Revendicare imobiliară. Decizia nr. 360/2014. Curtea de Apel ORADEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 360/2014 pronunțată de Curtea de Apel ORADEA la data de 23-09-2014 în dosarul nr. 273/83/2009**
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
SECȚIA I CIVILĂ
Număr operator de date cu caracter personal 3159
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.360/2014-.="margin-bottom:0pt; line-height:normal; font-size:13pt">
Ședința publică din 23 septembrie 2014
PREȘEDINTE: S. A. L. – judecător
JUDECĂTOR: T. D.
GREFIER: I. F.
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelurilor civile (după casarea cu trimitere) declarate de apelanta reclamantă P. G.-CATOLICĂ CRUCIȘOR reprezentata prin curator G. G. din Crucișor, nr. 203, județul Satu M. și de apelanta pârâtă P. O. ROMÂNĂ CRUCIȘOR cu sediul în Crucișor, ., județul Satu M., împotriva sentinței civile nr. 1721/D din 21 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu M., în dosar nr._, având ca obiect revendicare imobiliară.
Se constată că dezbaterea cauzei a avut loc la data de 16 septembrie 2014, dată la care partea prezentă a pus concluzii consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când în vederea deliberării și pentru ca părțile să depună la dosar concluzii scrise a fost amânată pronunțarea hotărârii pentru data de azi, 23 septembrie 2013 precum și faptul că prin registratura instanței la data de 23 septembrie 2013, apelanta pârâtă P. G.-Catolică Crucișoar a depus la dosar un înscris din care rezultă că în ceea ce privește cheltuielile de judecată le va solicita pe cale separată și copia extrasului de carte funciară nr._ Crucișor din data de 19.09.2014, după care:
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1721/D din 21 septembrie 2010 Tribunalul Satu M. a respins excepțiile de netimbrare a acțiunii, a autorității de lucru judecat în cauză a sentinței civile nr.7011/21.10.1997 pronunțată de Judecătoria Satu M. în dosar nr.4369/1997, a prematurității și respectiv a inadmisibilității cererii de chemare în judecată, precum și a excepției privind constatarea uzucapiunii ca mijloc de paralizare a acțiunii civile de revendicare imobiliară, și respinge toată cererea de suspendare a cursului judecății din prezenta cauză, în temeiul art.244 pct.1 Cod de procedură civilă, până la soluționarea irevocabilă a cauzei din dosar nr._ al Tribunalului Satu M..
A admis acțiunea civilă înaintată de reclamanta P. G.-Catolică Crucișor, reprezentată prin curator G. G., împotriva pârâtei P. O. Română Crucișor, reprezentată de preot paroh C. D., și în consecință:
A obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate imobilele înscrise în CF nr.74 Crucișor, sub nr.top.621, în natură biserică și teren în suprafață de 881 m.p., situate în . M..
S-a respins cererea reconvențională înaintată de pârâta-reclamantă P. O. Română Crucișor, împotriva reclamantei-pârâte P. G.-Catolică Crucișor, privind rectificarea înscrierilor din CF nr.74 Crucișor, în sensul radierii titlului juridic de posesiune faptică asupra imobilului în litigiu, înscris în favoarea reclamantei-pârâte, fără cheltuieli de judecată.
Analizând acțiunea reclamantei prin prisma materialului probator administrat în cauză și a reglementărilor legale în materie, instanța a reținut în fapt următoarele:
Potrivit extrasului CF nr.74 Crucișor, nr.cad.621 (fila nr.2) reclamanta este proprietarul tabular al imobilului biserică și teren în suprafață totală de 881 m.p., conform încheierii nr.4481/1906 cf, cu titlu juridic posesiune faptică.
Această înscrierea nu a fost până în prezent radiată, modificată ori rectificată, de-a lungul întregii perioade în care pârâta a invocat posesia sa utilă asupra imobilului.
Este adevărat că, spre deosebite de titlul juridic conferit printr-un alt mod translativ de proprietate și înscris în cartea funciară, posesiunea faptică nu făcea dovada deplină și absolută, în condițiile legislative existente la data întabulării (anul 1906) a unui drept real principal imobiliar. În schimb, acest titlu juridic se bucura de o ocrotire egală în privința titularului său în ce privește asigurarea și garantarea exercitării posesiei, în condițiile și cu respectarea tuturor garanțiilor conferite de o înscriere în cartea funciară.
Prin prisma acestor considerente instanța a găsit întemeiată acțiunea reclamantei și în consecință o va admite astfel cum a fost formulată.
În ce privește cererea reconvențională a pârâtei reclamante, vizând rectificarea înscrierii de sub poziția nr.B.1 din CF nr.74 Crucișor, nr.cad.621, în sensul radierii dreptului de proprietate al reclamantei, raportat la data inițierii litigiului de față instanța a reținut că în speță sunt aplicabile reglementările cuprinse în art.34 din Legea nr.7/1996 republicată cu modificările ulterioare. Potrivit acestei norme juridice, rectificarea unei înscrieri de carte funciară se poate realiza în patru ipoteze legale distincte, însă în toate aceste situații prevederea legală impune ca în prealabil „prin hotărâre judecătorească irevocabilă” să se fi constatat împrejurarea care determină rectificarea înscrierii de carte funciară respectivă.
În speță s-a apreciat că nu s-a făcut dovada pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care să se fi constatat aspectele invocate de către pârâta reclamantă, astfel încât instanța urmează a respinge ca neîntemeiată cererea reconvențională astfel formulată.
De altfel, cerința de mai sus este cuprinsă și în art.35-36 din Decretul Lege nr.115/1938, ca act normativ premergător Legii nr.7/1996, iar în eventualitatea solicitării de către pârâta reclamantă în acest moment a existenței vreuneia dintre ipotezele reglementate prin art.34 din acest din urmă act normativ, instanța a apreciat că acțiunea în revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi temporizată până la soluționarea unei stări de fapt afirmate de pârâtul dintr-o astfel de acțiune.
