Constatare nulitate act juridic. Decizia nr. 667/2015. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 667/2015 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 10-11-2015 în dosarul nr. 667/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 667/2015
Ședința publică de la 10 Noiembrie 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE G. P.
Judecător C. P.
Judecător E. G.
Grefier A.-M. P.
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de recurenții H. N., H. I., H. (H.) P. și V. N. (N. H.) în contradictoriu cu intimații H. E. A., S. C., H. V. și S. V., împotriva deciziei civile nr. 448/2014 din 02.06.2014 pronunțată de Tribunalul Iași, în dosarul având ca obiect constatare nulitate act juridic abolută declarație.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 27.10.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie civilă, când instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la 03.11.2015, când, din cauza lipsei unuia din membrii completului, a amânat pronunțarea pentru astăzi, când, în aceeași compunere, a hotărât:
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față
Prin sentința civila nr._ din 02.07.2013 pronunțată de Judecătoria Iași, s-a respins excepția prescripție dreptului la acțiune și s-a admis excepția lipsei de interes legitim, pusă in discuție de instanță.
A fost respinsă, ca lipsita de interes, cererea formulata de reclamanții H. N., H. I., V. N. in contradictoriu cu pârâții H. E., S. C. și H. V..
Pentru a pronunța aceasta hotărâre, prima instanță a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 2 din Decretul nr.167/1958, republicat, „Nulitatea unui act juridic poate fi invocata oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție.”
Printre cauzele de nulitate absolută se numără și nesocotirea dispozițiilor de ordine publică, arătându-se, potrivit dispozițiilor art.5 Cod civil, că „Nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”, ceea ce impune ca voința juridică să respecte legile ce interesează ordinea publică. Atât timp cat reclamanții au solicitat, prin acțiunea lor, constatarea nulității absolute a declarației de renunțare înregistrată sub nr. 9/23.05.1953, invocând dispozițiile art.5 Cod civil, în speță, acțiunea este imprescriptibilă.
În ce privește interesul, ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, alături de calitatea procesuală și capacitatea procesuală, acesta reprezintă folosul practic urmărit de cel care pune în mișcare acțiunea și se impune să fie: legitim, juridic; născut și actual; personal și direct.
În speță, pentru a-și dovedi interesul în promovarea acțiunii, se impunea ca reclamanții să probeze, în primul rând, potrivit art. 1169 Cod Civil, faptul că tatăl lor, H. I., succesibil cu vocație al lui H. N., a făcut acte de acceptare tacită a succesiunii autorului său în termenul de opțiune prevăzut de art. 700 alin.1 Cod civil, calculat de la data de 20.02.1947, când succesiunea a fost deschisă, pentru a justifica astfel un eventual folos pe care ei l-ar obține în calitate de succesibili ai lui H. I., prin constatarea nulității absolute a declarației de renunțare dată de acesta.
Din probatoriul administrat a reieșit că H. I. a dat în fața notarului de stat competent declarația de renunțare la succesiunea lui H. N., înregistrată sub nr. 9/23.05.1953 în Registrul special de renunțări la succesiune prevăzut de art. 2 din Decretul nr.40/1953, în vigoare la acea dată, după 6 ani de la decesul autorului său, în timp ce reclamanții au susținut că H. I. a făcut acte de acceptare tacită a succesiunii lăsate de H. N. în termenul de 6 luni, calculat de la data deschiderii acesteia, fără a dovedi un asemenea fapt, deși aveau obligația potrivit dispozițiilor art. 1169 cod civil .
Este evident că, în condițiile în care reclamanții aveau sarcina probei, nu se poate prezuma că doar lipsa de la interogatoriu a pârâtei M. M., în mod singular, ar constitui o prezumție de recunoaștere tacită a faptelor de dovedit, în condițiile art.225 Cod procedură civilă și nu poate fi apreciată drept o mărturisire deplină, în lipsa administrării altor probe, care să permită instanței, prin coroborare, să deducă manifestarea de intenție a lui H. I., exprimată în mod tacit, pentru acceptarea succesiunii autorului, prin efectuarea unor acte sau fapte cu o asemenea valoare, în termenul de opțiune succesorală.
