Revendicare imobiliară. Decizia nr. 219/2015. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 219/2015 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 28-05-2015 în dosarul nr. 219/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 219/2015
Ședința publică de la 28 Mai 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. P.
Judecător C. P.
Grefier I. P.
S-au luat spre examinare cererile de apel formulate de către R. Națională a Pădurilor – Romsilva și de către S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1231 din 27.11.2014 pronunțată de Tribunalul V. în dosarul nr._, intimați fiind A. T. C., G. G. –L., C. N.-S., C. I. și Z. E. având ca obiect revendicare imobiliară.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc la data de 14 mai 2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte din prezenta, și când, pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise la dosar, pronunțarea s-a amânat pentru astăzi, 28 mai 2015.
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra cauzei civile de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului V. sub nr. de mai sus, reclamanta R. Națională a Pădurilor-Romsilva, cu sediul în București, . A, sector 2 București, înregistrată în Registrul Comerțului sub nr. J_, CUI_, în calitate de reprezentant al Statului în domeniul apărării dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere proprietatea publică a statului (în baza HG nr. 229/2009) și de reprezentant în justiție a intereselor statului în domeniul care constituie obiectul său de activitate, a chemat în judecată pârâții: A. T.-C., G. G.-L., C. I., domiciliată în București, ., sector 6 și Z. E., domiciliată în București, ., sector 5, ambele în calitate de moștenitoare ai pârâtului C. N. Ș., pentru a fi obligați să lase În pașnică posesie și deplină proprietate publica a statului suprafața de 242, 10 ha teren cu vegetație forestiera, înscris în Amenajamentul Silvic al subunității Ocolul Silvic V., unitatea de producție V Ivănești - compus din următoarele unități amenajistice: 61=33,6 ha; 62a=28,2ha; 62b=20,8ha; 62c= 11,9ha; 63a=8,5ha; 63c=10,8ha; 64a=8,9 ha; 64b=23,7ha; 65a=25,3ha; 65b=10,0ha; 65c=5,7ha; 66a=1,1ha; 66b=4,0ha; 66c=0,6ha; 66d=10,3ha; 66e=5,8ha; 66f=7,7ha; 66g=l,7ha, situat în ., punct „Belzeni".
Reclamanta a solicitat, în condițiile art. 68 alin 1 Cod procedură civilă, introducerea în cauza și a Ministerului Finanțelor Publice, cu sediul în Bucuresti, ., sector 5, cod_, în calitate de reprezentant al Statului R. - titular al dreptului de proprietate - reprezentant alături de R. Naționala a Pădurilor – Romsilva.
Prin sentința civilă nr. 1231/27.11.2014pronunțată de Tribunalul V. s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei R. Națională a Pădurilor și în consecință s-a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictor cu pârâții A. T.-C., G. G.-L., C. I. și Z. E. în calitate de moștenitoare ale pârâtului C. N. Ș., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; s-a respins cererea reclamantei privind introducerea în cauză a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice în calitate de persoană care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta; s-a dispus obligarea reclamantei să achite pârâtului G. G.-L. suma de 5000 lei cheltuieli de judecată și pârâtei C. I. suma de 500 lei cu același titlu.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanta R. Națională a Pădurilor Romsilva este titularul dreptului de administrare a fondului forestier național, proprietatea statului, conform HG nr. 229/2009.
Potrivit dispozițiilor art. 563 cod civil alin. 1 „Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept.”
Din economia acestor dispoziții coroborate cu cele ale art. 865 și art. 870 Codul civil rezultă că acțiunea în revendicare aparține doar titularului dreptului de proprietate publică, nu și persoanelor care au în administrare, concesionare sau folosința bunuri proprietate publică. Astfel, art. 870 Codul civil statuează că apărarea în justiție a dreptului de administrare revine titularului dreptului lor, în cauza de față se dispută însuși dreptul de proprietate și nu cel de administrare.
Reclamanta nu a dovedit că a fost mandată expres de către Statului R., despre care se pretinde că ar fi titularul dreptului de proprietate al terenului revendicat în această cauză să inițieze acest demers judiciar.
Obligația stipulată de art. 865 alin. 2 din Codul civil în sarcina titularului drepturilor corespunzătoare proprietății publice de a-l introduce în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condițiile prevăzute de codul de procedură civilă nu are în vedere ipoteza în care titularul acțiunii în revendicare este chiar cel care exercită un drept de administrare propriu.
Reclamanta R. Națională a Pădurilor Romsilva nu a dovedit că S. R. este la acest moment proprietarul imobilului revendicat, recunoscând chiar în petitul acțiunii că acest drept s-a pierdut odată cu reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra pădurii revendicate în favoarea pârâților prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Din actele dosarului cu nr._ al Judecătoriei V. finalizat prin sentința civilă nr. 1211 din 31.03.2008 pronunțata de Judecătoria V., rămasă definitivă și irevocabilă, rezultă că pârâților li s-a reconstituit dreptul de proprietate privată asupra pădurii revendicate în baza Legii nr. 1/2000 pe un alt amplasament decât cel al fostei proprietăți, deși vechiul amplasament era liber, amplasament care a fost însușit de către instanța de judecată la propunerea expertului și care aparținea statului. Toate reconstituirile de proprietate asupra pădurilor s-au făcut din proprietatea publică.
Legalitatea acestei reconstituiri a fost confirmată de mai multe instanțe de judecată investite cu soluționarea căilor de atac ordinare și extraordinare promovate împotriva acestei sentințe, căi de atac respinse. Motivul pentru care nu s-a putut transpune în speță prevederile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 1/2000 (obligativitatea reconstituirii pe vechiul amplasament) a fost analizat implicit în cadrul acestor procese, inclusiv de către organul de urmărire penală.
