Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 1657/2012. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1657/2012 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 03-02-2012 în dosarul nr. 227/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
C. DE A. IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 227/2012
Ședința publică de la 03 Februarie 2012
Completul compus din:
Președinte: E. G.
Judecător: G. P.
Judecător: A. E. A.
Grefier: C. A.
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de Z. C. împotriva sentinței civile nr. 1657 din 5.09.2011 a Tribunalului Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică la prima și la a doua strigare se prezintă procuror Virvescu E. în calitate de reprezentant al Ministerului Public-P. de pe lângă C. de A. Iași, lipsă fiind recurenta și reprezentantul intimatului S. R. prin M. Finanțelor P.-reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor P. Iași.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că pricina este la primul termen de judecată, scutită de taxă judiciară de timbru și timbru judiciar, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Instanța constată că recursul este la primul termen de judecată, declarat în termen, motivat, raportat la prevederile art. 304 pc. 9 Cod procedură civilă, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Procuror Virvescu, interpelat, arată că nu mai sunt alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Procuror Virvescu solicită respingerea recursului motivat de faptul că nu este temei legal pentru acordarea daunelor morale.
Declarându-se dezbaterile închise, după deliberare:
C. DE A.:
P. sentința civilă nr. 1657 din 5.09.2011 a Tribunalului Iași respinge acțiunea civilă formulată de către reclamantul Z. C. ( în prezent decedat) și continuată de moștenitoarea sa Z. C. în contradictoriu cu S. R., prin M. Finanțelor P., prin Direcția Generală a Finanțelor P. a Județului Iași.
Pentru a se hotărî astfel,se reține următoarele:
Incontestabil că privarea de libertate a reclamantului a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale acestuia, lezând demnitatea, onoarea și libertatea individuală, a produs suferințe pe plan moral și social pentru el și familia sa, însăși Legea nr.221/2009, prin domeniul său de aplicare recunoscând posibilitatea acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Recunoașterea prin lege a unei asemenea posibilități și dificultatea de evaluare, ori de câte ori este vorba de suferințe de ordin moral nu trebuie însă interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce înseamnă prejudiciu moral, cum este suma de 800.000 euro solicitată de reclamant prin acțiune.
De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât și de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
P. urmare, la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța trebuie să aibă în vedere perioada arestării – 4 ani și 2 ani interdicție corecțională – și de asemenea, nu este lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent – peste 50 de ani – astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăși înlăturarea prin lege (art.2 din Legea nr.221/2009) a efectelor hotărârii judecătorești de condamnare cu caracter politic constituind o satisfacție rezonabilă.
Acordarea despăgubirilor trebuie să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru victimele acestora. De altfel, în situația dată, nu poate exista sancțiune fără dovedirea existenței unui prejudiciu.
P. urmare, simpla afirmație referitoare la existența unui prejudiciu nu îndreptățește reparația prin echivalent bănesc, atât timp cât nu se administrează un probatoriu apt a demonstra că echivalentul bănesc pe care l-a solicitat reclamantul este cel potrivit sub aspectul cuantumului, cu paguba invocată și, mai ales, că prin hotărârea evocată s-a produs un prejudiciu.
De asemenea, spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privința daunelor morale, actori incubit onus probandi, nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele suferite de partea vătămată, va aprecia o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.
Nu există o corelație între actele depuse, motiv pentru care nu poate fi obligat statul la plata unor sume de bani cu titlu de despăgubiri materiale sau morale și mai ales dacă reclamantul nu face dovada cu acte a celor arătate.
Raportat la cele exprimate prin considerente, față de Decizia Curții Constituționale a României nr.1360/21.10.2010, prin care s-a declarat neconstituțional textul art.5 alin.1 litera „a” teza întâi din Legea nr.221/2009, privind condamnările cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, acțiunea de față nu mai are temei legal, situație în care se impune respingerea acțiunii în cauza de față.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Z. C. pentru următoarele motive:
Consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor părților trebuie analizate din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil și al art. 14 din Convenția care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Constituție și al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri formulate în temeiul Legii nr.221/2009 nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriul aleatoriu, exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin.(1) din Constituție, respectiv dreptul la nediscriminare.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.
C. Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat.
Principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția unor motive imperioase de interes genera, ingerinței puterii legiuitoare în administrarea justiției.
Câtă vreme pe parcursul procesului intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, dreptul reclamantului la un proces echitabil este încălcat.
În speță s-a invocat și art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului ce garantează în esență dreptul de proprietate.
Câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr.221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, se poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern,pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.
Se susține ca și concluzie că procesele pendinte ar trebui să le fie în continuare aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acțiunii. Principiul de drept aplicabil în căile de atac, din punctul de vedere al aplicării legii în timp, este acela conform căruia instanța de control judiciar va verifica legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de instanța ierarhic inferioară în funcție de legea de drept substanțial în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate.
