. Or, în prezentul litigiu imobilul situat în Iași, ..13 pe de o parte nu era la data intrării în vigoare a ordonanței deținut de stat sau de unitățile administrative ale acestuia și ca atare prelungirea de drept a contractului de închiriere nu poate rămâne valabilă în cazul redobândirii sale de către foștii proprietari sau de moștenitorii acestora după . prezentei ordonanțe, în puterea art.1 și 7. Pe de altă parte, la momentul edictării O.U.G. 40/1999 singurul act normativ ce reglementa restituirea suprafețelor locative era Legea 112/1995, lege de al cărui beneficiu nu s-au bucurat moștenitorii fostului proprietar.
Notează Tribunalul că prevederile art.1 și 2 ale O.U.G. 40/1999 au fost modificate prin Legea 241/16.05.2001 ca urmare a adoptării de către legiuitor a Legii 10/2001. Art.13 din acest din urmă act normativ prevede că în cazul imobilelor restituite prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească sunt aplicabile prevederile privind contractele de închiriere cuprinse în O.U.G. nr.40/1999.
În anul 1999 - an în care potrivit deciziei civile nr. 97/2004 a expirat contractul de închiriere al apelantului S. D. după prelungirea intervenită în baza Legii 17/1999 – dispozițiile de care putea uza apelantul sunt cele cuprinse în secțiunea a 2-a a O.U.G.40/1999 „Reînnoirea contractului de închiriere” – art.14 și urm. Potrivit art.14 alin.1 la expirarea termenului de închiriere chiriașul are dreptul la reînnoirea contractului pentru aceeași perioadă, dacă părțile nu modifică prin acord expres durata închirierii.
Grevat pe aceste norme și având în vedere că în anul 1999 imobilul în litigiu era în patrimoniul Universității „Al.I.C.” Iași, apelantul S. D. pentru a-și păstra calitatea de chiriaș nu putea recurge decât la disp. art.14 și urm. din O.U.G. 40/1999 și nicidecum la cele ale art.1, 7, 10, 11 din O.U.G. 40/1999 la care face trimitere spre susținerea cererii sale de apel.
În aceste repere factuale Tribunalul reține că deși instanța de fond nu a valorificat integral testimoniile spre redarea situației litigioase, concluzia la care aceasta a ajuns, respectiv absența calității de chiriaș a apelanților,este una ce-și are fundament în normele legale anterior interpretate.
Potrivit art.48 din Legea 10/2001, indicat drept temei al actului de învestire, chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu; obligația despăgubirii prevăzută la alin.1 revine persoanei îndreptățite.
Textul art.48 din lege a fost instituit ca o măsură de protecție a chiriașilor din locuințele care fac obiectul legii speciale de reparație. Celelalte categorii de deținători ai imobilelor – situația în speță a apelanților– se pot adresa instanțelor pe calea dreptului comun pentru a-și valorifica pretențiile rezultate din creșterea valorii imobilului restituit ca urmare a îmbunătățirilor ce le-au adus acestuia, cum corect a reținut judecătorul fondului.
Dispozițiile art.132 și 134 C.pr.civ. au fost în mod corect aplicate de instanța de fond. Conform acestor texte cererea de modificare a acțiunii nu poate fi primită fără acordul celeilalte părți decât la prima zi de înfățișare care este aceea în care părțile pot pun concluzii.
Cererea reclamantului S. D. de analizare a actului de învestire întemeiat pe principiul îmbogățirii fără justă cauză este o cerere de modificare întrucât aduce schimbări unui element important al cererii de chemare în judecată respectiv temeiului juridic al acesteia.