În baza acestei sentințe a fost emis în beneficiul părților pârâte titlul de proprietate nr._ și s-a întocmit procesul-verbal de punere în posesie cu nr. 2552 din 14/06.2012.
Diferența de valoare dintre fosta proprietate forestieră a autorilor pârâților la momentul exproprierii și cea reconstituită pe un alt amplasament nu are relevanță în prezenta cauză, statul român având la îndemână alte pârghii legale pentru valorificarea pretențiilor emise.
Prin urmare, a fost respinsă cererea de chemare în judecată deoarece nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a acțiunii în revendicare, reclamantul nefăcând dovada că are calitate procesuală activă, adică de proprietar asupra terenului revendicat.
Aceeași soluție s-a impus și pentru cererea reclamantei de introducere în cauză a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice în calitate de persoană care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta.
Reclamanta căzând în pretenții a fost obligată în baza art. 453 la plata cheltuielilor de judecată efectuate în acest proces de către pârâtul G. G. –L. și pârâtul C. N.-S. conform dovezilor depuse la dosar.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel R. Națională a Pădurilor – Romsilva prin reprezentant legal, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Apelanta a susținut că în mod nelegal instanța a revenit asupra propriei măsuri și a respins cererea reclamantei de introducere în cauză a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, după ce anterior, prin încheierea interlocutorie din 14.05.2014 s-a încuviințat, în principiu, această cerere.
Pe fond, a susținut că în mod neîntemeiat s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a apelantei, aceasta fiind mandatată expres de S. R. prin Hotărârea Guvernului nr. 229/2009.
Apelanta a invocat în susținerea calității sale procesuale și prevederile art. 2 lit.A pct.1 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Regiei Naționale a Pădurilor, respectiv dispozițiile cuprinse în Codul civil referitoare la dreptul de proprietate (art. 865 și art. 563 alin.1 Cod civil), susținând că S. R. este proprietarul terenului revendicat, în suprafață de 242, 10 ha și titularul acțiunii n apărarea dreptului său de proprietate.
A învederat apelanta faptul că are obligația apărării proprietății publice, în numele statului, având în vedere definirea organizațională și funcțională a statului, iar Ministerul Finanțelor Publice (care este reprezentant al statului în temeiul art. 865 Cod civil coroborat cu dispozițiile art. 12 alin.5 din Legea nr. 213/1998) are și calitatea de administrator pe care o avea apelanta.
În concluzie, atât R. Națională a Pădurilor cât și Ministerul Finanțelor Publice au competență în litigii privitoare la dreptul de administrare a proprietății publice.
Apelanta a precizat că S. R. recunoaște dreptul și împuternicește R. Națională a Pădurilor Romsilva să cumpere, în numele statului, terenuri cu vegetație forestieră, precum și să întocmească și să avizeze documentațiile de dezmembrare ale unor parcele din domeniul public, astfel că, având aceste drepturi, are și dreptul de a revendica terenuri pentru stat.
În acest sens, a invocat jurisprudența diferitelor instanțe (B., Bacău, Suceava, București).
Pe fond, a susținut că terenul în litigiu este proprietatea Statului R. din anul 1915, aflându-se inițial în administrarea Casei Autonome a Pădurilor Statului, astfel cum rezultă din harta întocmită în anul 1928, și apoi în gestionarea Ocolului Silvic V., aflat în subordinea apelantei.
Pentru acest teren s-a eliberat de către Comisia Județeană V. titlul de proprietate nr._/9.08.2012 și s-a întocmit procesul-verbal de punere în posesie nr. 2552/14.06.2012 ca urmare a dispozițiilor sentinței civile nr. 1211/31.03.2008, proces-verbal semnat cu obiecțiuni de către Ocolul Silvic V..
Apelanta a criticat și cheltuielile de judecată acordate pârâtului G. G. –L., în cuantum de 5.000 lei, motivat de faptul că nu s-a verificat calitatea lui C. M. de reprezentant al pârâtului și existența contractului de reprezentare între C. M. și Casa de Avocatură.
Alăturat cererii, apelanta a depus la dosar înscrisuri.
Intimatul G. G. –L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat.
În ce privește primul motiv de apel, intimatul a arătat că hotărârea instanței nu este contradictorie în ceea ce privește cererea de intervenție forțată a Statului R.. Prin încheierea din 14.05.2014, potrivit dispozițiilor art. 64 Cod procedura civilă, instanța a admis în principiu intervenția.
Prin hotărârea apelată instanța respinge pe fond cererea de chemare în judecată formulata în condițiile art. 68 Cod procedura civila, deci nu este nici o contradicție, mai ales că și în considerente instanța analizează aceasta situație.
Referitor la motivul II de apel, a arătat că reclamanta are doar un drept de administrare, nu și un drept de proprietate, iar acțiunea în revendicare aparține exclusiv titularului dreptului de proprietate. Dreptul de administrare este un drept corespunzător dreptului de proprietate (866 noul Cod civil) nu se confundă cu acesta, exercitarea sa presupunând doar folosința în condițiile stabilite de lege (868 Cod civil) și nu promovarea unei acțiuni care vizează dreptul de proprietate. Conform art. 870 noul Cod civil titularul dreptului de administrare are obligația apărării acestui drept nu și a dreptului de proprietate. Apărarea dreptului de proprietate publică se face conform art. 865 Cod civil. Însă titularul dreptului de proprietate publică nu este și titularul drepturilor corespunzătoare proprietății publice aceștia au doar obligații (art. 865 alin. 2 Cod civil) care nu îi substituie titularului dreptului de proprietate publică. Obligativitatea introducerii în proces a titularului dreptului de proprietate publică nu este aplicabilă în cauză, acțiunea fiind introdusă de o persoana care nu susține dreptul de proprietate.
