Pretenţii. Sentința nr. 1387/2014. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1387/2014 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 28-10-2014 în dosarul nr. 5012/99/2013**
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 254/2014
Ședința publică de la 28 Octombrie 2014
Completul compus din:
Președinte E. G.
Judecător G. P.
Grefier C. A.
S-a luat în examinare cererea de apel formulată de . sentinței civile nr. 1387 civ din 22.10.2014 a Tribunalului Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dezbaterile părților au avut loc în ședința publică din data de 07.10.2014, susținerile fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, când, pentru a se formula și a se depune la dosar concluzii scrise, în temeiul art. 156 alin.2 Cod procedură civilă,a amânat pronunțarea pentru data de 14.10.2014, apoi, din lipsă de timp pentru deliberare, în temeiul art. 260 alin.1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de 21.10.2014, apoi, din aceleași considerente, a amânat pronunțarea pentru azi, când:
CURTEA DE APEL:
Asupra apelului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 1387 din 22.10.2013 a Tribunalului Iași se respinge acțiunea formulată de reclamanta .., în contradictor cu pârâta U. DE S. AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ I. I. DE LA B. IAȘI. Obligă reclamanta să plătească pîrîtei suma de 7740 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, se rețin următoarele:
La data de 06.10.2010 între U. DE S. AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ I. I. DE LA B. IAȘI, în calitate de autoritate contractantă, și .. București, în calitate de furnizor, s-a încheiat contractul de furnizare nr.12, potrivit căruia reclamanta s-a obligat să furnizeze pîrîtei, în schimbul prețului de 111.860,09 lei, anumite echipamente .
Acestea echipamente și serviciile accesorii urmau să fie plătite din fonduri europene, conform contractului de finanțare nr. nr.151/11.06.2010.
Reclamanta și-a onorat obligațiile contractulale, drept pentru care a emis cinci facturi, din care trei din ele au fost achitate cu întîrziere.
Potrivit art. 11.2 din convenția părților, în cazul în care achizitorul nu își onorează obligațiile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei de 30 de zile de la recepția produselor facturate, acestuia îi revine obligația de a plăti penalități de 2% pe zi de întîrziere din plata neefectuată.
Potrivit art. 1082 C. civ -1864 ( aplicabil în speță), debitorul este obligat la plata de daune interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru executarea cu întîrziere a acesteia, cu toate ca nu este rea-credința din parte-i, afară numai dacă nu va justifica ca neexecutarea provine din o cauza străina care nu-i poate fi imputatã.
În speță, pîrîta a făcut dovada că neachitarea la termenul convenit în contract a celor trei facturi în discuție se datorează unei cauze străine și care nu-i poate fi imputată.
Astfel, cu toate că a formulat și depus la Autoritatea Națională pentru Cercetare Științifică cereri de rambursare a cheltuielilor pe proiect, aceste cereri au fost onorate cu depășirea termenelor, la aproape doi ani de la data formulării cererilor de rambursare.
În consecință, neexecutarea de către pîrîtă a obligației de plată asumată în contract nu este imputabilă acesteia, fiind îndeplinite condițiile art. 1082, teza a 2-a Cod civil, în sensul justificării unei cauze străine exoneratoare care a împiedicat-o să-și îndeplinească obligația de plată în termenul stabilit la art. 11.2 din contract.
Raportat celor prezentate, instanța constată că acțiunea reclamantei este neîntemeiată, urmînd a fi respinsă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel . pentru următoarele motive:
Prin sentința atacată instanța de fond reține sumar că între părți a fost încheiat un contract de achiziție publică finanțat din fonduri structurale și motivează la fel de sumar, faptul că pîrîta nu poate fi obligată la plata de penalități contractuale, întrucît a invocat o cauză străină pentru neexecutarea obligațiilor sale ce nu îi poate fi imputată - respectiv întîrzierea rambursării unor sume de către finanțator. Pentru a ajunge la acesta concluzie, instanța nu reține nici în considerente toate apărările formulate de părți, după cum nu menționează nici în expunerea situației litigiului care au fost motivele de fapt și de drept care au dus la respingerea cererii noastre, raportat la probele aflate în dosar. în cererea introductivă, răspunsul la întîmpinare și concluziile scrise, societatea noastră a ridicat probleme de drept asupra cărora instanța nu s-a pronunțat, a indicat probe din dosar care nici măcar nu au fost luate în analiză și care în opinia noastră ar fi dus la o altă soluție, astfel că, în mod nelegal, hotărîrea nu cuprinde motivele pentru care susținerile noastre au fost înlăturate.
în sinteză, litigiul dedus judecății presupune următoarele elemente principale:
-între părți a fost încheiat contractul de achiziție publică de furnizare nr. 12/06.10.2010, unde pîrîta, în calitate de autoritate contractantă a impus ofertanților penalități de 2% pe zi pentru întîrzierea executării obligațiilor;
-societatea apelantă și-a îndeplinit obligațiile contractuale integral, fapt necontestat de pîrîtă, însă aceasta a întîrziat plata facturilor pentru achiziționarea echipamentelor de laborator livrate, cu întîrzieri de peste 700 de zile;
-în temeiul art. 11.2. din Contractul de achiziție apelanta a calculat penalități de 601.283,60 lei, necontestate ca modalitate de calcul de către pîrîtă, considerate însă de aceasta ca fiind excesive (fără a aminti și ulterior fară a contesta că ea însăși le-a impus operatorilor economici care au participat la procedura de atribuire, respectiv societății noastre a cărei ofertă a fost declarată cîștigătoare);
-prin întîmpinare pîrîta a formulat următoarele apărări: (1) lipsa culpei Universității pentru plata cu întîziere a facturilor, arătînd că finanțatorul a întîrziat rabursarea unor sume în cadrul proiectului; (2) limitarea în timp a efectelor clauzei penale, adică de la data limită a duratei contractului, așa cum a fost stabilită, clauza penală nu mai operează, apelanta nefiind îndreptățită a le pretinde; (3) în subsidiar s-a solicitat reducerea clauzei penale.