De regulă ținută, față de art.129 alin.4 C.pr.civ., de temeiul juridic invocat de parte. În speță, însă Tribunalul reține că reclamantul S. D. a formulat cererea de chemare în judecată prin mijlocirea unui avocat. În cuprinsul cererii a invocat calitatea lui de chiriaș al imobilului în litigiu, precum și îndreptățirea sa în considerarea acestei calități la acordarea de despăgubiri întemeiat pe art.48 din Legea 10/2001. Eventuala obligație a instanței de a pune în discuția contradictorie a părților temeiul de drept al cererii poate fi invocată pentru ipoteza în care fie aceasta nu cuprinde un temei de drept, fie pentru ipoteza în care între susținerile în fapt și cele în drept nu există echivalență. Ori, în prezentul litigiu susținerile în fapt din cuprinsul actului de învestire calchiază condițiile de acțiune ale normei înscrisă în art.48 din Legea 10/2001în integralitatea lor. În nici o măsură nu poate fi susținută teza potrivit căreia calificarea juridică a cererii trebuie făcută de instanță raportat testimoniilor administrate pentru a-i asigura astfel titularului cererii finalitatea dorită de el la introducerea actului respectiv admiterea acesteia. Solicitarea reclamantului făcută la ultimul termen de judecată de analiză a cererii întemeiat pe principiul îmbogățirii fără justă cauză nu reprezintă în fapt decât o pliere a reclamantului pe susținerile părții adverse ce-i contestă calitatea de chiriaș și o punere în practică a principiului disponibilității pe care instanța nu-l poate încălca, nesocoti. Subliniază instanța în prezența opoziției părții adverse de modificare a cererii după prima zi de înfățișare că, în puterea principiului disponibilității exprimat prin cererea de chemare în judecată, în mod legal și temeinic instanța de fond a cercetat într-un deplin acord susținerile în fapt și cele în drept ale reclamantului.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Universității „Al. I. C.” Iași a fost soluționată de instanța de fond tocmai pornind de la temeiul de drept indicat în actul de învestire . Trimiterea judecătorului fondului la textul art.48 din Legea 10/2001 spre soluționarea acestei excepții nu vine în contradicție cu concluzia susținută, a lipsei calității de chiriaș a reclamantului S. D.. În reperele trasate de art.48 din Legea 10/2001, instanța era obligată să stabilească atât corespondența în plan procesual a pârâtului cu persoana obligată în raportul juridic de drept material (analiza făcută spre soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Universității „Al.I.C.”) cât și existența celorlalte condiții de activare a normei legale invocate. Cercetarea făcută, întemeiat pe art.48, a calității procesuale pasive nu vine automat, cum susțin apelanții, să confirme că situația de fapt litigioasă în întregul său corespunde condițiilor vizate de legiuitor la redactarea textului invocat.
Reținând lipsa calității de chiriaș a apelanților este oțios a analiza criticile aduse în ceea ce privește suplimentarea raportului de expertiză și cuantumul despăgubirilor datorate prin raportare la cheltuielile necesare și utile aduse imobilului.
Nici critica relativă la modul de soluționare a cererii privind lipsa de folosință nu poate fi primită.
Raportul juridic dintre părți nu-și are izvorul în contractul de locațiune ci așa cum corect a reținut instanța de fond în răspunderea civilă delictuală întemeiată pe art.998, 999 C.civil.
În decizia nr. 601/30.11.2010 Curtea de Apel Iași a reținut incidența art.10 alin.3 din Legea 10/2001 excluzând aplicabilitatea art.19 alin.1 din Legea 10/2001, texte de lege pe care le-a analizat pornind de la lucrările de edificare, extindere și consolidare realizate de către S. D.. Concluzia Curții a fost aceea că imobilul în litigiu a fost în mod corect restituit în natură moștenitorilor fostului proprietar.
Pornind de la aceste statuări irevocabile ale Curții de Apel Iași, în mod corect în virtutea dreptului de accesiune imobiliară, la stabilirea contravalorii lipsei de folosință s-a avut în vedere starea actuală a imobilului și nu cea existentă la momentul preluării acestuia de către Statul Român comunist. Moștenitorii fostului proprietar au redobândit dreptul de proprietate în procedura de aplicare a Legii 10/2001 asupra imobilului în integralitatea lui astfel că transgresarea de către apelanți a atributelor posesiei și folosinței naște obligația de despăgubire cuantificarea având a fi raportată nu în mod fragmentar ci în mod unitar la bunul obiect al proprietății.
Eșecul demersului apelanților spre obținerea contravalorii lucrărilor de îmbunătățire aduse imobilului în litigiu nu poate constitui fundament al stabilirii contravalorii lipsei de folosință prin valorificarea stării imobilului la momentul preluării sale abuzive.
Excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei coparticipării procesuale active obligatorii invocate pe parcursul soluționării cererii de apel nu pot fi primite.
