Pretenţii. Decizia nr. 547/2015. Curtea de Apel IAŞI

Curtea de Apel IAŞI - Sentințe și decizii civile / 2015

Decizia nr. 547/2015 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 07-10-2015 în dosarul nr. 547/2015

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL IAȘI

SECȚIA CIVILĂ

DECIZIE Nr. 547/2015

Ședința publică de la 07 Octombrie 2015

Completul compus din:

Președinte V. O.

Judecător V. C.-S.

Judecător E. G.

Grefier C. A.

S-au luat în examinare cererile de recurs formulate de C. A., de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism-Serviciul Teritorial Iași împotriva deciziei civile nr. 927 pronunțată la data de 16.04.2015 de Tribunalul Iași, având ca obiect pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 23.09.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, când, pentru ca apărătorul recurentei-intimate C. A. să formuleze și să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 30.09.2015, apoi, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru azi, când:

CURTEA DE APEL:

Asupra recursurilor civile de față:

Prin sentința civilă nr. 2107 din 10 iunie 2013 a Tribunalului Iași admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta C. A., în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași. Obligă pârâtul să plătească reclamantei C. A. echivalentul în lei la data pronunțării a sumei de 10.000 Euro, cu titlu de daune morale. Respinge capătul de cerere având ca obiect daune materiale.

Pentru a hotărî astfel, se rețin următoarele:

În fapt, reclamanta C. A. a chemat în judecată S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice,solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a privării sale de libertate pe o perioadă de aproximativ 13 luni,cerere întemeiată pe disp.art.504 Cod de procedură penală.

Reține instanța că, față de ansamblul probator administrat, cererea privind daunele morale este întemeiată, urmând a fi admisă în parte.

Astfel, principiul reparării daunei morale a formulat obiect de controversă în literatura juridică, ceea ce nu a împiedicat până la urmă recunoașterea lui. S-a obiectat în acest sens, că dauna morală, fiind prin ipoteză nepatrimonială, nu este succesibilă de reparare pecuniară.

Teza contrară însă a triumfat, demonstrându-se că prin indemnizație pecuniară nu se urmărește repararea a ceea ce este ireparabil și că oricum, este preferabil să se obțină o reparație neadecvată decât nici o reparație.

În realitate, obiecția semnalată privește dificultatea pe care o comportă operațiunea de stabilire a despăgubirii și nu poate fi considerată de natură a o înlătura.

Practica judiciară a subliniat în mod constant că legiuitorul, vrând să apere toate drepturile și bunurile unei persoane, a prevăzut în termeni generali și fără a face nici o distincție după natura prejudiciului, că orice daună trebuie reparată, deci atât dauna materială cât și cea morală, împrejurarea că evaluarea în bani a unei daune morale este uneori aproape imposibilă, nu justifică neacordarea unei despăgubiri.

În literatura juridică, atât străină cât și română, s-a considerat că prejudiciul nepatrimonial denumit daună morală, constă în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană. Aceste valori se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, sensibilitatea fizică și psihică, sentimentele de afecțiune și dragoste, la cinstea, demnitatea și onoarea, prestigiul profesional, la nume și domiciliu, la drepturile nepatrimoniale rezultate din creația intelectuală precum și al alte valori similare.

Scopul art. 504 Cod procedură penală este acela de a materializa principiul constituțional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale și de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept cât și prin nelegala privare sau restrângerea de libertate din cursul procesului penal.

Astfel, legea internă este în concordanță cu prevederile art. 5 paragraful 5 din CEDO .

Datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani, a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la motivele de fapt.

Criteriile legale se regăsesc în disp. art. 505 alin. 1 C.pr.pen. și au în vedere durata privării de libertate, consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate.

În speță, reține instanța prin lipsirea de libertate pe o perioadă de 5 luni și jumătate, reclamantului i s-a adus atingere cinstei, onoarei, reputației, iar durerile psihice ca și suferințele fizice provocate de o atare măsură, pot și trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.

De altfel, este de netăgăduit că orice arestare și inculpare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri le lezează demnitatea și onoare, libertatea individuală – drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege – și că din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale.

Rezultă din probele administrate în cauză (acte, declarații de martori) că pe parcursul perioadei cât a durat procesul penal, reclamanta a fost privată de libertate aproximativ 13 luni, timp în care a avut de suferit fiind grav afectată atât pe plan personal cât și familial. .

Astfel, la stabilirea cuantumului daunelor morale, se va ține cont de perioada de detenție efectivă cât și de perioada cât i-a fost îngrădită libertatea de mișcare ,precum și de stresul suferit de aceasta pe tot parcursul derulării procesului penal

Față de aceste considerente, tribunalul raportat la art. 504 și urm. C.pr.pen. va constata acțiunea reclamantei ca fiind întemeiată, urmând a o admite în parte.

Cât privește daunele materiale solicitate ,reține instanța că acestea nu au fost dovedite,urmând a respinge acest capăt de cerere.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs C. A., P. de pe lângă Tribunalul Iași și S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași.

Prin decizia civilă nr. 1031 din 9 decembrie 2014 a Curții de Apel Iași admite recursurile declarate de C. A., de parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și de S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței civile nr. 2107/2013 din 10.06.2013 a Tribunalului Iași, sentință pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Iași.

Pentru a hotărî astfel, Curtea reține că sunt fondate criticile care vizează nemotivarea deciziei instanței de apel.Instanța de fond nu a respectat dispozițiile art. 261 Cod procedură civilă, respectiv nu a procedat la o examinare efectivă și reală a apelurilor părților, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului.

În rejudecare, Tribunalul Iași prin sentința civilă nr. 927 din 16 aprilie 2015 admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta C. A. cu domiciliul ales în Iași, la Societate Civilă de Avocați I. și Asociații,.,. contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice-direcția Generală a Finanțelor Publice Iași.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 de euro cu titlu de daune morale.

Respinge capătul de cerere având ca obiect acordarea de daune morale.

Ia act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul reține următoarele:

Reclamanta C. A. a chemat în judecată pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 4.310.400 lei reprezentând daune morale precum și la plata sumei de 65.000 lei, reprezentând prejudiciul material suferit de aceasta, ca urmare a privării nelegale de libertate suferită în perioada 08.09._09.

Arată reclamanta că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 504 alin. 2 – art. 506 CPP, având în vedere faptul că, la data de 08.09.2008 s-a început urmărirea penală împotriva acesteia în dosarul penal nr. 22D/P/2008, fiind reținută 24 de ore prin Ordonanța procurorului de caz nr. 25 din 08.09.2008, iar prin Încheierea nr. 97/08.09.2008 dată de Tribunalul Iași în dosarul nr._, dispunându-se arestarea preventivă pentru 29 de zile, măsură ce a fost prelungită succesiv până la data de 30.03.2009, când s-a dispus înlocuirea acesteia cu obligarea de a nu părăsi localitatea.

Prin sentința penală nr. 250/04.05.2010 a Tribunalului Iași s-a dispus achitarea reclamantei. Mai arată aceasta că, privarea de libertate pe parcursul a 204 zile i-a produs un prejudiciu material cât și unul moral de imagine, relativ la viața privată și la afectarea condiției de om liber.

Cât privește daunele morale solicitate, reține tribunalul că principiul reparării daunei morale a formulat obiect de controversă în literatura juridică, ceea ce nu a împiedicat până la urmă recunoașterea lui. S-a obiectat în acest sens, că dauna morală, fiind prin ipoteză nepatrimonială, nu este succesibilă de reparare pecuniară.

În realitate, obiecția semnalată privește dificultatea pe care o comportă operațiunea de stabilire a despăgubirii și nu poate fi considerată de natură a o înlătura.