-în răspunsul la întîmpinare și în concluzii susținute oral și în scris a arătat apelanta că: în cauză s-a dovedit culpa pîrîtei, care avea obligația legală și contractuală (din contractul cu finanțatorul) de a derula proiectul, inclusiv achiziția noastră, cu fonduri proprii și nu doar din fondurile finanțatorului (din prefinanțare); că pîrîta a depus la ANCS cereri de rambursare incomplete, iar plățile au fost efectuate de organismul intermediar după ce aceasta a completat dosarele, în termen legal de la data ultimului act depus de pîrîtă; că este inadmisibilă interpretarea potrivit căreia după încetarea duratei contractului o obligație neexecutată a unei părți nu mai poate fi solicitată în temeiul răspunderii contractuale; că nu este reductibilă clauza penală.
Instanța de fond a ales să ignore în mod voit dispozițiile legale aplicabile finanțărilor din fondurile structurale și dispozițiile contractului de finanțare, precum și prevederile Contractului de achiziție publică încheiat de noi cu pîrîta, situație în care hotărîrea apelată conține doar următoarea motivare: "pîrîta a făcut dovada că neachitarea la termenul convenit în contract a celor trei facturi în discuție se datorează unei cauze străine și care nu-i poate fi imputată. Astfel, cu toate că a formulat și depus la Autoritatea Națională de Cercetare Științifică cereri de rambursare a cheltuielilor pe proiect, aceste cereri au fost onorate cu depășirea termenelor, la aproape doi ani de la data formulării cererilor de rambursare". Fără a indica pe ce anume se probează această motivare (cînd în fapt probele de la dosar arată contrariul), instanța pronunță o hotărîre nelegală și netemeinică.
Mai grav decît atît, astfel cum a arătat în concluziile orale în fața instanței de fond, o hotărîre prin care autoritățile contractante beneficiare de fonduri structurale, care cu bună știință nu își îndeplinesc obligațiile contractuale sunt exonerate de răspundere deși aveau obligația de a asigura finanțarea proiectelor din fonduri proprii, nu face decît să confirme că instituții fundamentale ale statului român între care și instanțele de judecată nu au înțeles sau nu doresc să înțeleagă mecanismul simplu prevăzut de HG 759/2007 dată în aplicarea Regulamentelor CE 1080/2006, 1083/2006 că finanțarea din fonduri structurale doar rambursarea unor cheltuieli efectuate din fonduri proprii de către beneficiarii finanțării (cu excepția prefinanțării, dacă prevede contractul de finanțare această posibilitate). Instrumentele structurale reprezintă o asistență financiară nerambursabilă acordată României, care va aloca aceste fonduri pe proiecte în vederea atingerii scopurilor programelor operaționale conform propriilor reglementări. Ori aceste reglementări naționale (care le respectă pe cele europene) obligă beneficiarii finanțărilor să efectueze cheltuielile eligibile din fonduri proprii, urmând ca acestea să fie rambursate/decontate de către autoritățile de management ale programelor operaționale.
Hotărîrea judecătorească atacată, emisă în contra tuturor dispozițiilor naționale și comunitare pe care le-am invocat și pe care le vom relua în prezentul apel, se înscrie în aceeași linie superficialității cu care a fost tratată problema fondurile structurale în România, statuînd cu greutatea și gravitatea pe care o au deciziile instanțelor judecătorești ca putere în stat, că:
-Titularii de proiecte pot eluda dispozițiile legale privind contribuția financiară din fonduri proprii pentru implementarea proiectelor, încercînd susținerea acestuia exclusiv din fonduri europene prin prejudicierea terților care nu sunt plătiți la scadență, fără nicio răspundere și fără nici o sancțiune;
-Prioritare în proiectele din fonduri europene sunt cheltuielile cu salariile și managementul proiectului, indiferent dacă rămîn debite neachitate la scadență față de terțe persoane cu care au contractat prin proceduri de achiziții publice;
-Beneficiarii de proiecte cu un management defectuos și care au depus la autorități cereri de rambursare greșite sau incomplete, cum este cazul pîrîtei, nu sunt răspunzători pentru aceste greșeli, ci de vină este întotdeauna autoritatea de management care nu le-a
rambursat sumele deși documentația era incompletă;
-Achizițiile efectuate în proiectele finanțate din fonduri structurale nu mai sunt guvernate de principiul forței obligatorii a contractelor, ci devin condiționate de conduita unei terțe persoane față contract, chiar dacă nu conțin o astfel de clauză. Instanța intervine în contractul dintre părți și transformă o obligație simplă, scadentă la un termen determinat, într-o obligație afectată de o condiție, aceea a rambursării unor sume;
Pentru toate cele de mai sus, sentința instanței de fond constituie un periculos precedent pentru justificarea gestionării deficitare a proiectelor din fonduri structurale și pentru stabilirea de facto lipsei răspunderii în contractele încheiate de beneficiarii fondurilor structurale. Instanța girează prin sentința sa conduita abuzivă a beneficiarilor de fonduri structurale, de regulă instituții publice, care refuză să își achite obligațiile de plată din achizițiile efectuate motivînd lipsa fondurilor. Este bine cunoscut că din cauza acestei conduite abuzive, despre care instanța fondului din prezenta cauză o considerată legală, legitimă, multe companii private au fost în pragul insolvenței sau chiar în faliment.