Hotărârea de Guvern 229/2009 invocată de apelantă nu creează premisele promovării unei acțiuni în revendicare de către persoana care are doar dreptul de administrare. Toate obligațiile de apărare, conservare și dezvoltare sunt corespunzătoare dreptului de administrare, din aceasta calitate reclamanta putând acționa.
Acest act normativ este rămas în vigoare și după apariția noului Cod civil, cod care însă reglementează pentru prima ora într-un mod detaliat și explicit dreptul de proprietate publică, drepturile corespunzătoare dreptului de proprietate publică etc. Astfel hotărârea de guvern nu este o lege speciala ea neputând fi interpretată decât în cadrul legal stabilit de Codul civil. Printr-o hotărâre de guvern nu se pot stabili drepturi suplimentare celor prevăzute de Codul civil, dreptul de administrare rămânând doar un drept corespunzător dreptului de proprietate și care nu îi permite titularului să susțină prerogativa proprietății.
Apelanta reclamantă a recunoscut chiar prin cererea de chemare în judecată că dreptul de proprietate al statului s-a pierdut odată cu reconstituirea dreptului de proprietate privată în favoarea pârâților.
Conform art. 24 alin. 5 din Legea 1/2000 la momentul punerii în posesie proprietatea publică devine proprietate privată. Cum punerea în posesie a avut loc la data de 14.06.2012, dreptul de proprietate al Statului a încetat, la fel ca și dreptul de administrare al reclamantei.
Titlul de proprietate eliberat în temeiul unei hotărâri judecătorești face dovada existentei dreptului de proprietate privata al pârâților. Acest titlu nu s-a eliberat în procedura administrativă necontencioasa ci în temeiul unei hotărâri judecătorești confirmată și după atacarea sa prin recurs, contestație în anulare și revizuire.
Proprietatea publică nu este inalienabilă absolut. Limitarea și încetarea sa fiind reglementate prin art. 10 alin. 2 din Legea 213/1998, prin lege se poate dispune asupra scoaterii terenului din proprietatea publica a Statului, în acest caz, legea fondului funciar (art. 45 din Legea nr. 18/91, art. 24 alin. 4 Lg. 1/2000, art. 12 din Legea nr. 165/2013).
În consecință, dreptul de proprietate publică poate înceta, în condițiile respectării legii, astfel că dreptul de proprietate dobândit de către pârâți are suport legal, este unic și prevalează.
S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat apel împotriva aceleiași hotărâri, precizând că nu i-a fost comunicată sentința apelată.
Intimatul-apelant a criticat hotărârea pentru netemeinicie și nelegalitate, susținând că, din interpretarea dispozițiilor art.11 alin.1 din Legea nr. 46/2008, art. 4 din H.H. nr. 229/2009, art. 1 și 3 din Regulamentul de organizare și funcționare a Regiei Naționale a Pădurilor, rezultă că R. poate iniția demersuri judiciare indiferent de obiectul acestora, sens în care s-a pronunțat Înalta Curtea de Casație și Justiție prin Decizia nr. 15/2011.
Intimatul-apelant a invocat aplicabilitatea și a dispozițiilor art. 563, 865 și 870 Cod civil referitoare la apărarea dreptului de proprietate publică și a dreptului de administrare, susținând că obligația apărării în justiție a proprietății publice, stabilită de legiuitor în sarcina titularului dreptului conform art. 865 alin.1 Cod civil nu exclude de plano legitimitatea procesuală activă a administratorului bunului în cadrul acțiunilor promovate în justiție în virtutea atribuțiilor ce i-au fost conferite de actele normative ce reglementează activitatea regiei și calității sale de titular al dreptului de administrare a fondului forestier național - proprietate publică a statului.
Dimpotrivă, apărarea dreptului de administrare presupune implicit apărarea dreptului de proprietate publică întrucât natura juridică a raporturilor titularilor dreptului de administrare cu celelalte subiecte de drept este total diferită de cea dintre titularii dreptului de administrare și titularul dreptului de proprietate publică.
Dreptul de administrare are natură juridică mixtă, respectiv este un drept real de administrare de natură administrativă în raport cu titularii dreptului de proprietate și un drept real de administrare de natură civilă, față de celelalte subiecte de drept.
Astfel, raporturile dintre titularii dreptului real de administrare și celelalte subiecte de drept civil sunt de natură civilă, nefiind raporturi de subordonare, subiectele de drept având o poziție de egalitate juridică.
Prin urmare, în caz de încălcare a dreptului real de administrare de către celelalte subiecte de drept civil, titularii săi pot să-l apere prin mijloace de drept comun, reglementate de legea civilă sau legea penală, formulând după caz acțiuni în revendicare, posesorii, în pretenții etc.
În raport de prevederile art.1 alin.1 din Regulamentul de organizare și funcționare a Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, citate anterior, tulburarea sau stingerea dreptului de proprietate publică prin acțiunea unor terțe persoane are ca efect tulburarea sau stingerea dreptului de administrare și totodată, vine în contradicție cu scopul activității regiei în sensul gestionării durabile și unitare a fondului forestier proprietate publică a statului. în acest sens, legiuitorul a reglementat prin dispozițiile art.865 alin.2 Cod civil obligația administratorului de a apăra în justiție dreptul de administrare.
Interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor legale ce guvernează dreptul de proprietate publică și drepturile corespunzătoare proprietății publice în sensul că stabilirea de către legiuitor a obligației de a apăra în justiție dreptul de proprietate publică în sarcina unui subiect de drept este de natură să paralizeze demersul judiciar al oricărui alt subiect de drept legitimat prin prisma interesului pe care acesta îl justifică și vine în contradicție cu intenția legiuitorului la edictarea textelor de lege citate mai sus.
Argumentul instanței în sensul că „reclamanta nu a fost mandatată expres de către statul român despre care se pretinde că ar fi titularul dreptului de proprietate al terenului revendicat în această cauză să inițieze acest demers judiciar" nu are niciun fel de susținere întrucât dispozițiile HG nr.34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, exclud orice prerogativă a instituției apelante în sensul de a mandata, împuternici alte instituții publice din afara sistemului finanțelor publice.
În lumina dispozițiilor de drept comun citate mai sus, apreciază că nu era necesar ca legiuitorul să prevadă prin norme speciale abilitarea Ministerului Finanțelor Publice de a împuternici instituțiile publice care au în administrare bunuri aflate în proprietatea publică a statului să efectueze demersurile necesare în vederea apărării dreptului de administrare, cu atât mai mult cu această obligație le revine în temeiul exercitării acestui drept.
În motivarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, Tribunalul V., cu eludarea dispozițiilor de drept substanțial ce guvernează dreptul de proprietate publică al statului asupra fondului forestier proprietate publică, a reținut faptul că „reclamanta R. Națională a Pădurilor Romsilva nu a dovedit că statul român este la acest moment proprietarul imobilului revendicat, recunoscând chiar în petitul acțiunii că acest drept s-a pierdut odată cu reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra pădurii revendicate revendicate în favoarea pârâților prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă."
De esența acțiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți urmând să se dea eficiență juridică titlului mai caracterizat. Astfel, instanța de fond avea obligația să compare cele două titluri de proprietate exhibate de părți și să stabilească care dintre ele este cel mai caracterizat, respectiv amenajamentele silvice în care terenul era evidențiat încă din anul 1915 sau Sentința civilă nr.1211/31.03.2008 pronunțată de Judecătoria V. în dosarul nr._ .
Trebuie precizat faptul că hotărârea judecătorească menționată anterior a fost pronunțată fără participarea în cadrul acelui litigiu a titularului dreptului de proprietate publică asupra terenului, S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, persoana cea mai îndreptățită să conteste reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea intimaților pe un alt amplasament decât cel al fostei proprietății în condițiile în care noul amplasament viza un teren aflat în proprietatea publică a statului.
Astfel, instanța primului grad de jurisdicție, chiar și în ipoteza în care în care s-ar fi reeditat aceleași elemente analizate în prealabil în dosarul nr._ în care s-a pronunțat Sentința civilă nr.1211/31.03.2008, față de efectul relativ al acestei hotărâri judecătorești și aplicarea principiilor aflării adevărului și accesului liber la justiție, avea obligația de a reanaliza temeinicia cererii în sensul comparării titlurilor de proprietate, cu atât mai mult cu cât în speță așa cum am menționat figurează în calitate de reclamant titularul dreptului de proprietate publică.
În ceea ce privește titlul statului, arătă faptul că începând din anul 1915 când a fost înscris în amenajamentele silvice, statul român a deținut în proprietate, neîntrerupt, imobilul ce face obiectul prezentului litigiu. Acesta a fost înscris pe hărțile forestiere ale Ocolului Silvic Zeletin ca structură a Casei Autonome a Pădurilor Statului.
Astfel, arătă că R. Națională a Pădurilor Romsilva a făcut dovada că imobilul s-a aflat în administrarea Casei Autonome a Pădurilor, astfel cum rezultă și din datele înscrise în legenda hărții Ocolului Silvic Zeletin, hartă întocmită în anul 1928, care este parte integrantă din amenajamentul silvic.
Ulterior, imobilul cu vegetație forestieră în suprafață de 242,10 ha a fost înscris în amenajamentul silvic al subunității Ocolul Silvic V., unitatea de producție V Ivănești, fiind evidențiat pe unități amenajistice. Acesta este situat pe teritoriul comunei Dragomirești - punctul Belzeni 1 jud. V. conform hărților amenajistice.
De asemenea, imobilul a fost evidențiat și în amenajamentul silvic din anul 1967 al UP III Plopana - Ocolul Silvic T..
În ceea ce privește apartenența imobilului la domeniul public sau privat al statului, în raport de dispozițiile art.3 alin.2 din Legea nr.213/1998, acestea fac parte din domeniul public al statului, întrucât sunt cuprinse în categoria bunurilor prevăzute la pct.1.4 din anexa legii, reprezentând păduri ce aparțin fondului forestier care nu sunt proprietate privată.
Astfel, terenul ce face obiectul prezentului litigiu este evidențiat în amenajamentele silvice întocmite de R. Națională a Pădurilor Romsilva cea care, potrivit dispozițiilor art.11 alin.1 din Legea nr.46/2008 - Codul silvic, administrează fondul forestier proprietate publică a statului.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 din Legea nr.46/2008 - Codul silvic, după forma de proprietate, fondul forestier național poate fi, fond forestier proprietate publică a statului, fond forestier proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale, fond forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice, fond forestier proprietate privată a unităților administrativ-teritoriale.
Din coroborarea dispozițiilor legale ciatate mai sus cu prevederile art.3 din Legea nr.46/2008 - Codul silvic, imobilul menționat mai sus constituie bunuri de interes național, și aparțin domeniului public al statului.