Astfel, legea internă este în concordanță cu prevederile art. 5 paragraful 5 din CEDO .

Datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani, a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la motivele de fapt.

În speță, reține instanța prin lipsirea de libertate pe o perioadă de ~6 luni, reclamantei i s-a adus atingere cinstei, onoarei, reputației, iar durerile psihice ca și suferințele fizice provocate de o atare măsură, pot și trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate. În acest sens este cauza Konolos (hotărârea din 07.02.2008)în care Curtea a constatat încălcarea dispozițiilor art. 5 par. 1 prin arestarea nelegală, a acordat 3000 de euro pentru „prejudiciu moral incontestabil” suferit de reclamant. În Cauza C., pentru detenție nelegală, neaducerea în fața unui magistrat și interceptări telefonice nelegale, Curtea a acordat reclamantului suma de 12.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. Și în alte hotărâri din anul 2008 (încălcarea dispozițiilor art. 1 par. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, art. 6 par. 1 din Convenție), Curtea a manifestat aceeași moderație, acordând sume cuprinse între 1000 și 5000 euro pentru prejudiciul moral (Cauza Țară L. – hotărârea din 29.07.2008, Cauza Dekany – hotărârea din 01.04.2008).

Cât privește despăgubirile materiale solicitate, reține tribunalul că acestea trebuie să reprezinte o justă și integrală despăgubire, ceea ce înseamnă că trebuie să cuprindă pierderea efectivă, cât și beneficiul de care a fost lipsit cel reținut.

Despăgubirile materiale urmează a fi respinse de instanță deoarece în cauză nu a fost demonstrată legătura de cauzalitate între acestea și perioada de arest preventiv, respectiv cea de obligare de a nu părăsi localitatea, cum este de exemplu cazul pretențiilor de restituire a sumei de 19.413 lei reprezentând cheltuielile de reparare a celor două autoturisme reținute de organele de poliție. S. român nu poate fi sancționat în baza unor prezumții fără suport. Față de aceste considerente, instanța va admite în parte acțiunea reclamantei și va obliga pârâta la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta C. A., S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-DIICOT Serviciul Teritorial Iași.

Prin cererea de recurs, C. A. formulează următoarele critici sentinței:

Față de cererea introductivă prin care a solicitat plata unor despăgubiri a căror valoare totală este de 1.000.000 euro, echivalentul în lei a sumei de 4.375.400 lei, la un curs BNR al euro de 4,3754 Iei Ia data introducerii acțiunii, instanța de fond în mod greșit a acordat doar suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale.

Din suma totală solicitată, 65.000 lei reprezintă paguba materială suferită de către reclamantă iar 4.310.400 lei reprezintă dauna morală suferită de către reclamantă.

Este evident că arestarea ilegală a reclamantei și lipsirea sa de libertate pe o perioadă de 204 zile a avut drept consecință pierderea demnității și privarea sa de exercițiul celorlalte drepturi constituționale în condițiile în care reclamanta la momentul arestării sale era proaspătă absolventă a Facultății de D. din Iași, o persoană căsătorită, cu o familie închegată, însă nerepararea prejudiciului de către S. R. nu atenuează sub nicio formă reintegrarea în societatea a reclamantei CONDURA T A..

Existența prejudiciului moral complex ca o consecință direct a lipsirii ilegale de libertate, constatată după 4 ani de procese rezultă din probele dosarului.

Consecințele suferite pe plan psihic și fizic sunt evidente, expunerea la disprețul public în calitate de inculpată și condamnată, atingerea gravă adusă onoarei și demnității sale, articolele apărute în presa cu privire la persoana sa, comunicatele de presă ale organelor judiciare, aducerea acesteia timp de 204 zile la sediul instanței cu cătușele pe mână, sentimental permanent de frustrare, de dezumanizare, de afectare gravă a prestigiului sau si a personalității sale morale sunt aspecte care urmează a fi avute în vedere de către instanța de judecată la momentul deliberării asupra cuantumului prejudiciului suferit.

Nu în ultimul rând considerăm că instanța de judecată trebuia sa aprecieze asupra cuantumului daunelor morale si din perspectiva condițiilor pe care a trebuit să le suporte reclamanta în spatele gratiilor având în vedere condițiile existente si a faptului că in nenumărate cazuri România a fost condamnată la CEDO dat fiind condițiile inumane existente în spațiile în care sunt deținute persoanele arestate preventiv,

Instanța de fond reține " cât privește despăgubirile materiale solicitate, reține tribunalul că acestea trebuie să reprezinte o justă și integrală despăgubire, ceea ce înseamnă că trebuie să cuprindă pierderea efectivă, cât și beneficiul de care a fost lipsit cel reținut.

Instanța de fond a reținut în mod greșit faptul că statul nu poate fi sancționat în baza unor prezumții fără suport deoarece, în speță s-a demonstrat în mod concret care au fost cheltuielile ocazionate de acest proces.

În mod greșit instanța de fond a apreciat in mod lacunar faptul că nu există legătură între perioada de arest dispusă nelegal împotriva reclamantei și cheltuielile făcute de aceasta în condițiile în care facturile și chitanțele de plata a onorariilor de avocat sunt din perioada de referință.

Este evident faptul că instanța de fond a făcut o analiză formală a celor susținute si dovedite prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei în ceea ce privește daunele materiale solicitare, motiv pentru care și sub acest aspect considerăm că soluția pronunțată de către instanța de fond este vădit netemeinică. A) Astfel s-a dispus prin ordonanța procurorului luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra autoturismului marca Audi A6 cu numărul de înmatriculare_ și a autoturismului marca BMW 316 cu număr de matriculare NT_, luarea măsurii asigurătorii asupra sumei de_ euro și a sumei de 350 lei ridicate de la reclamantă, luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bijuteriilor în cantitate totală de 479,74 grame.

Astfel, în ceea ce privește paguba materială, aceasta constă, așa cum rezultă din actele depuse Ia dosarul cauzei din:

-suma de 17.070 lei cheltuieli reprezentând onorarii de avocat-doamna- F. P. este avocat asistent al domnului avocat I. I. Ilte;

-suma totală de 19,413 lei reprezentând cheltuielile de reparare a celor două autoturisme reținute de organele de poliție timp de 4 ani;

-suma de 620 lei reprezentând cheltuieli judiciare pe care reclamanta a fost nevoită să le achite la momentul eliberării din Penitenciar;

-suma de 21.334,90 lei echivalentul sumei de 4887,5 euro la un curs valutar de 4,3652/lei, sumă ce reprezintă cuantumul dobânzii legale calculată la suma de 19.550 euro, sumă ce a fost indisponibilizată de către organele de urmărire penală la data de 09 septembrie 2008 și eliberată reclamantei abia la data de 01.03.2012;

-suma de 350 lei reprezentând suma ce a fost sechestrată de organele judiciare la data de 09.09.2008 și care nu a fost restituită nici până în prezent pentru că nu se regăsește chitanța în original de consemnare a sumei de la BCR Sucursala Iași, la care se adaugă dobânda legală.

Nu în ultimul rând, Ia dosarul cauzei sunt depuse în original facturi și chitanțe care fac dovada faptului că, în perioada arestului preventiv a reclamantei -recurente CPNDURAT A., acesteia i-a fost acordată asistentă juridică obligatorie.

Astfel având în vedere faptul că toate aceste cheltuieli sunt dovedite cu înscrisuri, în concret instanța de fond nu a reținut sub nicio formă prejudiciul material cauzat făcând o gravă încălcare a drepturilor recurentei.