Conform sentinței și motivării acesteia, dacă obiectul cererii noastre ar fi fost, pe lîngă penalități, plata echipamentelor care fac obiectul contractului, instanța ar fi respins acțiunea noastră pentru că neexecutarea obligației de către pîrîtă nu este imputabilă acesteia, astfel că apelanta ar fi vîndut un bun pentru care nu se datorează preț. Adică apelanta a achitat valoarea integrală a prețului echipamentelor de laborator către producătorii externi, a recuperat aceste sume abia după 2 ani de la pîrîtă (timp în care a folosit continuu aceste echipamente), iar potrivit instanței aceasta nu are nici o culpă. Adică deși dispunea de fonduri proprii, pîrîtă a refuzat cu rea credință să achite la termen aceste facturi și nu datorează nici un fel de daune interese pentru prejudiciul provocat din întîrzierea cu 2 ani a achitării sumelor care se cuveneau apelantei.
O astfel de sentință, vădit nelegală și netemeinică, a fost adoptată cu ignorarea dispozițiilor legale în materia fondurilor structurale și a finanțelor publice și cu ignorarea probatoriului administrat în dosarul cauzei.
În fapt, apelanta a încheiat contractul de furnizare în urma unei proceduri de achiziție publică avînd ca obiect echipamente de laborator, în care pîrîta a impus ca pentru executarea cu întîrziere a obligațiilor - de plată sau livrare - să se aplice o penalitate de 1% pentru fiecare zi. Achiziția a făcut parte dintr-un proiect finanțat din fonduri structurale, în temeiul Contractului de finanțare nr. 151/11.06.2010.
Astfel cum a arătat în cererea de chemare în judecată, deși apelanta și-a îndeplinit integral obligațiile, pîrîta nu a achitat la termenul scadent facturile emise de noi reprezentînd contravaloarea produselor, ceea ce a dus la acumularea unor penalități în sumă de 601.283,60 lei.
Pentru a respinge acțiunea, instanța face 2 aserțiuni:
1.Pîrîta este exonerată de plata daunelor interese dacă justifică neexecutarea dintr-o cauză străină care nu îi poate fi imputată, potrivit art. 1082 c. civ.;
2.Pîrîta a făcut dovada că neachitarea la termen a facturilor s-a datorat faptului că ANCS (finanțatorul) a achitat cu întîrziere rabursarea cererilor depuse în proiect.
Instanța în mod greșit face aplicarea art. 1082 c. civ. și nu a 1.066 c. civ, întrucît trebuia să constate că în cauză operează obligativitatea clauzei penale din Contractul de furnizare nr. 12/2010, prin care se arată că simpla întîrziere la plată a facturilor emise de societatea noastră generează penalități de 2% pe zi de întîrziere. Instanța avea obligația de a lua în considerare cele învederate de societatea noastră, prin aceea că părțile contractului au convenit ca răspunderea pîrîtei să subziste în orice situație în care întîrzie plata sumelor datorate, inclusiv în situația în care ar interveni o cauză externă neimputabilă acesteia. Apelanta a învederat instanței de fond că acest lucru rezultă din interpretarea art. 11.1 corelat cu 11.2 din contract, întrucît atunci cînd s-a dorit agravarea sau diminuarea răspunderii s-a menționat în mod expres în contract: la art. 11.1 se stabilește că furnizorul datorează penalități doar dacă nu reușește să își îndepliească obligațiile din culpa sa exclusivă, dar achizitorul (pîrîta) datorează conform art. 11.2 penalități prin simpla întîrziere la plată.
Învederează că instanța de fond în mod greșit a făcut aplicarea art. 1082, contra voinței părților exprimată în contract, de unde rezultă că pîrîta achizitor și-a asumat, potrivit prevederilor art. 1.066 c. civ. plata penalităților ca o garanție a executării la termen a obligației, tocmai în considerarea faptului că sumele urmau să fie rambursate din fonduri europene.
În mod nelegal instanța a modificat intenția părților din contract prin care s-a stabilit că întîrzierea din orice cauză a plății echipamentelor atrage aplicarea de penalități de 2% pe zi. Pîrîta nu a invocat vreo neregularitate a acestei clauze. Oricum, în opinia noastră excepția de la regula activării clauzei penale nu o constituie art. 11.2 privind penalitățile datorate de pîrîta, ci art. 11.1 privind penalitățile datorate de furnizor, părțile fiind de acord astfel cu o limitare a răspunderii furnizorului doar la cazul culpei sale exclusive. Fiind în situația unui contract comercial, părțile au libertatea de a limita sau agrava răspunderea pentru încălcarea obligațiilor acestora. Clauza penală prevăzută în contract este obligatorie pentru părți, fiind instituită nu doar o prezumție absolută de prejudiciere a creditorului obligației, ci și obligația necondiționată a debitorului obligației neexecutate sau executate cu întîrziere de a achita suma din clauza penală indiferent de culpa acestuia. O altă interpretare, cum este cea dată de instanța de fond, ar însemna că un contract care este obligatoriu pentru părți în integralitatea sa potrivit art. 969 c. civ. cuprinde clauze care nu sunt obligatorii pentru părți, ceea ce constituie o imposibilitate logico-juridică.
Din acest motiv, instanța trebuia să constate că obligația de plată a pîrîtei a fost executată cu întîrziere și că datorează potrivit art. 11.2. din contract penalități pe zi de întîrziere de 2% și să o oblige la plata acestora.