Referitor la capătul de cerere subsecvent al reprezentantului reclamantei privitor la acordarea cheltuielilor de judecată, tribunalul a reținut că acesta din urmă a depus la dosarul cauzei delegația nr.42/02.02.2009 (fila nr.10), pe care a specificat cuantumul onorariului, iar titularul delegației, la rândul său, nu a depus și chitanța doveditoare a plății, în intervalul de timp scurs între data acordării cuvântului în fond în apel și data până la care s-a amânat pronunțarea, în pofida faptului că i s-a pus în vedere acest aspect în ședința publică de la termenul din data de 17.09.2010.
Cu privire la acest aspect, tribunalul a reținut că, față de înscrisul doveditor depus de av.U. H. A. (fila nr.10), în speță delegația avocațială de reprezentare, apare ca fiind îndeplinită prima condiție pentru acordarea cheltuielilor de judecată, respectiv cea prevăzută de art. 274 alin. 1 Cod de procedură civilă (partea care a căzut în pretenții este obligată la cerere, să plătească cheltuieli de judecată), însă lipsește dovada acestor cheltuieli, în speță onorariului de avocat.
Așa cum s-a stabilit și în doctrină (Codul de procedură civilă comentat și adnotat, autori G. C. F. și D.-L. B., ed. Hamangiu, 2008) cheltuielile de judecată trebuie dovedite de partea care le solicită, iar în privința onorariului de avocat, numai chitanța eliberată de acesta, care atestă plata și încasarea onorariului, constituie act justificativ care stă și la baza stabilirii și acordării cheltuielilor de judecată, situație în care mențiunea cuprinsă pe delegație care face dovada calității de reprezentant față de terți, în condițiile art. 42 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, nu este suficientă.
O asemenea orientare este de altfel conformă cu reglementarea de ordin general cuprinsă în Codul civil român referitoare la dovada îndeplinirii plății, reținându-se totodată că simpla mențiune pe împuternicirea avocațială a unui cuantum al onorariului face dovada că acesta este onorariul stabilit de comun acord între părți, dar nu dovedește și plata efectivă a acestuia, în condițiile în care acest fapt este contestat de partea adversă, atrăgând astfel în opinia tribunalului și incidența disp.art.179 alin.2 pct.2 Cod de procedură civilă.
În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (cauza C. contra României/2004, cauza I. contra României 2005).
În considerarea celor arătate, în această ultimă chestiune, în absența dovezii plății onorariului de avocat, instanța a respins cererea reclamantei de a fi obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în primă instanță.
Prin prisma considerentelor ce preced instanța a respins incidentele procedurale prealabile expuse anterior, a admis acțiunea reclamantei astfel cum a fost formulată și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată în cauză, fără cheltuieli de judecată pentru reclamantă nefiind dovedite, conform dispozitivului prezentei sentințe.
Prin Decizia civilă nr. 97 din 5 aprilie 2011 Curtea de Apel Oradea a admis ca fondat apelul civil declarat de apelanta reclamantă P. G. – Catolică Crucișor reprezentat prin curator G. G., în contradictoriu cu pârâta P. O. Română Crucișor, împotriva sentinței civile nr. 1721/D din 21 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu M., pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 3050 lei cheltuieli de judecată și a menținut restul dispozițiilor hotărârii apelate.
S-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta P. O. Română Crucișor, împotriva aceleași sentințe.
A obligat apelanta pârâtă P. O. Română Crucișor să plătească părții apelante reclamante P. G. – Catolică Crucișor suma de 2575 lei cheltuieli de judecată în apel.
Examinând sentința apelată prin prisma motivelor de apel, cât și din oficiu, instanța de apel a constatat următoarele:
Litigiul dedus judecății are ca obiect revendicarea imobiliară a imobilului – biserică și teren, înscris în CF. 74 Crucișor, număr cadastral 621. Conform acestui înscris (extras CF. - fila 2 dosar fond) reclamantul este proprietar tabular al imobilului biserică și teren cu suprafață totală de 881 m pătrați, conform încheierii nr. 4481/1906, cu titlu juridic posesiune faptică, care până în prezent nu a fost radiată, modificată ori rectificată.
În aceste condiții, respectiv când din înscrierile CF. rezultă că reclamanta este proprietar tabular, s-a apreciat ca neîntemeiate criticile pârâtei în sensul că reclamanta nu ar avea interes și nici calitate procesuală în promovarea acestei acțiuni. Fiind proprietar tabular, reclamanta ar fi trebuit să se bucure de asigurarea și garantarea exercitării posesiunii, în condițiile și cu respectarea tuturor garanțiilor conferite de înscrierea în cartea funciară, astfel că din acest punct de vedere sunt dovedite condițiile acțiunii civile, respectiv interesul și calitatea procesuală.
Nefondate sunt și criticile pârâtului apelant în sensul că instanța de fond nu a disjuns soluționarea acțiunii introductive de cererea reconvențională de rectificare CF, pentru ca mai apoi să se poată pronunța asupra cererii de suspendare a pricinii inițiale. Astfel, s-a apreciat că în mod corect a arătat instanța de fond că potrivit art. 34 din Legea nr. 7/1996 republicată, cu modificările ulterioare, rectificarea unei înscrieri în CF, se poate realiza în patru ipoteze legale distincte, dar toate aceste situații impun ca în prealabil prin hotărâre judecătorească irevocabilă să se fi constatat împrejurarea care determină rectificarea înscrierii de Carte Funciară respectivă, hotărâre irevocabilă care nu există, pârâta reclamantă reconvențională nefăcând o astfel de dovadă. Ori în acest sens, în mod judicios s-a apreciat că acțiunea în revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi temporizată până la soluționarea unei stări de fapt afirmată de pârâtul reclamant reconvențional.
S-a apreciat ca fiind neîntemeiate și criticile potrivit cărora reclamanta nu ar fi făcut dovada că a fost deposedată samavolnic în concret în cazul dat, deoarece este de notorietate faptul că, cultul greco – catolic a fost desființat, pierzând astfel și dreptul de proprietate prin efectul legii – Decretul nr. 358/1948. Ca urmare, în speță nu se poate vorbi de o trecere a credincioșilor greco – catolici la cultul ortodox în mod voluntar, liber consimțit, trecerea ce a avut loc s-a făcut efectiv doar ca urmare a interzicerii cultului greco catolic în baza Decretului nr. 358/1948.