Pentru cele mai sus menționate solicită admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de fond, iar în rejudecare să se constate ca dovedite toate pretențiile materiale și obligarea intimatei la plata unor despăgubiri a căror valoare totală este de 1.000.000 euro, echivalentul în lei a sumei de 4.375.400 lei, la un curs BNR al euro de 4,3754 lei la data introducerii acțiunii.

Prin cererea de recurs formulată de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași se aduc următoarele critici sentinței:

În ceea ce privește excepția prescrierii dreptului material la acțiune, dispozițiile art. 162 C.p.c. permit ridicarea unor excepții înaintea instanței de recurs cu respectarea a două condiții, si anume: excepțiile invocate să fíe de ordine publică și soluționarea acestor excepții să nu implice o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului, incompatibilă cu natura căii de atac a recursului.

Față de prevederile legale menționate, soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, formulată de subscrisa, este posibilă, fiind întrunite ambele condiții impuse în acest sens de dispozițiile art. 162 C.p.c. Este indiscutabil că excepția menționată este una de ordine publică, ea vizând încălcarea unor norme cu caracter imperativ, iar in principiu, analizarea prescripției dreptului material la acțiune presupune verificarea existentei dreptului supus prescripției, stabilirea datei de la care a început să curgă cursul prescripției si a datei la care acesta s-a împlinit, eventualele cauze si condiții de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripției.

Insă, în cauză reclamanta nu a formulat susțineri în sensul existentei unor cauze de întrerupere ori de suspendare a termenului de prescripție, care să presupună administrarea unor probe suplimentare pentru stabilirea unor anumite situații de fapt.

Prin urmare, pronunțarea asupra prescripției dreptului la acțiune este posibilă pe baza lucrărilor dosarului, fără a fi necesare verificări ale împrejurărilor de fapt, fiind astfel îndeplinită si cea de-a doua condiție impusă de art. 162 C.p.c. Soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune în condițiile art. 162 C.p.c. nu vatămă drepturile procesuale ale reclamantei. In acest sens s-a pronunțat înalta Curte de Casație si Justiție, prin decizia nr. 5529 din 20 septembrie 2012.

Arată reclamanta că prezenta acțiune este întemeiată motivat de faptul că, urmare procedurii penale începute s-a dispus de către procurorul de caz reținerea acesteia pentru 24 de ore, fiind emisă ordonanța de reținere nr. 25/08.09.2008.

In cererea de chemare în judecată se arată că, prin încheierea de ședința nr. 97 din data de 08.09.2008, Tribunalul Iași a dispus în dosarul nr._, arestarea preventivă a reclamantei, ulterior măsura fiind succesiv prelungita și menținută pana la data de 30.03.2009, când s-a dispus în cadrul dosarului_/99/2008 al Tribunalului Iasi, înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea Iasi.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată principial în art, 52 alin. (3) din Constituția României, unde se prevede: „S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență".

Textul constituțional este dezvoltat în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor; astfel, în cele opt alineate ale art. 96 ai acestei legi sunt cuprinse dispozițiile aplicabile răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în general precum și unele reguli care se aplică exclusiv în cazul erorilor judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale. In ce privește cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare săvârșite în procese penale, art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 prevede că sunt stabilite de Codul de procedură penală; așadar prevederile Legii nr. 303/2004 sunt completate cu reglementările art. 504-506 Cod pr.penală (in prezent art. 538-539 Cpp).

In conformitate cu prevederile art 504 CPP: Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită. după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art 10 alin. 1 lit.j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 litj).

Termenul de introducere a acțiunii pentru repararea pagubei este de 18 luni (in prezent 6 luni") de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecata, precum si a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciara, respectiv privarea nelegala de libertate.

In prezenta cauza, onorata instanța urmează sa constate ca, măsura de privare de libertate a reclamantei a fost revocata prin încheierea de ședința a Tribunalului Iasi din data de 30.03.2009 când s-a dispus înlocuirea acesteia cu obligarea de a nu părăsi localitatea Iasi.

Conform susținerilor reclamantei din cererea de chemare in judecata, privarea nelegală de libertate a acesteia a fost stabilită, în mod definitiv, prin încheierea pronunțată în data de 30.03.2009, prin care s-a revocat măsura arestării preventive, și s-a dispus punerea în libertate a reclamantei de sub puterea mandatului de arestare.

Rezultă astfel că, termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în despăgubire formulata de reclamanta a început sa curgă de la data pronunțării definitive a încheierii de revocare a măsurii privative de libertate, și nu de la data rămânerii definitive a sentinței penale prin care s-a dispus achitarea inculpatei. Aceasta întrucât, în cadrul controlului judiciar instanța penala nu s-a mai pronunțat cu privire la revocarea vreunei masuri privative ori restrictive de libertate, în înțelesul art 504 Cpp, reclamanta fiind cercetată în stare de libertate.

Având în vedere cele arătate, solicită a se constata că dreptul reclamantei la acțiunea în despăgubire s-a prescris în data de 30.09.2010 (conform dispozițiilor din Codul de procedura penala aplicabile la data pronunțării încheierii sus menționate), situație în care se impune a se constata tardivitatea cererii de chemare în judecată înregistrată la data de 27.03.2012. urmând a se dispune respingerea acesteia.

In acest sens s-a pronunțat înalta Curte de Casație si Justiție, prin Decizia nr. 737/08.02.2012, in dosarul nr._ .

Pe de altă parte, pe fondul cauzei. Sentința Tribunalului Iasi, este criticabilă sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate reclamantei pentru următoare motive:

Potrivit art. 52 alin. 3 din Constituția României, S. răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. La rândul său Codul de procedură penală cuprinde în cadrul art. 504 - 507 dispoziții legale exprese, speciale, aplicabile reparării pagubei materiale sau daunei morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării și restrângerii de libertate în mod nelegal. Potrivit art. 504 Cod procedură penală, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Totodată, în conformitate cu art. 505 alin. 1 la stabilirea întinderii reparării se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Reparația constă în plata unei sume de bani sau ținându-se seama de condițiile celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală.

Ca atare, răspunderea statului (art. 506 alin. 3 Cod procedură penală -pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție teritorială domiciliază, chemând în judecată civilă statul care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice) este strict circumstanțiată - ipotezelor avute în vedere de legiuitor, fiind o răspundere directă, cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Daunele morale constituie o componentă importantă a răspunderii civile, răspundere care are ca scop nu numai repararea daunelor materiale dar și a celor morale. Fundamentându-se pe interpretarea noțiunii de „pagubă suferită" practica judiciară a reținut în mod constant dispozițiile art. 504 Cod procedură penală drept temei al reparării daunei morale.

In acest sens, este neîndoielnic faptul că autorul prejudiciului va trebui să fie obligat la plata despăgubirilor, dacă sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale care ce apreciem că nu sunt îndeplinite în cauza de față.

Potrivit Codului civil fundamentul acordării daunelor materiale sau morale îl constituie dispozițiile art.1357 Cod civil, în sensul căruia „ cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare text care nu distinge între prejudiciul patrimonial și prejudiciul nepatrimonial, precum și regulile de bază care guvernează răspunderea civilă, respectiv principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul reparării în natura a prejudiciului.

Răspunderea patrimonială a Statului pentru erorile judiciare se fundamentează pe principiile răspunderii civile delictuale, însă se întemeiază și pe ideea de garanție și risc al activității, fiind deci o răspundere obiectivă. Insă, solicită a se reține că în prezenta cauză nu sunt întrunite cele patru condiții clasice în materie, respectiv: existența prejudiciului, fapta ilicită, vinovăția, legătura de cauzalitate.

