Acţiune în constatare. Decizia nr. 286/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 286/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 12-03-2015 în dosarul nr. 1935/204/2012/a3
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 286
Ședința publică din data de 12 martie 2015
Președinte - C. P.
Judecători - V. D.
- M. G.
Grefier - C. O.
Pe rol fiind judecarea contestației în anulare a deciziei civile nr. 2581 pronunțată la data de 4 decembrie 2014 de Curtea de Apel Ploiești, formulată de contestatoarea ., cu sediul în Câmpina, ., ., ., în faliment prin lichidator judiciar ., cu sediul în Ploiești, ., ., ., în contradictoriu cu intimații A. I. și A. R. C., domiciliați în Câmpina, ., jud. Prahova.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns contestatoarea . în faliment prin lichidator judiciar ., reprezentată de avocat N. M. din Baroul Prahova și intimații A. I. și A. R. C., asistați de avocat G. A. din Baroul Prahova.
Procedura legal îndeplinită.
Cererea scutită de plata taxei judiciare de timbru.
Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează părțile asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că a fost atașat dosarul de fond, iar la dosar s-a depus întâmpinare.
Se înmânează copie de pe întâmpinare apărătorului contestatoarei.
Apărătorii părților având pe rând cuvântul arată că nu mai au cereri de formulat în cauză.
Curtea, consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și dezbaterea contestației.
Avocat N. M. pentru contestatoare având cuvântul solicită admiterea contestației astfel cum a fost formulată, admiterea recursului declarat de reclamantă astfel cum a fost formulat și respingerea recursului declarat de pârâți.
Învederează că sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică întrucât nu s-a observat că instanța de fond Judecătoria Câmpina a stabilit în mod irevocabil că în urma judecării cererii de reexaminare a taxei de timbru, că nu datorează taxa de timbru.
Apreciază nelegală măsura citării în recurs cu mențiunea achitării unei taxe de timbru având în vedere că la instanța de fond nu s-a timbrat.
Fără cheltuieli de judecată.
Avocat G. A. pentru intimați având cuvântul solicită respingerea contestației în anulare, susținând că deși instanța de recurs a pus în vedere recurentei-reclamante să formuleze cerere de scutire la plata taxei de timbru, aceasta nu a înțeles să formuleze această cale și oricum recursul era neîntemeiat.
Fără cheltuieli de judecată.
CURTEA:
Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina la data de 17.04.2012 sub numărul_ 12 reclamanta S.C. V. C. S.R.L. – în faliment – prin administrator judiciar Euroinsol Consulting SPRL, a chemat în judecată pe pârâții Primăria Câmpina și A. E. G., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin efectul accesiunii imobiliare asupra imobilului casă de locuit construit pe terenul intravilan în suprafață de 1770 m.p. situat în mun. Câmpina, .. 309, jud. Prahova, având vecini Malai A., Greus A., drum de acces, rest de proprietate și I. I., cu număr cadastral provizoriu: 2701/1, intabulat în Cartea funciară a mun. Câmpina sub nr. 2124, teren proprietatea reclamantei conform contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2676/20.06.2007 la B.N.P. M. I..
În motivarea cererii reclamanta a învederat că imobilul în litigiu a fost construit pe terenul proprietatea sa de către pârâtul A. E. G., administratorul statutar al societății reclamante, astfel încât apreciază ca îndreptățită cererea formulată, solicitând să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției pe care pârâtul a edificat-o, prin efectul accesiunii imobiliare.
La data de 11.06.2012 pârâta Primăria Municipiului Câmpina a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, raportat la obiectul prezentei cauze, motivat prin faptul că într-o astfel de acțiune calitate procesuală pasivă are constructorul imobilului, respectiv casa de locuit edificată pe terenul proprietatea reclamantei și, pe cale de consecință a solicitat respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
La termenul din data de 15.06.2012, în ședință publică, pârâta Primăria municipiului Câmpina a depus un set de înscrisuri în dovedirea titularului dreptului de proprietate asupra imobilului construcție.
Reclamanta a solicitat citarea în cauză a numitei A. I., iar prin încheierea de ședință de la respectivul termen instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a numitei A. I. și citarea acesteia cu copia cererii de chemare în judecată.
Pârâtul A. E. G. a depus, la data de 30.10.2012, întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, învederând că acțiunea trebuia promovată în contradictoriu cu constructorul imobilului casă de locuit, respectiv pârâta A. I., el nefiind implicat în edificarea acesteia, iar cu privire la fondul cauzei a arătat că acțiunea este neîntemeiată, pârâta A. I. fiind proprietara construcției edificate cu acordul scris al reclamantei, ceea ce implică și recunoașterea unui drept de superficie asupra terenului aferent clădirii.
A mai arătat pârâtul A. E. G. că la data de 05.12.2007 între reclamanta și pârâta A. I. s-a încheiat un antecontract de vânzare – cumpărare având ca obiect terenul în cauză, cumpărătoarea intenționând să edifice o construcție cu destinația de locuință pe terenul respectiv, astfel încât societatea și-a exprimat în scris acordul ca promitentul cumpărător să facă demersurile necesare pentru obținerea autorizației de construcție, document folosit alături de altele pentru obținerea certificatului de urbanism emis la data de 18.03.2008.
S-a precizat de către pârât că, cu toate acestea, autorizația de construcție nu a putut fi obținută, față de poziția societății bancare, creditoarea reclamantei și beneficiara unei garanții ipotecare instituită asupra imobilului teren în cauză, aceasta opunându-se la întocmirea cadastrului, acordul acesteia fiind solicitat expres de către oficiul de cadastru, acest ultim aspect fiind singurul motiv de blocare a procesului de eliberare a autorizație de construcție, pârâta A. I. fiind și amendată pentru lipsa acestui act prin procesul-verbal de contravenție nr. 2/18.04.2011 întocmit de reprezentanții Primăriei Câmpina, deși atitudinea constructorului a fost de bună credință, acesta efectuând toate demersurile pe care le putea realiza, atitudinea abuzivă a creditoarei reclamantei nefiindu-i imputabilă.
La data de 30.10.2012 pârâta A. I. a depus întâmpinare–cerere reconvenționalăprin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, iar reconvențional a solicitat constatarea dreptului său de proprietate asupra construcției edificate în mun. Câmpina, .. 309, pe terenul aparținând reclamantei, dobândirea unui drept de superficie asupra terenului afectat de construcție și stabilirea unei servituți de trecere la calea publică pe terenul în cauză, servitute deja materializată prin drum amenajat.
Cu caracter de întâmpinare pârâta A. I. a solicitat respingerea acțiunii principale, învederând că existența actelor ce reglementează situația construcției între proprietarul terenului și constructor face inaplicabilă prezumția instituită de art. 577 alin. 1 C.civ., invocată de partea adversă, iar în urma administrării probelor va fi răsturnată și prezumția prev. de art. 579 alin. 1 C.civ., ambele fiind temeiurile de drept ale cererii introductive de instanță.
În expunerea situației de fapt, ca temei atât al apărărilor formulate cât și al capetelor cererii reconvenționale, pârâta a arătat că la data de 05.12.2007 a încheiat cu reclamanta un antecontract de vânzare – cumpărare având ca obiect terenul în cauză, scopul cumpărării fiind edificarea construcției casă de locuit, prețul vânzării fiind de_ euro, din care la momentul semnării antecontractului promitenta vânzătoare a primit_ euro și, întrucât în anul 2008 reclamanta și-a dat acordul pentru obținerea autorizației de construcție, pârâta A. I. a început demersurile în vederea obținerii autorizației de construcție, în urma depunerii documentației necesare fiind eliberat de către Primăria mun. Câmpina certificatul de urbanism nr. 182/18.03.2008, fiind începută totodată și edificarea efectivă a imobilului.
