Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 508/2014. Curtea de Apel ORADEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 508/2014 pronunțată de Curtea de Apel ORADEA la data de 06-11-2014 în dosarul nr. 864/83/2010*
ROMÂNIA |
CURTEA DE APEL ORADEA |
- Secția I civilă – - Nr.operator de date cu caracter personal- - 3159- |
Dosar nr._ |
DECIZIA CIVILĂ NR.508/2014-A
Ședința publică din 6 noiembrie 2014
Președinte – S. A. L. -judecător
- T. D. - judecător
- C. G. – grefier
Pe rol fiind soluționarea apelului civil declarat de apelantul reclamant K. L.–cu domiciliul ales în Carei, prin avocat S. J., ./A, județul Satu M., în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, cu sediul în București, sector 5, ., reprezentat de DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ N. PRIN ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE SATU M., ..3-5, județul Satu M., reprezentant legal M. P.-P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA- cu sediul în Oradea, ..12, județul Bihor, împotriva sentinței civile nr.2231/D din 15 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Satu M., în dosar nr._, având ca obiect: Legea nr.221/2009.
Se constată că fondul cauzei s-a dezbătut în ședința publică din 30 octombrie 2014, când părțile prezente au pus concluzii asupra apelului, concluzii cuprinse în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și când s-a amânat pronunțarea hotărârii pentru data de 6 noiembrie 2014, dată la care s-a pronunțat hotărârea.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra apelului civil de față, instanța de apel, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 2231/D din 15 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu M. s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul K. L. n.la 23.dec.1931 în O., jud.Harghita, fiul natural a lui A., cu dom.procedural ales în Carei, ./A, jud.Satu M. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, sector 5, . și în consecință:
În baza art.1 alin.2 lit.a din Lg.221/2009, art.5 alin.1 lit.a din Lg.221/2009, astfel cum a fost modificat prin OUG nr.62/2010, obligă pârâtul să plătească reclamantului, în nume propriu pentru condamnarea cu caracter politic suma de 10.000 Euro cu titlu de daune morale.
Respinge restul pretențiilor ca nefondate.
Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamantul justifică calitatea procesuală activă, prin prisma dispozițiilor art.5 alin.1 din Lg.221/2009, care recunoaște dreptul de a obține măsuri reparatorii pentru orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Față de obiectul cererii de chemare în judecată, tribunalul reține că pretențiile reclamantului se întemeiază pe art.1, art.2 lit.a, art.5 lit.a din Lg.221/2009. astfel cum a fost modificată prin OUG 62/2010.
Prin conținutul art.1 din actul normativ evocat, legiuitorul a definit conținutul noțiunii de condamnare cu caracter politic ca fiind orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în perioada 06.03._89, pentru fapte săvârșite înainte de data de 06.03.1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar comunist instaurat la data de 06.03.1945, prezumând prin art.2 infracțiunile pentru care condamnările au caracter politic.
Prin sentința penală nr.617/18 august 1950 a Tribunalului M. Cluj reclamantul - minor la vremea respectivă – a fost condamnat la 4 ani de închisoare corecțională pentru delict de uneltire contra ordinii sociale și 2 ani de închisoare corecțională pentru delictul de instigare publică, urmând să execute pedeapsa cea mai grea, hotărâre rămasă definitivă prin decizia nr. 3354/ 19 octombrie 1950. cu executare la Penitenciarul Valea N.. Reclamantul a fost reținut în arest preventiv începând cu 23 ianuarie 1950 fiind pus în libertate la 11.05.1954, așa cum rezultă din înscrisurile comunicate la solicitarea instanței de C.N.S.A.S.
Ambele infracțiuni (art. 209 Codul penal și art.327 alin.3 Cod penal) care au condus la pedepsirea reclamantului sunt prevăzute în categoria celor pentru care condamnarea are un caracter politic conform art.1 alin.2 lit.a din Legea nr.221/2009 și pentru care se cuvine a se acorda daune morale în compensare pentru repararea prejudiciului moral suferit, la nivelul maxim stabilit prin OUG 62/2010, fără a putea fi depășit acest prag întrucât potrivit art.II dispozițiile de modificare ale legii, stabilite prin noul cadru normativ OUG 62/2010 se aplică proceselor în curs pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă dată până la data intrării în vigoare a ordonanței.