În ce privește culpa pîrîtei pentru întîrzierea plății, pe care în mod nelegal și nefondat instanța de fond susține că nu există, chiar dacă s-ar trece peste susținerile anterioare, din probatoriul administrat în cauză corelat cu dispozițiile legale, rezultă că situația este contrară celei reținute în sentința atacată.
Ceea ce susține pîrîta în întîmpinare și concluziile sale, însușite integral și fără a fi dezvoltate de insanța de fond, este că nu are nici o culpă pentru că plata facturilor noastre a fost întîrziată din culpa finanțatorului, pentru că acesta a întîrziat rambursarea unor sume cheltuite de pîrîtă.
Constată apelanta că instanța nu motivează în nici un fel care este legătura de cauzalitate între întîrzierea la plată a facturilor noastre și pretinsa întîrzierea rambursării unor sume de bani de către finanțator. Sunt contracte diferite, încheiate între părți diferite, care nu au legătură între ele, obligațiile fiind total diferite: un contract de achiziție publică prin care s-au vîndut produse și un contract de finanțare nerambursabilă, în care beneficiarul - pîrîta - are anumite obligații față de finanțator.
Niciunde în contractul de achiziție publică de furnizare nu există vreo obligație condiționată de contractul de finanțare și nici nu ar putea fi astfel de vreme ce însăși legea reglementează limpede mecanismul finanțărilor din fonduri structurale și modalitatea de efectuare a achizițiilor publice. Nu se poate înțelege soluția instanței decît ca o preluare fără discernămînt a susținerilor pîrîtei, fară o minimă analiză a dispozițiilor legale invocate de societatea noastră de unde rezultă că obligațiile din cele două contracte sunt independente unele de celelalte. Din nou instanța de fond intervine fără drept în contractul dintre apelantă și pîrîtă și condiționează plata produselor pe care le-a furnizat apelanta de elemente exterioare, fără legătură cu vînzarea de produse pe care a efectuat-o.
Întrucît instanța de fond nu a analizat modalitatea de aplicare a reglementărilor în materia fondurilor structurale, nu a verificat susținerile apelantei cu privire la culpa pîrîtei în întîrzierea rambursărilor și nici nu a luat în considerare susținerile noastre referitoare la veniturile proprii ale pîrîtei, învederează instanței de apel următoarele, astfel cum a făcut-o și cu prilejul soluționării în fond a cauzei:
Conform dispozițiilor Contractului de finanțare nr. 151/11.06.2010 și regulilor generale privind fondurile structurale, pîrîta are obligația de a asigura din fonduri proprii plata achizițiilor efectuate în cadrul proiectului aprobat, Organismul Intermediar avînd doar obligația restituirii acestor cheltuieli. Nici o rambursare a cheltuielilor efectuate nu este aprobată dacă nu se face dovada că respectiva cheltuială a fost efectiv făcută, din fonduri asigurate de beneficiarul finanțării, proprii sau atrase, altele decît finanțarea nerambursabilă respectivă. în acest sens este instituită în sarcina pîrîtei obligația prevăzută de art. 4 și art. 8 lit. a) pct. 1) și pct. 21) din Contractul de finanțare, cu raportare lat art. 2 alin. (1) din HG 759/2007. Obligația beneficiarului finanțării este de "asigurare a fluxului financiar, co-finanțării și cheltuielilor neeligibile" din proiect (art. 8 lit. a) pct. 21 din Contractul de finanțare). Aceasta înseamnă că pîrîta era obligată a achita la scadență, din fonduri proprii, facturile emise în temeiul contractului de furnizare încheiat cu societatea noastră, urmînd ca în baza dovezii efectuării plății să își recupereze sumele achitate prin intermediul cererii de rambursare. Nu poate fi invocată culpa Organismului Intermediar chiar dacă ar fi existat întîrzieri în rambursarea cheltuielilor, întrucît rambursarea este ulterioară efectuării cheltuielilor.
Art. 2 din HG 759/2007 dispune că: "(1) Pentru a fi eligibilă, o cheltuială trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții cu caracter general, fără a încălca prevederile alin. (3), art. 3, art. 4 și art. 5 alin. (2):
a)să fie efectiv plătită de către beneficiar, între 1 ianuarie 2007 și 31 decembrie 2015, dacă autoritatea de management sau organismul intermediar, pentru și în numele acesteia, nu decide altfel prin contractul de finanțare/decizia/ordinul de finanțare;
b)să fie însoțită de facturi, în conformitate cu prevederile legislației naționale, sau de alte documente contabile cu valoare probatorie, echivalentă facturilor, pe baza cărora cheltuielile să poată fi auditate și identificate;
c)să fie în conformitate cu prevederile deciziei/ordinului de finanțare sau ale contractului de finanțare, încheiat de către autoritatea de management sau organismul intermediar, pentru și în numele acesteia, pentru aprobarea operațiunii, cu respectarea art. 54 alin. (5) și art. 60 din Regulamentul Consiliului nr. 1.083/2006;
d)să fie conformă cu prevederile legislației naționale și comunitare".
Cele de mai sus transpun cele două condiții esențiale ale accesării și utilizării fondurilor structurale și de coeziune prevăzute inclusiv în Regulamentul CE 1083/2006:
-Contribuția proprie a beneficiarului la valoarea proiectului finanțat;
-Suma nerambursabilă se acordă DUPĂ EFECTUAREA CHELTUIELII;
Pornind de la aceste două condiții impuse de legislația comunitară și cea națională în derularea unui proiect, se constată că nu există nici o legătură între obligațiile părților din contractul de finanțare și obligațiile părților în contractele de achiziție în proiect, încheiate de beneficiarul finanțării cu terțe persoane.