A mai arătat pârâta că, fiind solicitat de către serviciul urbanism al autorității publice locale, reclamanta a emis un acord expres referitor la construirea efectivă a casei pe terenul proprietatea sa și, cu toate că au fost obținute toate avizele necesare, inclusiv proiectul construcției, de la oficiul de cadastru a fost solicitat avizul instituției bancare ce avea instituită ipotecă asupra terenului însă societatea bancară a refuzat să-și dea acordul în acest sens, pârâta A. I. fiind pusă în imposibilitatea obținerii autorizației de construcție, motiv pentru care a finalizat construcția doar până la roșu, comportându-se ca un constructor de bună credință, nefiindu-i imputabilă lipsa autorizației de construcție, fiind blocată în demersurile sale de atitudinea abuzivă a instituției bancare, caz în care, singura modalitate de a intra în legalitate este admiterea cererii reconvenționale formulate.
La data de 31.01.2013 pârâta – reclamanta a depus o cerere de introducere în cauză a numitului A. R. C., întemeiată pe disp. art. 57 C.pr.civ. învederând că acesta este soțul său, construcția și toate drepturile legate de aceasta având statut de bun comun, dobândit în timpul căsătoriei, drept pentru care este coproprietar al construcției edificate, atât acțiunea principală cât și cererea reconvențională fiind necesar a se judeca și în contradictoriu cu acesta, sens în care a menționat că înțelege să-și modifice cererea reconvențională solicitând constatarea dreptului său de proprietate, precum și al numitului A. R. C., asupra casei edificate în mun. Câmpina, .. 309, jud. Prahova, pe terenul aparținând reclamantei, a unui drept de superficie asupra terenului afectat de construcție, stabilirea unei servituți de trecere la calea publică pe terenul în cauză, servitute deja materializată prin drum amenajat.
La termenul din data de 17.04.2013 reclamanta–pârâtă a formulat o cerere de completare a acțiunii solicitând introducerea în cauză a numitului A. R. C., în calitate de pârât, pentru opozabilitate, în temeiul art. 57 C.pr.civ..
Prin încheierea de ședință de la acel termen instanța a dispus introducerea în cauză a numitului A. R. C. în calitate de intervenient în interes propriu, conform disp. art. 58 C.pr.civ..
Intervenientul A. R. C. și-a exprimat poziția procesuală prin cererea depusă la data de 05.06.2013 învederând că înțelege să solicite alături de pârâta – reclamantă constatarea dreptului lor de proprietate asupra casei edificate în mun. Câmpina, .. 309, jud. Prahova, pe terenul aparținând reclamantei, a unui drept de superficie asupra terenului afectat de construcție, stabilirea unei servituți de trecere la calea publică pe terenul în cauză, servitute deja materializată prin drum amenajat.
În motivarea cererii a arătat că este căsătorit cu pârâta–reclamantă, care în această calitate este coproprietar al construcției edificate, atât acțiunea principală cât și cererea reconvențională urmând a se judeca în prezența amândurora, bunurile în litigiu având statut de bun comun, dobândit în timpul căsătoriei.
La termenul din data de 11.09.2013 în urma dezbaterilor contradictorii purtate în prezența părților, instanța, prin încheierea de ședință de la respectivul termen, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului Câmpina, invocată de către aceasta prin întâmpinare, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului A. E. G., invocată de către acesta prin întâmpinare, dispunând scoaterea din cauză a celor doi pârâți, pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii.
Prin sentința civilă nr. 916/12.03.2014, Judecătoria Câmpina a respins acțiunea formulată de reclamanta–pârâtă S.C. V. C. S.R.L., ca neîntemeiată, a admis cererea reconvențională formulată de pârâta–reclamantă A. I., a constatat dreptul de proprietate al pârâtei–reclamante A. I. și al intervenientului A. R. C. asupra construcției casă de locuit situată în mun. Câmpina, .. 309, jud. Prahova, identificată prin raportul de expertiză construcții întocmit de ing. D. F. R. și a instituit în favoarea pârâtei–reclamante A. I. și a intervenientului A. R. C. un drept de superficie asupra terenului în suprafață de 385 m.p., delimitat conform raportului de expertiză I. C. prin punctele 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 32, 31, 13, teren ce face parte din terenul în suprafață de 1649 m.p. proprietatea reclamantei situat în mun. Câmpina, .. 309, jud. Prahova.
Totodată, instanța de fond a stabilit pe terenul proprietatea reclamantei în suprafață de 1649 m.p., situat în mun. Câmpina, .. 309, jud. Prahova un drept de servitute de trecere la calea publică practicabil atât cu mijloace auto cât și pietonal, pe o suprafață de 267 m.p., identificată prin punctele 1, 2, 3, 6, 5, 33, 32, 31, 8, 4, 1, delimitat conform raportului de expertiză I. C..
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că la data de 18.01.2008 între reclamantă și pârâta A. I. s-a încheiat antecontractul de vânzare – cumpărare autentificat având ca obiect terenul în cauză, cumpărătoarea intenționând să edifice o construcție cu destinația de locuință pe terenul respectiv, sens în care reclamanta, prin înscrisul intitulat „Acord” încheiat între părți la data de 06.02.2008, și-a exprimat acordul ca promitenta cumpărătoare să construiască o casă pe acest teren și să întreprindă demersurile necesare pentru obținerea autorizației de construcție, aceasta obținând însă numai certificatului de urbanism emis la data de 18.03.2008, iar la data de 30.06.2009 între reclamantă și pârâtă se încheia un nou înscris, intitulat”Proces verbal”, prin care reclamanta recunoștea că la data respectivă pârâta și-a respectat partea de înțelegere și anume a ridicat pe cheltuiala proprie construcția, aflându-se la stadiul “la roșu”, însă nu a putut obține autorizația de construcție din cauza refuzului societății bancare creditoare a reclamantei și beneficiara unei garanții ipotecare instituită asupra imobilului teren în cauză, pârâta fiind amendată pentru lipsa autorizației necesară edificării construcției astfel cum a fost identificată de către expert, situație de fapt confirmată și de martorii audiați.
A reținut instanța de fond că în cauză sunt aplicabile disp. art. 494 Cod civ. de la 1864, dacă construcțiile au fost făcute de o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de le ține pentru dânsul sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice, motivând totodată că în jurisprudență s-a decis că nu se vor aplica dispozițiile art.494 c.civ., dacă lucrările de construcții au fost efectuate în temeiul unei convenții încheiate între proprietarul terenului și constructor, soluție ce a primit consacrare legislativa în Noul Cod Civ., art. 579 alin 2, aspectul de ordin formal legat de inexistența autorizației de construire neputând obstrucționa sau limita dreptul de proprietate al pârâților reclamanți, după cum constatarea dreptului de proprietate al acestora nu poate avea consecințe pe planul raporturilor de natură administrativă legate de inexistența autorizației, pentru a se putea afirma că aceștia tind pe calea acțiunii de față, să eludeze prev. art. 2 din Legea 50/1991 modificată prin Legea 453/2001, instanța de fond apreciind astfel ca fiind neîntemeiată acțiunea reclamantei și întemeiată cererea reconvențională sub aspectul constatării dreptului de proprietate al pârâtei și intervenientului asupra construcției în litigiu.
Referitor la cererea vizând instituirea unui drept de superficie pe terenul reclamantei, instanța de fond a arătat că și această cerere este întemeiată ținând seama de convenția existentă între reclamantă și pârâta A. I., materializată prin înscrisurile mai sus menționate și de acordul dat de reclamantă în calitate de proprietară a terenului în vederea executării de către pârâtă a unei case pe acel teren, care să fie proprietatea pârâtei, convenția părților fiind una dintre modalitățile prin care se poate constitui un drept de superficie.
A apreciat instanța de fond că este întemeiat și cel de-al treilea capăt al cererii reconvenționale vizând dreptul de acces la construcție, terenul fiind proprietatea reclamantei, în temeiul art. 616 c. pr. civ. de la 1865, drept de acces astfel cum a fost delimitat conform raportului de expertiză I. C..