Cu privire la regimul juridic al terenului în discuție, Legea nr. 18/1991 prevede de asemenea, prin art. 35, coroborat cu art. 5, că terenurile care figurau în amenajamentele silvice până la data de 1 ianuarie 1990 sunt proprietate publica a statului, iar Codul silvic, prin art. 35 și următoarele, a interzis reducerea suprafeței de fond forestier, singura excepție fiind instituită prin art. 36 alin.1 din același act normativ și vizează realizarea obiectivelor de interes național, declarate de utilitate publică, în condițiile legii.
În conformitate cu dispozițiile art. 136 alin.(4) din Constituția României „bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosința gratuită instituțiilor de utilitate publică".
Raportat la prevederile constituționale care fac referire la faptul că proprietatea publică a statului este inviolabilă, garantată și ocrotită prin lege, precum și la prevederile Legii nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile aparținând domeniului public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, apreciază că reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor fără parcurgerea procedurii administrative obligatorii este nelegală.
Stingerea dreptului de proprietate publică apare în mod firesc ca o simetrie a modului de naștere, care acționează ca un principiu în actele și faptele juridice, în legislația apărută după anul 1990, sunt prevăzute reglementări privind trecerea unor bunuri din domeniul public în domeniul privat.
Astfel de reglementări sunt cuprinse și în art. 5 alin.(2) din Legea nr. 18/1991, care prevede că terenurile proprietate publică "nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public".
De asemenea, art. 10 din Legea nr. 213/1998, care de principiu, statuează că "dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat". Modalitatea de trecere a bunurilor în domeniul privat este de natură administrativă, respectiv prin acte juridice de drept administrativ, care sunt hotărârile guvernului, hotărârile consiliilor județene sau locale, care reprezintă autoritățile administrative titulare, după caz.
În acest sens, arătă că potrivit dispozițiilor art.9 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia "(1) Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului.
Trecerea unui bun din domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local."
Prin Decizia nr.23/2011, obligatorie, potrivit art. 330 ind.7 alin. 4 Cod procedură civilă de la 1865 și art. 511 alin. 4 din Noul Cod procedură civilă, prin care s-a soluționat în recursul în interesul legii în legătură cu problema interpretării și aplicării dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 și ale art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la dispozițiile art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009, referitor la trecerea terenurilor aflate în administrarea instituțiilor prevăzute la art. 9 alin. (1) și (1ind.1) din Legea nr. 1/2000 din domeniul public al statului în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale, prin hotărâri ale comisiilor județene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate pe vechile amplasamente în favoarea foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, înalta Curte de Casație și Justiție a dispus:
"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10 afin. (2) din Legea nr. 1/2000 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 55 alin. (5) din Legea nr. 45/2009 referitor ia trecerea terenurilor aflate în administrarea instituțiilor prevăzute de art. 9 alin. (1) și art. 9 alin. (1A1) din Legea nr. 1/2000 din domeniul public al statului în domeniul privat a! unității administrativ-teritoriale, stabilește că sintagma "în condițiile legii" din cuprinsul Legii nr. 1/2000 trebuie înțeleasă în sensul trimiterii la condițiile prevăzute de Legea nr. 213/1998 cu privire la obligativitatea parcurgerii procedurii de trecere a terenurilor din domeniul public în domeniul privat, prin hotărâre a Guvernului, emisă cu privire la terenurile delimitate în condițiile art. 9 și 12 din Legea nr. 1/2000.”
Chiar dacă decizia în interesul legii privește transmiterea terenurilor din proprietatea publică a statului și administrarea stațiunilor de cercetare în proprietatea privată, opiniază în sensul că efectele acesteia pot fi extinse și în cazul transmiterii terenurilor din proprietatea publică a statului și administrarea Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva în proprietatea privată în baza procedurii reglementate de legile fondului funciar, tocmai datorită finalității similare pe care o au cele două tipuri de transferuri ale dreptului de proprietate.
În raport de măsurile dispuse de înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia menționată anterior, și având în vedere faptul că pădurea în suprafață de 242,10 ha figura în proprietatea publică a statului, reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea intimaților pe un alt amplasament decât cel inițial cu nerespectarea procedurii prevăzute de dispozițiile Legii nr.213/1998, respectiv asupra unui teren aflat în proprietatea publică a statului, cu atât mai mult cu cât acesta nu a făcut obiectul unei preluări abuzive, este nelegală.
Intimatul G. Ghe. L. a formulat întâmpinare la apelul declarat de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice prin care a invocat excepția lipsei de interes a apelantului în promovarea căii de atac motivat de faptul că prin cererea de apel nu se argumentează lezarea unui drept propriu.
Pe fond, a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.
Se susține neîntemeiat că reclamanta R. Naționala a Pădurilor ar avea dreptul să promoveze o acțiune în revendicare, invocându-se o decizie inaplicabilă.
Trimiterea la această hotărâre a Înaltei Curți de Casație și Justiție este irelevantă, nu poate fi extinsă la alte situații cu privire la care instanța nu s-a pronunțat, apreciindu-le greșit similare.
Decizia recunoștea calitatea procesuală activă a Regiei Naționale a Pădurilor în cauzele întemeiate pe dispozițiile unei legi speciale, Legea nr. 18/1991 (plângeri împotriva hotărârilor comisiilor, constatare nulitate titlu de proprietate) și nu pentru litigiile de drept comun. Pentru acestea nu există dispoziții derogatorii și promovarea lor se circumscrie dispozițiilor codului civil, potrivit cărora într-o acțiune în revendicare singura persoană care are calitate procesuala activă este cea care face dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
O astfel de dovadă nu există.