Prejudiciul acoperit prin această forma de răspundere poate fi material sau moral, acoperindu-se atât pierderea efectivă, cât și beneficiul nerealizat, în temeiul principiului reparării integrale și juste a prejudiciului. Modalitatea de acoperire a prejudiciului se poate stabili în condițiile dreptului comun. însă, în cauză, prejudiciul nu este dovedit, nu este cert și nici actual, astfel încât nu poate fi admisă acordarea unei despăgubiri de natura și în cuantumul celor solicitate.

In materia despăgubirilor civile s-a decis că o cerere în pretenții pentru daune, indiferent dacă ar constitui o reparație simbolică sau o compensare veritabilă, trebuie să specifice natura daunei" pretinse în relație cu condiția culpabilă imputată instituției/ autorității.

De asemenea, spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, întemeiate pe dispozițiile art. 1357 cod civil și care presupun un suport probator, în privința daunelor morale, actori incubit onus probandum nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de partea vătămata, va aprecia o anumită suma globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

Faptul că cercetările penale și judecarea cauzei au fost de durata în dosarul privind plângerea penală formulată împotriva reclamantei, relevă faptul că a fost instrumentată cauza cu multă atenție în scopul aflării adevărului, reclamanta nedovedind in nici un moment faptul că organul de cercetare sau procurorul căruia i-a fost repartizat dosarul a instrumentat cauza cu rea-credința sau cu gravă neglijența săvârșind astfel o eroare judiciară cauzatoare de prejudicii.

Dimpotrivă, considerăm că aceasta înseamnă că organele de cercetare au dorit să realizeze un material corect și cât mai aproape de adevăr, de aceea afirmația reclamantei, că i s-au încălcat drepturile în mod nelegal, nu pot fi primite.

Sentința instanței de fond este nelegala, fiind dată cu nesocotirea art. 506 alin.(2) si a art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Prevederile coroborate ale art. 139 alin. (33) și 504 alin. (2) și alin. (3) din Codul de procedură penală, duc la concluzia că dreptul la repararea pagubei se naște numai în situația în care măsura arestării preventive se revocă pentru că a fost luata cu încălcarea prevederilor legale, așa cum se prevede și în art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Măsura arestării preventive nu poate fi considerată aprioric nelegală, iar nelegalitatea arestării trebuie stabilită prin ordonanță a procurorului sau prin hotărâre judecătorească.

Or, măsura arestării preventive a reclamantei a respectat dispozițiile art. 148 lit. h din Codul de procedură penală, iar prin hotărârea de scoatere de sub urmărire penală nu s-a reținut că arestarea preventivă a fost nelegală.

In al doilea rând, instanța de fond, apreciind, în mod incorect, că măsura arestării preventive a fost una nelegală, trebuia să aibă în vedere faptul că acordarea despăgubirilor se impune a avea efecte compensatorii, neputând să constituie amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru victimele acestora.

Suma acordată de instanța de fond reclamantei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, este excesiva pentru a oferi o reparație, pentru atingerea adusa onoarei, sănătății și reputației sale, prin declanșarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus masurile restrictive si la final achitarea sa.

Doctrina juridică română și practica judiciară admit repararea bănească a daunelor morale deoarece consideră că indemnizația acordată persoanei vătămate deși nu poate repara propriu-zis prejudiciul moral cauzat, da totuși o anumită satisfacție compensatorie acesteia. Repararea daunelor morale, prin indemnizații bănești, este eficientă deoarece sumele de bani acordate persoanelor vătămate sunt capabile să-i ofere acesteia o satisfacție compensatorie de natură a-i ușura suferințele psihice.

De altfel CEDO a reținut constant că, în cazurile de violare a art. 5, paragraful I al Convenției, privind privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul produs victimei atât material cât și moral, pe perioada detenției nelegale.

Realitatea că prejudiciile morale, datorită naturii lor, nu pot fi evaluate în bani nu implică nicidecum imposibilitatea stabilirii cuantumului indemnizației de reparare a daunelor morale. Indemnizația acordată pentru repararea prejudiciului moral trebuie să reprezinte în realitate, o reparare a acestuia, în sensul unei compensații sau satisfacții compensatorii.

întrucât aprecierea pagubei morale suferite nu se rezumă la determinarea „prețului" suferințelor psihice care sunt inestimabile, tribunalul este chemat la o apreciere multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și a implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale a reclamantei.

Întrucât criteriul de stabilire, a cuantumului indemnizației destinate reparării daunelor morale, respectiv criteriul gravității și importanței pagubei morale, nu pot fi decât orientative și nu exacte, se" are în vedere și criteriul echității. Aceasta pentru motivul ca indemnizația destinată reparării pagubei morale trebuie să fie justă, echitabilă si nu exagerată.

Jurisprudența constantă sub aspectul daunelor morale, a CEDO, care, statuând în echitate și în raport de circumstanțele fiecărei cauze, adoptă o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate (cauza Konalos, cauza C., cauza Dekany împotriva României).

Consideră ca daunele morale stabilite de instanța de fond, sunt mult prea mari, prin raportare la hotărâri ale Curții Europene pentru Drepturile Omului.

In ceea de privește cuantumul daunelor morale Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudența constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate, poziție care nu a fost adoptata de instanța de fond la stabilirea cuantumului daunelor morale ce se cuvin reclamantului.

Spre exemplu, în Cauza Konolos (hotărârea din 07.02.2008), în care Curtea a constatat încălcarea dispozițiilor art. 5 par. 1 prin arestarea nelegală, a acordat 3.000 euro pentru «prejudiciul moral incontestabil» suferit de reclamant.

În cauza Konolos împotriva României, Curtea a constatat încălcarea dreptului Ia libertate și siguranță prevăzut de art. 5 alin 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, Curtea a apreciat că detenția preventivă a reclamantului în perioada cuprinsă între 21 aprilie 2002 și 5 august 2002 a fost lipsită de temei legal, decizia din 22 martie 2002 a instanței supreme care a menținut detenția provizorie a reclamantului neprecizând durata prelungirii arestării

În Cauza C., pentru detenție nelegală, neaducerea în fața unui magistrat și interceptări telefonice nelegale, Curtea a acordat hotărăște că statul pârât trebuie să plătească împreună reclamanților 6.000 EUR (șase mii euro) cu titlu de prejudiciu moral,. Și în alte hotărâri din anul 2008 (încălcarea dispozițiilor art. 1 par. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, art. 6 par. 1 din Convenție), Curtea a manifestat aceeași moderație, acordând sume cuprinse între 1.000 - 5.000 euro pentru prejudiciul moral (Cauza Țară L. - hotărârea din 29.07. 2008, Cauza Dekany - hotărârea din 01.04. 2008).

In cauza D. si M.-Pidhorni împotriva României (hotărârea din 24.05.2007), reclamanții, angajați ai unei banei, societate comerciala cu capital privat, au fost acuzați de luare de mita si de alte infracțiuni. Primul reclamant a fost arestat în perioada 15.09._94. La 20.01.1995 cei doi reclamanți au fost arestați preventiv, arestarea lor fiind prelungita succesiv. în aceasta cauza, Curtea a constat încălcarea art.7 alin.l din Convenție, întrucât reclamanții au fost condamnați pentru fapte care nu constituiau în momentul comiterii lor o infracțiune în dreptul național si a obligat statul pârât sa plătească fiecăruia dintre reclamanți 3.000 de euro pentru prejudiciul moral (aceștia solicitaseră 360.000 de euro fiecare).