Instanța de fond nici nu explică în motivarea sa din ce cauză o acțiune sau inacțiune a finanțatorului afectează un alt contract în care nu este parte, ci doar afirmă nefondat că finanțatorul a întîrziat o rambursare și din această cauză pîrîta a achitat cu întîrziere facturile către societatea apelantă.
Obligația de plată a echipamentelor achiziționate prin contractul nr. 12/2010 nu este condiționată de plata de către finanțator a oricăror sume din cererile de rambursare, cu atît mai mult cu cît, conform cerințelor/principiilor mai sus enunțate, beneficiarul finanțării este obligat a achita din fonduri proprii achizițiile în proiect, abia ulterior recuperîndu-și aceste sume prin cereri de rambursare.
Că este așa, stă dovadă nu doar prevederile legale mai sus invocate, ci însăși dispozițiile Contractului de finanțare, prin care pîrîta este obligată a asigura fluxul de financiar pentru derularea proiectului. Aceste dispoziții contrazic și susținerile pîrîtei, conform cărora în temeiul dispozițiilor Legii 500/2002 privind finanțele publice, care consacră principiul specializării bugetare, nu putea efectua plăți decît din sumele provenite de la finanțator, pentru că dispozițiile invocate se referă la bugetul general consolidat. Faptul că pîrîta avea posibilitatea de a efectua la scadență plățile pentru facturile emise de noi (dacă se epuizase prefînanțarea) din fonduri proprii, este întărit și de măsurile dispuse de statul român prin dispozițiile HG 606/2010 privind stabilirea unor măsuri de accelerare a implementării instrumentelor structurale, care permite beneficiarilor de fonduri structurale să asigure finanțarea cheltuielilor necesare proiectului prin gajarea sau ipotecarea activelor fixe la o instituție bancară ce poate acorda credite în sensul susținerii proiectului. Așadar, legea nu interzice, așa cum eronat susține pîrîta, achitarea achizițiilor efectuate din venituri proprii, ci numai din fondurile nerambursabile, dar mai mult, oferă alternative la suplimentarea veniturilor proprii prin facilitarea unor credite bancare. Chiar pîrîta a încercat accesarea unor astfel de credite, însă abia în anul 2013, pentru efectuarea cheltuielilor în proiectele europene, însă preferă să susțină în apărarea sa aspecte care contrazic flagrant dispozițiile legii. Mai mult, pîrîta însăși a afirmat că va efectua plăți din venituri proprii pentru achizițiile din proiecte finanțate din fonduri structurale, așa cum rezultă din Nota nr. 7789 din data de 14.06.2013; pîrîta deține venituri proprii, cum a arătat la întîlnirea în baza căreia a emis nota precizată, că deține venituri din arenzi pentru terenurile aflate în administrarea sa.
Este surpinzător cum instanța de fond, deși i-au fost învederate aceste aspecte, a omis să le ia în discuție. S-ar fi constatat astfel că este culpa exclusivă a pîrîtei în situația în care ar invoca lipsa veniturilor proprii.
Așadar, față de cele de mai sus constatăm că neplata la termen a facturilor emise de societatea noastră se datorează exclusiv culpei pîrîtei, care cu rea credință a refuzat achitarea echipamentelor livrate motivînd că nu i-au fost rabursate sumele de către ANCS, culpă care constă în neachitarea debitului din venituri proprii (pe care le deținea) și din neasigurarea acestor fonduri proprii, chiar dacă ar fi lipsit, prin omisiunea de a apela la facilitățile prevăzute de HG 606/2010.
Cît privește lipsa de disponibil financiar pentru achitarea facturilor apelantei la termen, se constată din actele depuse la dosarul cauzei că la data scadenței acestora pîrîta deținea inclusiv sume din fonduri structurale. A arătat că pîrîta a beneficiat de o prefinanțare de 1.719.063 lei (potrivit art. 5 alin. (1) din Contractul de finanțare) și în plus avea o contribuție (fonduri obligatorii) de 355.895 lei. A mai arătat că din analiza cererii de rambursare nr. 1, din prefinanțare a cheltuit doar o parte, suma de 737.918,30 lei plus 22.068 lei TVA, rămînîndu-i astfel o sumă cu care putea să plătească la termen datoria către societatea apelantă. Neachitarea la scadență a facturii ce a generat penalitățile pe care le solicită a fost exclusiv din rea credință.
Mai mult decît atît, din analiza raportului privind starea Universității în anul 2012 (de pe pagina de internet a pîrîtei) rezultă că veniturile proprii în 2012 au fost de 43% din bugetul total, respectiv a înregistrat venituri proprii în sumă de 22.678.254 lei. Din bugetul total aprobat de peste 85 milioane lei, pîrîta a cheltuit în anul 2012 doar de aproximativ 54 milioane lei. Diferența dintre venituri și cheltuieli în bugetul pîrîtei dovedește lesne că aceasta avea resurse pentru a-și îndeplini obligațiile față de societatea apelantă și singurul motiv pentru care acest lucru nu s-a întîmplat a fost reaua credință.
În al doilea rînd, pîrîta. prin documentele depuse la dosarul cauzei, nu numai că nu probează existența unei cauze exoneratoare de răspundere, respectiv un fapt care nu îi este imputabil, imprevizibil și de neînlăturat, ci dimpotrivă, arată că este în culpă pentru faptul că nu a depus cererile de rambursare în mod complet.