În virtutea celor susținute, se apreciază că persoanele care au introdus acțiunea anterior admiterii excepțiilor de neconstituționalitate se află în situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță, într-un litigiu declanșat anterior, motiv pentru care le sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței.
Solicită admiterea recursului.
Criticile formulate se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, dar nu este incident în cauză, iar recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Verificând actele și lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs formulate și la dispozițiile legale incidente în cauză curtea constată următoarele:
Acțiunea introductivă de instanță a fost fundamentată juridic pe dispozițiile art. 5 al.1 lit.a din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, formulate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
P. decizia civilă nr. 1358 din 21.10.2010 C. Constituțională a României a constatat că prevederile anterior menționate sunt neconstituționale.
Pentru a statua astfel, C. Constituțională a reținut că despăgubirile pentru daune morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin condamnare sau măsuri administrative.
Potrivit art. 31 al.3 din Legea nr. 47/1992, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Decizia Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, astfel că cererea formulată nu mai are fundamentare legală, câtă vreme prevederile legale pe care se întemeiază și-au încetat existența după expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României ca urmare a necorelării lor cu dispozițiile Constituției de către Parlament.
Este adevărat că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dar decizia nr. 1358 din 21.10.2010 a Curții Constituționale a fost dată înainte de pronunțarea sentinței recurate, astfel că reclamantul nu dobândise o speranță legitimă în acordarea daunelor morale deoarece, potrivit jurisprudenței CEDO-cauza Slavov contra Bulgariei- dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.
Ca atare, la data pronunțării instanței de fond, art. 5 alin.1 lit.”a” din Legea nr. 221/2009 nu mai producea efecte juridice pe baza cărora s-a născut dreptul reclamantului din acest litigiu.
Recurenta a susținut că prin pronunțarea acestei soluții s-au încălcat dispozițiile art. 6, 14 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol al Convenției.
Raportat la soluția pronunțată se constată că în cauză nu au avut loc încălcări ale dispozițiilor art. 6, 14 și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Astfel, în legătură cu dreptul la un proces echitabil (art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) și efectele deciziei Curții Constituționale.
Art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane la un tribunal competent să examineze orice contestație (în mod independent, echitabil, public și într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile și obligațiile cu caracter civil ce îi aparțin.
Instanța europeană a arătat, într-o jurisprudență, constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 paragraful 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții:1) să existe o contestație cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acțiunii în justiție; 2) contestația să fie reală și serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct și determinant cu privire la existența dreptului ; de asemenea instanța europeană în cadrul controlului ce îl exercită asupra respectării dispozițiilor art. 6 paragraf 1 de către autoritățile naționale ale statelor contractante, apreciază conținutul dreptului disputat prin raportare atât la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și la cele ale normelor naționale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 paragraf 1 nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are nici un fundament legal în legislația statului contractant în cauză.
Or, problema ce este supusă analizei prin prezentul recurs vizează tocmai o asemenea situație în care dreptul pretins nu mai are nici un fundament în legislația internă, și pe de altă parte, nu este incidentă nici noțiunea autonomă de „bun” din perspectiva căreia să fie analizată contestația părții pentru a obține protecția art. 6 din Convenție.
Art.6 paragraful 1 din Convenție nu a fost încălcat având în vedere că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legislativului, de natură să rupă echilibrul procesual pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și a da coerență ordinii juridice.
Nu s-au încălcat nici dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece acest articol nu are o existență de sine stătătoare independentă ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără încălcarea celorlalte drepturi garantate de Convenție.
Prezentând astfel o anumită autonomie nu s-ar putea susține că a are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră sub cuprinsul măcar a uneia dintre clauzele ei normative adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.
Situația de dezavantaj și discriminare în care s-ar găsi reclamantul are justificare obiectivă întrucât rezultă din controlul de constituționalitate și rezonabilă păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.
Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i lega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziei Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care în aplicarea unei norme incoerente era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
După cum s-a argumentat, în absența unei hotărâri definitive care să fi conformat dreptul înainte de apariția deciziei Curții Constituționale nu se poate spune că partea beneficiază de un bun care să intre în sfera de protecție a art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel cum este cazul în speță.
D. urmare, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Z. C. împotriva sentinței civile nr. 1657 din 5.09.2011 a Tribunalului Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi-3.02.2012.
Președinte, E. G. | Judecător, G. P. | Judecător, A. E. A. |
Grefier, C. A. |
Red GE
Tehnored AC
2 ex/02.03.2012
Tribunalul Iași: G. Țapliuc
| ← Fond funciar. Decizia nr. 103/2012. Curtea de Apel IAŞI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 262/2012. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