Este adevărat că, în baza art. 2 al.1 și 2 din Decretul nr. 358/1948 o parte din averea mobilă și imobilă a cultului greco – catolic revenea Statului Român, iar lăcașurile de cult și casele parohiale urmau a fi atribuite Bisericii ortodoxe prin hotărâre a comisiei interdepartamentale, dar pârâta nu a depus la dosar o asemenea hotărâre, nedovedind faptul că imobilul din litigiu i-a fi fost atribuit printr-o astfel de hotărâre, în condițiile actului normativ mai sus arătat.
Prin Decretul Lege nr. 9/1989 a fost abrogat Decretul nr. 358/1948, iar ulterior prin Decretul Lege nr. 126/1990 a fost recunoscut oficial cultul greco – catolic, precizându-se la art. 2 că bunurile ce au aparținut Bisericii Române Unite cu R. și care au fost preluate de stat și deci de Biserica O. Română se restituie în starea lor actuală Bisericii Române Unite cu R. (greco – catolică).
Au menționat că la art. 3 al.1 din Decretul Lege 126/1990, s-a stabilit că situația juridică a lăcașurilor de cult, caselor parohiale ce au aparținut Bisericii Române Unite cu R., preluate de Biserica O., să fie stabilită de o comisie mixtă, împotriva deciziei luate, partea interesată având deschisă calea acțiunii în justiție.
S-a apreciat că în speță nu s-a făcut dovada constituirii comisiei mixte prev. de art. 3 al.1 din Decretul Lege 126/1990 și nici a faptului că s-ar fi întrunit, astfel că, a accepta ideea că nu s-a parcurs o procedură prealabilă și în consecință acțiunea din acest punct de vedere ar fi inadmisibilă ar însemna încălcarea liberului acces la un tribunal, a dreptului la un proces echitabil, ceea ce ar contraveni art. 6 din CEDO. Mai mult, actul normativ invocat mai sus nu prevede de altfel o sancțiune în cazul nerespectării acestei proceduri și nici întârzierea accesului direct la instanță.
Referitor la faptul că reclamanta nu ar fi dovedit numărul credincioșilor care aparțin cultului greco – catolic, s-a apreciat că și acest aspect este neîntemeiat față de obiectul acțiunii, respectiv dreptul de proprietate este un drept fundamental, proprietatea neputând fi pusă în discuție în baza criteriilor numerice prin cantitate.
S-a considerat de asemenea că în mod corect, instanța de fond a respins excepția uzucapiunii invocată de pârâtă în vederea paralizării acțiunii în revendicare a reclamantei. Astfel, după cum rezultă și din cele menționate anterior, pentru a putea fi invocată o astfel de excepție, este necesar a fi îndeplinite toate condițiile legale aplicabile posesiei utile. Ori, după cum a subliniat instanța de fond, deposedarea proprietarului de carte funciară s-a realizat în mod samavolnic, în temeiul unui act normativ ce a desființat un cult religios legal constituit, iar după 1990 posesia astfel exercitată nu a mai avut un caracter netulburat și nici sub nume de proprietar, nefiind îndeplinite astfel condițiile uzucapiunii.
În ceea ce privește apelul declarat de reclamantă, în privința cheltuielilor de judecată, s-a apreciat că în mod greșit instanța de fond nu le-a acordat, deși au fost solicitate de reclamantă. Astfel, este adevărat că titularul delegației nu a depus alături de delegația nr. 42/02.02.2009 (fila 10 dosar fond), pe care era specificat și cuantumul onorariului, și chitanța doveditoare a plății, dar în lipsa unei chitanțe, indicarea cuantumului onorariului avocațial, în cuprinsul împuternicirii avocațiale sub semnătura avocatului conferă acesteia autenticitatea necesară care permite acordarea acestor cheltuieli.
Indicarea, deci a onorariului de către avocat sub semnătură, creează o prezumție simplă că acela este onorariul stabilit de părțile contractului de asistență juridică și că el a fost achitat, sau că urmează a fi achitat și el poate fi luat în considerare la stabilirea cheltuielilor de judecată.
Față de toate cele ce preced, instanța a admis apelul reclamantei P. G. – Catolică Crucișor, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 3050 lei cheltuieli de judecată, urmând a fi menținute restul dispozițiilor sentinței atacate și a fost respins apelul pârâtei P. O. Română Crucișor declarat împotriva aceleași sentințe.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, apelanta pârâtă P. O. Română Crucișor a fost obligată în favoarea apelantei reclamante P. G. – Catolică Crucișor la plata sumei de 2575 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocațial.
Prin decizia civilă nr. 2319 din 29 martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta P. O. Română Crucișor împotriva deciziei nr. 97/A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea - Secția civilă mixtă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Recursul a fost admis pentru considerentele următoare: S-a apreciat că nu poate fi primită critica referitoare la pretinsa nesoluționarea a cererii de suspendare a judecății, întrucât din expunerea de motive a deciziei atacate rezultă cu evidentă că o astfel de analiză instanța a realizat, aceasta având în vedere, în contextul circumstanțelor cauzei pendinte, necontestate, dispozițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv faptul că pârâta reclamantă nu a făcut dovada existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile.
S-a apreciat astfel judicios că, de principiu, acțiunea în revendicare a titularului de carte funciară nu poate fi temporizată până la soluționarea unei stări de fapt afirmată de pârâtul-reclamant reconventional.
In ce privește criticile referitoare la fondul raportului juridic litigios - împrejurarea că în mod nelegal nu s-a avut în vedere numărul credincioșilor, că trebuia să se dovedească deposedarea forțată, numărul mare al credincioșilor deposedați, iar ulterior anului 1990, revenirea acestora la cultul greco-catolic, interesul legitim în promovarea acțiunii, nu s-a dovedit întrunirea comisiei mixte care să concilieze diferendele, chiar a demersurilor efectuate pentru constituirea comisiei mixte, consecințele acestor neregularități sub aspectul legitimității accesului la instanță, invocarea existenței unei proceduri speciale de restituire, pe care reclamanta ar fi ignorat-o - Înalta Curte a constatat că susținerea recurentei referitoare la neclarificarea deplină a situației de fapt, premisă a controlului de legalitate, este întemeiată.