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta . prin Lichidator Judiciar Euroinsol Consulting SPRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii de apel, reclamanta a arătat că în mod greșit instanța de fond a admis cererea reconvențională cât timp între părți nu s-a stabilit niciun raport juridic obligațional în baza antecontractului de vânzare-cumpărare din 05.12.2007 astfel încât, în condițiile în care pârâta a edificat construcția fără autorizație de construcție și fără acordul Băncii Transilvania, care nu și-a dat acceptul la construirea casei de către pârâți și s-a opus la întocmirea cadastrului, se impunea respingerea cererii reconvenționale ca neîntemeiată.
A mai arătat apelanta că, în realitate, nu refuzul băncii de a-și da acordul la construirea casei de locuit a fost motivul de blocare a procesului de eliberare a autorizației de construcție de către pârâtă astfel cum eronat a reținut instanța de fond, ci faptul că împrumutul se plătește în rate, iar sarcinile se sting la plata ultimei rate care, de altfel, nu a fost achitată.
S-a susținut de către apelantă faptul că, în calitate de proprietar al terenului, se impunea ca instanța de fond să’ facă aplicarea disp. art.480 c.civ., art.494 alin.2 c civ. cu consecința admiterii acțiunii sale și obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și posesie imobilul ridicat pe terenul proprietatea sa.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată sub nr._ 12 la data de 15.05.2014.
La data de 18.06.2014 intimații au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând în esență că au fost constructori de bună credință, obținând și acordul proprietarului terenului, fiind somați de Primăria Câmpina să intre în legalitate, întocmindu-se un proces verbal de contravenție și existând o hotărâre prin care intimata este somată să demoleze construcția în cazul în care nu intră în legalitate.
Prin Decizia civilă nr. 442 din 1 iulie 2014 Tribunalul Prahova – Secția I Civilă a admis apelul declarat de apelanta reclamantă ., a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins în totalitate cererea reconvențională și a menținut restul dispozițiilor sentinței, luând act că apelanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare aut. nr. 2676/20.06.2007, numita N. St. V. A. C. a vândut reclamantei . reprezentată prin unic asociat și administrator A. E. G., terenul în suprafață de 1694 mp. situat în intravilanul mun. Câmpina, un drept indiviz de ½ din terenul de 16 mp. reprezentând drum de acces, un drept indiviz de ½ din terenul curți-construcții în suprafață de 136 mp. cu destinația de drum de acces cu pasul și autoturismul, pentru prețul de 441.450 lei, echivalentul a 135.000 de euro, sens în care prin contractul de credit nr. 562/2007 Banca Transilvania a acordat cumpărătoarei un credit pentru achiziționarea acestor terenuri, credit garantat de către cumpărătoare cu terenurile ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat, imobil pe care, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare nr.7/18.01.2008 reclamanta s-a obligat să-l vândă pârâtei A. I., stabilindu-se termen pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare în formă autentică 31.12.2013, contract care nu a fost încheiat nici în prezent.
Potrivit înscrisului intitulat Acord încheiat la data de 06.02.2008, reclamanta și-a exprimat acordul ca pârâta A. I. să construiască din fonduri proprii o casă pe terenul sus-menționat, aceasta din urmă asumându-și obligația de a obține toate actele necesare edificării casei (autorizația de construcție, certificat de urbanism, proiect și orice alt document ), revenindu-i răspunderea la ridicarea acestei construcții.
A mai reținut tribunalul că pârâta a obținut certificatul de urbanism nr.182/18.03.2008 și a început edificarea construcției-casă de locuit, fără a obține și autorizația de construcție, banca refuzând să-și exprime acordul în acest sens, motiv pentru care pârâta A. I. a fost sancționată contravențional în baza procesului verbal de contravenție nr._/18.04.2011, dispunându-se oprirea lucrărilor de construire și . pârâtei, autorizație care, însă, nu a fost obținută nici în prezent, pârâta fiind obligată prin sentința civilă nr.1574/12.05.2014 a Judecătoriei Câmpina să intre în legalitate prin obținerea autorizației de construcție sau desființarea lucrărilor de construcție realizate fără autorizație în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, iar în caz de refuz al pârâtei la desființarea construcției, a fost abilitat Mun. Câmpina să o facă pe cheltuiala pârâtei.
Conform raportului de expertiză tehnică construcții întocmit de expert D. F. R., construcția a fost executată în anii 2009-2011, lucrările în prezent fiind sistate și este la stadiul de roșu, fără închideri, fără finisaje, fără instalații, fiind evaluată de expert la suma de 326.700 lei.
S-a mai reținut că, potrivit art.577 c.civ. și urm. c.civ., care reglementează accesiunea imobiliară artificială constând în faptul că proprietarul terenului devine proprietarul construcțiilor, plantațiilor și orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, fiind prevăzute două situații, respectiv când lucrarea este realizată de proprietarul imobilului cu materialele sale sau cu materialele altuia și situația când construcțiile, plantațiile sau alte lucrări sunt făcute de către o altă persoană cu materialele sale, dar pe terenul aparținând altei persoane, distingându-se situația constructorilor de bună sau rea-credință, și dreptul acestora fie de a obține despăgubiri, în anumite condiții.
Art.586 alin.1 c.civ. prevede că autorul lucrării este de bună credință dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărții funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară dacă, în ambele cazuri, nu rezultă din cartea funciară și nu a cunoscut pe nicio altă cale titlul viciului său însă, în orice situație, nu poate invoca buna credință ce care construiește în lipsa sau cu nerespectarea autorizațiilor cerute de lege, astfel cum prevăd în mod expres dispozițiile art.586 alin. 2 c.civ.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, tribunalul a constatat că în baza contractului de vânzare-cumpărare aut. nr. 2676/20.06.2007, reclamanta a dobândit prin cumpărare dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 1694 mp. situat în intravilanul mun. Câmpina, un drept indiviz de ½ din terenul de 16 mp. reprezentând drum de acces, un drept indiviz de ½ din terenul curți-construcții în suprafață de 136 mp. cu destinația de drum de acces cu pasul și autoturismul, iar pentru achiziționarea acestor terenuri a obținut un împrumut de la Banca Transilvania – Sucursala Ploiești, intabulându-se ipoteca în favoarea băncii, creditul fiind garantat de către reclamantă cu terenurile cumpărate, teren pe care pârâta A. I. a edificat o construcție aflată în prezent la stadiul de roșu, fără a obține autorizație de construcție, fiind amendată pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 50/1991, dispunându-se prin procesul-verbal de contravenție oprirea de îndată a lucrărilor și ., iar în baza sentinței civile nr.1574/12.05.2014 a Judecătoriei Câmpina pârâta a fost obligată să intre în legalitate prin obținerea autorizației de construcție sau desființarea lucrărilor de construcție realizate fără autorizație în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, iar în caz de refuz al pârâtei la desființarea construcției, a fost abilitat Mun. Câmpina să o facă pe cheltuiala pârâtei.
Ca atare, atât timp cât reclamanta a dobândit în proprietate un teren de 1694 mp. situat în intravilanul mun. Câmpina, teren asupra căruia pârâta A. I. a edificat în perioada 2009-2011, cu materiale proprii, o construcție de anvergură constând în casă de locuit aflată în stadiul de roșu, fără închideri, fără finisaje, fără instalații, fiind evaluată de expert la suma de 326.700 lei, fără autorizație de construcție, înseamnă că reclamanta nu poate pretinde constatarea unui drept de proprietate asupra acestei construcții pe calea accesiunii imobiliare întrucât pârâta a edificat construcția în mod nelegal, cu nerespectarea dispozițiilor care impun în mod expres obținerea unei autorizații de construcție.