În cauză C. si G. împotriva României (hotărârea din 15.06.2006), reclamantele s-au plâns de încălcarea dreptului lor la judecarea cauzei într-un termen rezonabil. Reclamantele formulaseră o acțiune prin care au solicitat anularea deciziei de concediere. Acțiunea a fost introdusa la 29.11.1991, hotărârea irevocabila fiind pronunțată la 17.08.1999. Reținând că durata procedurii litigioase a fost excesivă și nu răspunde cerinței "termenului rezonabil", apreciind și că se impune o diligentă specială pentru contenciosul în muncă, Curtea a obligat statul pârât să plătească 1.400 de euro cu titlu de daune morale, fiecăreia dintre reclamante (acestea solicitaseră 109.094,74 euro. respectiv 109.909.56 euro).

În cauza Stoianova și N. împotriva României (hotărârea din 4.08.2005), reclamanții s-au plâns de durata procedurii. în cauză, reclamanții au fost arestați preventiv la data de 14.04.1993 pentru săvârșirea unei infracțiuni de tâlhărie, au fost puși în libertate la data de 24.11.1993 si prin ordonanța din 21.04.2005 s-a constatat ca se împlinise termenul de prescripție speciala. Curtea a hotărât ca statul pârât sa plătească fiecărui reclamant 3.500 de euro (aceștia solicitaseră fiecare 100.000 dolari americani).

În cauza C. împotriva României (hotărârea din 30.09.2008), reclamantul a fost arestat în perioada 24.03._95, fiind cercetat în mai multe dosare penale, iar procedurile erau încă pe rol la data la care s-a pronunțat Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Reținând caracterul nerezonabil al duratei procedurilor, Curtea a obligat statul pârât sa plătească reclamantului suma de 7.200 de euro, cu titlu de daune non pecuniare (acesta solicitase 41.250 de euro).

La stabilirea cuantumului daunelor morale trebuie avute în vedere perioada arestării, afectarea reputației persoanei arestate și familiei sale în comunitatea din care face parte, atingerea adusă drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, dar totodată și faptul că persoana arestată este beneficiarul direct al despăgubirilor, prejudicial moral producându-se asupra sa și într-o mai mică măsură asupra familiei sale.

In situația acordării daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.

La stabilirea cuantumului daunelor morale pentru prejudiciul suferit, ce constă, generic, în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamanta.

In această situație, stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

In concluzie, prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, considerăm că întinderea despăgubirilor acordate de prima instanță pentru repararea daunelor morale, față de perioada arestării/încarcerării nelegale a reclamantei, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate persoanei, este excesivă.

Față de considerentele mai sus expuse solicită admiterea recursului, modificarea sentinței civile nr. 2107 din 10 iunie 2013, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

In situația în care instanța de recurs va constata acțiunea întemeiată, luând în considerare motivarea recurentei, solicită a se dispune reducerea cuantumului daunelor morale la care a fost obligat S. R., ținând cont de argumentele sus arătate, până la un prag care să asigure o dezdăunare efectivă, dar care să nu conducă la o îmbogățire fără justă cauză.

Prin motivele de recurs P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism-Serviciul Teritorial Iași a adus următoarele critici sentinței:

La data pronunțării hotărârii, îndeplinirea condițiilor de existență a răspunderii statului era reglementată de prevederile art. 504 - 506 din Codul de procedură penală din 1968 cât și de prevederile articolului 52 alineatul 3 din Constituția României potrivit căruia statul răspunde patrimonial, în condițiile legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare în procesele penale".

Textul constituțional creează doar cadrul general al acordării de despăgubiri de către instanțele civile circumscris sferei unei legi speciale incidente în materia erorilor judiciare iar norma specială aplicabilă în materia erorilor judiciare o constituie în exclusivitate articolul 504 Cod procedură penală.

Potrivit articolului 504 Cod procedură penală intitulat „Cazuri care dau dreptul la recuperarea pagube”:

Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal,a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal;

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin.l lit. ,j" ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin.l lit.

Având în vedere motivele invocate prin cererea de acordare a despăgubirilor, temeiul de drept, consideră că instanța de fond trebuia în primul rând să constatate dacă instanțele penale au stabilit că a existat o reținere și arestare nelegală.

Existența unei hotărâri penale definitive prin care s-a dispus achitarea reclamantei, nu echivalează cu o constatare a existentei unei rețineri sau arestări nelegale.

In susținerea celor expuse mai sus, face referire la Hotărârea din 25 august 1987 pronunțată de Curte în cauză NOIKENBOCKHOFF contra Germaniei, prin care s-a statuat că „ nici o clauză din Convenție nu da acuzatului un drept la reparație pentru detenție provizorie legala, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate contra persoanei."

Astfel, constatarea nelegalității măsurii preventive privative de libertate trebuie să fie explicită, mai exact este necesar că prin încheierea pronunțată de judecător să se constatate în mod definitiv că măsura a fost luată, prelungită sau menținută la un moment dat cu încălcarea dispozițiilor legale, existând și obligația de a arata în mod concret ce dispoziții legale au fost încălcate.

Examinând jurisprudența CEDO se poate constata că în toate cazurile, circumstanțele cauzei judiciare sunt extrem de relevante pentru aprecierea caracterului nelegal al detenției sau arestării nelegale a unei persoane, ce ar avea drept consecința existenta unui drept la despăgubiri.

Astfel, in cauza O"H. vs. Royanne-Uni, Curtea a apreciat că nu sunt întrunite dispozițiile art.5 paragraf 1 din Convenție din moment ce bănuielile în sensul că reclamantul a comis o infracțiune sunt plauzibile.

De asemenea, prin doctrina sa, Curtea a relevat faptul că, în procedura sa, nu verifica altceva decât legalitatea deținerii sau arestării, și nu analizează temeinicia sau netemeinicia măsurii privative de libertate, considerații de oportunitate ale autorității naționale judiciare care dispune luarea măsurii preventive in cadrul unui proces penal.

In cauza C. contra României, Curtea a arătat că nu orice încălcare a dispozițiilor legii interne referitoare la luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive are ca efect încălcarea automată a art.5 din Convenție, ci doar în cazul în care ar fi vorba de o încălcare care releva arbitrariul organelor judiciare. In această hotărâre s-a constatat încălcarea art.5 paragraful 1 lit.c prin nerespectarea legii interne în luarea măsurii arestării preventive, deoarece în momentul arestării preventive a reclamantului in baza art. 148 lit.h Cod.proc.penala ( 1968), procurorul nu a descris de ce menținerea reclamantului în libertate ar reprezenta un pericol pentru ordinea, publică.

De altfel, simpla înlocuire a unei masuri preventive cu o alta măsură mai blândă nu echivalează cu constatarea nelegalității măsurii inițiale. ( C. V., A. S. Uzlau, N. V.- Noul Cod de procedura penala - comentat, Ed. Hamangiu, 2014).

Ori, în cauza de față, la data de 8.09.2008 prin încheierea de ședința nr.97 pronunțată în dosarul nr._ s-a emis de către Tribunalul Iasi mandatul de arestare preventiva nr.58/U, dispunându-se arestarea preventivă a reclamantei pentru o perioada de 29 zile începând cu data de 8.09.2008. Această măsura a fost prelungită succesiv, până la data de 30.03.2009, când s-a dispus in dosarul_/99/2008 a Tribunalului Iasi înlocuirea arestării preventive cu măsura preventiva a obligării de a nu parași localitatea.

Conform dispozițiilor Codului de procedura penala din 1969, măsura arestului preventiv putea fi luata conform dispozițiilor art. 148 lit.f c.proc.penala, daca erau întrunite condițiile prevăzute de art. 143 C.proc.penala ( daca sunt probe sau indicii temeinice ca a săvârșit o fapta prevăzuta de legea penala) si daca inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și exista probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publica.