Existența asupra imobilului în litigiu a dreptului de proprietate comună pe cote părți nu este de natură a conduce la cele susținute de apelanți având în vedere că acțiunea în evacuare este un act de administrare. Promovarea unei astfel de acțiuni de către un singur coproprietar este o măsură ce servește păstrării și valorificării bunului comun și profită ambilor coproprietari.
Acțiunea în evacuare se înscrie între excepțiile de la regula unanimității.
În recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de Tribunalul Iași, S. D., S. M., C. D. și C. M. prin declarația unică de recurs au formulat următoarele critici:
– nelegala soluționare a acțiunii în evacuare, motivată pe faptul că proprietarul nu a procedat la notificarea impusă de art. 10 din OUG nr. 40/1999. În dezvoltarea motivelor de recurs sunt reiterate apărările în prima instanță și apel, invocate hotărârile judecătorești intrate în puterea lucrului judecat ce au stabilit că reclamantul și familia sa au calitate de chiriași;
-eroarea de interpretare a art. 10 din OUG nr. 40/1999 beneficiind de prelungirea de drept a contractului de închiriere, în forma adoptată de Legea nr. 241/2001, aprobare a ordonanței. La data pronunțării Ordonanței – 8.04.1999, dețineau spațiul, beneficiind de o prelungire de drept de 5 ani de la data Legii nr. 17/1994, contractul fiind în vigoare. Dezvoltând motivul se arată că s-a activat în folosul recurenților art. 11 din OUG nr. 40/1999, lipsa notificării chiriașului de „proprietar” având ca efect prelungirea de drept a contractului cu consecința menținerii calității de chiriași și în prezent;
- aplicarea greșită a art. 48 din Legea nr. 10/2001 fiind îndreptățiți la despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse imobilului efectuate în puterea contractului de locațiune. Legea aplicabilă dispută fiind între fostul proprietar căruia i s-a restituit imobilul și recurent este aceea care reglementează aceste raporturi a Legii nr. 10/2001, art. 13 sau 48, coroborate cu OUG nr. 40/1999 sau cel puțin îmbogățirea fără just temei;
-nelegalitatea soluționării cererii de despăgubire, respinsă ca fiind modificată tardiv fără a fi soluționată pe fond pentru construcția nouă aplicată prin extindere la corpul vechi de clădire. Se susține că obligarea proprietarului la despăgubiri se impune conform principiului îmbogățirii fără just temei și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO. Cererea de despăgubire greșit s-a respins în întregul său, precizarea acțiunii fiind făcută în ședința publică, cu respectarea principiului contradictorialității. Obiectul acțiunii a fost arătat în cererea de chemare în judecată – îmbunătățiri la corpul vechi de clădire și contravaloarea corpului nou. Instanța are competența și obligația potrivit jurisprudenței Înalte Curți de Casație și Justiție de a stabili calificarea juridică, la motivele de fapt ale cererii.
Recurenții susțin că instanțele dovedesc un exces de formalism când apreciază că soluționarea cauzei conform art. 48 din Legea nr. 10/2001 ar fi o procedură specială, și nu de drept comun cum ar fi o acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză. Cele două dispoziții sunt doar mijloace de înlăturare a dezechilibrelor dintre patrimonii, îmbogățirea fără just temei, în speță fiind subsidiară dacă nu ar exista un text special pentru despăgubire.
Existența lucrărilor și sporul de valoare sunt constatate de tribunal ceea ce confirmă criticile de nelegalitate a imobilului. În posesia imobilului au intrat în calitate de chiriași, au reamenajat, dotând și sporind gradul de confort al bunului cu autorizațiile și situațiile de lucrări depuse la dosar, confirmate cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 283 din 18 mai 2010. Instituția juridică a accesiuni imobiliare, susțin recurenții nu poate fi analizată decât împreună ca principiul îmbogățirii fără just temei (art. 494 alin. 3 Cod civil).
Invocă recurenții încălcarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ce definesc îmbunătățirile necesare și utile în care se încadrează cele solicitate și le exced pe cele voluptorii.