Or, cât timp pârâta a edificat pe terenul proprietatea reclamantei o construcție fără a poseda autorizație de construcție, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute în mod expres de lege în acest sens, înseamnă că nu se poate constata dreptul de proprietate al reclamantei asupra unei construcții edificată nelegal, chiar dacă a fost ridicată de un terț, cu materialele acestuia, pe terenul proprietatea sa, legea fiind de strictă interpretare și aplicare, reglementând expres condițiile privind efectuarea unei construcții, respectiv numai pe baza unei autorizații de construcție, în caz contrar legea prevăzând sancțiunea demolării construcțiilor edificate nelegal, ceea ce exclude posibilitatea constatării unui drept de proprietate în favoarea reclamantei pe calea accesiunii imobiliare.
Pe de altă parte, a menționat tribunalul că nici pârâta nu poate pretinde constatarea unui drept de proprietate asupra construcției cât timp a cunoscut că are obligația de a obține o autorizație de construcție în acest sens, ceea ce înseamnă că nu se poate prevala de propria culpă, incorectitudine, imoralitate în nerespectarea dispozițiilor referitoare la regimul edificării construcțiilor, respectiv Legea nr.50/1990, pentru a obține protecția unui drept, acest fapt fiind inadmisibil.
Împrejurarea că a obținut acordul reclamantei în scopul edificării construcției nu are relevanță în cauză deoarece existența acordului reclamantei nu atrage de drept recunoașterea unui drept de proprietate asupra construcției în litigiu cât timp aceasta a fost edificată nelegal, fără să existe o autorizație în acest sens, pârâta încălcând dispozițiile legale în materia edificării construcțiilor.
Susținerea pârâtei că a fost constructor de bună-credință, construind pe terenul reclamantei cu consimțământul acesteia și că nu a putut obține autorizația de construcție din cauza refuzului abuziv al băncii de a-și exprima acordul în acest sens, nu a fost reținută întrucât, simplul acord al reclamantei pentru edificarea construcției pe terenul proprietatea sa, acord obținut, de altfel, în virtutea relațiilor de familie dintre pârâtă și administratorul societății, intervenientul A. E. G., fiind soți, nu conduce în mod automat la considerarea pârâtei ca fiind constructor de bună credință ci, dimpotrivă, edificarea construcției până la stadiul de roșu în lipsa autorizației de construcție, obligație prevăzută în mod expres de lege pentru construcțiile cu caracter durabil cum este construcția în litigiu, demonstrează tocmai reaua credință a pârâtei la efectuarea acesteia, mai ales în condițiile inexistenței vreunei dovezi privind pretinsul refuz nejustificat al băncii în calitate de beneficiară a garanției ipotecare instituită asupra terenului, de a-și exprima acordul în sensul obținerii de către pârâtă a autorizației de construcție.
Astfel, a reținut tribunalul că în mod corect instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată însă, în mod greșit a admis cererea reconvențională formulată de pârâtă întrucât din probele administrate reiese că edificarea construcției în litigiu s-a făcut în mod nelegal, cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale Legii nr.50/1990, caz în care nu se poate constata un drept de proprietate pe calea accesiunii imobiliare ori în calitate de pretins constructor de bună credință al unei construcții edificată în mod nelegal.
Criticile apelantei în sensul că în mod greșit instanța de fond a admis cererea reconvențională cât timp între părți nu s-a stabilit niciun raport juridic obligațional în baza antecontractului de vânzare - cumpărare din 05.12.2007 iar pârâta a edificat construcția fără autorizație de construcție și fără acordul Băncii Transilvania, care nu și-a dat acceptul la construirea casei de către pârâți și s-a opus la întocmirea cadastrului, sunt justificate întrucât, într-adevăr, în condițiile în care există o lege specială care reglementează regimul juridic al edificării construcțiilor, stabilind anumite obligații în sarcina pârâtei, aceasta din urmă nu poate pretinde recunoașterea unui drept de proprietate asupra construcției pe calea dreptului comun, construcția căzând sub incidența Legii nr.50/1990, lege în vigoare la data edificării acesteia.
Referitor la afirmațiile apelantei conform cărora, în realitate, nu refuzul băncii de a-și da acordul la construirea casei de locuit a fost motivul de blocare a procesului de eliberare a autorizației de construcție de către pârâtă astfel cum eronat a reținut instanța de fond, ci faptul că împrumutul se plătește în rate, iar sarcinile se sting la plata ultimei rate care, de altfel, nu a fost achitată, s-a reținut că au relevanță în cauză deoarece, cât timp pârâta nu a obținut acordul băncii solicitat în mod obligatoriu de către oficiul de cadastru privind obținerea autorizației de construcție și astfel nu și-a îndeplinit obligațiile instituite în sarcina sa de lege constând în obținerea autorizației de construcție, înseamnă că nu poate pretinde un drept de proprietate acestei construcții edificată în mod nelegal, neputându-se prevala de propria culpă pentru a obține protecția unui drept, mai ales că nu există nicio dovadă la dosar privind refuzul nejustificat al băncii de a-și exprima acordul privind obținerea autorizației de construire.
A mai reținut tribunalul că pretențiile apelantei în sensul că în calitate de proprietar al terenului, se impunea ca instanța de fond să facă aplicarea disp. art.480 c.civ., art.494 alin.2 c civ. cu consecința admiterii acțiunii sale și obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și posesie imobilul ridicat pe terenul proprietatea sa, sunt neîntemeiate în condițiile în care este imposibilă constatarea unui drept de proprietate pe calea accesiunii imobiliare asupra unei construcții edificată în mod nelegal, în caz contrar ar însemna să se ajungă la situația de a se proteja și recunoaște din punct de vedere juridic, pe cale ocolită, un drept de proprietate pe calea dreptului comun asupra unei construcții edificată în mod nelegal, căzând sub incidența unei legi speciale ce reglementează în mod expres regimul juridic al construcțiilor, deci cu nerespectarea dispozițiilor acestei legi, ceea ce este nu numai inechitabil, ci și inadmisibil.
Prin urmare tribunalul, în raport de aceste considerente, în baza art.296 c.pr.civ., a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins în totalitate cererea reconvențională, menținând restul dispozițiilor sentinței.
Totodată, instanța a luat act că apelanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Împotriva acesteri hotărârii au declarat recurs atât reclamanta . prin lichidator judiciar . Ploiești, cât și pârâții A. I. și A. R. C., criticând-o pentru motive de nelegalitate.
În motivarea cererii sale de recurs recurenta reclamantă . prin lichidator judiciar . Ploiești, a arătat că instanța de apel, . contestat dreptul său de proprietate prezumat de lege, asupra imobilului -construcție de anvergura constând in casa de locuit aflata in stadiul de roșu, fara inchideri, fara finisaje, fara instalații, evaluata de expertul D. F. R. la suma de 326.700 lei edificat de intimatii-parati in perioada 2009-2011, fara a poseda autorizație de construcție, apreciind ca nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se constata dreptul de proprietate asupra acestuia pe calea accesiunii imobiliare. Pe de alta parte insa, cu toate ca instanța de apel a reținut in mod judicios ca nici parata nu poate pretinde constatarea unui drept de proprietate asupra construcției cat timp a cunoscut ca are obligația de a obține autorizație de construcție, fiind si amendata in acest sens.
A mai precizat recurenta reclamantă că, prin Sentința civila nr. 1574/12.05.2014 a Judecătoriei Campina parata a fost obligata sa intre in legalitate prin obținerea autorizației de construcție sau desființarea lucrărilor de construcție realizate fara autorizație in termen de 60 de zile de la rămânerea definitiva a hotărârii, iar in caz de refuz al paratei la desființarea construcției, a fost abilitat Municipiul Campina sa o faca pe cheltuiala paratei.
Recurenta reclamantă a învederat că in mod greșit instanța de apel a reținut ca formularea unei astfel de acțiuni este un mijloc de eludare a prevederilor legale in materie-Legea nr. 50/1990, precum si faptul ca daca lucrările de construcție au fost efectuate fara autorizație, acesta constituie un motiv de respingerea acțiunii, cu consecința pierderii dreptului de proprietate asupra construcției, ignorând prevederile art. 579 cod civil potrivit cu care "orice construcție, plantație sau lucrare făcuta in pamant sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pamant cu cheltuiala sa si ca sunt ale lui pana se dovedește din contra".