În cuantificarea acestor daune, cum este și cazul în speță, s-au avut în vedere consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, precum și importanța valorilor morale lezate – dreptul la libertate individuală, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, vârsta la data condamnării.
Fără cheltuieli de judecată nefiind solicitate.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs recurentul – reclamant K. L., în termenul legal și scutit de taxă de timbru, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în parte în sensul majorării cuantumului compensațiilor pentru daunele morale la suma inițial solicitată, de 300.000 lei, fără cheltuieli de judecată.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea ca apel, iar în ședința publică din data de 30 martie 2011 instanța, având în vedere Decizia dată în interesul legii cu nr. XXXII/2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și valoarea obiectului litigiului și pretențiile precizate de reclamant la 100.000 Euro a constata că în mod corect s-a înregistrat ca apel prezentul dosar.
Prin decizia civilă nr.88/A din 30 martie 2011, instanța de apel a admis ca fondat apelul civil introdus de apelantul - reclamant K. L. în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, reprezentat de Direcția G. a Finanțelor Publice Satu M., respectiv P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA, cu sediul în Oradea, .. 12, județul Bihor, împotriva sentinței civile nr. 2231/D din 15 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu M., pe care a schimbat-o în parte în sensul că:
A majorat cuantumul despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantului de la suma de 10.000 Euro la suma de 100.000 Euro.
A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele considerente:
S-a precizat că în speță s-a formulat apel doar de către reclamant, P. de pe lângă Curtea de Apel Oradea depunând doar precizări în cuprinsul cărora a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, astfel că sentința a fost analizată în limitele investirii instanței de apel, avându-se totodată în vedere și apărările invocate de intimați pe fondul cauzei, criticile ce vizează supraevaluarea despăgubirilor fiind înlăturate dată fiind de lipsa unui apel declarat de pârâți.
În speță tema pretențiilor în cauza dedusă judecății o formează obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la repararea prejudiciului produs urmare a condamnării dispusă față de reclamant prin Sentința penală nr. 617/18 august 1950 a Tribunalului M. Cluj, cererea fiind fundamentată pe dispozițiile art. 3 și 4 din L. 221/2009.
Astfel cum rezultă din actele dosarului prin Sentința penală nr. 617/18 august 1950 a Tribunalului M. Cluj, reclamantul (minor) a fost condamnat la 4 ani închisoare corecțională pentru delict de uneltire contra ordinii sociale și 2 ani închisoare corecționale pentru delictul de instigare publică urmând să execute pedeapsa cea mai grea, hotărârea rămânând definitivă prin decizia nr. 3354/19 octombrie 1950 cu executarea în Penitenciarul Valea N.. Reclamantul a fost reținut în arest preventiv începând cu data de 23 ianuarie 1950 fiind pus în libertate la data de 11 mai 1954
Așadar în mod temeinic a reținut instanța de fond caracterul politic al condamnării dispusă față de reclamant, ambele infracțiuni (art. 209 Cod penal și 327 Cod penal) care au condus la pedepsirea acestuia fiind prevăzute în categoria celor pentru care condamnarea are caracter politic conform art. 1 alin. 2 lit. a.
Sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral, s-a apreciat ca greșita soluția instanței de fond în sensul cuantificării acestor daune în limitele stabilite prin OUG. 62/2010, fără a se avea în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, în condițiile în care acțiunea a fost promovată de reclamant anterior intrării în vigoare a OUG. 62/2010, acesta având astfel speranța legitimă a realizării dreptului în virtutea legii 221/2009 nemodificată.
De altfel, dispozițiile OUG.62/2010 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 /20 octombrie 2010 situație față de care, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, în prezent ordonanța invocată nu-și mai produce efecte juridice.
Este adevărat faptul că, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale și prevederile art. 5 al. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 prin decizia nr. 1358/2010, publicată în M.Of. din data de 15 noi. 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza L. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de față.
Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani ai CEDO reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției se observă că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor.
Cât despre noțiunea de speranță legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman și alții împotriva României).
Ori, cum până la publicarea deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010-15 noiembrie 2010 - practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, s-a apreciat că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.
Prin urmare, în cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art.. 11 alin. 2 din legea fundamentală.