O altă critică vizează nelegala soluționare a cererii privind lipsa de folosință. Se susține că sunt incidente prevederile art. 32 din OUG nr. 40/1999, conform cărora chiria se negociază între proprietar și chiriaș, iar în lipsa notificării M. O. nu este îndreptățită să o pretindă. Se contestă cuantumul de 300 euro stabilit și în considerarea lucrărilor executate de recurenți și pentru care instanța nelegal a respins cererea de despăgubiri.
Recurenții formulează un alt motiv invocând încălcarea art. 129 alin. 5 teza II Cod procedură civilă, în ce privește administrarea probei cu expertiză, obiecțiunile au fost respinse fără nici o motivare, prin încălcarea principiului egalității armelor, inechitatea procedurilor fiind evidentă prin modul de tratare discriminatoriu.
Soluționarea excepțiilor a lipsei calității procesuale active a lui M. O. este greșită, aceasta nefiind unică proprietară, lipsa de folosință însă s-a acordat în totalitate, deși coproprietarul nu le-a cerut evacuarea din imobil.
Prin întâmpinare intimata U. Al. I. C. a solicitat respingerea recursului sub toate criticile aduse deciziei recurate ce este legală și temeinică.
Intimata M. O. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii tribunalului. Punctual a răspuns la motivele de recurs prin reiterarea apărărilor din primă instanță și apel. Se arată că la data intrării în vigoare a OUG nr. 40/1999 locuința nu era deținută de stat și nici de o unitate administrativ teritorială. Recurenților le sunt aplicabile și art. 13 lit. b) din ordonanță, întrucât dețineau o altă locuință așa cum s-a constata de instanța de judecată ce a efectuat o cercetare locală (dosar nr._/245/2006, sentința civilă nr. 3764/2007).
Intimata precizează că valabilitatea titlului său de proprietate s-a stabilit în mod irevocabil de instanțele de judecată cu autoritate de lucru judecat. Referitor la despăgubiri se arată că obiectul și temeiul de drept al cererii a fost precizat în art. 48 din Legea nr. 10/2001, fiind absolut necesar de a avea calitate de chiriași, ce beneficiază de protecție doar pentru lucrările autorizate, ce sunt utile și necesare, condiții ce nu sunt îndeplinite fiind emisă numaiautorizația din 1985.
Critica privind lipsa de folosință, susține intimata că nu este întemeiată fiind stabilită de raportul de expertiză prin raportare la prețurile practicate pentru un imobil cu caracteristici asemănătoare fiind preluat un bun cu o suprafață de 141 m.p.
Intimata și-a dovedit calitatea procesuală activă, acțiunea în evacuare și lipsa de folosință solicitată fiind acte de administrare potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție și a instanțelor de judecată. Administrarea probatoriului se arată nu poate fi motiv de recurs nefiind o critică de nelegalitate.
Intimata M. O. solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, redând în întâmpinare evoluția litigiilor pe rolul instanțelor de judecată susținând că în cazul acțiunii în evacuare și a lipsei de folosință nu se aplică regula unanimității.
Prin întâmpinare Pociovalișteanu G. a solicitat respingerea recursului cu menținerea hotărârilor pronunțate în primă instanță și apel, cu acordarea cheltuielilor de judecată. Intimata U. Al. I. C. Iași, solicită respingerea recursului sub toate criticile formulate.
Analizând lucrările cauzei, Curtea constată că situația de fapt stabilită în considerentele deciziei atacate are corespondent în probele administrate.
Recursul fiind o cale extraordinară de atac motivele de casare sau modificare a hotărârii sunt expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 Cod procedură civilă ce pot fi numai de nelegalitate.
Criticile formulate în expunerea și dezvoltarea motivelor de recurs privind administrarea și interpretarea probelor, a forței probante a acestora nu pot constitui motive de recurs, vizând temeinicia hotărârii și nu se impune a fi analizate. De asemenea hotărârile judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în litigiile dintre părți prin care s-au soluționat probleme de drept sau aspecte care au legătură cu obiectul prezentului litigiu au intrat în puterea lucrului judecat asupra cărora instanța de control judiciar nu mai era competentă de a le soluționa și a le da o altă dezlegare. Hotărârile judecătorești pronunțate au forță probantă a înscrisului autentic și au fost avute în vedere de prima instanță și în instanța de apel, în care judecata este devolutivă.