Conform art. 6 din Contractul de finanțare rambursarea cheltuielilor se efectua în 90 de zile de la data cererii (80 de zile pentru autorizarea plății și 10 zile pentru plata efectivă). Cererea de rambursare trebuie însoțită de documente justificative de plată și de alte înscrisuri, conform art. 6 alin. (5) din Contractul de finanțare. Se poate constata din actele depuse la dosarul cauzei că pentru prima cerere de rambursare pîrîta a transmis la data de 11.03.2011, după data emiterii facturilor de către societatea apelantă, respectiv după data scadenței acestora. Astfel că orice pretinsă întîrziere a rambursării cheltuielilor nu are relevanță în prezenta cauză, de vreme ce cererea de rambursare a fost depusă după scadența facturilor emise de noi. Pîrîta avea obligația să plătească factura restantă din fonduri proprii și să includă factura în Cererea de rambursare nr. 1. însăși scadența facturii emise de noi face dovada că susținerile pîrîtei despre o pretinsă suspendare a rambursărilor în POS CCE nu are legătură cu prezenta speță: toate facturile au fost emise înainte de depunerea CR1, ceea ce înseamnă că puteau fi achitate atît din fonduri proprii, cît și din prefinanțare.
D. pentru care solicită instanței să constate că susținerile instanței de fond și ale pîrîtei referitoare la lipsa culpei în întîrzierea plății facturilor emise de societatea apelantă sunt nefondate, iar sentința pronunțată este netemeinică și nelegală.
Solicită admiterea apelului și modificarea în tot a sentinței apelate, la rejudecarea cauzei să se aibă în vedere și celelalte susțineri ale pîrîtei, pe care instanța de fond nu le-a mai luat în analiză.
Limitarea în timp a efectelor clauzei penale, ca motiv de respingere a acțiunii, potrivit pîrîtei, se constituie din nou o încercare de a înlătura caracterul obligatoriu al clauzelor unui contract între părți și de a lipsi de orice efect o clauză penală. Arătă că raționamentul pîrîtei este contrar esenței unei clauze penale ce stabilește cuantumul penalității pe fiecare zi de întîrziere, de vreme ce se solicită a se face dovada prejudiciului suferit.
Pîrîta invocă dispozițiile art. 6.1. din contract, care arată că durata acestuia este de la semnare pînă la 06.02.2011. Pornind de la acesta, se susține că „clauza penală din art. 11.2 nu poate să supraviețuiască contractului, ci își încetează efectele odată cu contractul din care face parte." Și se menționează expres că "se poate aplica clauza din art. 11.2 doar pînă la data de 06.02.2011, nu peste această dată". După aceasta urmează a se aplica răspunderea contractuală în condițiile dreptului comun.
Cu alte cuvinte, pîrîta arată că nicio clauză contractuală nu poate fi invocată de partea interesată decît în interiorul duratei contractului, iar după această dată, indiferent dacă au fost îndeplinite sau nu obligațiile de către părți, nu se mai poate apela la forța obligatorie a contractului; nu poate fi constrîns, în temeiul contractului, debitorul obligației neexecutate la îndeplinirea acesteia după data menționată în contract, decît pe alte temeiuri de drept, nu contractul. Reformulînd aserțiunile pîrîtei, un contract nu mai există după expirarea duratei acestuia, deci nu poate fi invocat ca izvor de drepturi și obligații, dacă una din părți nu și-a îndeplinit obligațiile sale. Desigur că o astfel de opinie nu poate fi acceptată și vă solicităa fi considerată neîntemeiată, întrucît întotdeauna izvorul unei obligații contractuale se află în însuși contractul încheiat între părți, iar sancțiunea pentru obligația neexecutată la termenul scadent inserată în contract operează, se aplică, iar debitorul obligației neexecutate poate fi constrîns la executare și după data la care părțile au stabilit formal că obligațiile reciproce vor fi executate, respectiv încetarea duratei contractului. în caz contrar, părțile s-ar afla în situația în care, dacă pîrîta nu și-ar fi achitat pînă la data de 06.02.2011 obligația de plată a contravalorii echipamentelor, societatea noastră nu mai era îndreptățită a solicita plata acestora în temeiul contractului. însăși conduita pîrîtei contrazice propria sa teorie, întrucît majoritatea plăților facturilor emise în temeiul contractului s-au făcut în mod voluntar după data expirării acestuia. în ce temei s-au efectuat plățile, dacă nu în temeiul contractului?
În ipoteza pîrîtei că nu se poate invoca clauza penală în afara duratei contractului, aceasta susține că nu s-ar putea solicita niciodată aceste penalități, întrucît ele începeau să curgă după data expirării contractului, astfel că, pentru a solicita daune este necesar a dovedi cuantumul prejudiciului suferit. Pîrîta susține astfel că dispozițiile art. 11.1 nu au aplicare, clauza penală fiind total lipsită de efecte.
Contrar acestor susțineri invocăm dispozițiile art. 977 - 985 c. civ., conform cărora clauzele unui contract se interpretează în sensul în care acestea produc efecte juridice și dispozițiile art. 1.069 c-civ., potrivit căruia "Clauza penala este o compensație a daunelor interese, ce creditorul suferă din neexecutarea obligației principale. Nu poate dar creditorul cere deodată si penalitatea si obiectul obligației principale, afara daca penalitatea nu s-a stipulat pentru simpla întârziere a executării" Așadar atunci cînd penalitatea este prevăzută în contract pentru simpla întîrziere a executării obligației, creditorul are dreptul de a solicita această penalitate, alături de îndeplinirea obligației principale.