Mai mult, apelanta recunoaște (făcând trimitere la dispozițiile care statuează asupra titularului dreptului de proprietate și al celor corespunzătoare acestuia) că regia nu are decât un drept de administrare și nu un drept de proprietate. Oferă însă argumente confuze, fără susținere juridică transformând un drept de administrare într-un drept de proprietate după bunul plac, în desconsiderarea unei norme legale. Dreptul de administrare nu poate fi drept de administrare pentru o categorie de subiecți și drept de proprietate pentru o alta categorie.
Nu putea R. Națională a Pădurilor în numele Statului R. să promoveze și să susțină o acțiune în revendicare fără a fi mandatată.
Dreptul de proprietate publica nu are doi titulari, S. R. și R. Naționala a Pădurilor. D. S. R. putea să formuleze o acțiune în revendicare sau, în numele său, persoana mandatată să o facă. Un astfel de mandat nu a existat, nu a fost dat și nu se susține nici acum prin calea de atac că reclamanta ar fi primit un mandat din partea celui care se considera proprietar să acționeze.
Proprietatea publică are un singur proprietar, iar formularea de către R. Naționala a Pădurilor a cererii de chemare în judecată a unei persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și titularul nu este decât o recunoaștere a lipsei de calitate procesuala, forțând o alta instituție să participe la un proces pe care nu 1-a dorit.
Posibilitatea mandatarii Regiei Naționale a Pădurilor să acționeze în numele statului roman este respinsă chiar de reprezentantul acesteia care arată că normele de organizare ar exclude o atare alternativă, nu ar avea dreptul de a mandata/împuternici alte instituții din afara sistemului finanțelor publice să acționeze în numele său.
Admiterea excepției lipsei de calitate procesuala a reclamantei este corectă și urmează a fi menținută.
Intimatul a considerat nefondate și criticile care privesc o greșită apreciere asupra dreptului de proprietate al Statului.
Nu există titluri care sa poată fi comparate. S. R. prin instituțiile abilitate să aplice prevederile legislative în materia fondului funciar a recunoscut și reconstituit dreptul de proprietate. Printr-o hotărâre judecătorească s-a reconstituit intimaților un drept de proprietate. Tocmai de la S. R. prin procedura de reconstituire intimaților li s-a transmis proprietatea asupra bunului acum revendicat. La momentul punerii în posesie intimații au dobândit calitatea de proprietari iar bunul a trecut din proprietatea publică în proprietatea privată.
Nu poate fi comparată hotărârea judecătoreasca cu nici un alt act Hotărârea judecătoreasca are putere și autoritate de lucru judecat, a fost supusa tuturor verificărilor pe care norma de procedura le reglementează: de la căi de atac ordinare și extraordinare la plângeri împotriva hotărârii de comisie județeană și acțiuni în constatarea nulității titlului de proprietate emis în baza sa.
Nici o critică nu poate privi fondul hotărârii judecătorești prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate. Aceeași reclamanta a fost și la acele momente parte în litigiile purtate, inițiindu-le.
Greșit s-a susținut că hotărârea judecătoreasca nu poate fi opusă Statului, pentru că nu ar fi participat la acel litigiu. Reconstituirea s-a făcut într-o procedura reglementată de dispozițiile unei legi speciale, Legea nr. 18/1991, al cărei cadru procesual este bine reglementat și participarea Statului nu este prevăzută. S. participă la acest gen de procese prin instituțiile cărora le-a conferit competența de a decide cu privire la reconstituirea proprietății - comisiile locale si județene.
Amenajamentul silvic ca act administrativ nu poate fi opus unei hotărâri judecătorești, nu intră în categoria actelor care să poată fi comparate.
Dar acesta și-a pierdut orice putere în fața hotărârii judecătorești care în procedura de aplicare a legii fondului funciar a împroprietărit intimații cu terenurile la care erau îndreptățiți.
Nici o alta procedură nu trebuia urmată, reconstituirea realizata prin hotărârea judecătorească obligă comisiile la punerea în posesie și eliberarea titlului de proprietate.
Decizia la care se face trimiterea este fără aplicabilitate în situația dată. Privește reconstituirea terenurilor stațiunilor de cercetare și nu poate fi extinsă altor situații neavute în vedere de instanță.
În speță, suntem în situația recunoașterii judiciare a dreptului, o instanță de judecată hotărând asupra acestei reconstituiri. Dreptul nu s-a recunoscut în procedura administrativă, nu s-a limitat la analiza făcută de cele doua comisii.
Decizia nr.23/2011 este pronunțata ulterior hotărârii judecătorești prin care li s-a recunoscut intimaților dreptul de proprietate (2008) și nu poate retroactiva.
În apel s-a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând cu prioritate, excepția lipsei de interes a apelantului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice în promovarea apelului, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin.1 Cod procedură civilă, instanța a constatat că este neîntemeiată, raportat la motivele de apel formulate, care vizează atât calitatea procesuală a Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva în promovarea acțiunii în revendicare, cât și dreptul de proprietate publică al Statului R. asupra terenului revendicat.
Criticile apelanților referitoare la greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale active a Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva și la respingerea cererii de introducere în cauză a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează.
În cauză, reclamanta R. Națională a Pădurilor – Romsilva a revendicat, în calitate de reprezentant al statului, suprafața de 242,10 ha teren cu vegetație forestieră pretins a fi inclusă greșit în titlul de proprietate emis pârâților pentru suprafața totală de 303 ha obținută în temeiul Legii nr. 18/1991, întrucât aceasta ar aparține statului și nu respectă amplasamentul și întinderea vechii proprietăți moștenite de pârâți.