A definit accesiunea imobiliară, după care au arătat că, potrivit legii, lucrul principal este considerat terenul, prin urmare, proprietarul terenului devine si proprietarul construcției sau plantației: superficies solo cedit.
Daca proprietarul nu invoca dreptul de proprietate prin accesiune asupra construcției ridicate de alta persoana pe terenul sau, lasandu-1 pe constructor sa folosească nestingherit construcția, nu poate fi obligat la despăgubiri.
In aceasta ipoteza, a arătat recurenta reclamantă se face distincția dupa cum constructorul este de buna-credinta sau de rea-credinta. Constructorul este de buna credința atunci cand nu stie ca terenul aparține altuia, crezând in temeiul unui titlu ale cărui vicii nu le cunoaște, ca îi aparține lui si le construiește pe acel teren..de asemenea este de rea credința atunci cand cunoaștc că terenul aparține altcuiva si totuși face construcția, plantația, lucrarea.
Recurenta reclamantă a învederat că instanța de apel nu a reținut ca acțiunea nu a fost introdusa pentru ca in situația admiterii ei, sa tina loc de autorizație de construcție pentru construcția de anvergura edificata fara autorizație de constructie, ci pentru ca hotărârea să consfințească dreptul său de proprietate asupra construcției prin accesiune imobiliara artificiala, potrivit art. 492 Cod civil, urmând ulterior a putea intocmi formele de publicitate imobiliara.
Au argumentat în sensul că, în concepția Codului civil roman, lucrul principal este terenul, iar prin accesiune proprietarul terenului devine si proprietar al construcției - supreficies T. cedit.
Față de acest principiu de drept si față de materialul probator administrat in cauza, in mod nelegal a apreciat instanța că soluția la acțiunea formulată este una de respingere. In ceea ce privește reținerea de către instanța de apel ca argument in fundamentarea soluției de admitere a caii de atac in sensul ca acțiunea in constatare, astfel cum este definita de textul legal incident poate fi utilizata de proprietarul unui imobil numai in ipoteza in care dreptul de proprietate asupra bunului ce se afla in posesia sa este contestat, dupa cum se stie, acțiunile in constatare, numite si acțiuni in recunoaștere sau confirmare de drepturi sunt acelea prin care reclamantul solicita sa se constate numai existenta unui drept al sau sau inexistenta unui drept al paratului împotriva sa. Tocmai de aceea acțiunile in constatare, cat si hotărârile pronunțate in urma unor astfel de proceduri prezintă anumite particularități, printre care si caracterul subsidiar al acestora in sensul ca respectiva cale nu este deschisa atâta timp cat se poate cere realizarea dreptului.
Pe de altă parte, contestarea dreptului de proprietate asupra construcției edificata pe terenul recurenție reclamante îi inchide tocmai posibilitatea formulării unei acțiuni in constatare, instanța de apel reținând in mod nelegal imprejurarea ca o astfel de cerere este admisibila numai in situația contestării dreptului.
In ceea ce privește argumentarea instanței de apel in sensul ca sunt eludate prevederile imperative ale Legii nr. 50/1991 republicata, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, nu numai ca incidența acestui act normativ este discutabila fata de momentul edificării construcției, dar legea speciala prevede in caz de nerespectare a dispozițiilor acesteia sancțiuni de ordin contravențional care insa pot fi aplicate numai in cazul constatării contravenției . defipt de reglementarea legala. Nici un text din Legea nr. 50/1991 nu prevede insa, ca in cazul in care nu sunt respectate dispozițiile acesteia nu poate opera accesiunea imobiliara artificiala, astfel incat raționamentul juridic al instanței de apel nu isi găsește fundament in dispozițiile in vigoare.
Față de cele expuse recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea in tot a deciziei recurate, iar pe fond admiterea acțiunii si respingerii acțiunii reconvenționale.
În motivarea cererii acestora de recurs recurenții pârâțiArghir I. și A. R. C. au arătat că prin decizia atacata instanța de apei a modificat în parte sentința nr 916/12.03.2014 a Judecătoriei Campina în sensul ca a dispus respingerea cererii lor reconventională - admisa la fond, mentinând restul dispozițiilor care prevedeau respingerea cererii principale.
Au învederat recurenții pârâți că, referitor la respingerea apelului și menținerea dispozițiilor privitoare la respingerea acțiunii principale acestea că sunt corecte, întrucât reclamanta nu poate solicita constatarea dreptului său de proprietate asupra construcției prin intermediul accesiunii, în calitate de constructor al locuinței, intrucit acest lucru este nereal .
Au mai precizat recurenții pârâți că, între reclamanta și pârâtă exista o convenție în care se arata ca pârâta este constructorul clădirii edificate pe terenul reclamantei, cu acordul expres, scris și prealabil al acesteia din urma - La data de de 06.02.2008 s-a încheiat intre noi, părțile prezentului dosar, convenția numita “Acord" prin care proprietara terenului „reclamanta- intimată și-a, exprimat acordul ca eu sa construiesc cu fonduri proprii o casa pe terenul acesteia și sa obțin în nume propriu certificat de urbanism, proiect, autorizație de construcție și oriece alt act legat de acestea.
Astfel, raporturile juridice dintre parti, sub acest aspect, sunt guvernate de aceasta înțelegere care este legea părtilor, nu a fost contestata de nimeni iar instanța nu poate sa nu tina seama de ea la soluționarea cererii reclamantei ,de constatare a proprietății asupra construcției în calitate de "constructor afirmat", intrucit înscrisul în speța este foarte clar și obliga ambele parti semnatare la respectarea sa.
Au învederat recurenții pârâți că, la data de 30.06.2009, intre aceleași parti s-a încheiat și înscrisul intitulat "proces verbal " prin care reclamanta recunoștea ca pârâta si-a respectat înțelegerea - ce prevedea și obținerea autorizației " ca drept ", și nu ca obligație, edificând construcția . Astfel se consacra în scris între cele doua parti și faptul ca neobținerea autorizației nu este imputabila pârâtei, care a făcut toate demersurile ce țineau de ea pentru obținerea acesteia, aspect ce nu mai poate fi pus acum la îndoiala nici măcar de către instanța.
Pârâta a obținut certificatul de urbanism ce nu prevedea solicitări suplimentare, dupa cum reiese din lecturarea sa, fata de regula generala ce impune executarea unui proiect și obținerea de avize de la furnizorii de utilități - documente ce au fost realizate în termenul legal-, problema aparând la ridicarea topo, lucrare la a cărei înregistrare, OCPI Prahova a solicitat acordul băncii titulara a unei ipoteci, aspect recunoscut și necombatut de reclamantă, motiv pentru care instanța nu ar fi trebuit sa il puna sub semnul întrebării cum pe nedrept a facut-o.
Recurenții pârâți au mai arătat că în condițiile în care pârâta a edificat construcția potrivit convenției, care este legea părtilor, iar neobtinerea autorizației nu este imputabila acesteia, potrivit propriei recunoașteri scrise a reclamantei, din cuprinsul procesului verbal și chiar din cuprinsul apărărilor în faza judecații de fond, precum și aspectului ca relații cu banca avea doar reclamanta și nu pârâta, rezulta fara putința de tăgada ca acțiunea reclamantei nu putea fi admisa fara încălcarea legii.
Privitor la admiterea apelului și modificarea sentinței de la fond în sensul respingerii cererii reconventionale apreciază recurenții pârâți ca aceasta dispoziție este nelegala și impune admiterea recursului cu efectul desființării deciziei atacate sub aceasta latura.