Pe de alta parte, conform art. 139 Cod procedură penală o măsură preventivă se înlocuiește cu o alta măsură preventivă daca s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea acelei masuri.

Dacă instanța de recurs de recurs va constata că în cauza penala a existat o reținere si arestare nelegală, instanța de fond ar fi trebuit să motiveze concret de ce consideră că suma de_ euro poate reprezenta acea reparație suficientă pentru atingerea adusă onoarei, sănătății și reputației reclamantei C. A., ca urmare a arestării nelegale.

Fără discuție că stabilirea sumei ce poate fi acordată cu titlul de daune morale nu este supusă unor criterii legale de determinare. Insă instanța ar fi trebuit să arate care sunt acele consecințe negative suferite de reclamantă în plan fizic și psihic, -intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării ori măsura în care i-a fost afectată situația familia, profesională și socială sau să prezinte orice alt criteriu, de natură să justifice hotărârea luată.

Consideră totodată că, în cuantificarea prejudiciului moral, instanța nu a făcut o apreciere rezonabilă, pe o baza echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantei C. A., ca victima a unei erori judiciare.

Chiar dacă s-a dovedit că lipsirea de libertate a produs consecințe în planul vieții private si al celei sociale ale reclamantei, cuantumul reparației prejudiciului moral nu trebuie supraevaluat ci suma acordată trebuie să reprezinte o justă și echitabilă despăgubire, aptă atât să dea satisfacție morală victimei, cât și să nu constituie o îmbogățire fără justă cauză a acesteia.

În speță, deși instanța de fond a reținut corect că suferințele psihice suferite de reclamantă pot și trebuie să fie reparate prin despăgubiri, prin sentința pronunțată a acordat o sumă nejustificat de mare, fără a ține seama la stabilirea cuantumului daunelor morale de jurisprudența de dată recentă a înaltei Curți de Casație și Justiție sau de valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în situații similare.

Astfel, în cauza D. si M.-Pidhorni împotriva României (hotărârea din 24.05.2007), în cazul a doi reclamanți angajați ai unei bănci, acuzați de luare de mita si de alte infracțiuni și arestați preventiv, Curtea a constatat încălcarea art.7 alin.l din Convenție, întrucât reclamanții au fost condamnați pentru fapte care nu constituiau în momentul comiterii lor o infracțiune în dreptul național si a obligat statul pârât sa plătească fiecăruia dintre reclamanți 3.000 de euro pentru prejudiciul moral (aceștia solicitaseră 360.000 de euro fiecare).

În cauza Rosengren împotriva României (hotărârea din 24.04.2008), reclamantul a fost arestat în perioada 13.04._95, iar hotărârea definitiva a fost pronunțată la 12.03.2002, Constatând încălcarea art.6 alin.l, Curtea a obligat statul pârât sa plătească reclamantului suma de 3.000 de euro (reclamantul solicitase, 4.000.000 USD cu titlu de despăgubire ne-pecuniara pentru arestarea sa ilegala si distrugerea reputației de om de afaceri în România).

În cauza P. împotriva României (hotărârea din 3.06.2003), s-a constatat ca reclamantul a fost arestat în perioada 20.07._94, în cursul deținerii sale,, când se afla sub controlul gardienilor si al administrației penitenciarului a suferit lovituri si răni multiple si nu i s-a acordat asistenta medicala adecvata, iar dosarul nu fusese încă soluționat la data la care s-a pronunțat Curtea Europeana a Drepturilor Omului. In aceasta cauza, Curtea a reținut încălcarea art.3 din Convenție, fata de tratamentele inumane si degradante suportate de reclamant si fata de lipsa unei anchete efective, a art.5 alin.l, întrucât a fost menținut în detenție după expirarea mandatului de arestare, încălcarea art.5 alin.3, întrucât procurorul care a ordonat deținerea reclamantului nu avea calitatea de magistrat, încălcarea art.5 alin.4, având în vedere ca instanța nu a statuat într-un termen scurt asupra legalității măsurii arestării preventive, a art.5 alin.5 si a art.6 alin.l din Convenție, apreciind ca autoritățile sunt răspunzătoare pentru întârzierea globala în soluționarea cauzei. Curtea, după ce a reținut aceste multiple încălcări ale drepturilor omului si de o gravitate deosebita, a obligat statul pârât sa plătească reclamantului suma de 40.000 euro, pentru daune materiale si morale (reclamantul solicitase 100.000 USD sau 3 miliarde lei).

Astfel cum rezultă din exemplele jurisprudențiale citate mai sus, cererea reclamantei de acordare a daunelor morale este întemeiata, însa, la stabilirea întinderii acestor despăgubiri avându-se în vedere consecințele negative suferite de reclamantă in plan psihic, precum și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, apreciem că numai o parte a cuantumului sumei solicitate, mult mai mică decât cea acordată de către instanța de fond, este justificată și constituie o satisfacție suficienta si echitabila.

Pentru considerentele exprimate, apreciază ca fiind nelegală și netemeinică sentința civilă nr. 927/16.04.2015, pronunțată de Tribunalului Iași in dosarul civil nr._ .

Având în vedere dispozițiile art. 3 alineat 1 din Legea 76/2012 pentru aplicarea Legii 134/2010 privind Codul de procedură civilă, văzând prevederile art. 299 alineat 1 Cod procedură penală anterior raportat la prev art. 282 indice 1 alineat 1 din Codul de procedură penală anterior, art. 282 indice 1 Cod procedură civilă anterior, -consideră că în speță calea de atac ce poate fi promovată este recursul.

Față de considerentele prezentate și în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, solicită admiterea recursului declarat, casarea hotărârii cu privire la aspectele criticate și rejudecând cauza în fond, să fie respinsă acțiunea promovată, iar în subsidiar, redus cuantumul sumelor acordate reclamantei cu titlu de daune morale.

Recurenta C. A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism-Serviciul Teritorial Iași susținând, în esență, că soluția a fost dată cu aplicarea corectă a art. 504 Cod procedură penală, deoarece temeiul de drept la repararea pagubei îl constituie declararea ca nedreaptă a hotărârii de condamnare.

Curtea, examinând recursurile, în raport de actele și lucrările dosarului precum și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Constată că recursurile formulate de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism-Serviciul Teritorial Iași sunt fondate în limita considerentelor care urmează.

Critica din cererea de recurs formulată de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași referitoare la incidența în cauză a excepției prescrierii dreptului la acțiune este neîntemeiată.

În acest sens, Curtea reține că prin cererea introductivă de instanță reclamanta a investit Tribunalul Iași cu obligarea pârâtului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata daunelor materiale și morale suferite ca urmare a arestării sale nelegale pe o perioadă de 204 zile și a restrângerii libertății de circulație pe o perioadă de 400 zile.

Acțiunea reclamantei se întemeiază pe disp. art. 504 alin.2 Cod procedură penală.

Potrivit art. 506 alineat 2 Cod procedură penală termenul de introducere a acțiunii pentru repararea pagubei este de 18 luni de la data rămânerii definitive după caz, a hotărârilor instanțelor de judecată sau a ordonanțelor procurorului prevăzute la art. 504 Cod procedură penală.

În examinarea excepției Curtea constată că în cursul procedurilor judiciare penale s-a luat față de reclamantă măsura reținerii acesteia pentru 24 ore iar, ulterior, măsura arestării preventive ce a fost succesiv prelungită pe durata cuprinsă între 8.09._09 iar de la această ultimă dată s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea.