Reclamanta a mai arătat că eliberarea titlului de proprietate nr._/9.08.2012 în favoarea pârâților s-a făcut în urma pronunțării sentinței civile nr. 1211/31.03.2008 a Judecătoriei V. și a fost urmată de punerea în posesie a pârâților prin procesul-verbal de punere în posesie nr. 2552/14.06.2012, semnat cu obiecțiuni de Ocolul Silvic V..
Instanța reține că sentința civilă nr. 1211/31.03.2008 a Judecătoriei V. este definitivă și irevocabilă, recursul formulat de R. Națională a Pădurilor fiind respins prin decizia Tribunalului V. nr. 1210/R/24.09.2008.
Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare atât R. Națională a Pădurilor cât și Comisia Județeană V., cererile fiind conexate și respinse prin decizia Tribunalului V. nr. 784/R/20.05.2009.
De asemenea, Curtea reține că R. Națională a Pădurilor a formulat acțiune în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate emis în favoarea pârâților în temeiul sentinței civile nr. 1211/2008 a Judecătoriei V., acțiunea fiind respinsă în mod irevocabil prin decizia nr. 16/R/11.02.2015.
Analizând criticile apelantei R. Națională a Pădurilor Romsilva referitoare la calitatea sa de titular al acțiunii în revendicare având ca obiect suprafața de 242,10 ha teren cuprinsă în titlu de proprietate emis pârâților în temeiul sentinței civile nr. 1211/2008, Curtea constată că sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce urmează.
Potrivit dispozițiilor art. 563 alin.1 Cod civil proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept.
În speță, reclamanta însăși afirmă că nu are calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului revendicat (pe care o atribuie statului).
Ori, din interpretarea art. 563 alin.1 Cod civil, rezultă că, în acțiunea în revendicare, calitate procesuală activă aparține proprietarului.
Instanța constată că dispozițiile art. 865 alin.1 Cod civil potrivit cu care „obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului” nu sunt aplicabile în cauză și nu conferă calitate procesuală activă Regiei, care nu este titularul dreptului de proprietate, așa cum recunoaște prin cererea sa.
Apărările potrivit cărora terenul revendicat ar aparține domeniului public și că nu respectă amplasamentul fostei proprietăți C. au fost înlăturate de instanța de judecată prin sentința civilă nr. 1812/7.08.2014 a Judecătoriei V., rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia Tribunalului V. nr. 16/R/11.02.2015, constatările instanței cu privire la aceste aspecte intrând în puterea de lucru judecat și neputând fi repuse în discuție în prezenta cauză, astfel cum prevăd dispozițiile art. 431 alin.2 Cod procedură civilă.
Având în vedere faptul că în acțiunea în revendicare calitatea procesuală aparține proprietarului, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 563 alin.1 Cod civil, faptul că reclamanta R. Națională a Pădurilor nu este, la data introducerii acțiunii, titularul dreptului de proprietate (reclamanta însăși apreciind că o altă persoană ar fi titularul acestui drept), precum și împrejurarea că bunul revendicat se află în patrimoniul pârâților prin parcurgerea procedurii speciale prevăzute de lege, validată de sentințele judecătorești irevocabile arătate anterior, Curtea constată că în mod judicios instanța de fond a reținut lipsa calității procesuale active a reclamantei.
Instanța va înlătura ca nefiind întemeiate susținerile apelantei reclamante potrivit cu care prevederile H.G. nr. 229/2009 și ale Regulamentului privind organizarea și funcționarea Regiei Naționale a Pădurilor îi conferă reclamantei dreptul de a sta ca titular al acțiunii în revendicare, în numele statului.
Faptul că R. Națională a Pădurilor are ca scop gestionarea fondului forestier proprietate publică a statului și asigurarea integrității acesteia, astfel cum prevăd aceste acte normative, nu este relevant, în speță, sub aspectul calității ei de titular al dreptului de proprietate pentru terenul cuprins în titlul de proprietate al pârâților, în sensul prevăzut de art. 563 alin.1 Cod civil.
Prin parcurgerea procedurii prevăzute de legea specială (Legea nr. 18/1991) și prin emiterea titlului de proprietate în favoarea pârâților terenul revendicat de reclamantă a ieșit din patrimoniul statului și a reintrat în patrimoniul pârâților, care au dobândit ulterior și posesia lui prin procesul-verbal de punere în posesie nr. 2552/16.06.2012, încheiat – cu obiecțiuni - de Ocolul Silvic V., aflată în subordinea reclamantei.
Raportat la situația de fapt diferită de cea din alte cauze și la obiectul și temeiul jurisprudenței invocate de apelante, Curtea va respinge ca neîntemeiate susținerile potrivit cu care, prin alte hotărâri judecătorești, s-a recunoscut calitatea procesuală activă a Regiei Naționale a Pădurilor în acțiunea în revendicare.
În ce privește decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 15/17.10.2011 pronunțată în recursul în interesul legii, aceasta este nerelevantă în prezenta cauză, recursul având ca obiect examinarea calității procesuale active a Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva în cadrul plângerilor formulate în procedura prevăzută de art. 53 din Legea nr. 18/1991, și nu în cadrul acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, cum este cazul în speța de față.