Au învederat recurenții pârâți că, instanța a motivat în principal ca prin admiterea unei astfel de acțiuni în constatare s-ar eluda dispozițiile legii speciale 50/1990, afirmând ca o astfel de acțiune este “inadmisibila".
Ori, nu pot fi de acord cu o astfel de susținere intrucit reglementarea proprietății nu are legătura cu obligația intrării în legalitate prin obținerea autorizației de construire .
Legea 50/1991 prevede ca . cum s-a și statuat prin sentința nr 1547/12.05.2014 pronunțata în dosarul_, acțiune inițiată tocmai de autoritatea publica competentă) se face în principal prin obținerea autorizației de construire, și doar în subsidiar existind sancțiunea demolării în cazul în care nu se fac demersuri pentru obținerea autorizației. Așadar construcțiile fara autorizație nu sunt supuse demolării cum greșit a reținut instanța. De asemnea obținerea autorizației exista pentru proprietar indiferent cine este acesta, proprietar al terenului sau deținător al unui drept de superficie.
De asemenea, au arătat că nu exista proprietari care sa nu fie obligați la obținerea autorizației de construire deci motivarea instanței, cum ca prin admiterea unei astfel de acțiuni ar duce la eludarea legii speciale este în afara legii.
Recurenții pârâți au menționat că Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civila și de proprietate intelectuala în Decizia 3668 din 6 .05. 2005, a reținut exact acest aspect în sensul ca " constatarea dreptului de proprietate (..) nu poate avea consecințe pe planul raporturilor de natura administrativa legate de inexistenta autorizației, pentru a se putea afirma ca se tinde, pe calea acțiunii de fata, eludarea prevederilor art 2 din Legea nr 50/1991. Dimpotrivă, legitimarea calității de proprietar ai construcțiilor de pe teren ar putea, în lipsa autorizației și cu respectarea dispozițiilor legale, sa antreneze răspunderea contravenționala a acestora pentru lipsa autorizației de construcție”
Ori, în speță, acest lucru s-a și întimplat deja. Primăria Campina, recunoscându-le deja calitatea de proprietari, i-a sancționat contravențional pentru lipsa autorizației, iar cu ajutorul Judecătoriei Campina i-a obligat la . obținerea autorizațieie, având astfel și dovada practica a faptului prin cononsolidarea acestui drept preexistent nu se tinde la eludarea Legii 50/1991, intrucit acest lucru nu s-a întimplat, din contra, tocmai în calitate de proprietari au fost obligați prin instanță la obținerea autorizației de construire dupa sancționarea contravenționala prealabila.
Așa fiind, că acțiunea este admisibila și întemeiata, motivarea deciziei pe inadmisibilitate fiind eronata.
Au mai arătat recurenții pârâții că, deși la pagina 6 alin 4 din considerente instanța afirma ca apelul este nefondat în dispozitiv se contrazice și considera apelul fondat.
Recurenții pârâți au învederat că în speță importanță primordiala are convenția dintre parti care statuează ca pârâta este proprietara construcției cu drept de folosință asupra terenului, acordul proprietarului terenului în acest sens fiind clar, expres și exprimat în scris în fata autorităților, cu scopul de a produce efecte, printre care indeplinirea formalităților de obținere a autorizației de construcție.
In acest sens, comentariile detaliate ale textelor de lege ce reglementează accesiunea în detrimentul convenției pârtilor care înlocuiește în totalitate prezumțiile instituite de Codul Civil sunt străine de natura pricinii.
Au mai arătat că în cuprinsul procesului verbal 30.06.2009 reclamanta recunoaște expres ca pârâta este cea care a edificat construcția și ca a respectat convenția dintre parti. Intrucit aceasta convenție prevedea ca drept, obținerea autorizației de construcție, iar neobtinerea ei nu a fost imputata pârâtei, din contra reclamanta afirmând în procesul verbal ca pârâta si-a respectat înțelegerea, edificând construcția potrivit ei, arata fara putința de tăgada ca afirmația instanței de apel potrivit căreia pârâta este culpabila pentru neobtinerea autorizației este făcuta cu negarea probelor de la dosar și cu schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acesteia.
Convenția dintre parti și procesul verbal sunt actele pe care s-a bazat acțiunea lor în constatare. Pentru admiterea acestei acțiuni, mai ales pentru admiterea dreptului de superficîe și a celui de servitute, dar și a celui de proprietate, recurenții pârâți au invocat înțelegerea dintre parti ca izvor al drepturilor și obligațiilor existente intre ei sub acest aspect, intrucit înțelegerea părtilor, necontestata pina în prezent însemna legea ce guvernează aceste probleme juridice apărute intre acestea.
Au învederat că, importanța lor este cruciala pentru rezolvarea acestei acțiuni, motiv pentru care stăruie pentru o corecta interpretare a lor, mai ales în condițiile în care sunt extrem de clare .
Au arătat în continuare că în intimpinarea depusa la dosar administratorul firmei, A. E., confirma inca odată în plus corectitudinea și realitatea lor, motiv pentru care, instanța nu poate interpreta altfel conținutul lor.
Au învederat că instanța a reținut greșit, desi nici măcar reclamanata apelanta nu a făcut o astfel de insinuare, cum ca administratorul reclamantei, semnatar al convenției ar fi soțul piritei. În realitate soțul pârâtei este A. R. C., pârât alături de ea în prezenta cauza, în calitate de constructor al casei.
Ori, în situația în care convenția nu a făcut obiectul unei cereri în instanță, aceasta nu este investita sa se pronunțe asupra sa .
Au mai precizta că instanța a pus la îndoiala motivul blocării procedurii administrative desi este ilogic ca pârâta sa nu dorească sa faca demersuri pentru obținerea acesteia, în condițiile în care instanța i-a pus în vedere acest lucru expres iar organul emitent o recunoaște drept constructoare a locuinței. Recunoașterea blocării procedurii prin neobținerea acordului băncii la efectuarea ridicării topo făcuta de administratorul reclamantei, precum și lipsa negării acestui aspect de către reprezentantul actual al reclamantei în faza fondului sunt în contradicție cu motivarea instanței de apel și nu au niciun suport, fiind în afara cauzei. De altfel, au arătat recurenții, din lecturarea deciziei apare ca acest aspect este când recunoscut de instanța pentru susținerea unei motivări, când negat pentru susținerea alteia.
Totodată, discuțiile privitoare la achitarea ultimei rate de către reclamanata către banca nu au relevanta în cauza . Problema reclamantei cu banca nu au legătura cu recurenții pârâți, ci reprezintă o problema de rezolvat intre cei doi titulari ai raporturilor juridice obligaționale rezultate din contractul de credit, ipoteca mentinindu-se asupra terenului și asupra a tot ce se unește cu el, nefiind afectata în niciun fel. De aceea au afirmat că, cu rea credința banca a refuzat sa exprime un acord ascris necesar la OCPI.
De altfel nu este de înțeles soluția instanței de apel în condițiile în care au fost admise alte acțiuni similare fara a se invoca inadmisibilitatea, nemaivorbind de practica unitara în acest sens în ultimii zeci de ani pe acest aspect.
Față de cele învederate recurenții pârâți au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului în tot și menținerii în totalitate a sentinței Judecătoriei Campina.
În temeiul art. 308 alin. 2 Cod pr. civ. recurenții pârâtți au formulat întâmpinare la recursul recurentei reclamante, prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
La termenul de judecată din data de 4 decembrie 2014 Curtea a invocat din oficiu excepția de netimbrare a cererii de recurs formulată de recurenta reclamantă.
Prin decizia civilă nr. 2581 pronunțată la data de 4 decembrie 2014, Curtea de Apel Ploiești a admis excepția de netimbrare a cererii de recurs a recurentei reclamante invocată din oficiu.
A anuleat cererea de recurs a recurentei reclamante ., cu sediul în Câmpina, ., ., în faliment, prin lichidator judiciar ., cu sediul în Ploiești, ., ., ., jud. Prahova împotriva Deciziei civile nr. 442 din 1 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova – Secția I Civilă, ca netimbrată.