Această ultimă măsură a fost revocată prin sentința penală nr. 250/04.05.2010 a Tribunalului Iași, sentință ce a rămas definitivă la 21.12.2011 ca efect al pronunțării în recurs a deciziei penale nr. 4343 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Raportat la temeiurile invocate în cererea de chemare în judecată, dreptul material la acțiune al reclamantei s-a născut la 21.12.2011 când a rămas definitivă hotărârea prin care s-a revocat ultima măsură preventivă ce a fost invocată ca temei al prejudiciului suferit.

Față de data de 21.12.2011 de când a început să curgă termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alineat 2 Cod procedură penală Curtea constată că cererea înregistrată la 21.03.2012 a fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 506 alineat 2 Cod procedură penală.

Criticile comune cererilor de recurs formulate de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-DIICOT Serviciul Teritorial Iași referitoare la împrejurarea că în cauză putea să intervină răspunderea Statului numai dacă măsurile preventive luate împotriva reclamantei s-ar fi constatat a fi nelegale prin hotărâri penale sunt fondate.

În acest sens, Curtea reamintește că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice la prejudiciile materiale și morale suferite ca urmare a arestării preventive pe o durată mare de timp și a restrângerii libertății prin luarea măsurii de a nu părăsi localitatea.

Raportat la cadrul de investire a instanței de fond care se referă numai la repararea prejudiciului suferit pentru perioadele cât reclamanta a fost arestată preventiv sau i s-a îngrădit libertatea de circulație, tribunalul trebuia să verifice dacă, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 504 alin.2 și 3 Cod procedură penală .

Potrivit dispozițiile art. 504 alin.2 Cod procedură penală are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Potrivit alin.3 al art. 504 Cod procedură penală privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmării penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin.1 lit.j ori prin hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută la art. 10 alin.1 lit.j.

Textul se impune a fi interpretat în sensul că numai în măsura în care printr-un act procedural dat în cursul urmării penale sau printr-o hotărâre penală se constată că măsurile sunt nelegale, se naște dreptul la repararea pagubei.

Ori, în cauză, Curtea constată că în cursul procesului penal, prin încheierea de ședință nr. 95/8.09.2008 s-a dispus arestarea preventivă a reclamantei alături de alte persoane.

Prin rechizitoriul din 23.12.2008 (dosar nr. 22/D/P/2008 al DIICOT Serviciul Teritorial Iași ) reclamanta a fost trimisă în judecată alături de alte persoane în stare de arest preventiv.

În cursul procesului penal față de reclamantă s-a menținut starea de arest iar prin încheierea din 25.03.2009 pronunțată în dosarul penal nr._/99/2008 s-a admis cererea reclamantei de înlocuire a măsurii arestului preventiv dispunându-se luarea măsurii preventive de a nu părăsi localitatea.

Curtea reține, ca relevant pentru cauza de față, că prin această încheiere s-a stabilit în mod definitiv că în urma verificării prin prisma legalității a măsurii arestării preventive luate față de reclamantă până la 25.03.2009, faptul că atât la luarea măsurii arestării preventive cât și ulterior la prelungirea și menținerea succesivă a acestei măsuri au fost respectate toate dispozițiile legale de drept procesual penal care reglementează această instituție, ceea ce determină caracterul legal al măsurii preventive.

Prin aceeași încheiere se constată că înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, se impune deoarece s-au schimbat temeiurile de fapt care au determinat luarea măsurii arestării.

Concluzionând, Curtea constată că printr-o hotărâre definitivă a instanței penale s-a stabilit că luarea, prelungirea și menținerea succesivă a arestării preventive față de reclamantă a fost legală.

Cu privire la măsura preventivă de obligare a reclamantei de a nu părăsi localitatea, Curtea constată că această măsură a fost revocată ca efect al achitării reclamantei pentru săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimisă în judecată prin sentința penală nr. 250/4.05.2010 fără ca prin această hotărâre să se stabilească că măsura a fost nelegală.

Totodată, Curtea notează că reclamanta a fost achitată prin sentința penală nr. 250/04.05.2010 ce a rămas definitivă prin decizia nr. 4343 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 11 punctul 2 lit.a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. a și d Cod procedură penală.

Față de cele ce preced, Curtea reține că, în ceea ce privește măsurile preventive luate față de reclamantă în cursul procesului penal nu s-a constatat printr-un act de procedură din cele arătate în art. 504 alin.3 Cod procedură penală că ar fi fost nelegale. Dimpotrivă, s-a constatat cu putere de lucru judecat că măsurile de arestare preventivă au fost legale (încheierea din 25.03.2009) iar măsura preventivă restrictivă de libertate a încetat nu pentru nelegalitate, ci în mod implicit prin achitarea reclamantei.

Curtea constată că legiuitorul român a reglementat dreptul la despăgubire pentru prejudiciul material, respectiv moral în ipoteza prevăzută de art. 504 alin.2 Cod procedură penală numai pentru cazul de privare de libertate sau de restrângere a libertății în mod nelegal și numai dacă nelegalitatea a fost constatată printr-un act de procedură (ordonanțe procuror sau hotărâri judecătorești din cele prevăzute de art. 504 alin.3 Cod procedură penală).

Aceste norme sunt în strânsă corelare cu art. 5 paragraful 5 din CEDO care garantează un drept la reparații victimelor unei arestări nelegale.

Curtea notează că din interpretarea atât a normei interne cât și a Convenției, constatarea nelegalității măsurii privative sau restrictive de libertate trebuie să fie explicită astfel că pentru a se naște dreptul la despăgubiri este necesar să existe o hotărâre definitivă prin care să se constate că măsura a fost luată, prelungită,menținută sau încetată, la un moment dat, cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează aceste instituții, context în care trebuie să se arate dispozițiile legale încălcate în mod concret.

Cu alte cuvinte, nelegalitatea măsurilor preventive trebuie demonstrată și trebuie să rezulte din încălcări determinate ale legii ceea ce înseamnă, în concret, nerespectarea condițiilor legale de luare, prelungire, menținere, încetare a măsurii preventive iar nu din chestiuni de apreciere.

Curtea constată totodată că disp. art. 504 alin.2 și 3 Cod procedură penală nu condiționează dreptul la despăgubiri din stabilirea nevinovăției persoanei respective ca urmare a achitării acesteia, ci doar de stabilirea nelegalității măsurilor preventive în raport de dispozițiile legale care le reglementează și care sunt în acord cu disp. art. 5 paragrafele 1-5 din Convenție.

Cum în cauză nu s-a dovedit că măsurile preventive au fost nelegale dispozițiile art. 504 alin.2 și 3 Cod procedură penală nu sunt incidente în cauză și pe cale de consecință, Tribunalul Iași, printr-o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor sus-citate a admis acțiunea reclamantei.

În raport de motivul de recurs mai sus dezvoltat, Curtea constată că sunt fondate recursurile formulate de P. de pe lângă Tribunalul Iași și S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași pe care le va admite și, drept urmare, va modifica în tot sentința primei instanțe în sensul respingerii acțiunii.

Pe cale de consecință, recursul reclamantei va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile formulate de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție –Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism-Serviciul Teritorial Iași împotriva sentinței civile nr. 927 din 16 aprilie 2015 a Tribunalului Iași, pe care o modifică în tot.

Respinge acțiunea formulată de reclamanta C. A. în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași.

Respinge recursul formulat de C. A. împotriva aceleiași sentințe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 7 octombrie 2015.

Președinte, Judecător,

O. V. G. E.

Grefier,

A. C.

Red GE

tehnored AC

2 ex./05.11.2015

Tribunalul Iași. M. A.

Opinie separată

Cu opinie separată în sensul respingerii recursurilor

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași la data de 21 martie 2012 reclamanta C. A. a chemat în judecată S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice pentru a se dispune obligarea în temeiul art. 5 alin (4) și art. 504 alin (2) Cod procedură penală la plata sumei de 1.000.000 euro în echivalent în monedă națională.