În limitele investirii prin cererea de chemare în judecată, a acțiunii conexe și a criticilor formulate în recurs, Curtea reține ca determinante în exercitarea controlului judiciar, următoarele aspecte:
Calitatea de chiriaș a lui S. D. și membrilor familiei a fost conferită de contractul de închiriere pentru locuințe de intervenție nr. 8884/ 27.06.1978 prelungit prin contractul încheiat cu U. Al. I. C. nr. 519/ 06.XI.1990 ce a expirat la 1.01.1991. Deținerea locuinței ulterior fiind fără titlu legal, chiriașii beneficiind doar de prelungirile legale conform Legii nr. 17/1994.
La situația de fapt probată, tribunalul a analizat calitatea de chiriaș, ulterior anului 1999 și dispozițiile legale în materie, constatarea că nu sunt incidente dispozițiile OUG nr. 40/ 1999, în ce privește protecția chiriașilor imobilul fiind preluat abuziv, restituit în natură persoanelor îndreptățite este corectă.
În aplicarea și interpretarea legii tribunalul a avut în vedere cuprinsul actului normativ la data adoptării și intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în forma inițială a actului normativ se prelungeau de drept numai contractele de închiriere pentru suprafețele locative deținute de stat sau unitățile administrative teritoriale, categorie din care nu face parte imobilul în litigiu. OUG nr. 40/1999 reglementează și excepțiile, cazurile în care contractul nu se prelungește de drept prin art. 13, deținerea altei locuințe și neplata chiriei. Asupra calității de chiriaș și a îndreptățirii sau nu a reclamantului de a beneficia de prelungirea de drept a contractului de închiriere s-a statuat prin sentința civilă nr. 3764/2007 a Judecătoriei Iași, păstrată în apel prin decizia civilă nr. 283/2010 a Tribunalului Iași și în recurs de Curtea de Apel Iași prin decizia nr. 601/2010, deținând o altă construcție cu destinație de locuință pe raza municipiului Iași.
În consecință, criticile formulate sub acest aspect, în ce privește acțiunea în evacuare nu sunt întemeiate. Deținerea imobilului fără un titlu legal justifică admiterea acțiunii în evacuare pentru toți recurenții
În fapt, recurenții au deținut locuința cu titlu pe durata contractelor de închiriere și prelungirii de drept, iar ulterior și pe durata judecării proceselor fără titlu locativ.
În conformitate cu art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinație de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile. Legiuitorul prin alineatul (2) stabilește obligația de despăgubire în sarcina persoanei îndreptățite la restituirea în natură a imobilului, pentru ca în alin. (4) și (5) din același articol să definească noțiunea de îmbunătățiri și să prevadă modalitatea de stabilire a valorii, pe bază de expertiză.
Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobată prin H.G. nr. 250/2007 prin art. 48. 1 prevăd dotările ce fac parte din categoria îmbunătățiri necesare și utile prin care se înțeleg acele dotări incorporate sau aduse unității locative ori spațiilor comune, prin care s-a sporit valoarea fondului locativ și care au fost suportate exclusiv de chiriaș (introducerea sau schimbarea instalației de apă, gaz, canalizare, electricitate, încălzire; lucrări noi: parchetare, gresie sau faianță, geamuri termopan, uși și altele asemenea). Dovada acestor îmbunătățiri se face cu înscrisuri doveditoare, prin expertiză tehnică, cu respectarea prevederilor alin. (5) al art. 48 din lege. Nu se includ în categoria cheltuielilor necesare și utile acele cheltuieli voluptorii (utilizarea unor materiale foarte scumpe, de exemplu: uși de mahon, instalații sanitare sofisticate, de lux, materiale de construcții încadrate în categoria de lux). În aceste cazuri despăgubirile se vor calcula avându-se în vedere prețurile medii actuale de pe piață. Art. 48.2 – în cazul restituirii în natură a imobilului preluat de stat cu sau fără titlu, despăgubirile aferente îmbunătățirilor necesare și utile se suportă de persoana îndreptățită.
Chiriașul a executat lucrările la imobil anterior anului 1990, ce se încadrează unele în categoria celor necesare sau demontabile în sensul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cât și utile și necesare pentru care a avut acordul Universității Al. I. C. Iași conform adresei nr. 1273/ 05.06.1985 sub condiția ca, în cazul în care se va muta, lucrările să rămână în folosința următorului chiriaș.