A respins recursul pârâților pârâții A. I. și A. R. C., domiciliați în Câmpina, ., jud. Prahova împotriva Deciziei civile nr. 442 din 1 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova – Secția I Civilă, ca nefondat.
Pentru a pronunța această decizie, curtea a reținut următoarele:
Cu privire la excepția de netimbrare a cererii de recurs formulată de recurenta reclamantă, Curtea reamintește că, potrivit art. 20 alin.1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare – reglementare aplicabilă speței - taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar în conformitate cu art. 20 alin. 2 din același act normativ, dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantum legal în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată.
Prin art. 20 alin.3 din același act normativ, se statuează că neîndeplinirea obligației de plată a taxei de timbru până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii, în același sens stipulându-se și prin dispozițiile art.35 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Pe de alta parte, art. 9 din OG nr. 32/2005 privind timbru judiciar, sancționează nedepunerea timbrului judiciar cu anularea cererii.
În speța dedusă judecății recurenta reclamantă a fost citată cu mențiune de timbraj la sediul lichidatorului judiciar, punându-i-se în vedere atât cuantumul taxelor datorate, cât și sancțiunea care intevine în caz de neplată, fără ca această să se conformeze celor stabilite în sarcina sa.
Pe de altă parte, Curtea nu poate avea în vedere susținerile recurentei reclamante cum că nu ar datora taxă judiciară de timbru.
Potrivit art. 18 alin. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, determinarea cuantumului taxei judiciare de timbru se face de către instanța de judecată, iar împotriva modului de stabilire a acesteia se poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate.
Așadar, dacă partea este nemulțumită de modalitatea de determinare a taxei judiciare de timbru de către instanță, are posibilitatea de a formula reexaminare, singura cale de atac prin intermediul căreia poate fi cenzurată existența și întinderea obligației de plată a taxei judiciare de timbru.
Ca atare, măsura privind taxa judiciară de timbru devine irevocabilă prin soluționarea reexaminării sau prin expirarea termenului de exercitare a acestei căi de atac, după caz.
În speța pendinte recurenta reclamantă nu a uzat de o astfel de cale de atac, astfel încât nu mai poate invoca la termenul fixat pentru judecată inexistența în sarcina sa a obligației de timbraj.
Pentru toate motivele arătate Curtea urmează să admită excepția de netimbrare a cererii de recurs a recurentei reclamante invocată din oficiu.
Pe cale de consecință Curtea va anula această cererea de recurs ca netimbrată.
Curtea, analizând cererea de recurs a recurenților pârâți prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente reține umrătoarele:
Cu titlu prealabil Curtea observă că problema litigioasă dedesă judecății prin criticile cuprinse în această declarație de recurs vizează modul de soluționare de către instanța de apel, în urma admiterii căii de atac declarată de reclamantă, a cererii reconvenționale în sensul respingerii acesteia în totalitate.
În acest context Curtea reamitește că obiectul cererii reconvenționale astfel cum aceasta a fost ulterior completată și modificată a fost reprezentat de constatarea dreptului de proprietate al pârâților A. I. și A. Rermus C. asupra casei edificate în Municipiul Câmpina, B-ul C., nr. 309, județul Prahova, pe terenul proprietatea reclamantei, cu consecința acordării și a unui drept de superficie asupra terenului afectat de construcție și a unui drept de servitute pentru ieșirea la calea publică.
La baza demersului judiciar reconvențional au stat principiile care guvernează accesiunea imobiliară artificială, așa cum rezultă din chiar textele de drept substanțial invocate.
Pe de altă parte, deși pârâții reclamanți reconvențioanal au indicat drept temei juridic texte din noul Cod civil, Curtea apreciază că raportului juridic litigios îi sunt aplicabile regelementările cuprinse în vechiul Cod civil, în lumina dispozițiilor art. 58 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 27/2009 privind Codul Civil.
De altfel, prima instanță cu ocazia admiterii cererii reconvenționale a făcut aplicarea dispozițiilor art. 492 și art. 494 Cod civil de la 1864, fără ca părțile litigante să conteste prin cererile formulate ulterior incidența în cauză a acestora.
Ori, potrivit dispozițiilor art. 482 C.civ.: "Proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra tot ce produce lucrul și asupra tot ce se unește, ca accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial. Acest drept se numește drept de accesiune".
Totodată, principiul accesiunii este înscris și în art. 488 C.civ. care prevede că tot ce se unește și se încorporează cu lucrul se cuvine proprietarului acestuia.
Pe de altă parte, din principiul înscris în art. 489 C.civ., potrivit căruia proprietatea pământului cuprinde în sine proprietatea subfeței și a suprafeței lui, rezultă că singur proprietarul este îndreptățit să facă orice construcții sau plantații pe/în terenul său.
De altfel, această posibilitate este prevăzută expres în art. 490 și 491 C.civ., care avertizează numai asupra limitelor acestui drept. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 492 C.civ., construcțiile, plantațiile sau alte lucrări făcute în/asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până la proba contrară.
Așadar, Codul civil pornește de la ideea că lucrul principal este terenul, iar prin accesiune proprietarul terenului devine și proprietar al construcției sau plantației.
Altfel spus cel care poate invoca în favoarea sa dreptul de proprietate asupra unei construcției este proprietarul terenului.
În ceea ce privește pe constructorul care edifică utilizând materiale proprii o contrucție pe terenul unei alte persoane, acesta nu poate pretinde înseși dobândirea în patrimoniul său a unui drept de proprietate asupra acesteia, ci este îndreptățit la dezdăunări, a căror întindere diferă după constructorul a fost de bună sau rea credință.
Curtea nu poate avea în vedere susținerile recurenților pârâți în sensul că, ar fi îndrituiți la constatarea în patrimoniul acestora a existenței dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe terenul reclamantei în baza convenției încheiate între părți care statuează ca pârâta A. I. este proprietara construcției cu drept de folosință asupra terenului, acordul proprietarului terenului în acest sens fiind clar, expres și exprimat în scris în fata autorităților, cu scopul de a produce efecte, printre care indeplinirea formalităților de obținere a autorizației de construcție, comentariile detaliate ale textelor de lege ce reglementează accesiunea în detrimentul convenției pârtilor care înlocuiește în totalitate prezumțiile instituite de Codul Civil fiind străine de natura pricinii.
Nu numai că, așa cum s-a arătat în precedentul prezentelor considerente, chiar în cuprinsul cererii reconvenționale au fost invocate texte de lege din materia accesiunii imobiliare artificiale, astfel încât fundamentarea soluțiilor pronunțate pe acestea nu pot fi străine de natura litigiului, dar convenția la care face referire recurenții pârâți nu poate reprezenta un mod de dobândire a proprietății.
Acesta întrucât prin respectiva convenție părțile nu au convenit transmiterea unui drept de proprietate asupra construcției, care urma a se realiza în viitor, ci proprietarul terenului și-a dat acordul ca un terț, în speță pârâta A. I., să edifice pe acesta din foduri proprii o casă de locuit.
Totodată, această înțelegere denumită „Acord” nu conduce la înlăturarea dispozițiilor art. 494 Cod civil, în sensul eronat dat de către prima instanță, de posibilitate a recunoașterii dreptului de proprietate direct în patrimoniul constructorului pe terenul altuia.
În realitate, jurisprudența a decis că în situația edificării unei construcții pe baza convenției intervenite între proprietarul terenului și constructor, acesta are dreptul, prin aplicarea și a prevederilor art. 970 C.civ., la o despăgubire calculată în funcție de contribuția sa, ținându-se seama de valoarea de circulație a construcției.
Altfel spus, jurisprudențial au fost limitate numai opțiunile proprietarului terenului și circumstanțiată întinderea despăgubirilor datorate constructorului, fără ca prin acesta să se aducă atingere principiilor care guvernează modul de dobândire a dreptului de proprietate analizat.