În motivarea în fapt a cererii se arată că reclamanta a efectuat în mod nelegal 204 zile de arest preventiv și a avut restrânsă libertatea de mișcare pentru o perioadă de 400 zile ceea ce i-a creat prejudiciul moral complex, soluția în cauza penală fiind de achitare. Se arată că prin măsurile asigurătorii dispuse asupra bunurilor sale mobile i s-au cauzat și daune materiale.

Opinia separată este în sensul respingerii recursurilor declarate de S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice și parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanta fiind persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în procedura instituită de Codul de procedură penală în Capitolul repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal (art. 504-506) dată în competența de soluționare a instanței civile.

Reclamanta a formulat critici în recurs sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate pe care le apreciez ca fiind corect stabilite de prima instanță, în raport de ansamblul probator administrat în cauză și sarcina probei ce revine celui ce le-a cerut. Soluția în calea de atac consider, în opinia separată urmare a respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune, impune expunerea considerentelor pentru care apreciez că reclamanta a dovedit îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru repararea pagubei pe temeiul de drept din cerere.

În unanimitate, în deliberare, s-a reținut că dreptul la acțiune nu este prescris, termenul prevăzut de art. 506 alin. (2) se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței penale, respectiv Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4343/21.12.2011.

În conformitate cu art. 504 alin. (2) Cod procedură penală are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, condiție îndeplinită de reclamantă.

În alin. (3) al art. 504 Cod procedură penală se prevede că „privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmării penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin (1) lit. j.”.

Dispoziția citată stabilește actul de procedură prin care se probează că privarea sau restrângerea de libertate este nelegală, condiționată de măsura dispusă pentru fiecare caz în parte:

-ordonanța procurorului;

-hotărârea instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;

-hotărâre definitivă de achitare sau:

- prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauză prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j.

În fapt, prin sentința penală nr. 250 din 04 mai 2010, Tribunalul Iași, Secția penală minori (ds. nr._/99/2008): în baza art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. a Cod procedură penală achită inculpata C. A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 329 alin. 1 Cod penal,

- fapta nu există (lit.a);

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. a și d Cod procedură penală achită inculpata C. A. pentru fapta prevăzută și pedepsită de art. 12 alin. 1, alin. 2, lit. a, art. 13 alin. 1,2 și 3 din Legea nr. 678/2001 modificată și completată cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

- fapta nu există – art. 10 lit. a, faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii (art. 10 lit. d).

În baza art. 350 Cod procedură penală revocă măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, dispusă față de inculpata C. A. prin Încheierea de ședință din data de 10.03.2010.

În calea de atac a apelului, Curtea de Apel Iași, Secția penală și pentru cauze cu minori, prin decizia penală nr. 391/2011 din 01 martie 2011 admite apelul declarat de Ministerul Public – DIICOT-Serviciul Teritorial Iași și dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimisă în judecată inculpata C. A. și dispune condamnarea, conform dispozitivului hotărârii, achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane, față de două părți vătămate (conform art. 10 lit. a, art. 11 pct. 2 lit. a), menține celelalte dispoziții ale sentinței în ce o privește și le înlătură pe cele contrare deciziei.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Penală, prin decizia nr. 4343 din 21 decembrie 2011, în ce privește pe inculpata C. A. – reclamantă în prezenta cauză, admite recursul declarat împotriva deciziei penale nr. 39/2011 pronunțată de Curtea de Apel Iași, pe care o casează în parte și în parte sentința penală nr. 250/2010 a Tribunalului Iași.

Înalta Curte a apreciat că în mod întemeiat prima instanță a apreciat că se impune achitarea sa în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. a Cod procedură penală și art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, raportat la art. 10 lit. a și d Cod procedură penală, soluția fiind legală și temeinică sub aceste aspecte ( filele 117-128 dosar nr._ al Tribunalului Iași).

Efectele hotărârii penale în civil sunt reglementate de art. 22 Cod procedură penală – hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

În art. 504 alin. 3 Cod procedură penală, între condițiile pe care trebuie să le îndeplinească actul de procedură penală, legiuitorul a impus ca „privarea sau restrângerea de libertate” să fie stabilită prin „ordonanță a procurorului de revocare” a măsurii preventive (art. 139 Cod procedură penală), fie prin „ hotărâre a instanței de revocare” a măsurii preventive sau prin hotărâre definitivă de achitare ori încetare a procesului penal.

Reclamanta se află în situația în care „revocarea” în sensul dispoziției citate s-a dispus prin sentința penală nr. 250/2010 a Tribunalului Iași, prin care reclamanta a fost achitată – revocă măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara dispusă prin Încheierea de ședință din 10.03.2010.

În primă instanță, prin Încheierea de ședință din 25 martie 2009, depusă la dosar în instanța de recurs s-a admis cererea inculpatei C. (fostă R.) A. și s-a dispus înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura preventivă prevăzută de art. 145 Cod procedură penală, aceea a obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv Municipiul Iași, fără încuviințarea organului judiciar care a dispus această măsură. La data rămânerii definitive a Încheierii s-a dispus punerea în libertate a inculpatei. Se constată că a avut loc o „înlocuire” și nu o „revocare” a măsurii arestării preventive în sensul art. 504 alin. 3 Cod procedură penală.

Consideră că măsura înlocuirii măsurii preventive prin încheiere, oricare ar fi considerentele instanței penale pentru care a fost dispusă, cât și aprecierea asupra legalității și temeiniciei acestora reținute în motivare până la data înlocuirii nu au autoritate de lucru judecat în instanța civilă, în prezenta cauză.

În consecință, nu înlătură forța probantă dată de lege hotărârii penale, soluției prin care s-a dispus achitarea și „revocarea” măsurii preventive, ca dovadă a privării și restrângerii de libertate în mod nelegal.

Se constată că dispozițiile art. 504 alin. 2 Cod procedură penală ce prevăd că „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”,ca normă internă nu definește noțiunea de „arestare nelegală” și restrângerea de liberate în mod nelegal.

Pentru complinire trebuie avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 5 alin. 1 lit. c ce prevede:

„1. Orice persoană are dreptul la liberate și siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale.

[…] c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.”

Ori, această normă a fost aplicată de instanță din perspectiva soluției de achitare pronunțată în cauza penală în care reclamanta a fost arestată și i s-a restrâns libertatea, achitarea invalidând retroactiv și măsurile preventive.

Consideră că în mod corect prima instanță a constatat caracterul nelegal al măsurilor preventive dispuse în procesul penal, ce a generat prejudiciul moral pentru reclamantă, condițiile cerute de lege fiind îndeplinite pentru a fi despăgubită.

Cuantificare daunelor morale reprezintă exclusiv o chestiune de apreciere prin care tribunalul a valorificat criteriile prevăzute de lege, orientându-se după jurisprudența instanțelor naționale ori a Curții Europene a Drepturilor Omului. Cuantumul este rezonabil, echitabil și proporțional cu durata încălcării reținute a dreptului persoanei la libertate, în cele două modalități, arestare și restrângerea libertății.

Pentru considerentele expuse, opina separată este în sensul respingerii recursurilor

Judecător,

V. C. S.

Red CSV

Tehnored AC

2 ex./06.11.2015

← Îndreptare eroare materială. Decizia nr. 552/2015. Curtea de...		Uzucapiune. Decizia nr. 559/2015. Curtea de Apel IAŞI →

Pretenţii. Decizia nr. 547/2015. Curtea de Apel IAŞI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 547/2015. Curtea de Apel IAŞI