In drept, potrivit art. 314 Cod procedură civilă, înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Constatarea faptelor, așa cum rezultă ele din actele și dovezile administrate de părți, este atributul instanțelor fondului iar hotărârea trebuie să fie motivată cu suficientă claritate cu privire la starea de fapt, prin trimitere la probele de la dosar, obligația judecătorilor de a-și motiva hotărârile constituind una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil.
In acest scop, judecătorii fondului au îndatorirea, conform art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă, să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, sens în care sunt in drept să ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, sau să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.
Important de reținut este faptul că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învestit instanța de judecată cu o cerere în revendicare a unui lăcaș de cult ce a aparținut Parohiei G.-Catolică Crucișor, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil.
Chiar dacă cererea reclamantei se întemeiază pe dispozițiile de drept comun, având în vedere obiectul acesteia - solicitarea de retrocedare a unui lăcaș de cult - nu pot fi ignorate prevederile Decretului-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu R., prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, acestea distingând între două situații foarte clar enunțate: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile (cu excepția moșiilor) în starea lor actuală și b) situația lăcașurilor de cult și a celor parohiale, preluate de Biserica O. Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitate care dețin aceste bunuri.
. context normativ, era necesar ca instanțele anterioare să se pronunțe explicit, cu precădere, dacă litigiul pendinte, prin pretenția concretă formulată, pune sau nu problema raportului lege generală - lege specială, cu toate consecințele ce decurg dintr-o astfel de abordare.
In ipoteza admiterii existenței unei reglementări cu caracter special, instanța fondului este chemată să dea eficiență criteriului referitor la dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunul, situație în care se impune suplimentarea probatoriului pentru obținerea de date relevante sub acest aspect.
S-a apreciat că instanța de apel va trebui să răspundă în mod explicit dacă procedura instituită de dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr.126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005), a fost respectată, respectiv finalizată, întrucât intervenția instanței de judecată a fost strict reglementată, după cum urmează „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun".
De principiu, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța de judecată este chemată să analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar pentru a se ajunge la o asemenea etapă trebuie clarificate pe deplin și printr-o intervenție activă a instanței, circumstanțele particulare ale cauzei pendinte - convocarea comisiei, adoptarea sau nu a unei decizii, motivarea acesteia după criteriile legii, existența sau nu a unui proces-verbal de constatare a imposibilității constituirii comisiei etc. - cu atât mai mult cu cât, dacă se va ajunge la concluzia existenței unei reglementări speciale, instanța nu va mai putea ieși din limitele impuse de cadrul normativ special. În această ultimă ipoteză, s-a apreciat că, instanța va fi obligată să respecte opțiunea legiuitorului care a înțeles să reglementeze într-o anumită modalitate situația imobilelor cu o anumită afectațiune - lăcașuri de cult, acesteia nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.
În condițiile în care legiuitorul nu explicitează sintagma „potrivit dreptului comun", instanța de judecată este obligată să stabilească semnificația normei legale incidente (posibilitatea formulării oricărei acțiuni în justiție, la alegerea titularului dreptului subiectiv pretins, prin care acesta înțelege să-și valorifice dreptul -cercetându-se, pe cale prejudicială, modalitatea de deposedare a reclamantului de bunul său - ori o acțiune personală în retrocedare cu caracter special).
În egală măsură, s-a mai apreciat că instanța de apel va trebui să se pronunțe și dacă Decretul-lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005) are sau nu caracter reparator în ceea ce privește lăcașurile de cult, prin comparație cu conținutul altor acte normative care au instituit dreptul la măsuri reparatorii, obiectul acestora, procedura de acordare a măsurilor reparatorii, precum și modul de sesizare a instanței de judecată de către persoana îndreptățită, cadrul și condițiile soluționării acțiunii m justiție (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. nr. 1/2000, OUG nr. 94/2000, Legea nr. 10/2001, etc).
Trimiterea la dreptul comun pe care o face legiuitorul nu poate fi redusă la dimensiunea pur procedurală, aceea de acces la instanță, ci are și semnificația aplicării, în cadrul acțiunii în justiție, a anumitei" reguli de drept substanțial, pe care instanța fondului este obligată să le identifice (rezolvând astfel și eventuala problemă a raportului lege generala-lege specială) și să le aplice, într-un context probator adecvat.
In privința (a cererii reconvenționale, s-a susținut cu deplin temei că nu au fost administrate probe, starea de fapt nefiind astfel pe deplin stabilita.
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte a admis recursul pârâtei, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Prin decizia civilă nr. 8 din 22 februarie 2013 Curtea de Apel Oradea a admis ca fondat apelul civil declarat de apelanta reclamanta P. G. – Catolică Crucișor, împotriva sentinței civile nr. 1721/D din 21 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu M., pe care a schimbat-o în parte în sensul că:
A obligat pârâta P. O. Română Crucișor, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3050 lei în favoarea reclamantei.
S-a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta P. O. Română Crucișor cu sediul în localitatea Crucișor, împotriva aceleași sentințe,fiind menține restul dispozițiilor sentinței.
A obligat pârâta P. O. Română Crucișor jud. Satu M. să plătească părții apelante P. G. – Catolică Crucișor suma de 2575 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Oradea, procedând la rejudecarea apelului după casarea cu trimitere spre rejudecare a constatat următoarele:
Reclamanta P. G. Catolică Crucișor este proprietară de carte funciară asupra imobilului înscris in CF 74 Crucișor, în natura biserică si teren aferent în suprafață de 881 mp.
Potrivit art. 32 și 33 din Legea nr. 115/1938 preluat integral de Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate în regim de carte funciară se dovedește exclusiv cu cuprinsul cărții funciare, dreptul acolo înscris se prezuma că există în folosul celui inscris, în cazul nostru reclamanta principala.
In concluzie, în speță, proprietar al imobilului revendicat este reclamanta, iar posesia acestui imobil aparține paratei P. O. Română Crucișor, aceasta necontestând faptul posesiei.
Potrivit Decretului Lege nr.126/1990, situația lăcașelor de cult ce au aparținut fostei biserici unitariene si care, după desființarea acestei biserici, au intrat în posesia cultului ortodox se va rezolva prin bună înțelegere între cele doua culte.