Cît privește solicitarea pîrîtei de a face dovada prejudiciului, prin corespondența purtată cu aceasta și prin actele pe care le va depune la dosar, probează că din cauza neachitării la termen a obligațiilor contractuale de către pîrîta față de societatea apelantă (pe rolul Tribunalului Iași mai fiind alte 5 dosare în pretenții derivate din contracte de achiziție publică în care USAMV Iași are calitatea de pîrîta), apelanta a fost nevoită a apela la facilități de credit și la majorări repetate ale acestei facilități, în condițiile unor dobînzi bancare costisitoare, pe care le-am suportat pentru a putea continua activitatea curentă. Toate cheltuielile cu aceste facilități de credit bancar -dobînzi, comisioane, taxe pentru susținerea și majorarea facilității - sunt imputabile pîrîtei. Pe de altă parte, din lipsa disponibilului financiar al societății apelante ce nu a fost asigurat la termen de către pîrîta, a suportat pierderi de beneficii din profit, neputînd derula alte proiecte de importanță majoră pentru apelantă.
Pentru aceste motive solicită a constata că apărările pîrîtei învederate instanței de fond prin întîmpinare și în concluziile sale orale și scrise sunt nefondate și solicită a admite acțiunea.
În ceea ce privește apărările subsidiare ale pîrîtei prin care solicită reducerea clauzei pînă la valoarea dobînzii legale, solicită instanței respingerea cererii formulate de admitere în parte a acțiunii, motivat de următoarele:
Codul civil în vigoare consacră regula intangibilității judiciare a clauzelor penale, în temeiul art. 1087, iar excepția o consituie situația prevăzută la art. 1.070, prin care se i se acordă judecătorului facultatea de a reduce penalitatea aplicată.
În nici un caz însă, din conținutul art. 1070 c. civ., nu rezultă că judecătorul are posibilitatea de a modifica o clauză a unui contract, în sensul modificării cuantumului de 2% din contract cu cuantumul dobînzii legale, astfel cum se solicită în întîmpinare. Pîrîta arată că penalitatea de 2% "este excesivă, impunîndu-se intervenția judecătorului în sensul permis de art. 1070 c. civ.". Se cuvine a preciza că pîrîta își invocă propria culpă în impunerea unei astfel de clauze, ceea ce nu este permis pentru exonerarea de la plata despăgubirilor cuvenite în temeiul clauzei penale. Contractul de furnizare nr. 12 din 06.10.2010 este un contract de achiziție publică, astfel cum rezultă din actele depuse chiar de pîrîta, iar clauzele esențiale ale acestuia, inclusiv clauzele penale, au fost impuse ofertanților prin documentația de atribuire. Aceștia nu au posibilitatea decît de a accepta clauzele generale ale contractului, fiind obligați, în temeiul art. 170 din OUG 34/2006 să depună o ofertă prin respectarea cerințelor din documentația de atribuire. A invoca după 3 ani de la încheierea contractului, și după întîrzieri la plată de 2 ani, faptul că penalitatea impusă este excesivă, solicitînd instanței "analiza echității clauzei penale", echivalează juridic cu o cerere de constatare a unei clauze abuzive a contractului, o cerere de modificare a clauzelor sau una de anulare a acestora. Or, pîrîta nu a formulat cerere reconvențională în acest sens, pentru ca instanța să constate caracterul abuziv al unei clauze impuse chiar de persoana care reclamă, drept pentru care instanța nu are dreptul de a modifica procentul de 2% pe zi de întîrziere în cazul întîrzierii în executarea obligațiilor. Mai precizează că această penalitate este echivalentă și pentru furnizorul din contract, ceea ce înseamnă că aceste clauze au fost echilibrate de la început pentru ambele părți semnatare. Pîrîta care ea însăși a impus această penalitate de 2% în considerarea calității sale de autoritate contractantă în procedurile de achiziție publică avea posibilitatea să analizeze la momentul precontractual al elaborării documentației de atribuire dacă nu cumva o astfel de clauză nu derogă de la ordinea publică și de la bunele moravuri, astfel cum susține la acest moment, sau dacă nu transformă contractul "într-o modalitate de îmbogățire fără justă cauză" a partenerului contractual. Clauzele contractului de achiziție publică nu sunt clauze negociate cu ofertantul, ci sunt impuse de autoritatea contractantă, astfel că doar ofertantul ar avea dreptul de a invoca eventual un caracter abuziv. Dacă partea care a impus o astfel de clauză suportă din culpa sa exclusivă consecințele acesteia prin neîndeplinirea obligațiilor, atunci nu mai este îndreptățită a-și invoca propria culpă în impunerea acestei clauze contractuale de către ea însăși.
Prin prisma art. 1070 c. civ. se constată mai întîi că instanța are facultatea și nu obligația de a reduce suma reprezentînd penalitatea, dar nu va putea, raportat la cele de mai sus să modifice clauza contractuală, respectiv procentul de 2%, ci va analiza, în raport de îndeplinirea parțială a obligației, dacă penalitatea totală calculată și aplicată constituie o sancțiune adecvată întîrzierii obligației. Pentru aceasta, solicită instanței menținerea penalității solicitate și obligarea pîrîtei la plata sumei de 601.283,34 lei cu titlu de penalități de întîrziere, luînd în considerare că întîrzierile la plățile integrale ale facturilor emise în temeiul art. 11.1 din Contractul de furnizare au fost și de 750 zile, respectiv mai mult de 2 ani. A arătat anterior că pîrîta avea obligația achitării acestei facturi, integral, din fonduri proprii reprezentînd partea sa de finanțare a proiectului. A mai arătat că pîrîta a dispus de suma de suficiente fonduri reprezentînd prefinanțare acordată de ANCS, din care avea posibilitatea de a plăti debitul către societatea apelantă. A mai arătat de asemenea că pîrîta are culpă în gestionarea deficitară a fluxului financiar. Din toate aceste aspecte rezultă pasivitatea pîrîtei față de datoriile acumulate și nu o imposibilitate obiectivă de achitare a acestora, ce se cuvine a fi sancționată în limitele contractului de furnizare.