Cum aserțiunea reclamanților referitoare la actele de acceptare tacită nu a putut fi reținută, în acest context, ca stare de fapt ce corespunde realității, iar autorul lor, H. I., este străin de moștenirea lui H. N., instanța a apreciat că reclamanții nu au interes în promovarea prezentei acțiuni, a admis excepția și a respins cererea pentru considerentele arătate.
Având în vedere dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, au fost obligați reclamanții la plata către pârâtele S. C. și H. E. A. a sumei totale de 1000,00 lei (câte 500,00 lei pentru fiecare), reprezentând c/v onorariu apărător ales, cu titlu de cheltuieli de judecată, fiind respinsă, în aceIași timp, cererea reclamanților de acordare a unor asemenea cheltuieli, ca neîntemeiată .
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții H. N., H. I., V. N., criticând-o pentru motive de nelegalitae și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 448 din 02.06.2014, Tribunalul Iași a respins apelul formulat de reclamanții H. N., H. I., H. (H.) P. și V. N. și a păstrat sentința judecătoriei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că interesul este o cerință necesara pentru existenta dreptului la acțiune, care conferă calitatea de parte in proces si reprezintă folosul practic, imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea in mișcare a procedurii judiciare.
O prima condiție pe care trebuie sa o îndeplinească pentru a justifica sesizarea instanței de judecata este ca el sa fie legitim, adică sa urmărească afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege si potrivit scopului economic si social pentru care a fost recunoscut. Exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim, deci împotriva scopului sau recunoscut de lege, constituie abuz de drept si trebuie sancționat.
Condiția existentei interesului este o condiție esențială pentru promovarea unei acțiuni în justiție.
Interesul care determina o persoana sa formuleze o astfel de acțiune trebuie sa fie, in primul rând, legitim. Fără îndoială ca apelanții ar avea un interes in promovarea acestei acțiuni în situația în care tatăl lor numitul H. I. a făcut acte de acceptare tacită a succesiunii autorului său în termenul de opțiune prevăzut de art.700 alin.1 Cod civil.
Ori, in prezenta cauza, apelanții nu au un interes legitim, deoarece, chiar daca s-ar anula respectivul înscris, declarația de renunțare la succesiunea lui H. N., dată de H. I., nu vor dobândi calitatea de succesori după acesta urcând în locul tatălui lor atât timp nu au dovedit că acesta a acceptat succesiunea, la rândul lui. În ceea ce privește interogatoriul, instanța, în mod corect, nu a putut face aplicarea art.225 Cod procedură civilă, deoarece nu au fost administrate niciun fel de probe cu care să se coroboreze prezumția de recunoaștere instituită de textul de lege susmenționat.
In considerarea tuturor celor expuse mai sus, tribunalul, in conformitate cu dispozițiile art.296 Cod procedură civilă, a respins apelul si a păstrat ca legală și temeinică sentința apelată.
H. N., H. I., H. P. și V. N. au declarat recurs, considerând că decizia tribunalului este nelegală și netemeinică pentru motivele înscrise în art. 304 pct. 7 și 9 din Codul de procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se susține că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5. Cod procedură civilă, hotărârea „se dă în numele legii și va cuprinde: (...) 5. motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", textul consacrând principiul conform căruia hotărârile trebuie să fie motivate, nerespectarea acestuia constituind motiv de nelegalitate potrivit art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
Rolul dispoziției este acela de a se asigura o bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanțele superioare, iar exigența motivării impune prezentarea coerentă și efectivă a examenului critic al magistratului, de natură să susțină rezultatul deliberării, dar și concordanța argumentelor cu aspectele deduse în judecată de către părți.
In prezenta cauza, apreciază recurenții că maniera succintă, lapidara si superficiala în care se exprimă considerentele soluției face decizia criticabilă din perspectiva legalității, în măsura în care nu creează transparența asupra silogismului judiciar care să explice și justifice dispozitivul și nu arată, la situația concretă supusă judecării in apel, care a fost parcursul logic, complet conturat al concluziei exprimate.
In fapt, analizând considerentele deciziei recurate se poate constata că tribunalul nu și-a motivat hotărârea, constatare ce rezultă din examenul comparativ al considerentelor acestei hotărâri cu cele ale sentinței apelate, din care, fără dubiu, rezultă că instanța de apel a copiat considerentele sentinței atacate, preluând aceleași aprecieri si in aceeași ordine din prima hotărâre (cu privire la definiția interesului si lipsa probelor pe aspectul acceptării tacite a succesiunii, ce au condus la inaplicabilitatea art. 225 Cod procedură civilă), fără a arăta existența unui raționament propriu.