În speță aceasta înțelegere a fost imposibil de realizat (comisia mixtă nu a fost constituita), motiv pentru care reclamanta a formulat acțiune de drept comun, conformându-se dispozițiilor art.3 din Decretul Lege nr. 126/1990,astfel cum a fost modificat prin Legea 182/2005,in sensul ca daca reprezentanți celor doua culte nu se pot întruni in comisia stipulata de lege pentru a dispune cu privire la lăcașul de cult ,partea interesata are deschisa calea unei acțiuni civile de drept comun, competenta revenind în prima instanța tribunalului.
Aceasta acțiune de drept comun este acțiunea în revendicare, întemeiata pe dispozițiile art. 480 cod civil si face obiectul prezentului dosar.
In concluzie, cum reclamanta a dovedit cu prisosință că este proprietar de carte funciara asupra imobilului revendicat, s-a apreciat că în mod corect instanța de fond a admis acțiunea în revendicare a proprietarului de carte funciara împotriva posesorului ce nu justifica titlu legitim asupra bunului revendicat.
Totodată, s-a apreciat că în mod corect a fost respinsa si cererea reconvențională formulata de parata reclamanta reconvențională P. O. Crucișor prin care s-a solicitat anularea înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei, cu motivarea ca parata a uzucapat imobilul din litigiu.
În rejudecarea apelului reclamanta reconvențională a invocat în susținerea cererii sale reconvenționale doar numărul mai mare de credincioși ortodoxi decât cei greco-catolici, argument nerelevant raportat la aspectele ce vor fi arătate în cele ce urmează.
Astfel, în speță s-a apreciat că reclamantei nu i se poate opune o posesie utila exercitata de parata cât timp cultul greco-catolic a fost desființat abuziv de statul comunist prin Decretul 358/1948, abuz recunoscut chiar de legiuitorul român imediat după evenimentele din decembrie 1989, prin Decretul - Lege nr. 9 /1989 dispunându-se abrogarea decretului 358/1948 alături de alte acte normativa edictat de fostul regim si considerate abuzive de noua putere.
Așadar, posesia paraților a fost întemeiata pe violență, aceștia, au preluat imobilul cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 177/1948, lege care prevedea modalitatea legala prin care bunurile unui cult religios pot trece in patrimoniul altui cult, procedura prevăzuta de art.37 din lege, care se finaliza cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești de către judecătoria competenta,prin care se constata îndeplinirea condițiilor stipulate in articolul de mai sus si se dispunea trecerea patrimoniului cultului părăsit la noul cult îmbrățișat de majoritatea credincioșilor.
In speță, s-a apreciat că nu numai că nu s-a urmat o astfel de procedură, dar nici nu a fost trecuta proprietatea bisericii greco - catolice în favoarea statului așa cum prevedea Decretul 358/1948, care stipula expres ca bunurile bisericii unite ce nu au trecut in proprietatea ortodoxilor, conform Decretului 177/1948, vor trece in proprietatea Statului R., care urmează să dispună de aceste bunuri.
Se impune a se adăuga ca in anul 1948 in vigoare,in regim funciar, era Legea 115/1938, care la art.26 stipula expres cazurile in care se poate dobândi proprietatea fără înscriere în cartea funciara, iar legea nu era unul dintre ele.
Concluzionând, reclamanta principala nu a pierdut niciodata dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, ci doar posesia acestuia, prin violenta si abuz comise de Statul R. împotriva unui cult religios.
Așa fiind, toate apărările formulate de pârâta reclamanta reconvențională s-a apreciat că au fost corect înlăturate de Tribunalul Satu M..
Reclamata, proprietară de carte funciară așa cum s-a arătat mai sus poate revendica imobilul proprietatea sa din mâna oricărui posesor, posesor care în prezenta speță nu-i poate opune reclamantei nici un titlu valabil asupra imobilului revendicat.
Dreptul de proprietate este unul din drepturile fundamentale ale omului, protejat ca atare atât prin Constituția României, art. 43 cât și prin art. 1 Protocolul 1 din CEDO, texte legale în baza cărora se consfințește nu doar dreptul proprietarului de a-și recupera bunurile din mana oricărui posesor ci și condițiile în care atare drept poate fi îngrădit, aceasta putându-se face doar în ipoteza unor cauze de utilitate publică, cu dreaptă și prealabilă despăgubire a proprietarului.
In speță, instanța a reținut că nu este vorba de o astfel de cauza de utilitate publica care să justifice încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei ca fiind o măsura proporțională și de interes general,cu atât mai mult cu cat este vorba de corectarea unui abuz comis de regimul comunist si recunoscut ca atare de regimul politic de după 1989.
Astfel, reclamanta a fost abuziv desființată de Statul R. în anul 1948, fiindu-i confiscate toate bunurile, iar preoții greco - catolici au fost persecutați politic, mulți fiind încarcerați, o parte au murit în închisorile comuniste,toate acestea sunt fapte istorice notorii si necontestate în prezent, cu atât mai mult impunându-se, pentru corectarea abuzului istoric, recunoscut si asumat, comis împotriva cultului greco-catolic, restituirea proprietăților ce le-au aparținut si nu doar simpla recunoaștere a acestor abuzuri.
Un stat de drept se legitimează nu doar prin respectarea unor principii fundamentale cum ar fi separația puterilor în stat, respectarea dreptului de proprietate, dreptul la libera exprimare etc., ci și prin protejarea minorităților, motiv pentru care este nerelevant numărul credincioșilor greco - catolici ori ortodoxi din raza localității Crucișor, atare argument fiind străin acțiunii in revendicare pe care instanța este chemata sa o soluționeze.
Față de cele mai sus expuse s-a apreciat că se impune respingerea apelului pârâtei ca nefondat în condițiile art.296 alin. 1 Cod procedură civilă.
A fost admis însă apelul reclamantei în ceea ce privește cheltuielile de judecată neacordate la instanța de fond fiind schimbată sub acest aspect sentința și obligată pârâta în favoarea reclamantei la cheltuieli de judecată de 3050 lei câtă vreme, sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 274 Cod procedură civilă, pretențiile reclamantei fiind admise, iar aceasta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea procesului, împuternicirea avocațială având specificată și cuantumul onorariului, necontestat de altfel.