S-a opinat de instanța de apel că acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din CEDO, ce consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului R. anterior datei mai sus arătate, - a se vedea în acest sens cauza D. împotriva României.
Raportat la toate aceste dispoziții legale, avându-se totodată în vedere circumstanțele concrete ale cauzei, durata măsurii dispusă față de reclamant,în speță durata detenției, consecințele pe care această măsură le-a produs asupra stării de sănătate a recurentului, a vieții familiale fiind evident că o arestare respectiv inculpare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, lezând drepturi fundamentale precum demnitatea, onoarea, libertatea individuală, instanța apreciază că pentru a se asigura o reparație corespunzătoare a prejudiciului moral suferit de reclamant se impune majorarea cuantumului daunelor morale de la_ Euro la 100.000 Euro sumă pretinsă de reclamant și apreciată ca întemeiată.
În acest sens va fi avută în vedere și practica constantă a CEDO potrivit căreia atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea prejudiciului cauzat, cuantumul prejudiciului apreciindu-se din perspectiva criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului, lucru pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce diferă de la o persoană la alta în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.
CEDO însăși atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecată în echitate.
Ori, judecând în echitate în speță se apreciază că suma de 100.000 EURO este de natură să asigure o reparație completă prin urmările produse de condamnarea cu caracter politic dispusă față de reclamant, aceasta fiind de altfel și practica constantă a Curții în cazuri similare, prin raportare la perioada efectivă a detenției.
Cât privește susținerile intimaților în sensul că măsurile reparatorii în cazul în speță au fost reglementate prin dispoziții legale anterioare cuprinse în Decretul – lege 118/1990 respectiv OUG 214/1999, astfel încât nu se justifică o dublă reparație, acestea au fost înlăturate ca nefondate, Legea 221/2009 având un caracter de complinire fără a înlătura însă drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
Că este așa, o dovedește scopul pentru care legea a fost adoptată și anume înlăturarea consecințelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus prin aceste condamnări decăderea din drepturi, degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale dacă reparațiile obținute prin efectul Decretul – lege 118/1990 și OUG 214/1999 nu sunt suficiente.
Având în vedere considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, instanța a admis ca fondat apelul formulat de apelantul – reclamant și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, înlăturând dispozițiile OUG.62/2010 privind stabilirea cuantumului despăgubirilor a dispus majorarea acestora de la suma de 10.000 Euro la suma de 100.000 Euro, menținând restul dispozițiilor sentinței apelate ca legale și temeinice.
Instanța a luat act că apelantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs M. P. P. de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția G. a Finanțelor Publice a județului Satu M., criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Recurentul M. P. P. de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat nelegalitatea hotărârii recurenta în condițiile nerespectării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 deși acestea erau obligatorii pentru instanță, în condițiile în care prevederile art. 5 alin. 1 lit. „a" teza 1 din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, situație în care hotărârea este lipsită de temei legal, cu atât mai mult cu cât s-a dispus majorarea daunelor morale în condițiile în care fiind incidente dispozițiile Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, acest aspect nu mai putea constitui obiect de analiză al instanței de apel.
Aceleași critici de nelegalitate sunt invocate și de pârâtul S. R. cu referire la incidența Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, nefiind posibilă în opinia recurentului nici aplicarea dispozițiilor OUG nr. 62/2010.
Prin decizia civilă nr.5150 din 9 iulie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea de suspendare și de sesizare a Curții Constituționale formulată de intimatul-reclamant K. L. privind excepția de neconstituționalitate a art.45 alin.3 și 5 Teza I din Cod procedură civilă așa cum au fost modificate prin art.l pct. 19 din OUG nr. 138/2000.
A respins excepțiile invocate de intimatul-reclamant K. L., respectiv: tardivității, inadmisibilității, nulității și a lipsei de interes a recursurilor declarate în cauză.
A admis recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția G. a Finanțelor Publice Satu M. și de recurentul M. P. - P. de pe I lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 88 din 30 martie i 2011 a Curții de Apel Oradea - Secția civilă mixtă.
A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, Curtea de apel Oradea.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut următoarele considerente:
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1997 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale republicată, decizia prin care se contestă neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe ori dispoziției unei legi sau unei ordonanțe, în vigoare, este definitivă și obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra cauzelor în care își are incidența textul legal declarat neconstituțional.