Recurenții susțin că, prin cererea de apel, au criticat faptul că Judecătoria Iași a procedat în mod greșit la respingerea acțiunii prin admiterea excepției lipsei de interes, întrucât nu a luat în considerare unele probe încuviințate si administrate în fața acesteia, nefăcând nicio referire în considerente despre motivele pentru care le-a înlăturat sau nu le-a avut în vedere.
Probele cu care au dovedit acceptarea tacita de către tatăl lor a succesiunii bunicului sunt reprezentate de înscrisurile autentice constând în cele două declarații notariale ale lui M. M., autentificată sub nr. 1298/10.05.2012 (filele 82, 209 dosar fond) si sub nr. 128/12.03.2012 (filele 83, 210 dosar fond); aceste înscrisuri (necontestate de parați si care surprind contextul anilor 1947-1953) probează, fără echivoc, faptul acceptării succesiunii lăsate, dupa decesul lui H. N., de către toti copii sai (inclusiv de, H. I.) si in mod tacit, prin continuarea locuirii în casa părinteasca și folosirii de bunurile lăsate de H. N., in scopul întreținerii acestor bunuri, printre care, casa si terenuri, toți copiii defunctului participând la cheltuielile aferente acestora, precum taxe, impozite, lucrări agricole.
Aceste declarații emana de la parata M. M., fiică moștenitoare a lui H. N. și singura persoană rămasă în viață dintre toți ceilalți descendenți de gradul I și in măsura sa cunoască modul în care s-au desfășurat evenimentele începând cu momentul deschiderii succesiunii tatălui său, percepând în mod direct faptele legate de tatăl său, de frații săi.
Pe de alta parte, recurenții consideră că nu ar fi trebuit neglijat faptul notoriu al realității acelei perioade (supusă, în plus, unui alt regim decât cel actual), iar, în considerarea acesteia, a pretinde acum să facă în alt fel dovada acceptării succesiunii de către tatăl lor, este excesiv și rigid, în condițiile în care M. M., soră cu H. I., recunoaște că toți frații săi au acceptat succesiunea lui H. N., chiar dacă într-un mod tacit, prin simplul fapt al locuirii, în continuare, în casa lăsată de acesta și folosindu-se de moștenire, îngrijindu-se și de plata obligațiilor fiscale aferente bunurilor moștenite.
Pentru aceste motive, recurenții afirmă că au solicitat Tribunalului Iași să constate că prima instanță a nesocotit înscrisurile autentice depuse la dosar, la filele 82, 210, pe care le-au redepus in fata instanței de apel, ce se coroborează cu interogatoriul propus spre a-i fi luat lui M. M. și la care nu s-a prezentat, sens în care, raportat la art. 225 Cod procedură civilă, se impunea aplicarea acestor dispoziții, urmare a solicitării consemnate în încheierea de ședință din 20.05.2013, în mod greșit Judecătoria Iași nedând eficiență juridică acestor prevederi, cu atât mai mult cu cât interogatoriul propus la 20.05.2013 (neadministrat din cauza lipsei acesteia) se coroborează cu declarațiile sale date în 2012, din care rezultă recunoașterea aspectelor cu privire la care s-a formulat interogatoriul la care urma să răspundă (fila 194 dosar fond).
În aceste circumstanțe, prezumția de recunoaștere, instituită de textul art. 225 Cod procedură civilă, este întărită de manifestarea de voință exprimată de pârâta M. M. prin declarațiile date în formă autentică la 10.05.2012 și 12.03.2012, urmând ca împrejurarea lipsei nejustificate a pârâtei de la interogatoriul să fie socotită ca o mărturisire deplină în folosul recurenților, conform art. 225 Cod procedură civilă.
Consideră recurenții ca instanța de apel urma să aprecieze că toate acestea constituie probe ce dovedesc că tatăl lor a acceptat (împreună cu frații săi), în mod tacit, irevocabil și în termenul legal, moștenirea lăsată de H. N., consolidându-se astfel calitatea de moștenitor legal al acestuia, făcând dovada, în condițiile art. 1169 Cod civil, a acceptării succesiunii lui H. N. .