Totodată în baza art. 274 Cod procedură civilă a fost obligată apelanta pârâtă P. O. Română Crucișor la cheltuieli de judecată în apel în cuantum de 2575 lei în favoarea apelantei reclamante P. G.-Catolică Crucișor.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta P. O. Română Crucișor.
Prin decizia civilă nr.5335/ din data de 19 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata reclamantă P. O. Română Crucișor și a admis recursul declarat de pârâta P. Română Crucișor împotriva deciziei civile nr. 8/22.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel Oradea pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel.
Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că este nefondată excepția nulității recursului invocată de intimata reclamantă P. G.-Catolică Crucișor.
Astfel s-a reținu că recurenta –pârâta a invocat critici ce vizează necompetența instanței, greșita soluționare a excepției uzucapiunii, nestabilirea corectă a situației de fapt, lipsa interesului reclamantei în promovarea acțiunii, chiar dacă aceste criticii nu au fost ordonate și sistematizate de pârâtă, prin indicarea expresă a unuia din motivele prevăzute de art. 304 pct.1-9 din Codul de procedură civilă.
S-a mai reținut că din cuprinsul motivelor de recurs s-a putut reține și critica privind nerespectarea prevederilor art. 315 din Codul de procedură civilă, referitoare la obligativitatea hotărârii pronunțată de instanța de recurs.
Așa fiind, nu s-a putut reține ca temei excepția nulității recursului, întrucât parte din critici vizează aspecte legate de necomptență, de greșita aplicare a legii precum și nesocotirea dispozițiilor obligatorii statuate de instanța de recurs.
S-a apreciat ca fiind fondată critica din recurs privind încălcarea de către instanța de apel, în rejudecare, a dispozițiilor art. 315 din Codul de procedură civilă.
Astfel, față de statuările și limitele rejudecării, rezultate din decizia de casare mai sus evocată, s-a constatat că instanța de apel nu a dat eficientă deplină dispozițiilor art.315 din Codul de procedură civilă.
Prin Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu R. a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr.358/1948, în sensul deja reținut și stabilit prin decizia de casare a instanței supreme.
C. normativ special impune drept criteriu, dorința credincioșilor din comunitățile care dețin bunurile în litigiu, iar soluționând litigiul în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, s-a apreciat că instanța de apel în rejudecare, nu a dat eficiență raportului dintre legea generală și cea specială, ignorând faptul că rezolvarea acestuia se realizează în favoarea legii speciale.
In conformitate cu dispozițiile art.3 alin.2 din Decretul-lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005) se reține că alineatele acestui text de lege trebuie interpretate sistematic și ținând seama, de finalitatea legii, ceea ce instanța de apel, în rejudecare, a ignorat.
Astfel, rațiunea pentru care la art.3 din Decretul-lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi, respectiv alin. 2-4 prin Ordonanța Guvernului nr.64/2004 (aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005), rezultă din Expunerea de motive a Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiție, în condițiile în care, unele instanțe apreciau la acel moment că nefinalizarea procedurii în fața comisiilor clericale nu deschid calea acțiunii în instanță.
De aceea, adăugarea la art.3 a alineatului conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei, or decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun", nu poate avea semnificația transformării cererii în retrocedare -reglementată de norma specială - într-o cerere în revendicare de drept comun.
Investită cu o astfel de cerere, instanța de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie, care impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile, aspect care nu a fost analizat pe fond de către instanța de apel.
Altfel spus, înalta Curte a constatat că, deși după primul ciclu procesual, prin decizia de casare, instanța supremă a statuat că, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța este chemată să analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar în același timp, fără a putea ieși din limitele impuse de cadrul normative special — se impune rejudecarea.
Astfel, fiind vorba de solicitarea de retrocedare a unui lăcaș de cult, s-a reținut că instanța de apel nu a stabilit în mod corect, cadrul normativ special, în care pot fi valorificate asemenea pretenții.
De altfel, pronunțându-se asupra neconstituționalității invocate cu referire la art.3 din Decretul-lege nr. 126/1990 și la criteriul voinței credincioșilor în retrocedarea lăcașurilor de cult, Curtea Constituțională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic și nici pe cel al libertății cultelor religioase (deciziile nr.23/1993 și nr.49/1995).
Dincolo de împrejurarea că, astfel cum s-a menționat anterior, modalitatea de reglare a relațiilor sociale, de reconstituire a averii comunităților religioase reprezintă un aspect de politică legislativă iar nu de activitate jurisdicțională, în același timp, nu se poate susține că o asemenea lege ar fi lipsită de conținutul său reparator, prin instituirea criteriului voinței credincioșilor.
Astfel, o măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptării acelei măsuri.
Or, restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii G.-Catolice, fără respectarea condiției impuse de art.3 alin.l din Decretul-lege nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice.
Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realitățile sociale și istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate.
Pe de altă parte, pentru a putea promova o acțiune în revendicare de drept comun, reclamanta trebuie să se poată prevala de existența unui „bun", a unui drept de proprietate în patrimoniul său, pe care să-1 poată astfel valorifica pe calea demersului judiciar.
Împrejurarea că prin Decretul-lege nr.9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu R. (G.-Catolică), urmare abrogării Decretului nr.358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia, vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietății este supusă unei anumite proceduri, reprezentată de dispozițiile Decretului-legea nr. 126/1990, cu modificările ulterioare.
S-a mai arătat că, instanța de trimitere va soluționa pricina, în raport de statuările deciziei de casare, în cuprinsul căreia instanța supremă a stabilit că examinarea unei acțiuni de drept comun, nu elimină incidența actelor normative emise cu referire specială la bunurile ce reglementează lăcașele de cult.
Așa fiind, s-a apreciat că, întrucât sunt aplicabile prevederile art.315 alin.l din Codul de procedură civilă, în raport de reglementarea cu caracter special, prevăzută de Decretul nr. 126/1990, care determină admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, nu se mai impune analizarea celorlalte critici.
Referitor la cererea de completare a deciziei nr.8/R din 22.02.2013, s-a constatat că aceasta a fost soluționată de instanța competentă, potrivit dispozițiilor art.281 indice 2 alin.(l) Cod procedură civilă, respectiv Curtea de Apel Oradea care, prin decizia nr.19 din 9 aprilie 2013, a repins-o, ca nefondată, iar recurentul nu a atacat această decizie în cadrul prezentului dosar.