A.. 3 al aceluiași articol face trimitere la situația în care în termen de 45 de zile de la comunicarea deciziei Curții Constituționale, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp, după care își încetează efectele juridice(în acest sens și dispozițiile art. 147 alin. 1 din Constituție).
Or, s-a reținut de instanța de recurs că textul legal care a constituit temeiul juridic al acțiunii reclamantului nu a fost modificat în perioada de 45 de zile de la pronunțarea deciziilor în Monitorul Oficial al României, astfel că acestuia i-au încetat efectele juridice. De altfel, dispozițiile OUG.62/2010 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 120 octombrie 2010 situație fată de care, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, în prezent ordonanța invocată nu-și mai produce efecte juridice (art. 5 alin 1 lit. a din Legea 221/2009).
Deși aceste aspecte erau cunoscute de instanța de apel, fiind aspecte de ordine publică, totuși în nejustificat, și nelegal se reține că deși Curtea Constituțională a declarat neconstituționale și prevederile art. 5 al. 1 lit. a din L. 221/2009 prin decizia nr. 1358/2010, publicată în M.Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, totuși până la publicare deciziei, practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de fată.
Or, în condițiile în care instanța de apel nu analizează cauza prin prisma motivelor de ordine publică incidente în cauză, reținând doar existența unei practici judiciare constante a Curții de Apel Oradea în cauze similare, considerentele hotărârii nu se circumscriu exigențelor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, motiv pentru care nu poate fi exercitat controlul judiciar în raport de obiectul dedus judecății, și de motivele de apel invocate.
Procedând la rejudecarea apelului formulat de către reclamantul K. L., după casarea Deciziei Civile nr. 88/30.03. 2011 pronunțată de Curtea de Apel Oradea; de către Înalta Curte de Casație și Justiție București prin Decizia Civilă nr. 5150/9 7 2012, instanța de apel constată următoarele:
Se reține din analiza actelor aflate în dosar că doar reclamantul a uzat de dreptul de-a declara apel împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Satu M. prin care s-a reținut caracterul politic al condamnării acestuia în baza art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 iar potrivit art. 5 alin. 1 litera a din același act normativ i-au fost acordat daune morale în cuantum de 10.000 de euro, raportat la limitarea acestora conform OUG nr. 62/2010. Ceea ce a criticat apelantul reclamant prin apelul declarat a fost doar cuantumul daunelor morale acordate câtă vreme dispozițiile OUG nr. 62/2010 ce limita cuantumul daunelor morale ce puteau fi acordate a fost declarată neconstituțională, acțiunea sa fiind înregistrată anterior, sub imperiul vechii reglementări.
Nefiind motive de ordine publice care să impună o cercetare din oficiu a dispoziției prin care s-a constatat caracterul politic al măsurii luate împotriva apelantului reclamant, aceasta nu se impune a fi analizată. Și de altfel acest aspect nu a fost contestat de către intimat sau de către reprezentanții Parchetului.
Cât privește însă criticile referitor la daunele morale acordate, se impun următoarele precizări:
OUG nr. 62/2010 ce a limitat despăgubirile ce puteau fi acordate în baza Legii nr. 221/2009 -art. 5 alin. 1 litera a- ulterior pronunțării sentinței apelate a fost declarată a fi neconstituțională potrivit Deciziei nr. 1354/20. 10. 2010 pronunțată de către Curtea Constituțională, astfel că aceasta nu mai poate să-și producă efectele. În astfel de situație firesc ar fi fost să se țină cont de dispozițiile legale anterioare emiterii acestui act normativ, respectiv de art. 5 alin. 1 litera a din cuprinsul Legii nr. 221/2009, însă, prin Decizia Civilă nr. 1358/ 2010 Curtea Constituțională a constatat că și dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din cuprinsul Legii nr. 221/2009 sunt neconstituționale și în consecință nu mai poate constitui temei legal pentru acordarea daunelor morale celor care suferiseră condamnări cu caracter politic sau fuseseră victimele unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada 6.03._89.
În situații similare celei în speță, Curtea de Apel Oradea până la data publicării în Monitorul Oficial nr.789/7.11.2011 a deciziei civile nr.12/19.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în baza art.329 Cod procedură civilă în soluționarea unui recurs în interesul legii, a admis și a continuat să admită astfel de cereri și să constate caracterul politic al măsurilor administrative, al condamnărilor cu caracter politic din perioada 6.03.1945-decembrie 1989 acordând daune morale chiar și după publicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, cu referire la declararea neconstituționalității dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009.