Instanța va respinge ca nefondată critica apelantei R. Națională a Pădurilor Romsilva referitoare la nelegalitatea soluției de respingere a cererii de introducere în cauză a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Curtea reține că, în speță, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice în temeiul dispozițiilor art. 68 Cod procedură civilă, care se referă la chemarea în judecată a altei persoane care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul.
Așa cum se arată în doctrină („Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole” coordonator C. B., Editura Hamangiu 2013) chemarea în judecată a terțului solicitată de reclamantă în acțiunea în revendicare, are ca scop dovedirea existenței dreptului reclamantului, respectiv dovedirea inexistenței dreptului pretins de terț.
Cu alte cuvinte, prin introducerea terțului în proces nu se poate stabili, pe calea prevăzută de art. 68 Cod procedură civilă, drepturi în favoarea terțului.
Dacă terțul nu formulează intervenție în proces, prin hotărâre nu se pot stabili drepturi în favoarea sa.
În speță, Curtea constată că în mod temeinic și legal instanța de fond a respins cererea de introducere în cauză a Statului R., scopul acestei cereri, astfel cum a fost prevăzut de legiuitor, fiind acela de dovedire de către reclamant a existenței dreptului său și implicit a inexistenței dreptului terțului.
Ori, atât prin cererea de chemare în judecată cât și prin cererea de introducere în proces a Statului R., reclamanta nu a invocat existența unui drept propriu și inexistența dreptului terțului, ci faptul că acționează în numele Statului R., fapt care exclude aplicabilitatea dispozițiilor art. 68 Cod procedură civilă.
Așa fiind, având în vedere și faptul că S. R. nu a formulat cerere de intervenție prin care să pretindă pentru sine dreptul dedus judecății, în temeiul art. 61 Cod procedură civilă, Curtea constată corectă soluția primei instanțe de respingere a cererii reclamantei de introducere în proces a Statului R. și de stabilire în favoarea acestuia a dreptului dedus judecății.
Nu se poate reține existența unei contradicții între admiterea în principiu a cererii și respingerea ei ca nefondată.
În ce privește decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2011, Curtea constată că nu este aplicabilă în cauză întrucât se referă la terenurile necesare activității de cercetare – dezvoltare aflate în patrimoniul stațiunilor, institutelor și centrelor de cercetare ori al unităților de învățământ, terenuri între care nu se regăsește terenul cu vegetație forestieră în litigiu.
Instanța nu poate primi nici criticile apelantului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice referitoare la nelegalitatea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea pârâților motivat de regimul juridic al terenului și nerespectarea amplasamentului fostei proprietăți C..
Așa cum s-a arătat anterior, aceste aspecte au fost deja analizate în cadrul proceselor anterioare, soluționate irevocabil prin sentința nr. 1211/2008, respectiv prin sentința civilă nr. 1812/7.08.2014, pronunțate de Judecătoria V. și menținute de Tribunalul V., astfel că acestor critici li se opune efectul de lucru judecat al hotărârilor evocate, în temeiul art. 431 alin.2 Cod procedură civilă, potrivit cu care oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, care are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.
Raportat la soluția de respingere a acțiunii formulată de reclamante ca efect al admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei și la considerentele arătate mai sus, privitoare la caracteristicile cererii de chemare în judecată a altor persoane, întemeiate pe prevederile art. 68 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca neîntemeiate criticile apelanților referitoare la faptul că instanța de fond trebuia să procedeze la compararea titlului statului cu cel al pârâților.
Instanța constată însă întemeiată critica apelantei reclamante referitoare la greșita acordare a onorariului de avocat în sumă de 5000 lei pârâtului G. G. L..
Verificând dosarul de fond atașat, Curtea constată că pârâtul nu a făcut dovada avansării acestei sume, chitanța de la fila 149 dosar fiind emisă pe numele lui C. M., care nu are nici o calitate în prezentul dosar.
Reținând și că intimatul nu a formulat apărări în legătură cu acest aspect, pentru a putea fi verificată temeinicia cererii sale de acordare a onorariului de avocat, instanța va admite apelul reclamantei doar sub acest aspect și va schimba în parte hotărârea apelată, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin.2 Cod procedură civilă, în sensul respingerii cererii pârâtului G. G. L. de acordare a acestei cereri.
Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin.1 Cod procedură civilă instanța va respinge apelul formulat de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
În temeiul dispozițiilor art. 249 și art. 451 Cod procedură civilă instanța va respinge ca neîntemeiată cererea intimatului G. G. L. de obligare a apelantelor la plata onorariului de avocat, nefiind făcută dovada plății acestui onorariu de către intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția lipsei de interes în promovarea apelului de către S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată de intimatul G. G. –L..
Respinge apelul declarat de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 1231/27.11.2014 pronunțată de Tribunalul V. – Secția civilă.
Admite apelul declarat de R. Națională a Pădurilor – ROMSILVA – prin Direcția Silvică V. împotriva sentinței civile nr. 1231/27.11.2014 pronunțată de Tribunalul V. – Secția civilă, sentință pe care o schimbă în parte, în sensul că:
Respinge ca neîntemeiată cererea pârâtului G. G. – L. privind acordarea onorariului de avocat în sumă de 5000 lei.
Păstrează restul dispozițiilor hotărârii.
Respinge cererea intimatului G. G. –L. privind obligarea apelantelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică azi, 28 mai 2015.
Președinte, L. P. | Judecător, C. P. | |
Grefier, I. P. |
Red.P.L.
Tehnored. P.I.
2 ex. – 24.06.2015
Tribunalul V. – S. D. E.
| ← Cereri. Decizia nr. 395/2015. Curtea de Apel IAŞI | Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 423/2015. Curtea... → |
|---|