În calitate de moștenitori legali, recurenții apreciază că justifică, în prezenta acțiune, nu doar un interes legitim în promovarea acesteia, ci și un interes născut, actual, personal și direct, având dreptul de a culege, conform legii, efectele succesiunii lăsate tatălui lor, în cota cuvenită.
Solicită recurenții să se constate existenta identității de argumentare a tribunalului cu cea din sentința fondului si lipsa examinării motivelor invocate prin cererea de apel, in condițiile in care, chiar dacă instanța de apel a achiesat întru totul la argumentele primei instanțe, copiindu-le, aceasta era datoare să arate punctual motivele de fapt și de drept pentru care a înlăturat fiecare dintre criticile formulate împotriva sentinței, prin hotărârea recurata instanța nerăspunzând motivelor susținute in apel, prin care au supus atenției sale aspecte distincte de cele reținute de prima instanță (pe care aceasta le nesocotise) și care nu sunt analizate de instanța de prim control judiciar.
Recurenții arată că hotărârea instanței de apel nu se circumscrie exigențelor art. 261 alin. (1) pct 5 Cod procedură civilă, în condițiile în care nu sunt analizate raporturile juridice dintre părți prin prisma susținerilor, apărărilor și probelor de la dosar, în considerente nu sunt arătate motivele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate susținerile lor din cererea de apel, față de obiectul dedus judecății si probele administrate in cauza (înscrisurile autentice, coroborate cu interogatoriul), hotărârea căpătând un caracter arbitrar și nepermițând exercitarea controlului judiciar.
Din perspectiva recurenților, cauza nu a fost soluționată în mod real, potrivit garanțiilor conținute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizate în exprimarea de către magistrat a tuturor argumentelor și în răspunsul său la apărările și argumentele principale ale părților.
Recurenții consideră că, din perspectiva legii civile aplicabile, sunt nesocotite de către instanța de apel următoarele dispoziții din Codul civil: art. 1169; art. 1170; art. 1171; art. 1173 alin. 1; art. 689.
In prezenta cauza, susțin recurenții că au dovedit încă din fata Judecătoriei Iași faptul acceptării, in mod tacit, de către tatăl lor, H. loan, a succesiunii lăsate de H. N., prin următoarele probe:
- înscrisurile autentice reprezentate de cele doua declarații notariale ale lui Motcan M., autentificate sub nr. 1298/10.05.2012 (filele 82, 209 dosar) si sub nr. 128/12.03.2012 (filele 83, 210 dosar fond), necontestate de parați si care se bucura de forța probanta deplina, conform art. 1173 alin. 1 Cod civil, ce probează acceptarea succesiunii lăsate, dupa decesul lui H. N., de către toți copiii săi (inclusiv de H. I.), in mod tacit, (prin continuarea locuirii în casa părintească și folosirii de bunurile lăsate de H. N., in scopul întreținerii acestor bunuri, printre care, casă si terenuri, toți copii defunctului participând la cheltuielile aferente acestora, precum taxe, impozite, lucrări agricole), probe in raport de care, in mod greșit, Tribunalul Iași a procedat la nereținerea lor in decizia recurata, dar nici nu a justificat in fapt si in drept motivele nereținerii acestor înscrisuri autentice.
- prezumția de recunoaștere instituita de art 225 Cod procedură civilă, ca urmare a neprezentării paratei Motcan M. la administrarea interogatoriului propus de recurenți, in funcție de care, în mod eronat, Tribunalul Iași (ca si Judecătoria Iași), desi proba cu interogatoriul propus la 20.05.2013 se coroborează cu declarațiile autentice date de Motcan M. in 2012.
Învederează recurenții că, față de aceste probe administrate in fata instanțelor de fond, prin care au dovedit, conform art. 1169 Cod civil, acceptarea tacita a succesiunii bunicului de către tatăl lor, Tribunalul Iași, în mod greșit, a respins apelul si a păstrat sentința Judecătoriei Iași, decizia atacată fiind pronunțată printr - o aplicare eronată a legii, respectiv a art. 1169, art. 1170, art. 1171, art. 1173 alin. 1, art. 689, art. 700 alin. 1 Cod civil, dispoziții pe care instanța le-a nesocotit in litera si spiritul lor, prin aceea ca, nereținând întregul probatoriu administrat in cauza, inclusiv aceste înscrisuri autentice, a ajuns la concluzia eronata ca nu ar fi făcut dovada acceptării succesiunii de către tatăl lor in termen.