Prin hotărârile pronunțate Curtea de Apel Oradea a reținut că deciziile Curții Constituționale sus menționate nu pot fi aplicate cauzelor aflate pe rol la data publicării, pentru a nu încălca dreptul la un proces echitabil instituit de art.6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, legea incidență la data formulării cererii de chemare în judecată, fiind aplicabilă pe tot parcursul procesului, invocând cauzele Blecic/Croației, Stratis Andreatis/Greciei, Popageorgiu/Greciei, pronunțate în acest sens de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art.14, art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției arătate mai sus.
Mai mult chiar, Curtea a reținut că și în cazul în care s-ar accepta inaplicabilitatea acestei dispoziții, întrucât a fost declarată neconstituțională, în speță își găsește aplicarea art.998 Cod civil, normă de drept comun în materie, câtă vreme prin Legea nr.221/2009 cei îndreptățiți au fost repuși în termenul de prescripție de-a solicita despăgubiri.
Prin Decizia nr.12/19.09.2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție însă, se reține că s-a stabilit -cu forță obligatorie pentru instanțe conform art.330/7 alin.4 Cod procedură civilă (dezlegările date problemelor de drept judecat, sunt obligatorii pentru instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial -) că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constituit temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în considerente, obligatoriu pentru instanțe, că, efectele deciziilor de neconstituționalitate se produc pentru viitor și nu aduc atingere drepturilor câștigate; faptul că acțiunea întemeiată pe art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 s-a promovat când era în vigoare, nu înseamnă că efectele acesteia se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, nefiind un act juridic convențional și nefiind raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite pentru a opera legea incidență la momentul în care raporturile au luat naștere.
S-a apreciat că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă juridic urmare a declarării neconstituționalității ei iar dreptul pretins, s-a considerat că nu mai are nici un fundament în legislația internă și nici nu este incidență noțiunea de bun pentru a fi aplicabile dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Ca urmare, a proceda altfel decât a conchis înalta Curte de Casație și Justiție ar însemna, o încălcare a dispozițiilor art.330/7 alin.4 Cod procedură civilă, dispoziții ce sunt imperative și în consecință, criticile aduse de apelantul reclamant în sensul aplicării vechilor dispoziții legale în materie, a majorării cuantumului daunelor morale acordate, apar ca fiind nefondate.
Întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus doar reclamantul a declarat apel iar conform art.296 Cod Procedură Civilă apelantului nu i se poate înrăutății situația în propria cale de atac, instanța de apel urmează a respinge ca nefondat apelul și a păstra în întregime sentința apelată ca fiind legală și temeinică.
Referitor la solicitarea Parchetului prin concluziile scrise de admitere a apelului declarat de S. R., câtă vreme conform celor expuse, doar reclamantul a declarat apel, nu se impun a fi analizate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat apelul civil declarat de apelantul reclamant K. L.–cu domiciliul ales în Carei, prin avocat S. J., ./A, județul Satu M., în contradictoriu cu intimatul pârât S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, cu sediul în București, sector 5, ., reprezentat de DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ N. PRIN ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE SATU M., ..3-5, județul Satu M., reprezentant legal M. P.-P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA- cu sediul în Oradea, ..12, județul Bihor, împotriva sentinței civile nr.2231/D din 15 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul Satu M., pe care o păstrează în întregime.
DEFINITIVĂ.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 6 noiembrie 2014.
Președinte, Judecător, Grefier,
S. A. L. T. D. C. G.
Red.concept decizie:S. A.L.
Data:7.11.2014
Jud.fond:M. C. I.
Dact.C.G.
Data:10.11.2014
6 ex.
4 . L.–cu dom.ales în Carei, prin avocat S. J.,
./A, județul Satu M.,
-S. R. prin M. FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, sector 5, ., sector 5,
-reprezentat de DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ N. PRIN ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE SATU M.,
..3-5, județul Satu M.,
-M. P.-P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL ORADEA- în Oradea, ..12, județul Bihor,
Data:
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 825/2014. Curtea de Apel... | Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 40/2014. Curtea de... → |
|---|