Asupra lucrărilor, în ce privește perioada în care s-au efectuat cu sau fără autorizație și în ce măsură constituie un corp de sine stătător, s-a statuat prin aceleași hotărâri judecătorești irevocabile prin decizia civilă nr. 601 din 30 noiembrie 2010 a Curții de Apel Iași.
Pentru cel ce a executat lucrările, dreptul la despăgubiri reglementat prin art. 48 din Legea nr. 10/2001 născut pentru reclamantul S. D., este un drept patrimonial supus prescripției extinctive, conform art. 1 din Decretul nr. 167/ 1958.
În cauză s-a făcut dovada certă că reclamantul S. D., cel care a exercitat acțiunea în despăgubire în temeiul art. 48 din Legea nr. 10/2001 are posesia imobilului din anul 1978, până în anul 2014 și pe durata judecării litigiului, astfel că dreptul la acțiune pentru sporul de valoare nu s-a prescris.
De asemenea, lucrările s-au executat cu acordul locatorului, imobilul fiind deținut de U. Al. I. C. Iași la acea epocă. Convenția între locator și locatar ca lucrările să revină altui chiriaș nu stinge dreptul de despăgubiri pe temeiul de drept din acțiune. Se are în vedere că unicul titular al contractului de închiriere în perioada executării lucrărilor este S. D. și deținător al imobilului ulterior restituirii în natură, pe care îl folosește împreună cu membrii familiei sale, iar obligația de despăgubire s-a stabilit prin lege persoanei îndreptățite.
În aplicarea și interpretarea dispozițiilor citate și a celor ce reglementează construcțiile ușoare sau demontabile și a celor neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, Curtea constată că legiuitorul a conferit dreptul la despăgubire „chiriașului” care a sporit valoarea imobilului restituit în natură. Dreptul la despăgubire nu este condiționat de calitatea de „chiriaș” la data restituirii imobilului prin dispoziția/decizia entității competente în a soluționa notificarea, ci de a le fi efectuat în această calitate, pe care S. D. a dovedit-o și de a nu fi stins prin prescripție, în speță la data formulării acțiunii în despăgubire, pe care instanța are obligația de a o examina din oficiu.
Prin aplicarea greșită a legii instanțele în fazele procesuale anterioare au reținut că dreptul la despăgubire îl are numai persoana ce are calitate de chiriaș la data restituirii imobilului, condiție pe care art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu o impune. Sub acest aspect criticile formulate în recurs de S. D. sunt întemeiate.
Raportat la data investirii primei instanțe și obiectului patrimonial al cererii instanța de judecată din oficiu are obligația impusă de art. 18 din Decretul nr. 167/1958, de a constata dacă dreptul la acțiune este prescris, în speță acesta fiind unica cauză ce poate impune soluția de respingere. Cererea de restituire în natură a fost soluționată prin Decizia nr. 5/ 12.10.2006 emisă de U. Al. I. C. Iași, acțiunea s-a înregistrat la 29.11.2006, dreptul la acțiune fiind exercitat în termen, conform art. 1 și 7 din Decretul nr. 167/1958.
Pe de o parte, dreptul la acțiune se poate naște odată cu restituirea imobilului fie pentru deținător cu sau fără titlu legal odată cu pierderea posesiei. Oricare ar fi momentul de la care se calculează termenul, dreptul la acțiune nu s-a prescris.
Cauza a parcurs un prim ciclu procesual, urmare disjungerii capetelor de cerere, acțiunea în despăgubire fiind suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) PCT. 1 Cod procedură civilă.
Considerentele hotărârilor privind termenul înlăuntrul căruia acțiunea poate fi modificată și a incidenței art. 132 Cod procedură civilă sunt corecte. Însă temeiul de drept clar indicat în cererea de chemare în judecată îl constituie legea specială și nu dispozițiile Codului civil ce reglementează instituția îmbogățirii fără justă cauză. Invocarea unei instituții de drept comun, cu aceeași finalitate, în susținerea pretențiilor, nu înlătură aplicarea legii speciale și nu se impune a fi reținută ca modificare a temeiului de drept Curtea constată îndeplinite condițiile impuse de art. 48 din Legea nr. 10/2001 pentru admiterea acțiunii în despăgubiri formulată de S. D., lucrările utile și necesare, autorizate, s-au efectuat anterior anului 1990, în calitate de chiriaș, dreptul nu este prescris, ceea ce impune admiterea recursului, modificarea hotărârilor și rejudecarea în fond a cererii.