Mai menționează că instanța, astfel cum rezultă din doctrină și jurisprudentă, poate apela la art. 1070 c. civ. doar dacă este permisă plata parțială prin contractul de furnizare; ori în contractul 12 din 06.10.2010 nu există o astfel de prevedere, de plată parțială a fiecărei facturi. Analiza de către instanță a aplicării art. 1070 nu se poate face raportat la prejudiciul suferit de creditorul obligației neexecutate corespunzător, astfel cum susține pîrîta, ci raportat la caracterul sancționator al clauzei penale. Existența clauzei prin care prejudiciul pe care l-ar suferi părțile din întîrzierea executării obligației a fost de comun acord stabilit anticipat, împiedică instanța ca în aplicarea art. 1070 să raporteze o eventuală diminuare la prejudiciul efectiv suferit de creditor. Dacă s-ar considera altfel, instanța ar fi nevoită să solicite reclamantei, respectiv societății apelante, să facă dovada prejudiciului efectiv suferit (care este totuși echivalent cu pretențiile din prezenta cauză), ceea ce contravine atît contractului, cît și dispozițiilor art. 1066-1069 c. civ.
Pentru toate motivele de mai sus, solicită ca prin decizia ce se va pronunța admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate, iar rejudecînd în fond cauza, admiterea acțiunii, cu obligarea pîrîtei la plata sumei de 601.283.60 lei reprezentînd penalități de 2% pe fiecare zi de întîrziere și cheltuieli de judecată la judecarea cauzei în fond și calea de atac.
Prin încheierea din 21.02.2014 Curtea de Apel Iași-Secția civilă a trimis cauza la Secția de contencios administrativ și fiscal.
Investită prin declinare, Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Iași prin decizia civilă nr. 4 din 7 martie 2014 a admis excepția lipsei necompetenței funcționale a Secției de contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a apelului în favoarea Secției civile a Curții de Apel Iași și a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului astfel ivit.
Înalta Curte de casație și Justiție, prin decizia nr. 2954 din 20 iunie 2014 a stabilit competența de soluționare a apelului în favoarea Secției civile deoarece hotărârea apelată a fost pronunțată de un complet specializat în cauzele privind litigiile dintre profesioniști precum și cauze privind raporturile dintre aceștia.
Primind cererea spre soluționare, Curtea notează că apelanta . invocat motivul de ordine publică referitor la greșita compunere a instanței în raport de litigiul dedus judecății.
Curtea notează că excepția este fondată pentru următoarele considerente:
Curtea constată că natura juridică a litigiului dedus judecății, este una de contencios administrativ.
La data înregistrării acțiunii, 15.04.2013 art. 286 din OUG nr. 34/2006 avea (și are) următorul conținut:
Procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele pentru executarea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea colaterală a contractului de achiziție publică se soluționează în primă instanță de Secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității administrative.
Așa fiind, litigiul de față trebuie soluționat, în raport de normele care reglementează compunerea instanței și în raport de principiul specializării, de un complet specializat de contencios administrativ ce funcționează în cadrul Tribunalului Iași.
Astfel, în cadrul Tribunalului Iași, Secția a II-a civilă și de contencios administrativ funcționează complete specializate de contencios administrativ (nominalizate Dca.) și complete specializate în cauze privind raporturile dintre profesioniști, precum și cauze privind raporturile dintre aceștia, și orice alte subiecte de drept civil ( nominalizate D civ.)
În prezenta cauză, în mod greșit și cu încălcarea principiului specializării, cauza a fost soluționată de un complet civil, pronunțând sentința civilă nr. 1387/22.10.2013.
Curtea notează că normele care reglementează compunerea instanței, sunt norme de ordine publică, a căror nerespectare atrage incidența unei nulități necondiționate, astfel cum prevăd disp. art. 176 Cod procedură civilă.
Astfel, potrivit art. 176 al.1 pct.4 Cod procedură civilă, nulitatea nu este condiționată de existența unei vătămări în cazul încălcării dispozițiilor legale referitoare la compunerea sau constituirea instanței.
În speță, cauza a fost soluționată de un complet care nu era specializat în soluționarea cauzelor de contencios administrativ, motiv pentru care în cauză sunt incidente dispozițiile art. 176 al.1 pct.4 din Codul de procedură civilă, iar hotărârea pronunțată este lovită de nulitate.
D. urmare, în temeiul art. 480 al.4 din Codul de procedură civilă, va admite apelul, va anula hotărârea pronunțată și va trimite cauza spre soluționare la Tribunalul Iași în complet specializat de contencios administrativ și fiscal.
În urma rejudecării se vor avea în vedere criticile formulate în apel ce nu au putut fi examinate având în vedere că apelul a fost soluționat pe excepție.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de . sentinței civile nr. 1387civ. Din 22.10.2014 a Tribunalului Iași, sentință pe care o anulează.
Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Iași în complet specializat de contencios administrativ și fiscal.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi – 28.10.2014.
Președinte, E. G. | Judecător, G. P. | |
Grefier, C. A. |
Red GE
Tehnored AC
2 ex./26.11.2014
Tribunalul Iași: Mițică A.
| ← Strămutare. Sentința nr. 21/2014. Curtea de Apel IAŞI | Pretenţii. Decizia nr. 539/2014. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