Așadar, întrucât au fost nerespectate îndrumările, recomandările și limitele rejudecării cauzei, stabilite la finele primului ciclu procesual, prin decizia nr.2319/29 martie 2012, înalta Curte în temeiul art.312 alin.l raportat la art.315 din Codul de procedură civilă, a respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, a admis recursul și a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
Procedând la rejudecarea apelurilor declarate de apelanta reclamantă P. B.R.U. G. - Catolică Crucișor și apelanta P. O. Cruciușor, după casarea cu trimitere spre rejudecare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel Oradea constată următoarele:
Din analiza extrasului de carte funciară – fila 2 dosar fond - se reține faptul că, imobilul înscris în cartea funciară nr. 74 Crucișor cu nr. cadastral 621 – în natură reprezentând biserică și 882 mp teren aferent, reprezintă dreptul de proprietate al intimatei reclamante P. G.-Catolică din Crucișor, cu titlul juridic de posesiune faptică, drept întabulat la foaia B nr. 1 prin încheierea de intabulare nr. 4481/1906.
Potrivit adresei nr. 84 /1.09.2008 emisă de Cabinetul avocațial U. – M., în numele Parohie BRU G. - Catolice Crucișor, se reține faptul că apelanta P. Bisericii Ortodoxe Române a fost invitată pentru data de 14.10.2008 orele 13,00 la Cabinetul Avocațial, în vederea încercării de soluționare amiabilă a dreptului litigios, a ajunge la o înțelegere referitor la mai multe imobile printre care și cel în litigiu, sus-menționat, la care nu există dovezi că s-ar fi răspuns în vreun fel.
Conform art. 34 din Legea nr. 7/1996, astfel cum era în vigoare la data promovării litigiului: 09.02.2009 – orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor de carte funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a constatat că – înscrierea sau actul în baza căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil, dreptul înscris a fost greșit calificat, dacă nu mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanță cu situația reală actuală a imobilului.
Câtă vreme în speță nu s-a dovedit faptul că înscrierea dreptului de proprietate în anul 1906 cu titlu de posesiune faptică în favoarea Parohiei G.-Catolice Crucișoir sau actul în baza căruia s-a efectuat înscrierea în Cartea funciară nu ar fi fost valabil, că dreptul înscris ar fi greșit calificat, că nu ar mai fi întrunite condițiile de existență a dreptului înscris, că ar fi încetat efectele actului juridic în baza căruia s-a efectuat înscrierea, că aceasta nu ar mai fi în concordanță cu situația reală, actuală a imobilului, în mod corect instanța de fond a respins cererea reconvențională prin care s-a solicitat rectificarea colii de carte funciară.
Faptul că apelanta pârâtă Biserica O. Crucișor folosește imobilul nu este un motiv de aplicare a acestor dispoziții legale, nefiind depus la dosar vreun act din care să reiasă că acestă posesiune, folosință ar fi fost exercitată cu acordul proprietarului tabular, că ar exista un act de înstrăinare valabil al dreptului de proprietate care să emane de la aceasta.
Este o chestiune notorie însă faptul că prin Decretul nr. 358/1948, cultul greco – catolic a fost desființat, fiind scos în afara legii, că și-a pierdut personalitatea juridică, patrimoniul, însă, urmare a Decretului - Lege nr. 126/1990 acest cult și-a recăpătat personalitatea juridică și implicit avea posibilitatea legală de a întreprinde toate demersurile pentru a redobândi bunurile confiscate, în speță însă, în cartea funciară nu s-au efectuat înscrieri care să necesite pentru revendicarea imobilului să fie rectificate anterior.
Nu s-a făcut, în speță, dovada faptului că după desființarea cultului greco – catolic s-ar fi urmat procedura instituită de art. 37 din Decretul nr. 177/1948 ce prevedea condițiile pentru a opera strămutarea averii cultului părăsit de cel puțin 75% din numărul credincioșilor în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, că s-ar fi apelat la Judecătoria Populară a locului pentru a se constata acest aspect, ori, nici raportat la aceste aspecte nu există motive pentru a determina concluzia că se impune rectificarea colii de carte funciară solicitate de apelanta pârâtă Biserica O. Crucișor.
Ca urmare, criticile aduse sentinței în sensul că nu pot fi înlăturate efectele Decretului nr. 177/1948 și ale Decretului nr. 358/1948 apar ca nefondate. Deoarece trecerea credincioșilor de la cultul greco – catolic la cel ortodox s-a făcut urmare a desființării celui greco – catolic, implicit nici posesia nu poate fi apreciată ca fiind una utilă, neexistând o folosință lipsită de vicii ci dimpotrivă aceasta s-a bazat pe violență. Condițiile pentru a opera uzucapiunea nefiind îndeplinite, buna-credință de altfel lipsind, posesia, nefiind una utilă, lipsind chiar și justa cauză în sensul art. 1895 Cod civil respectiv nici cele prevăzute în art. 27-28 din Decretul - Lege nr. 115/1938, criticile apar ca neîntemeiate.
Astfel cum s-a reținut mai sus, imobilul în litigiu a rămas întabulat în cartea funciară pe numele Parohiei G. - Catolice Crucișor, întabulare nerectificată, neanulată, nemodificată din anul 1906, neexistând nici motive de rectificare a înscrierilor nici în prezent. Ceea ce a pierdut proprietarul tabular, în speță, a fost doar un atribut al dreptului de proprietate – posesia – care se exercită de apelanta pârâtă P. O. Crucișor, fără a avea un titlu legal.
Prin Decretul – Lege nr. 126/1990, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, prin Decretul-Lege nr. 9/1989, la art. 3 s-a prevăzut că situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu R. – G. Catolică și au fost preluate de Biserica O. Română, se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând cont de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.