H. E. și S. C. au depus întâmpinare la dosarul cauzei, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Intimatele afirmă, cu privire la primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, că nu pot fi reținute criticile formulate, în raport cu chestiunile dezbătute în prezenta cauză.
Motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o chestiune de cantitate, ci de calitate. Din interpretarea per a contrario a art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, rezultă că, pentru a îndeplini condițiile de legalitate, motivarea unei hotărâri trebuie să existe, să fie efectivă și să fie coerentă.
Toate aceste condiții sunt îndeplinite în cauză. Instanța de apel explică care sunt motivele pentru care consideră că soluția primei instanțe, de admitere a excepției lipsei de interes, este legală și temeinică și care este suportul probator al soluției date.
Apreciază intimatele că, în speță, hotărârea instanței de apel este motivată, lucru ce se poate constata cu ușurință prin simpla lecturare a acestora.
Prin urmare, în speță nu poate fi reținută incidența art. 304 pct. 7 din codul de procedură civilă de la 1865.
Cu privire la al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, intimatele apreciază că motivele invocate în cererea de recurs nu se încadrează în ipoteza prevăzută latextul menționat, deoarece vizează temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii instanței de apel.
Astfel, recurenții critică modul în care instanțele de fond au analizat și apreciat probele în cauză și nu calificarea juridică dată actelor și faptelor deduse judecății.
Mai exact, criticile formulate vizează, pe de o parte, declarațiile autentificate depuse în fața primei instanțe ale pârâtei M. M., iar, pe de altă parte, aplicarea art. 225 din Codul de procedură civilă de la 1865. Acestea au fost, de altfel, și singurele probe administrate în fața instanțelor de fond.
Cu privire la declarațiile notariale, apreciază intimatele că acestea nu pot avea valoare probatorie, neputând avea caracterul unor declarații de martor, deoarece, pe de o parte, provin de la o parte, iar, pe de altă parte, nu au fost administrate în fața instanței de judecată, conform principiului nemijlocirii.
De asemenea, respectivele declarații nu constituie înscrisuri, adică instrumente probatorii ale unor acte juridice, care să poată fi opuse celorlalți co-pârâți, nefiind semnate de aceștia.
Noțiunea de înscris, ca mijloc de probă, nu este identică cu aceea de suport material pe care este consemnată o idee. Pentru ca un înscris să aibă valoare probatorie, el trebuie să îndeplinească patru cerințe formale: să fie semnat de partea căruia i se opune; să fie încheiat în atâtea exemplare câte părți cu interese contrare sunt (în cazul dovedirii contractelor sinalagmatice); sa poarte mențiunea „bun și aprobat" (în cazul dovedirii contractelor unilaterale); să aibă dată certă (ca și condiție de opozabilitate).
In speță, declarațiile date de M. M. nu îndeplinesc prima cerință formală. Ele ar putea fi eventual opuse doar pârâtei M. M., ca mijloc de probă pentru dovedirea unei mărturisiri extrajudiciare. Mărturisirea are însă efecte personale și nu se poate extinde asupra celorlalți co-pârâți, în condițiile în care aceste declarații nu sunt semnate și nu provin de la intimați, nu le sunt opozabile și nu au nicio valoare probatorie față de aceștia.
În ceea ce privește interogatoriul, apreciază intimatele că instanța nu putea face aplicarea art. 225 din Codul de procedură civilă, deoarece nu au fost administrate niciun fel de probe cu care să se coroboreze prezumția de recunoaștere instituită de textul de lege sus menționat.
Chiar dacă s-ar reține incidența acestui text de lege, având în vedere statutul de copârâtă al numitei M. M., recunoașterea acesteia nu poate afecta poziția procesuală a celorlalți pârâți, conform principului independenței procesuale, consacrat de art. 48 alin. 1 din Codul deprocedură civilă.