Așa fiind sunt nefondate criticile recurenților pârâți în sensul că înțelegerea părților înlocuiește în totalitate prezumțiile instituite de Codul civil în materia accesiunii.
Pe de altă parte, atâta timp cât instanța de recurs a apreciat că primul petit al cererii convenționale a fost în mod greșit admis de judecătorie, soluție reformată de tribunal, în cauză nu se poate pune problema acordării unui drept de superficie pentru terenul afectat de construcție sau de servitute pentru ieșirea la calea publică.
Totodată, față de argumentația expusă în precedent sunt lipsite de relevanță juridică împrejurările că pârâta și-a executat obligațiile asumate prin convenție, fapt recunoscut ulterior de părți sau că imposibilitatea obținerii autorizației de construire nu îi este imputabilă, blocarea procedurii având loc în condițiile lipsei de acord a băncii.
Asemănător nu are importanță faptul că respectiva convenție nu a fost supusă controlului judecătoresc, iar tribunalul a făcut referire la relațiile dintre reprezentantul reclamantei și pârâtă ca o simplă prezumție în argumentarea silogismului său juridic.
Astfel și criticile vizând aceste aspecte sunt nefondate.
Nefondate sunt și criticile referitoare la existența unei contradicții între considerente și dispozitiv, de vreme ce întreaga motivarea propriu-zisă a instanței de apel susține soluția de admitere a căii de atac, mențiunea la care la trimitere recurenții pârâți fiind în realitate o simplă eroare materială.
Sub aspectul tuturor celorlalte susțineri ale recurenților pârâți privitoare la inexistența unei condiționări a constatării dreptului de proprietate asupra unei construcții prin intermediul accesiunii imobliare artificiale de existența unei autorizații de construire, deși sunt reale, acestea nu pot fundamenta o soluție de admitere a căii de atac, de vreme ce, așa cum s-a argumetat pe larg în precedentul prezentelor considerente demersul judiciar reconvențional nu poate fi primit.
Altfel spus, reformarea de către tribunal a soluției de primă instanță sub acest aspect este legală.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatoarea ., în faliment prin lichidator judiciar ., criticând-o pentru nelegalitate și netemienicie, impunându-se anularea ei, întrucât, este rezultatul unei erori materiala evidente, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite, prin care s-a dispus admiterea excepției de netimbrare a recursului și anularea acestuia ca netimbrat.
Arată că, Instanța de judecata nu a analizat motivele prevăzute limitativ de lege ce permit să examineze justețea soluției pronunțate.
Greșeala de fapt, neintenționată, produsa prin confundarea unor elemente sau a unor date semnificative aflate la dosarul cauzei au condus la pronunțarea unei sentințe care afectează grav creditorii societății, întrucât nu se poate trece la valorificarea imobilului construit pe terenul proprietatea subscrisei.
Înalta Curte de Casație si Justiție a statuat că greșeala materială, fiind legată de aspectele formale ale judecării recursului (apelului) nu este de natură să conducă la o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor, referindu-se, printre altele, la neobservarea de către instanță a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată.
Greșeala materială constă în neobservarea de către instanță a unui act cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată.
Precizează că, prevederile legii 85/2006 sunt de strictă interpretare și prevăd ca „toate acțiunile introduse de administrator sau lichidator judiciar în procedura de insolvență sunt scutite de taxa de timbru.
Greșeala materiala a instanței constă în aceea că nu a observat că instanța de fond Judecătoria Câmpina a stabilit în mod irevocabil că în urma judecării cererii de reexaminare a taxei de timbru, nu datorează taxa de timbru.
Odată cu judecarea apelului de către Tribunalul Prahova, nu s-a pus în vedere să timbreze acțiunea, date fiind mențiunile de la fond.
Curtea de Apel, în mod nelegal a citat societatea cu mențiunea timbrării, întrucât nici Judecătoria Câmpina, nici Tribunalul Prahova nu le-au solicitat taxa de timbru pentru acțiune.
Susține că eroarea săvârșită de instanță, datorită omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei, constă în neobservarea faptului că instanțele inferioare au statuat în mod irevocabil că sunt scutiți de taxa judiciară de timbru.
Întrucât recursul se timbrează cu 50% din taxa de timbru achitată la fond, apreciază nelegală măsura citării cu mențiunea achitării unei taxe de timbru, în condițiile în care nu au timbrat la fond.
Greșeala materială se apreciază astfel în raport cu datele existente la dosar la data pronunțării hotărârii, pentru care instanța de judecata a omis să se pronunțe.
Se solicită admiterea contestației in anulare astfel cum a fost formulată, admiterea recursului declarat de reclamantă astfel cum a fost formulat și respingerea recursului declarat de pârâți.
Îndrept, contestația este întemeiată pe disp. art. 503 alin. 2 pct. 2 și 503 alin. 3 Cod procedura civilă.
La data de 6 martie 2015, intimații au formulat întâmpinare, prin care au solicitat în esență respingerea contestației în anulare.
Curtea, examinând contestația în anulare prin prisma dispozițiilor 318 alin.1 incident în speță, va reține că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:
Conform art. 318 Cod procedură civilă hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis, din greșeală, să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
Prin greșeală materială, în sensul art. 318 Cod procedură civilă, se înțeleg greșeli care privesc aspecte formale ale recursului cum ar fi: anularea recursului ca netimbrat deși în realitate era legal timbrat, constatarea nulității sau tardivității recursului deși era motivat corespunzător sau introdus în termen, anularea ca nesemnat deși cererea de recurs era semnată și alte asemenea situații care nu antamează fondul dreptului.
Prin greșeală materială nu trebuie înțeleasă o eventuală greșeală materială, în sensul art. 281 Cod procedură civilă, și nici o eventuală greșeală de judecată, întrucât s-ar transforma calea de atac de retractare a contestației în anulare într-o cale de atac de reformare, ceea ce este inadmisibil.
Ca atare, pe cale contestației în anulare speciale nu pot fi invocate aspecte care vizează fondul dreptului, cum ar fi aprecierea greșită a probelor ori încălcarea legii și, în genere, invocarea motivelor de modificare sau casare prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, întrucât s-ar transforma calea de atac a contestației în anulare speciale într-un " recurs la recurs " și s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat de care se bucură hotărârea irevocabilă, ceea ce este inadmisibil.
În speță, contestatorul susține că recursul său a fost greșit anulat ca netimbrat având în vedere că această cauză nu se timbrează.
Prin urmare nu se invocă greșeli materiale în sensul art. 318 Cod procedură civilă ci chestiuni ce vizează obligația de timbraj ce a fost soluționată irevocabil, astfel că motivul invocat nu este fondat.
Trebuie amintit că recurentul contestator a fost citat cu mențiunea de a depune taxa de timbru, iar împotriva acestei obligații impuse de instanță avea la îndemână cererea de reexaminare, cale de atac prevăzută special și separat de lege, prin care putea contesta existența sau întinderea obligației de timbraj, cale de care contestatorul nu a uzat.
În consecință, în speță nu sunt îndeplinite cerințele art. 318 teza I-a Cod procedură civilă contestația urmând a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondată contestația în anulare a deciziei civile nr. 2581 pronunțată la data de 4 decembrie 2014 de Curtea de Apel Ploiești, formulată de contestatoarea ., cu sediul în Câmpina, ., ., ., în faliment prin lichidator judiciar ., cu sediul în Ploiești, ., ., ., județul Prahova, în contradictoriu cu intimații A. I. și A. R. C., domiciliați în Câmpina, ., jud. Prahova.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 12 martie 2015.
Președinte, Judecători,
C. P. V. D. M. G.
Grefier,
C. O.
operator de date cu caracter personal
notificare nr.3120/2006
Red. VD
tehnored.CO
2 ex./ 01.04.2015
| ← Pretenţii. Decizia nr. 323/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 285/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