Urmare a îndrumărilor date de instanța de casare, conform art. 315 din Codul de procedură civilă, obligatorii pentru curte, la rejudecarea cauzei în apel, s-a procedat la verificarea aspectului prevăzut de art. 3 din Decretul – lege nr. 126/1990, respectiv cel al constituirii unei comisii mixte clericale din partea ambelor parohii. Deși prin adresa nr. 38/18.06.2014 P. O. a fost invitată ca în data de 24.07.2014, orele 10,00 să se prezinte la sediul avocatului Parohiei G. - Catolice în vederea realizării unei încercări de conciliere – constituire comisie interconfesională formată din reprezentanți ai ambelor culte, a câte 5 – 10 credincioși din ambele culte, P. O. Română Crucișor prin adresa nr. 15/23.07.2014 a comunicat că nu doresc credincioșii și consilierii a renunța la nici un lăcaș de cult, ei reprezentând 90% din comunitatea de credincioși, urmași ai greco – catolicilor.
S-a mai arătat în acest răspuns că încercarea de conciliere nu poate avea loc, că nu se vor prezenta la data stabilită în locația menționată, aspect din care Curtea reține faptul că din culpa apelantei pârâte dispozițiile legale enunțate nu au putut fi puse în aplicare și de altfel, acest aspect reiese și din faptul că și la cealaltă adresă din data de 01.09.2008 arătată mai sus, formulată tot în vederea soluționării amiabile a litigiului, nu s-a răspuns afirmativ.
D. în măsura în care se răspundea afirmativ încercării de a se constitui o comisie mixtă pentru soluționarea situației juridice a lăcașului de cult în sensul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 se puteau analiza celelalte aspecte referitor la obligația de a fi avută în vedere dorința credincioșilor din comunitățile care deținea bunul, ori, în lipsa îndeplinirii acestei condiții nu se mai impune o astfel de analiză și de altfel este clar că dorința credincioșilor din cele două culte nu coincide.
Atâta timp cât în speță s-a dovedit imposibilitatea urmării procedurii instituite de o lege specială în materie – Decretul-lege nr. 126/1990 raportat la dispozițiile art. 3 conform căreia – dacă reprezentanții celor două culte nu se pot întruni în comisia stipulată de lege pentru a dispune cu privire la lăcașul de cult, partea interesată are deschisă calea unei acțiuni civile de drept comun – acțiunea în revendicare potrivit art. 480 Cod civil – în vigoare la data promovării litigiului – art.1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului din perspectiva cărora vor fi analizate criticile aduse de apelanta P. O. Crucișor.
Potrivit art. 480 Cod civil, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege. Conform art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitatea publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Din cuprinsul art. 44 alin. 2 al Constituției României se reține faptul că proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Ca urmare, câtă vreme dreptul de proprietate al Parohiei G. - Catolice Crucișor este întabulat în cartea funciară, posesia exercitată de P. O. Română Crucișor neavând un temei legal, neexistând o cauză de utilitate publică care să justifice încălcarea unui atribut al dreptului de proprietate al apelantei reclamante, în mod corect instanța de fond a admis acțiunea în revendicare.
Dreptul de proprietate subzistă indiferent de numărul credincioșilor din fiecare cult aflat în litigiu, iar ceea ce este relevant în speță este faptul că proprietarul tabular nu se poate bucura de atributele ce-i sunt conferite de acest drept, aspect ce se impune a fi reparat de instanțele judecătorești prin aplicarea corectă a dispozițiilor legale enunțate.
Față de toate considerentele expuse, apelul declarat de pârâta P. O. Română Crucișor în baza art. 296 din Codul de procedură civilă, va fi respins ca nefondat.
Deoarece prin decizia de casare s-a dispus casarea în întregime a deciziei recurate prin care s-au soluționat două apeluri – atât cel declarat de apelanta pârâtă – P. O. Română Crucișor cât și cel declarat de reclamanta P. G. – Catolică Crucișlor, se impune ca instanța la rejudecare să se pronunțe și asupra acestuia.
Cu ocazia soluționării cauzei în fond, deși s-a admis acțiunea principală, formulată de reclamanta P. G.-Catolică Crucișor, nu i-au fost acordate cheltuieli de judecată conform art. 274 din Codul de procedură civilă, în lipsa dovezii plății onorariului avocațial.
Din cuprinsul împuternicirii avocațiale – fila 10 dosar fond – se reține că U. H. A., M. I. și D. C. au fost împuterniciți în baza contractului de asistență juridică nr. 42/02.02.2009 de P. G. - Catolică Crucișor, să exercite activitățile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1995 în fața Tribunalului Satu M. – pentru revendicare imobiliară, fiind menționat un onorariu de 3050 lei, fără însă a fi atașată o chitanță de plată a acestuia.
Cu toate că, instanța de apel i-a pus în vedere avocatului apelantei reclamante să facă dovada încasării onorariului avocațial indicat în cuprinsul împuternicirii avocațiale, sens în care s-a acordat și un termen de pronunțare, acesta nu s-a conformat, menționând doar în cuprinsul adresei înregistrată la data de 23.09.2014 că va cere cheltuielile de judecată făcute cu procesul pe cale separată.
Deși culpa procesuală, conform celor expuse se reține în sarcina apelantei pârâte P. O. Română Crucișor, câtă vreme nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate, față și de precizarea apelantei reclamante că le va solicita pe cale separată, criticile aduse apar ca nefondate, corect instanța de fond reținând că nu se impune acordarea acestora.
Raportat la toate considerentele expuse, în baza art. 296 din Codul de procedură civilă, instanța de apel va respinge ca nefondate ambele apeluri și va păstra în întregime sentința apelată ca fiind legală și temeinică, nefiind acordate cheltuieli de judecată în apel, față de cele dispuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondate apelurile civile declarate de apelanta - reclamantă P. G.-CATOLICĂ CRUCIȘOR reprezentata prin curator G. G. din Crucișor, nr. 203, județul Satu M. și de apelanta - pârâtă P. O. ROMÂNĂ CRUCIȘOR cu sediul în Crucișor, ., județul Satu M., împotriva sentinței civile nr. 1721/D din 21 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu M. pe care o păstrează în întregime.
Fără cheltuieli de judecată.
DEFINITIVĂ.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 23 septembrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
S. A. L. T. D. I. F.
Red. jud. S. A.L./23.09.2014
Jud. fond:R. E.
Tehnored. I.F./26.09.2014
| ← Anulare act. Hotărâre din 24-09-2014, Curtea de Apel ORADEA | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