Prin urmare, chiar dacă lipsa de la interogatoriu a pârâtei M. M. ar fi fost interpretată de instanță ca o mărturisire deplină, conform art. 225 Cod procedură civilă, aceasta nu poate influența în vreun fel poziția procesuală a celorlalți pârâți, deoarece ar fi un act de dispoziție care ar dăuna, nu ar fi folositor acestora.
Examinând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, precum și a dispozițiilor legale incidente, Curtea constată că acesta este întemeiat.
În acest sens, Curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească trebuie să menționeze, printre altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Constituie motiv de recurs, astfel cum dispune art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, situația în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii".
Astfel, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă - în motivarea sa - argumentele pro și contra - care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă.
Motivarea hotărârii judecătorești constituie o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie, precum și o condiție a procesului echitabil, conform art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Curtea notează că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, care, la rândul ei, are obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă, pentru a le aprecia pertinența în descoperirea adevărului în cauză ( hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza G. c. României).
Este adevărat că, așa cum susțin intimatele, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, însă aceasta trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.
În cauza dedusă prezentei judecăți în calea de atac a recursului, Curtea constată că instanta de apel nu a retinut si nici nu a înlaturat sustinerile partilor si nu a explicat de o maniera convingatoare rationamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel ca hotarârea pronuntata nu creeaza transparență asupra silogismului judiciar care trebuie sa explice si sa justifice dispozitivul si care sa permita realizarea controlului judiciar.
Instanța de recurs observă că, prin cererea de apel, H. N., H. I., H. P. și V. N. au criticat admiterea excepției lipsei de interes în promovarea acțiunii privind constatarea nulității absolute a declarației de renunțare înregistrată sub nr. 9/23.05.1953, susținând că au dovedit acceptarea tacită de către tatăl lor a succesiunii defunctului H. N. prin două declarații autentice date de M. M., sora defunctului H. I., precum și cu prezumția de recunoaștere instituita de art 225 din Codul de procedură civilă, prezumție care rezultă din faptul neprezentării pârâtei Motcan M. la administrarea interogatoriului propus de reclamanții recurenți, coroborat cu cele două declarații autentice mai sus menționate.
Instanța de apel a respins apelul declarat de H. N., H. I., H. P. și V. N. reclamanți și a păstrat sentința judecătoriei, fără însă să arate motivele pentru care a înlăturat criticile reclamanților referitoare la dovedirea acceptării tacite a succesiunii defunctului H. N. prin cele două declarații autentice date de M. M..
De asemenea, tribunalul a motivat într – o singură frază și inoperabilitatea, în cauză, a prevederilor art. 225 din Cod procedură civilă, fără a arăta argumentele pentru care a înlăturat aplicabilitatea acestui text prin raportare și la susținerile reclamanților recurenți referitoare la coroborarea lipsei pârâtei de la interogatoriu cu cele două declarații notariale date de aceasta.
Astfel, Curtea apreciază că decizia recurată nu este motivată în fapt și în drept în acord cu exigențele art. 261 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, instanța de apel neprocedând la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă prezentate de reclamanții recurenți în combaterea excepției lipsei lor de interes în promovarea acțiunii privind constatarea nulității absolute a declarației de renunțare înregistrată sub nr. 9/23.05.1953.
În acest mod, recurenților reclamanți li s-a cauzat o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
Față de cele ce preced, în baza art. 312 alin.1 teza I și alin.5 din Codul de procedură civilă, se va admite recursul declarat de H. N., H. I., H. P. și V. N., se va casa decizia atacată și se va trimite cauza pentru rejudecarea apelului la Tribunalul Iași.
Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va avea în vedere atât susținerile reclamanților cu privire la probele care dovedesc interesul lor legitim, născut și actual în promovarea acțiunii, cât și afirmațiile pârâtelor intimate referitoare la valoare probatorie a mijloacelor de probă invocate de H. N., H. I., H. P. și V. N..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de H. N., H. I., H. P. și V. N. împotriva deciziei civile nr. 448/2014 din 02.06.2014 a Tribunalului Iași, decizie pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Iași.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi - 10.11.2015
Președinte, G. P. | Judecător, C. P. | Judecător, E. G. |
Grefier, A.-M. P. |
Redactat/Tehnoredactat: PG
Tehnoredactat: PAM
2 exemplare/9.12.2015
Tribunalul Iași: O. L.
C. R.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 679/2015. Curtea de Apel IAŞI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 622/2015. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