În ce privește valoarea despăgubirilor au fost evaluate prin expertize tehnice atât lucrările utile și necesare, pentru care s-a emis autorizația, cât și cele efectuate fără autorizație. Se reține că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri numai pentru lucrările autorizate, utile și necesare așa cum sunt definite, prin art. 48.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 evaluate în Raportul de expertiză efectuat de inginer E. A. (fila 220 dosar fond) în valoare de 16.015,30 lei. Construcțiile noi, neautorizate nu fac parte din lucrările utile și necesare, au un alt regim juridic, deși de valoare însemnată reclamantul nu este îndreptățit la despăgubiri pe temeiul de drept al cererii, Curtea reține ca neîntemeiate criticile formulate privind admiterea probei cu expertiza tehnică.
Instanța are competența de a stabili dacă este lămurită prin expertiza făcută și în ce măsură obiecțiunile formulate, în speță fiind efectuate două lucrări, sunt întemeiate. Curtea constată că dispoziția procedurală privind administrarea probei reglementate prin art.201-202 Cod procedură civilă nu a fost încălcată, drepturile procesuale ale părții nu au fost vătămate, motivat instanța primind sau înlăturând apărările sale.
În soluționarea excepției lipsei calității procesuale active a lui M. O. dispozițiile legale în materie nu au fost încălcate. Se are în vedere că aceasta este persoana căreia prin decizia nr. 5/2006 i s-a restituit imobilul în natură. Acțiunea în despăgubiri pentru lipsa de folosință și evacuare, sunt acte de administrare a unui imobil și nu de dispoziție, pentru a fi aplicabilă regula unanimității.
Cuantumul lipsei de folosință, deținerea imobilului fără titlu legal, nu fac incidente dispozițiilor OUG nr. 40/1999 privind negocierea chiriei între locatar și locator. Stabilirea cuantumului s-a dispus prin expertiză tehnică fiind o chestiune de netemeinicie, de apreciere a probelor și nu de nelegalitate a hotărârii atacate în sensul art. 304 Cod procedură civilă.
Pentru considerentele expuse, Curtea reține ca întemeiat numai recursul declarat de S. D., urmând ca în temeiul art. 312 Cod procedură civilă să se admită, cu modificarea în parte a hotărârilor conform dispozitivului prezentei decizii.
Deși declarația de recurs este unică criticile formulate de ceilalți recurenți sunt neîntemeiate pentru motivele deja expuse, în soluționarea capetelor de cerere ce îi vizează (lipsa de folosință, administrarea probelor, calitatea de chiriași, evacuare).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de S. M., C. D. și C. M. împotriva deciziei civile nr. 495 din 14 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția civilă.
Admite recursul declarat de S. D. împotriva deciziei civile nr. 495 din 14 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția civilă, hotărâre pe care o modifică în parte.
Admite apelul declarat de S. D. împotriva sentinței civile nr._ din 25 septembrie 2012, pronunțată de Judecătoria Iași, Secția civilă, hotărâre pe care o schimbă în parte, în sensul că:
Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul-pârât S. D. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă M. O..
Obligă pârâta-reclamantă M. O. să plătească reclamantului-pârât S. D. despăgubiri în cuantum de 16.015,30 lei.
Păstrează dispozițiile din sentința civilă nr._ din 25 septembrie 2012 a Judecătoriei Iași, Secția civilă care nu sunt contrare prezentei hotărâri.
Menține dispozițiile din decizia civilă nr. 495 din 14 octombrie 2013 a Tribunalului Iași, Secția civilă care nu sunt contrare prezentei hotărâri.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18 iunie 2014.
Președinte, V. C.-S. | Judecător, C. A. | Judecător, A. G. |
Grefier, A. H. |
Red. C.S.V.
Tehnoredactat
G.D.
2 ex./ 08.07.2014
Tribunalul Iași:
- P. E. C.
- C. M.
Jud. fond: H. L.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 1387/2014. Curtea de Apel IAŞI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 102/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
